The Wanderer of Eternity

Despre lucruri personale, vorbesc şi scriu la persoana a II-a uneori, căci încerc să mă detaşez de concretul situaţiei, de durere, de intensitatea unei emoţii. Evitând persoana I, adopt un ton mai general. Uneori simţi că e mai uşor aşa.
Adevărul e că sunt o inhibată. Adevărul e că nu ştiu vorbi, nu ştiu spune lucrurilor pe nume. Parcă aş face economie de cuvinte, însă cu precădere în contextele intime, personale. Nu vorbesc cu cei din jur, of, nu vorbesc cu acele două-trei persoane care contează, dintr-o aparentă lene. Privindu-mă din exterior, aş crede că evit a-mi risipi energia şi orice cuvânt în plus, orice explicaţie suplimentară e indezirabilă. De ce sunt aşa? De ce nu pot spune ce simt într-un mod mai specific? Am evita atât de multe confuzii. Pe cine din trecutul meu aş putea da vina? Doar pe mine. Căci am ales, eu singură, uneori forţată de împrejurări şi de alţii – da, dar eu am ales să tac. Să nu spun. Să păstrez totul în adâncul fiinţei mele.
Dar cât de urât m-a afectat această alegere. Am fost un copil puternic, am ajuns o tânără slabă. Trăiesc cu un nod în gât, un plâns ce vrea să se manifeste zilnic şi, probabil, dacă mi-aş permite luxul, aş plânge o săptămână, mai mult, fără oprire. Când în cele din urmă lacrimile ar seca, bătăile inimii şi pieptul ar plânge în continuare.

Paradoxul face că am un sprijin, este cineva acolo care ar sta răbdător o săptămână, poate mai mult, alături de mine. M-ar ţine în braţe şi aş putea să plâng. Cum aş putea să îi arăt vreodată recunoştinţa? Cuvintele, în astfel de momente, nu mai înseamnă mare lucru şi totuşi sunt primele care ne stau docile la dispoziţie. Mi-e greu să mă folosesc de ele, la fel cum mi-a fost greu să spun că iubesc, la fel cum mi-e greu să îi spun unui prieten ce mult înseamnă pentru mine, la fel cum, uneori, mi-e greu să spun ce gândesc.
Dar cum altfel mi-aş putea arăta aprecierea şi recunoştinţa, decât vorbind? E primul pas, cred. Am învăţat să vorbesc la o vârstă fragedă, aparent, dar am învăţat cu adevărat să vorbesc recent, în ultimii ani. Şi e greu, e greu să îţi deschizi sufletul şi mintea în faţa cuiva. Iar fac asta. Reformulez: e greu să îmi deschid sufletul şi mintea în faţa cuiva, oricui. Şi nu pentru că aş avea ceva de ascuns, ci pentru că sunt atât de obişnuită să nu împart lucruri personale, încât nici măcar nu sesizez că aş avea ceva de spus, că am ceva pe suflet, ceva ce trebuie să iasă la suprafaţă.

Dar există un om care a trecut dincolo de barierele ridicate iniţial de dragul altora, de dragul confortului şi a obişnuinţei apoi.
M-a învăţat să vorbesc, cu mine însumi, în primul rând, cu el, în al doilea rând, cu toţi ceilalţi, mai apoi. Am învăţat de la el cât de important e să conştientizez ce se întâmplă în propria-mi fiinţă, cât de necesar e să îmi contorizez gândurile, cât de vital e să am o minte lucidă, ordonată, conştientă. Un om conştient de toate şi de cele mai mici detalii, capabil să vadă imaginea de ansamblu. Cum aş putea să-i mulţumesc vreodată?
Poate nu aş fi fost un caz pierdut în absenţa lui, dar latura mea pasivă ar fi învins în cele din urmă. M-aş fi pierdut în mulţimea de oameni, mi-aş fi pierdut identitatea, tocmai pentru că nu îmi păsa şi nu doream să mi-o manifest cumva, poate aş fi devenit ceea ce acum mă întristează când văd la alţii: o privire goală, lipsită de sens şi direcţie.
Poate l-am întâlnit în momentul ideal. Îl vedeam atunci chiar ca pe un călător pe axa timpului, întru eternitate. Căci nu avea vârstă, nu i-o puteam da. Nu era nici tânăr, nici bătrân, nici copil, nici adult, ci un hoinar pe acest pământ, un om al ideilor, un om ce se hrăneşte din ele, din idei, din propriile sale gânduri. Gânduri autentice, clădite din fir în fir de el însuşi, fără influenţe externe. Dacă eu am ales să tac, el a ales să fie de neatins. Nu i-a lăsat pe ceilalţi să îi altereze gândurile şi modul de a fi. În timp ce eu am asimilat şi păstrat totul în mine, atâţia ani, el şi-a păstrat fiinţa şi sufletul intacte. O minte straniu de lucidă, care s-a încăpăţânat să rămână aşa în ciuda întâmplărilor şi experienţelor contradictorii.

… Şi mi-a oferit cu drag primele răspunsuri demne de luat în seamă referitoare la religie/divinitate. Aveam atâtea semne de întrebare atunci, semne ocolite mai mult sau mai puţin politicos de către toţi ceilalţi, iar el a fost singurul care mi-a dat răspunsuri. A vorbit cu mine, şi-a deschis sufletul şi mintea. Poate trebuia încă de pe atunci să depun acest efort de a vorbi cu el, înapoi. Eu, fiinţă emoţională prin excelenţă, am învăţat de la el să devin mai cerebrală, m-a învăţat să apreciez raţiunea, să nu o privesc ca pe ceva searbăd, ci dimpotrivă, să îi pot anticipa valenţele creatoare. Căci prin raţiune încolţesc marile idei!!
Am preluat de la el idei, uneori atitudini, moduri de gândire. Am descoperit treptat frumuseţea din spatele unor idei logice, argumentate. Dacă înainte mă opuneam emoţional, acum mă opuneam raţional, puteam să fac asta! E extraordinar când poţi avea mintea limpede, când toate interferenţele sunt amânate, şi gândurile se dezvoltă armonios, se îmbină ca într-un puzzle virtual. Când imaginea finală, de ansamblu, e gata, o senzaţie de satisfacţie mă învăluie de fiecare dată.

Nu ştiu dacă aş fi luat această cale, dacă nu l-aş fi întâlnit. Din inhibiţiile şi pasivitatea mea, aş fi dat la o parte orice gând, idee, le-aş fi înecat în adâncuri. Căci înainte nu le doream manifestarea, nu vroiam să fiu conştientă de ele, dimpotrivă, mă străduiam să le înlătur. Dar hoinarul meu drag mi-a arătat că e esenţial să fiu conştientă, lucidă, raţională. E vital să am un adevăr general după care să mă ghidez, e important să analizez profund ce se întâmplă cu mine şi în jurul meu. Mai mult, m-a învăţat că degeaba aş fi inteligentă, dacă nu mă folosesc de asta, dacă nu am viziune.

Încă învăţ, încă preiau de la el atât de multe. Ne contrazicem pe anumite subiecte, ne completăm reciproc pe altele, dar nu aş fi fost aşa cum sunt azi, în primul rând din punct de vedere intelectual, psihic, dacă nu l-aş fi întâlnit pe el. Influenţa lui e mai mult la nivelul structural al fiinţei mele, poate cel mai important, căci mi-a oferit, m-a ajutat să îmi clădesc o structură de bază pe care voi putea adăuga orice altceva în viitor.

Cum poţi să îi mulţumeşti unui om pentru dezvoltarea ta intelectuală, iar mai apoi, emoţională? Orice răsplată e insuficientă, nu poţi echivala vreodată aşa ceva, căci e o amprentă ce va rămâne aici o viaţă. Încep prin a-i spune că sunt conştientă de impactul pe care l-a avut şi îl are asupra mea şi că, mai mult, îi sunt recunoscătoare şi voi aprecia mereu răbdarea şi efortul susţinut depus pentru asta…!

Şi învăţ să vorbesc. Să mă deschid. Să împart bucurii şi tristeţi. Căci degeaba simt şi gândesc, dacă nu împart toate astea cu cineva, nu? E greu, dar am învăţat de la el lucruri mult mai greu de acceptat, a vorbi ţine de exerciţiu, cred.

Îţi mulţumesc..
Aş vrea să plâng în voie şi să ştii că sunt şi lacrimi de fericire acolo. Fericire că te-am întâlnit.