Moartea inițiativei

„Îți poți rupe capul!”, zic amuzată, dar pe-un ton hotărât și definitiv. Mi se aduc obiecții: crăpătura din capacul de canalizare e relativ mică, nu îți încape un picior. „Dar îți încape vârful piciorului, te împiedici, îți rupi piciorul, apoi dai cu capul de bucata aia de fier și gata, mori. Îți rupi capul.” Nu înseamnă că se va întâmpla lucrul ăsta, dar e posibil.

La fel cum e posibil să moară inițiativa în rândul oamenilor moderni. Sau așa mi se perindă mie prin fața ochilor câte un scenariu din speța celui de mai sus. Incapabili să luăm inițiativa, ne irosim viețile pendulând între „ce idee faină”, „aș vrea și eu să…” și „da’ muieți-s posmagii?”. Așteptăm să vină cineva, preferabil altcineva, să ne plimbe, să decidă în locul nostru, să facă în locul nostru. Modernizarea și progresul tehnologic și, implicit, intelectual, par să ne lenevească. Trăim în concepte abstracte și experiențe virtuale, ascultăm muzica sferelor înalte. Iar când vine vorba să luăm decizia simplă dacă vrem lapte-n cafea sau nu, să luăm inițiativa de-a duce gunoiul, de-a ne implica activ într-o acțiune și, mai ales, de-a ne asuma niște mici responsabilități (de-alea de viață și de moarte, cum ar fi să inițiezi o conversație sau să fii tu cel care se asigură că stocul de șervețele nu se epuizează), ne împiedicăm de carențe volitive, de propria apatie și incapacitate de mobilizare.

Sigur, există excepțiile de la regulă, nu despre ele e vorba. O tonă de inițiative faine, adesea prea puțini oameni dispuși să și le asume pentru a se face treaba până la capăt. „Ce idee bună” și cam atât. Ce bine-ar fi să facă cineva. Chiar și lucrurile înspre care tânjim și despre care știm că ne-ar face fericiți » ce plăcut sună, dar dacă le-ar face cineva pentru noi, în locul nostru.

Nu spun că ne vom rupe toți capul. Doar că riscăm să ni se atrofieze mușchii decizionali și de inițiativă, să ne împiedicăm în lene, să cădem în inerție. Care-i tot un soi de moarte.

Reclame

(3) să plouă | desene neîncepute

Mi-e cald, mi-e mintea sufocată. Dau vina pe vreme, acest aproape mitic personaj, știind că parțial oricum se face responsabilă de fluctuațiile unor stări de-a fi. Simt la fiecare ploaie și furtună dezlănțuită că ce bine-i acum, s-a curățat aerul, va dispărea presiunea. Doar că în ciuda inundațiilor provocate, vremea parcă-i tot tensionată, iar atmosfera încă-i înlănțuită. Și-atunci îmi zic: să plouă, să mai plouă, până se curăță totul, până se liniștesc apele.

Eu nu am televizor. De fapt, am. Stă de patru ani pe balcon, acoperit de cizmele electrice, de un terariu părăsit și ghivece ce-și așteaptă florile. Revenind. Eu nu am televizor, dar mă uit în câte-o sâmbătă dimineața la prânz la Travel Channel, la oameni diverși – de obicei americani – care își mută viețile și catrafusele într-un alt colț de lume. Odată cu schimbarea țării în care se află, oamenii speră la un trai mai liniștit, la un stil de viață mai sănătos, la timp de calitate cu familia, la obiceiuri dezirabile. Sunt niște speranțe care apar cu frecvență, mi-au tot ajuns în câmpul observațional. Sunt ca oamenii care-și caută eul spiritual în India. Ca atunci când te cauți pe tine în exterior. Schimbi țara, schimbi orașul și speri că da, de-acum înainte vei fi cum ți-ai dori să fii, vei face toate acele lucruri pe care nu le faci. Funcționează de cele mai multe ori, cel puțin pentru o vreme. Doar că nu-i chiar necesar să îți schimbi țara pentru a avea un stil de viață mai sănătos sau a-ți aloca timp pentru chestiile importante, nici să călătorești prin India pentru a te (re)descoperi. Poți face toate astea oriunde te-ai afla. Nu?

Totuși, arhitectura spațiului… Observând așteptările și speranțele celor care-și schimbă locul, observ și că da, funcționează. O schimbare a spațiului vine la pachet cu uși deschise înspre alte eventuale schimbări. E mai ușor să te schimbi când deja ai schimbat ceva. O scurtătură în jurul pământului, dar poate nu și în jurul tău la modul real.

Stările de bine și presiunea atmosferică sunt chestii contagioase, respectiv cu impact asupra creierașelor. Mi-e cald și mi-e mintea sufocată, însă oricât s-ar dezlănțui furtunile iar eu aș medita cuminte, ignorând accesele de tuse matinală de-parcă-urmează-să-moară ale vecinului, acum nu funcționează pentru mine. Nu pot răsufla ușurată.

Ar trebui să plouă și-n creierele oamenilor. De-acolo vine tensiunea.

[Cred că citeam Mr. Mercedes, de Stephen King, când mi-a venit să desenez o umbrelă, două. Pe-atunci tensiunea era fictivă.]

Prostia de-a scrie

Să publici mai mult de două rânduri într-un comentariu, să treci dincolo de cele două cuvinte sau #-uri asociate fotografiilor tale, să oferi mai mult decât un Like în mediul online e un act de vulnerabilitate. Consecințele m-ar fi rănit, cândva. M-au rănit.

Însă probabil au trecut vreo câțiva ani de când m-am lovit ultima dată, fără să vreau, de o confruntare între capacitățile mele mentale și standardele nemiloase ale unui străin virtual. Era pe vremea când articolele din blogosfera românească erau distribuite și analizate cu sânge rece pe o terță platformă. Un duș rece nu strică nimănui. În timp ce nu apreciam negativismul și răutățile gratuite, fără noimă, apreciam lipsa de menajamente. Suntem prea drăguți unii cu alții – iar asta nu ar fi o problemă, dacă ar fi autentic, dacă ar fi pe bune. Dar suntem drăguți pentru că așa cer normele sociale, așa am fost educați, așa se cuvine, nu pentru că așa credem, așa simțim. Alteori, ținem la om și nu-i mai putem analiza și comunica în mod critic munca sau creațiile.

Mi-a prins bine atunci, așadar, deși a fost neplăcut. Era un text cu o încărcătură emoțională și o semnificație aparte pentru mine. Am descoperit din întâmplare (pingback parcă) discuțiile critice și contradictorii la adresa articolului mea. Și am intrat în horă. Am discutat. Am încercat să-i explic unui străin că dacă am scris acolo cutare lucru, cel mai probabil că așa o fi sau așa am simțit la momentul respectiv, chiar dacă azi nu mai are relevanță, că nu era nici o „intenție” dubioasă dincolo de text. Pentru că da, atacul era la persoană și dilema era că textul ar fi o minciună, iar eu vreo individă care vrea să… nu mai știu ce. Azi îmi dau seama cât de irelevantă și inutilă a fost discuția în sine. Dușul cu apă rece a fost însă binevenit.

Nu e ca și cum nu-mi privesc singură cuvintele în negru pe alb și nu le desconsider sau nu mă leapăd de ele ca și cum n-ar fi ale mele. Pentru că, într-adevăr, nu mai sunt ale mele. Sunt momente, bucăți dintr-un eu adesea tulburat (atunci scriu cel mai frecvent), idei ce vin și pleacă, semne de întrebare; sunt doar cuvinte. Îmi par superficiale și lipsite de profunzime, uneori chiar și lipsite de autenticitate (deși eu le-am scris!), îmi par puerile și înguste, sacadate, goale. Nu „îmi plac” articolele mele, nici cele de-aici, nici cele din sfera activității profesionale. Poate deoarece niciodată nu reușim să verbalizăm cu adevărat esența unui gând, a unei trăiri în mod plenar, nici măcar a unei informații obiective. Sunt doar încercări.

Iar incapacitatea noastră de-a exprima plenar o idee se lovește de incapacitatea altuia de-a intui și de-a înțelege ideea. Însă continuăm, încercăm să comunicăm.

Am devenit mai imună la răutățile oamenilor, îmi conștientizez limitele, iar incapacitatea altuia de-a pricepe nu mă șochează ca altădată. Da, pentru o clipă e frustrant ca întreaga ta persoană și capacitățile tale intelectuale să fie judecate prin prisma unui cuvânt inconvenabil plasat (nu greșit, dar inconvenabil), a unei idei care nu coincide cu preferințele altuia, să fii redus la prostie prin prisma unei interacțiuni atât de limitate. Tentația este, la rândul meu, să desconsider capacitățile mentale ale unei persoane care judecă și trage concluzii despre alți oameni în bază a… nimic, practic. Aproape c-aș intra în horă din nou.

Dar înveți o lecție bună în mediul online, dacă o înveți: să faci diferența între o critică cu rol constructiv, una care invită la dezbateri reale / argumentative și frustrările personale ale oamenilor, reacții care reflectă problemele și suferințele celui în cauză, nu vreun atribut al mediului exterior (un articol în cazul de față).

Sunt convinsă că sunt o penibilă și o proastă pentru cineva, iar acesta o fi adevărul persoanei / persoanelor respective. Pentru o clipă, mă întristez, sufăr, mă îmbufnez – ca un mic geniu respins ce sunt (stupid ego is stupid). Îmbufnarea lasă loc însă ideii: cât de ușor e să pari penibil și prost când ești pe scenă, când te expui, când te provoci să fii vulnerabil. Cât de ușor e să-i judecăm pe alții (persoana lor, nu munca lor) din confortul fotoliului, ascunși în umbră, doar consumând. Cât de ușor îmi vine să mă ascund, să mă închid în mine. De câte ori am făcut asta… (de prea multe ori). Dar acum prefer să scriu, să spun, să arunc cu idei, să pun cuvinte aiurea în text. Da, cu riscul de-a părea penibilă, proastă, puerilă, irelevantă și superficială. E mai mult decât nimic.

N-am intrat în hora discuțiilor inutile cu străini, însă experiența mi-a dat de gândit » nu despre propria-mi prostie, ci despre prostia de-a scrie, despre actul de-a mă pune voluntar într-o poziție vulnerabilă. Doar că nu mă mai simt la fel de vulnerabilă făcând asta, tocmai pentru că prostia de-a scrie te vindecă de tot soiul de nesiguranțe. E bun câte-un duș din ăsta cu răutăți, îți testează toleranța la frustrare și respingere.

(2) geometria feței | desene neîncepute

(2) de la geometria feței și proporții, la creaturi și semne de întrebare. Învăț. Mâzgălesc.

Mici obsesii. Dacă urmăresc un serial, o fac doar dacă încep cu primul episod. Dacă descopăr un blog interesant, nu îl pot citi liniștită până nu l-am frunzărit și cronologic. Motiv pentru care niciodată nu sunt la zi cu ce se publică, nu pot citi „cele mai recente”, decât după ce am parcurs și ultimele 10 articole sau toate articolele pe care nu le-am citit între timp. Dacă încep un proiect, îi caut cele mai adânci rădăcini. Motiv pentru care incursiunea mea muzistorică stă în așteptare, de exemplu. Dacă am pus iar mâna pe chitară, învăț D, E, A ca și cum aș fi amnezică și nu le-aș mai ști.

Încep cu geometria feței (după copaci, evident). Pare un punct bun de plecare. Încep să înțeleg, să văd trăsăturile fețelor omenești în spațiu, îmi zboară gândurile în prea multe direcții însă. O mică frustrare mă face să strâmb din nas, căci îmi dau seama că nu mai urmăresc lecția, am început să mâzgălesc aiurea. Desene neîncepute, așa ar trebui să le numesc. De la o vreme, chipurile omenești încep să-mi pară ciudate, tot analizându-le, cu ochii aliniați pe linia superioară a urechilor, cu nasul ca o prelungire însprâncenată, cu gropiță în bărbie și alte repere spațio-faciale. Cred că voi lua episoadele la întâmplare de-acum, căci pentru a învăța unele lucruri, trebuie să dezveți altele care-ți stau în cale. Pentru a învăța geometria feței, dau de nevoia de-a ieși din tipar, de-a părăsi conturul rigid, de-a crea ceva, altceva.

(1) puieți

(1) I could be an oak tree, silently growing, standing tall, not trying to be anything, just be.

28753084_155394225144213_7247602950875381760_n

Mi se încâlcea pământul printre degete, mi se strecura pe sub unghii, printre șanțurile amprentelor, până deveneam una cu prezentul. Plantam căpșuni și alți copăcei a căror denumire se lasă-nvăluită în uitare acum. Mi-era capul îngrijorat: „o fi destul de adânc săpată groapa?, s-or fi așezat bine rădăcinile?, cât soare va fi pe timpul verii fix aici?, am apăsat suficient pământul și, mai ales, vin oare niște ploi?”.


E mai greu complicat decât credeam » să încep de la zero. Unde e acel nivel zero, până la urmă, și cu ce ar trebui să încep? Am un caiet frumos, creioane multe și bune (mulțumesc oamenilor dragi!), câteva markere, câteva carioci. Un liniar a cărui utilitate este îndoielnică la mine în casă. Câțiva artiști talentați sau mult prea buni pe care-i urmăresc pe rețelele de socializare și care, la o primă vedere, te fac să crezi că nu ai fi în stare nici să ții un creion în mână. La o privire mai atentă, însă, îți dai seama că-ți lipsește în primul rând decizia de-a învăța, de-a crea, de-a-ți lua angajamentul artistic. O vreme bâjbâi printre filmulețe dedicate începătorilor. Nu știu. Nu vreau să mâzgălesc oameni sau natură moartă. De obicei, schițez copaci. Aș putea să creionez un copac, mai cu atenție, mai studiat. Mi-era dor de sunetul creionului pe hârtie…


30590998_366111863877353_4552688668317319168_n

Era un soi de vis, una dintre micile și multele mele aspirații. Nespus de frumoasă senzația de-a sădi viață, dar multă, multă viață!, de-a înrădăcina promisiunea unui viitor mai bun. Puieții noștri, aflăm, au șanse mari să supraviețuiască. Sunt vreo zece mii. Soarele este, totuși, numai un zâmbet, iar rădăcinile potențialilor copaci se cam uscă. Vin oare niște ploi? O fi destul de adânc săpată groapa? S-or fi așezat bine rădăcinile?… 

harletz

p.s. cât de multe lucruri frumoase pot face oamenii împreună... » cam cât o pădure, cam cât un deal.

fac pași

Mă obsedează ideea stagnării, a statului degeaba, a inerției. Anchilozarea sufletului odată cu paralizia voluntară a corpului. Joburile astea care ne țin cu ochii-n monitor, câte 8 ore pe zi și mai mult, ucid creativitatea, ne storc de energie. Contra-intuitiv, cu cât stăm mai mult, cu atât am mai sta, cu atât ne e mai greu să mișcăm. Și e al naibii de greu nu să mișcăm, ci să începem să…

Am tot felul de obstacole. Cum ar fi faptul că dorm doar vreo 4-5 ore, mă trezesc în cel mai ultim moment posibil dimineața, gonesc spre stație și oricum ajung la redacție cu 10-15 minute trecute de ora începerii activității. Dacă vreau să fac pași, însă, trebuie să am haine relativ confortabile. Neapărat trebuie o baterie 100% încărcată la telefon. Sticlă cu apă și o ciocolată sau un măr în caz că îmi amorțesc brațele pe drum. În primul rând, ar trebui să pornesc cu vreo 45 minute mai devreme de-acasă, pentru a ajunge la timp. Pentru asta, ar trebui să mă trezesc mai devreme, totuși. Iar pentru asta, ar fi util să mă pun la somn mai devreme. Tot felul de obstacole, așadar.

Uneori, însă, îmi iese. Cum a fost în ultimele zile, așa ploioase și urâcioase cum au fost ele. E liniștitor să dormi încă pe-o vreme de-asta, în timp ce picioarele-ți ocolesc instinctiv bălțile, știu ele drumul, te duc. N-am avut decât să-mi pun apă cu mine, să-mi iau niște șosete mai groase (ajută la confort), să-mi las telefonul în priză peste noapte, să-mi pun gluga pe cap și pe Asimov în căști. Spre casă, tot pe jos. Cam 45 minute dus dimineața, 1 oră întors după-masă.

fac pasi mersul pe jos 2

Ai zice că fac ceva pași. E incredibil de puțin raportat la cât ar avea nevoie corpul nostru. Sigur, dacă mă înham la diverse activități în anumite zile, da, cu plimbările matinale incluse, pot să zic că fac suficienți pași. Dar mă raportez la o zi banală de mers la job, poate o întâlnire în oraș cu un prieten / cumpărături de-ale gurii, un drum scurt nu-știu-unde (unde probabil că se stă), întors acasă. Dacă la job stai jos, e tare greu să compensezi orele alea de inactivitate fizică. Unii merg la sală, eu am nevoie de ceva cotidian, ca stil de viață (nu voi merge zilnic la sală). Mă sperie efectiv ideea asta, că stăm atât de mult, zi de zi. Că devenim greoi, molateci, gelatinoși – și să fie clar, nu la aspectul fizic mă refer, ci la starea fizică, atitudinea corpului față de viață.

Mențiune specială pentru Dragoș, taică-meu, cel mai vioi om pe care-l știu, mereu pregătit să miște, să meargă, să facă pași, paralel cu ideea de „fără chef”. Știi eterna problemă în familia tradițională românească, aia cu „Nu mai avem pâine, cine merge să ia?” (V2: „Trebuie dus gunoiul”), două ore mai târziu, după două șuturi în fund, merge ăla micu’, că doar de-aia există pe lume și nu a fost avortat? E una dintre problemele care m-au ocolit în copilărie. Întrebarea nici nu apuca să fie rostită la noi acasă, omul ăsta era deja încălțat, îmbrăcat și ieșea pe ușă. Zâmbind și energic. Ok, disciplina specifică meseriei. Și încă ceva. Acel ceva care stă între inerție și mișcare. Saltul de la lâncezeală la acțiune. Ca un declic.

Încă o mențiune specială pentru învățătoarea mea din clasele primare care, pe lângă tot ce-a reușit să mă învețe, îmi revine frecvent în minte datorită unei amenințări și a unei întrebări. Amenințarea avea legătură cu desființarea ființei, iar întrebarea era simplă: Ce faceți, vegetați? 

Într-un mod bizar, s-a prins de mine ideea asta. E frumos să trăiești ca o plantă (la o viață de copac mai tot aspir și eu, dar din alte motive, ce țin de creștere și stabilitate), dar nu-i o viață trăită pe măsura potențialului nostru de ființe bipede.

p.s. Mi-am instalat o aplicație de numărat pași, însă nu-i tocmai precisă, îmi voi pune brățară.
încă un p.s. Am terminat de ascultat „The Caves of Steel” – Isaac Asimov, așa plimbându-mă zilele astea, așa că predic din nou despre viața de după revelația audiobook-ului. Tocmai descopăr la modul serios roboții lui Asimov. În curs de lectură și The Complete Robot, care-i așa cum zice: o antologie completă a tuturor povestirilor cu roboți ale lui Asimov. Zumzăie endorfinele în mine doar scriind chestia asta 🙂

asimov the complete robot

Fotografii: Lucian Nuță și subsemnata

Cu voce tare

Rup prietenii și periclitez relații frumoase pe fondul nevoii de autenticitate, pe fondul fricii că n-ar fi real, că n-ar fi autentic, că s-ar destrăma la o adiere de vânt, că aș ciocăni cu o unghie și s-ar crăpa învelișul, neavând consistență. Însă chiar și eu sunt prea obosită în a încerca să dau autenticitate discuțiilor, deși insist că în orice relație comunicarea e lipiciul natural de care e nevoie.

Am un blocaj, ca o evitare, să afirm cu voce tare niște idei. Poate din același motiv care mă exaspera săptămâna trecută la cineva drag: dacă spui ceva, oamenii se așteaptă să te ții de lucrurile alea ca de o promisiune general valabilă de azi până la sfârșitul lumii, așa-i. Sigur, așteptările lor sunt problema lor, nu a ta, căci nu poți decât să spui cu sinceritate ce crezi și ce idei ai azi. Ce crezi tu azi despre viitor, nu ce va crede tu-ul tău de peste doi ani despre prezentul de-atunci.

Dacă spun că nu vreau să mă căsătoresc, nu vreau copii, nu vreau să-mi fac rate la bănci pentru un apartament, nu vreau să-mi clădesc o carieră, nu vreau nici măcar să ajung în Bora Bora, ci vreau să mă simt bine în viața asta, să explorez și să învăț cât mai multe lucruri – indiferent ce-o fi însemnând ele în x moment al vieții mele, mă lovesc invariabil de câteva reacții, normale oarecum. Cele care vin de la prieteni pot fi inconfortabile, dezamăgitoare aproape. Așa că mă învăț să nu spun lucrurile astea și altele mai importante sau mai puțin importante. Ceea ce îmi afectează sentimentul ăsta al lipsei de autenticitate, căci nu-i ca și cum cineva se înghesuie să abordeze subiecte sensibile unu’ la unu’. Sentimentul că rămân lucruri nespuse, pe care le evităm, discuții rămase în aer, mă apasă și mă îndepărtează. Le discutăm toți grămadă, impersonal, online, dar nu suntem capabili să le discutăm deschis, onest, la o cafea, în liniște. Ceea ce poate o fi totuși un soi de progres, dat fiind faptul că mai demult erau subiecte tabu și nu se discutau, punct.

Reînvăț însă a spune lucruri cu voce tare, în speranța că dispare norul și ceața ce planează în orice discuție pe vreo temă serioasă, neștiind de fapt ce gândește celălalt, ce își dorește, ce rezonează cu el, ce simte, ci doar pasând generalități de la unul la altul. Iar dacă săptămâna viitoare avem alte idei, nu-i vreo contrazicere, e doar schimbare, care e mai dezirabilă decât orice direcție clară în viață. Pentru mine.

Mi-am luat iarna înapoi | Snowboard

Am înlocuit „ioooiii”-urile cu „weeeeeee”-uri, iar pârtiile nu mi-au (mai) stors nici o lacrimă de frustrare iarna aceasta. Cât de dragă mi-e iarna, de fapt! Și cum uitasem. Cât de alb e albul zăpezii în lumina soarelui de munte, cât de albastru e cerul oglindit în nămeți. Și toate particulele alea mici de gheață ce sclipesc în soare și-ți fug prin fața ochilor când treci cu telescaunul pe lângă brazi de când lumea te conving că-i de vis. Că iarna-i de vis. Chiar dacă îți îngheață degetele în mănuși și nu mai știi sigur nici ce-o fi cu degetul mic de la piciorul stâng.

snowboard iarna (3)

Mi-a zis bunica la începutul iernii, la telefon, pe când ne porneam entuziasmați spre Buscat, ceva de calul bătrân care nu se mai învață (în buiestru?)… Și că să nu-mi rup vreo coastă sau să nu-mi pierd capul pe-acolo, după cum mi-i obiceiul. Ce-i drept, unele lucruri e fain să le înveți când ești copil, când frica nu te oprește din a încerca și testa (căci asta ești programat să faci, să înveți despre lume, să te adaptezi), când nu ai încă tot soiul de certitudini și păreri despre tine, cum că tu nu ești genul de om care…, tu nu ești făcut pentru cutare lucru, tu nu poți…, ție mereu ți-a fost frică de…, etc – de parcă ai fi vreun caz special și nu toți avem ideile astea prin cap. Când te împrăștii mai finuț, nu ca un bolovan, iar rănile nu sunt atât de grave, iar vindecarea e rapidă.

Pe de altă parte, riști să duci o viață plictisitoare dacă înveți tot ce-ai de învățat în copilărie și adolescență. Iar apoi te oprești. Și dai vina pe comercializarea sărbătorilor, pe societate și consumerism pentru lipsa ta de entuziasm vizavi de jocul fulgilor de nea.

Toate căzăturile în fund, în genunchi, durerile de picioare, de brațe, emoțiile că treci cu placa peste careva sau că se ciocnește vreun nesăbuit de tine, tot frigul, apoi căldura, apoi efortul de-a urca pe jos pârtia de n ori într-o zi, că telescaunul nu-i încă o opțiune, toate trec prin filtrul romantizării și devin un fleac în secunda aia când simți că zbori, că totul curge natural și frumos pe pârtie, în lume, prin tine. Te trezești la realitate pe burtă, cu nasul în zăpadă și căciula zburată la doi metri în față, cu dureri abdominale și-o înjurătură că wtf, ți-a sunat apa în cap pentru a doua oară în viață. Nu înveți nimic dacă nu înveți să cazi, poate fi deviza mea în viață, nu doar pe pârtie :))

Am învățat să alunec pe snowboard și mi-am luat iarna înapoi, cu toate bucuriile ei. Ce regăsire frumoasă, plină de provocări, hohote de râs, ioi-uri și weee-uri 🙂

p.s. contează să ai un tarfinotroll răbdător care să-ți spună ce și cum, fără să te frustreze, fără să se enerveze.

încă un p.s.: nu vă dați copiii la instructori descreierați (cică autoritari) care iau toată bucuria din experiența asta frumoasă de învățare. Nimic n-ar trebui să fie obligatoriu în viață, să te dai cu schiurile sau cu placa e ceva opțional, n-ar fi ok să fie o experiență frumoasă, nu una forțată, cu urlete pe fundal? Numa’ zic.

p.p.s weeeeeeeeeeeeeeeee! 🙂

snowboard iarna (2)

Marele centenar și incapacități patriotice

Îmi bifez sarcina zilnică matinală de-a trece-n revistă ce apare prin presa locală, util exercițiu de-a fi la curent cu realitățile unora și altora, periculos demers pentru starea-mi generală de bine. Se întâmplă lucruri, asta-i cert.

Știam că trăiesc într-o bulă roz-feerică înconjurată de oameni care-mi plac, într-un fel sau altul. Cu fluxul de știri bine filtrat pe rețelele de socializare, cu limitarea timpului petrecut alături de oameni care doar îmi consumă timp și energie, fără a-mi oferi nimic în schimb (da, voi crăpa de atâta pragmatism), știam că lumea minunată în care am senzația că încep să trăiesc e doar lumea mea, așa cum mi-am creat-o, așa cum am filtrat-o și cum o percep. Într-o altă bulă, într-o altă lume, se întâmplă zilnic [doar] accidente și agresiuni, politica e prezentă în proporție de 85% în viețile noastre intime și personale, viețile diverselor vedete ar trebui să aibă vreo semnificație aparte pentru mine. Și așa mai departe. Privește circul, vorba artistico-directă a lui George Roșu.

În această bulă paralelă, și-a făcut apariția de fix o lună încoace – și acum observ că am scris titlul greșit, oh, well! – un fel de tic verbal, niște cuvinte de care anticipez că mi se va acri până ajungem la final de 2018. Centenarul Marii Uniri. Lasă că am zis bine, se anunță a fi un mare centenar, cu tot circul de rigoare.

Sunt incapabilă de trăiri patriotice, oare? Nu știu, totuși iubesc „țara” asta, e atât de frumoasă, are atât de multe comori la tot pasul, că or fi oameni, că or fi tradiții, obiective turistice, culturale sau peisaje care, da, îți taie răsuflarea. Chiar mi-s dragi tradițiile românești, au în ele acea forță arhaică și, dacă le înțelegi semnificațiile în esența lor, le poți vedea rostul, simți că te înrădăcinezi și tu odată cu ele. Începi să înțelegi și de ce sărbătorile sunt atât de lipsite de farmec acum, de exemplu. Sunt golite de sens, nu mai știm de ce facem lucrurile pe care le facem. Și atunci, mai devreme sau mai târziu, ne oprim din a le face. E important să știm însă și care-s tradițiile la care e cazul să renunțăm – în mod voluntar și intenționat, zic, căci altfel parcă le facem tot pe dos, ne agățăm de familii tradiționale, dar uităm ideea de comunitate, etc.

Așa că nu știu ce-o fi cu sictirul ăsta deplin când văd încă vreo știre legată de centenarul Marii Uniri. Poate o fi vorba de contrastul dintre ideea de Unire (care-i frumoasă, dacă am fi capabili să o vedem la scară largă, planetară) și efectul de dezbinare pe care diversele discursuri politice sau mesaje care circulă în mass media îl au asupra oamenilor. Dacă patriotismul și valorile tradiționale [românești] înseamnă să-i urâm pe ceilalți, băăăi…. nu, mersi.

Și cât m-aș mai bucura dacă am pricepe odată cât de absurde sunt granițele astea pe care le trasăm de mii de ani încoace între noi, zidurile imaginare pe care le ridicăm dintr-o nevoie naturală de apartenență la grup și siguranța pe care acel „Noi” ne-o oferă. De-am pricepe că „Noi” poate însemna mai mult decât noi, românii sau noi, europenii sau noi, creștinii sau chiar mai mult decât noi, oamenii.

Oricât de dragi mi-ar fi locurile, oamenii și unele tradiții românești, nu pot să nu văd cât de nocivă e ideea asta de patriotism, cât de multe blocaje și bariere ne creăm singuri în mod inutil. Hai că putem mai mult de-atât… 🙂

Sacră zi prin Mall

O vizită prin Mall sau la Biserică reprezintă un act de cultură în viziunea multor români (conform unui studiu, bla bla), motiv pentru care mai că-ți vine să-ți reconfigurezi opiniile și stările interioare inadaptate și să participi și tu, duminica, desigur, la viața culturală a urbei.

Te iei de mânuță cu un tarfinotroll și ataci, de voie, de nevoie, Mall-ul, această instituție culturală, în care patrimoniul nostru specific perioadei de consumerism modern este valorificat la potențial maxim.

Cu grijă să nu te-agăți de restul însetaților de cultură, să nu interferezi din greșeală cu vreun cot în trăirile culturale ale altora, să nu încurci bunul stat la scena neconvențională cu mâncare, să nu deranjezi exprimarea artistică de la noile case de marcat scanat, simți cum te scufunzi în momentul profund dramatic și tragi-comic deopotrivă, saturat de viață, de culori, luciri, sunet și ritm ancestral.

După primele două ore de tropăit fonic și vizual, timpul intră-n sac. Râzi zgomotos, te zombifici cu repeziciune, faci ochii mari la vreun produs, analizezi prețuri, te confrunți cu dileme existențiale și iei decizii spontane, creative și impulsive.

Orele în Mall sunt un mare ghem haotic de culoare și gălăgie.

Își au farmecul lor, cu toată viața și claia de oameni ce mișună de ici-colo, cu ritmul haotic căruia-i poți da o melodie, dacă zumzăi îndeajuns și lași inhibițiile deoparte. După atâta cultură, însă, obosești și te prostești. Ți-e somn și parcă mai dă-l încolo de act cultural-social. 

focus

m-am trezit azi cu poftă de lectură, mai am vreo 6 ediții necitite din Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice Anticipația și mi-am zis că le dau gata. Terminasem ediția #17 și, în timp ce răsfoiam primele pagini din #24, mi-a fugit atenția înspre setul de creioane de pe frigider (așa se întâmplă când răsfoiești cărți în timp ce te gândești ce-ai putea să mănânci). Cumva, mi-e pierit cheful de stat în pat sub păturică și plimbat cu mintea-n lumi eventuale și (im)probabile, mi-am amintit că îmi plăcea să desenez și să mâzgălesc și că de îndată ce termin cu leneveala, mă pun să reiau lecțiile alea online de desen (știam eu un site… 😛 ). De creioane și alte instrumente de scris și colorat nu mai duc lipsă, Tarfin și colegii de redacție m-au „înarmat” bine 🙂

Iau setul de creioane de pe frigider, uite și suportul mămăruțean de lentile (!), le așez pe pat, dau fuga înapoi la bucătărie să închid ușa frigiderului. O deschid iar, parcă trebuia să mănânc ceva. Încropesc ceva ronțăială, dau sonorul încet la televizor și îmi iau abonamentele de pe youtube la rând, să văd una-alta, până mă hrănesc. Dintr-una într-alta îmi vin tot felul de idei. N-am chef să fac retrospective personale ale anului 2017, analize sau verificări ale marilor realizări din acest an, observ că blogul mi-e lăsat oricum în paragină iar, oare să-mi adun pe-o listă cărțile citite anul ăsta și să recomand câteva dintre ele? Am obiceiul de-a uita ce-am citit chiar și săptămâna trecută și niciodată nu am la îndemână măcar un titlu-două de recomandat altora.

Îmi adaug pe listă chitara, ar fi frumos să ajung măcar la nivelul la care eram prin liceu și să învăț câteva melodii, cândva mă pun și pe colorat, aș vrea să-mi îmbunătățesc engleza vorbită, la cea scrisă am „muncit” activ (traduceri & co), dar accentul rusesc nu-i justificat în contextul în care nu știu rusă (ar fi fain să învăț și rusa, de altfel, sau vreo altă limbă străină dubioasă), trec pe listă și poiul, e o metodă de relaxare excelentă – și de meditație, de altfel, dar meditația e trecută separat pe listă + yoga, la care am tot zis că merg și n-am ajuns (de vreo 2 ani). De reluat geocaching, călărie și taekwando. Nu știu câți ani voi trăi, dar n-am cum să mă plictisesc.

Și uite-așa îmi amintesc de creioanele lăsate pe pat. Voiam să le testez, să mă joc de-a desenul, să fircălesc puțin. Dar să nu uit: să-mi notez în carnețel cele de mai sus. Șiiiii… pe lângă chitară, ukulele și o vagă poftă de clape, mi-e dor să ascult muzică. Să chiar ascult. În urmă cu vreo câțiva ani, nu mai știu câți, dar aș putea verifica pe blog, îmi mai cășunase ideea asta prin cap, de-a asculta cât mai multă muzică în ordine cronologică, începând cu cele mai vechi fragmente de melodii sau compoziții muzicale (există câteva și din î.e.n, care au fost descoperite și interpretate conform notației muzicale de atunci) și ajungând în perioada contemporană. Îmi găsesc resursele informative necesare (istoria muzicii, liste de compozitori din perioada medievală și așa mai departe…) și dau la maxim cel mai vechi cântec din lume care s-a păstrat până acum. E din 1400 î.e.n.

Ce voiam să zic e că mă frustrează modul în care-mi funcționează creierașul uneori. Când nu se poate concentra pe-o idee anume, pe-o singură chestie. De-asta mi-e greu să scriu și aici despre vreun subiect, să-mi aleg o temă și să o întorc pe-o parte și pe alta și apoi să-i dau un titlu care să reflecte ce-am scris măcar în proporție de 60%. Sigur, sunt perfect capabilă să fac asta. Profesional, o fac mai mereu. Însă în ce mă privește personal, mi-e greu, e o luptă. Și apoi mai am viziunea asta despre viață că nu ar trebui să fac chestii din obligație sau pentru că „trebuie”, viziune care mă încurcă uneori, recunosc. Așa că mă frustrează lipsa asta de concentrare a atenției, de focus pe-o singură chestie. Însă privind la toate experiențele frumoase și inedite pe care le-am tot avut și intenționez să le am, la toate proiectele astea în așteptare și toate lucrurile-n viață de care sunt curioasă, de toate în aceeași măsură, da, și uneori simultan, mă gândesc că este, totuși, ok… 🙂

nocturne #6

dezamăgirea de-a fi om, de-a te surprinde vulnerabil, afectat, prea dramatic, prea sensibil, de-a-ți aminti de ce unele obiceiuri ți-au devenit obiceiuri, de ce ții oamenii la distanță, de ce-i mai bine să faci asta, de ce te întristezi că îți trec prin minte gândurile astea. dormi 15 minute, visezi urât, privești în tavan, mai dormi 15 minute. panica din piept, din cap, panica ce se hrănește cu panică. gânduri cărora le lipsesc cuvintele, cum poți să ai o conversație cu tine, dacă nu te-auzi? cum poți să-ți aduci argumente raționale menite să te scoată dintr-o prăbușire emoțională idioată dacă nu unor gânduri îmbrăcate în cuvinte trebuie să le explici cât de neimportante-s toate momentele astea?

dificultatea de-a respira. ciuda de-a simți toate astea. tristețea de-a te îndepărta.

astea toate, de mi-ar dispărea peste noapte din suflet, din cap. de-ar rămâne aici.

banane prăjite

Cât de periculoase sunt etichetele de care te-agăți, faci suma și zici că „asta-s eu” / „așa-s eu”. Eu nu gătesc. Și totuși gătesc banane tăvălite în făină și-un strop de lapte de cocos, prăjite în baie de ulei de palmier și îndulcite-n miere. Pentru că-i distractiv să faci ce vezi la televizor pe Travel Channel. Dar, în rest, eu nu gătesc – până data viitoare. 🙂 Câinele nostru de la blocul vecin privește înspre fereastră, mă vede, dă din coadă și latră prietenos. De-ar ști el ce bunătăți se coc aici. O farfurie întreagă de șnițele de banană.

De dimineață îmi fac un ou prăjit, un ochi. Pun chiar și sare. Îl mănânc în timp ce mă încalț, evident mai e loc de dezvoltare în direcția unui stil de viață sănătos, dar calc prin baltă așa de mândră de mine pe drumul spre stație, de parcă mi-aș fi luat diplomă-n bucătărie. E fain să-ți ieși din pepeni uneori, să te dai pe banane și ouă (n-o să șterg asta! 😀 ).

nocturne #5: bosumflare

Nu știu, mi-e creierul bosumflat parcă, îl simt cum se-nfoaie, încearcă apoi să se ascundă într-un colț de cap, se agită, apoi vrea doar să doarmă. Bănuiesc că nu-i singurul creier din lume care are-așa o viață proprie și ușor rebelă și-mi dau seama cât de instinctiv ți-e să cauți explicații în mediu, să atașezi o cauză unor stări, să-ți spui o poveste ce explică bosumflarea. Câteodată, se-agită creierul pur și simplu, nu toate stările noastre sunt efecte, nu toate au vreo cauză specifică. De-asta mă detașez de propriul creier uneori. Mă afectează, mă supără, mă enervează, dar nu-l iau în serios. Nu mă mai identific 100% cu ce gândește și cum se simte. Cândva mă regăseam în tot ce trăia el acolo, mic organ închis într-o cutie craniană. Acum… treaba lui. M-a bâzâit întreaga zi cu tot felul de gânduri răzlețe, cu emoții inutile din sertarul ălora de le tot cărăm cu noi o viață întreagă, i-am tot cedat timp și atenție, mi-e ciudă pe mine acum. În altă ordine de idei, în timp ce scriu aici, primesc un newsletter care mă anunță că „Your brain is lazy.” Creier la creier trage, toți oamenii din lume abonați la Taco from Trello, stresați de propriul creier, au primit în momentul ăsta un mesaj inoportun și nelalocul lui. Creierul meu nu-i leneș, ci bosumflat și relativ frustrat. Mi l-aș vrea și leneș, în adevăratul sens al cuvântului.

Somnul vindecă bosumflarea.

pomparea orgoliilor în rochii de gală

Înainte de-a-mi afișa vreo atitudine arogantă și atotștiutoare despre oameni și situații, mi-e musai să încerc, să văd, să cunosc, să testez. Mă roade curiozitatea, deși intuiția-mi zice unde-i de nasul meu și unde nu-i. Așa ajung voit și intenționat pe la diverse evenimente, cu diverși oameni. Iar dacă rochiile de gală sunt în zona statisticii „normale”, majoritatea adecvate evenimentului, câteva supra-evaluând nivelul de glamour, câteva miserupiste, cam tot așa ca oamenii care le poartă (femei sau bărbați, că rochia-i metaforică), numărul de orgolii ce-așteaptă a fi hrănite cu laude și premii la un astfel de eveniment ce-mi amintește de vechile Revelioane de la TVR, din anii ’90 – 2000, depășește procentul statistic dezirabil. În fine, cine-oi fi eu să stabilesc procentul ăsta în limita bunului simț. Atâta pupare-n fund în doar câteva ore rar mi-a fost dat să văd. Însă e o experiență, în mod sigur 🙂 Nu știu care-or fi criteriile de pupare-n fund, dar nu mi s-au părut juste, oneste sau autentice. Desigur, acele câteva excepții salvează mereu situația. Mi-ar plăcea să văd oamenii dezbrăcați de rigiditate contextuală, oficială, antreprenorială, POLITICĂ sau religioasă. Să depășim și noi, ca societate, secolul politețurilor și falsității publice, al laudelor reciproce bazate pe diverse interese personale și de-o parte și de alta („ne-am adunat astăzi, aici, pentru a ne lăuda reciproc unii pe alții”), să devenim și noi, fiecare, mai de sine-stătători, mai capabili să gândim independent, să facem alegeri autentice, să fim onești în laudele pe care la aducem, să spargem cutumele. Cu greață de la atâta eleganță, rafinament și elocvență-n exprimare, care vin și cu lacune când vine vorba de profesionalism și competență propriu-zise, mă declar totuși bucuroasă c-am fost. Rochie de gală nu port, că-mi plac astea așa mai scoase din seriale science-fiction, dar e un mod de-a interacționa cu o lume care trăiește în propria-i bulă, o lume ipocrită, dar rafinată și elegantă. Au fost și mulți oameni frumoși pe-acolo, oameni de calitate, păcat că nu știm cum să spargem tiparele astea depășite.