nocturne #9

oameni care vorbesc, oameni care vorbesc prea mult cu mine, către mine, dar nu comunică, oameni care își văd doar propria ființă, care mă întreabă ce mai faci, le zic că mi-e rău, dar nu apuc să termin de rostit ultimul cuvânt și ei deja și-au început narațiunea, pentru că era vorba despre ei, de fapt, despre ce li s-a mai întâmplat lor, nu contează că hei, mi-e rău, mi-e greu, că poate nu-i cel mai bun moment să mă încarce negativ cu problemele lor, că poate nu mai pot și nu mai vreau să fiu sprijin necondiționat, nu așa, și nu știu cum am trăit atâția ani doar cu astfel de relații, nu știu cum să le rup sau reclădesc acum fără să-i rănesc, dar mă seacă, rămân fără energie, fără cuvinte, fără puterea de-a mai face punți de legătură, mă simt folosită și apoi abandonată, că după o jumătate de oră în care aflu tot ce n-am vrut să aflu și empatizez involuntar și mă consum, îmi primesc un nu mai pot vorbi, că am ajuns acasă sau m-am întâlnit cu cineva sau, practic, acum că am zis ce aveam de zis, pa, și m-am săturat și îmi promit că îi țin la distanță, ceea ce am și făcut, dar tot se mai strecoară și uit și las garda jos pentru că știu că au nevoie, dar și eu am nevoie de tot felul, de oameni care să nu arunce cu emoțiile și poveștile lor în mine, dacă nu le-am dat acordul, dacă nu le-am cerut, dacă nu-i reciproc, pentru că nu, prietenia n-ar trebui să fie necondiționată dacă e toxică și unidirecțională.

bombăneli #3

am săpat vreo trei secunde după conceptul în limba română, pentru că-mi veneau în minte tot soiul de discuții despre millennials și despre acel “entitlement” specific lor*. dar avem o expresie mai bună, de-a noastră: când crezi și te comporți de parcă ți se cuvine ție totul sau ceva anume, de parcă-ți datorează ție toată lumea câte ceva**; când te apuci și îl iei la întrebări pe ăla ce a făcut un bine societății de ce nu a făcut (încă) ceva și pentru ce te interesează, vorba vine, pe tine; când primești ceva gratuit (da, inclusiv conținut de orice fel, pe care-l consumi pentru a-ți umple timpul liber) și începi să arunci cu venin că nu-i întocmai cum te-ai fi așteptat tu să primești, că nu îndeplinește standardele tale prețioase, că ar fi trebuit să mai primești încă ceva, ceva mai mult, mai altfel; când te-apuci să iei la rost metodologia unora de-s voluntari și își dedică timpul lor liber (și uneori și banii) pentru ca tu, ăla care nu faci nimic, să te bucuri de niște rezultate în comunitate; când consumi munca unora de prin diverse proiecte, gratis, zilnic, și ai tupeul să soliciți tot felul, de parcă tu le-ai plăti salariile la final de lună; când ai impresia că deși n-ai plătit nimic, nu ai susținut cu nimic (nici măcar c-o vorbă bună), ai dreptul să ceri mai mult. 

și na, dreptul să ceri îl ai, așa cum pot și eu bombăni liber. dar ești o scârbă. 

*a se nota că nu-i vorba de generații aici, căci sentimentul ăsta de cuvenire apare la orice vârstă.

**nimeni nu-ți datorează ție nimic în viața asta (decât dacă aia-i înțelegerea), termină cu prostiile. pune mâna și fă.

bombănelile sunt momentele mele de saturație. a se trata ca atare, cu un zâmbet la colțul buzelor. nu mă identific cu ele, în general, la aceeași intensitate la care, poate, le scriu. scrisul dizolvă și diluează. 🙂

ou cu două gălbenușuri

Ouăle cu două gălbenușuri m-au învățat, pe când eram copil, că realitatea este discutabilă, că e fix ce-ți alege mintea să creadă, e ce îți spun alții, dar mai ales ce îți spui tu ție. Oul cu două gălbenușuri e Moș Crăciunul meu, într-un fel straniu. Oarecum mai puțin dramatic, la granița dintre realitate și ficțiune, s-a lipit de mine și îmi revine, din când în când, prin minte. Mai precis, de fiecare dată când descopăr vreunul pe bune sau înghesui două gălbenușuri în tigaie, dintr-un soi de impuls subconștient.

„Câte ouă să îți fac?”
„Doar unuuuuul.”
Renunțase la munca de convingere. Poate pentru că eram încăpățânată; poate pentru că bunica este genul de om care fie îți spune o dată ce-ai de făcut și se întâmplă întocmai, fie te lasă în treaba ta. Fără discuții inutile ce te storc de energie. Felul ăsta al ei de-a fi, cu o claritate și simplitate a negocierilor emoționale, era ce aveam nevoie pe-atunci și cred că l-am căutat de-a lungul anilor în relațiile cu ceilalți. Prea rar l-am găsit.

Doar că mâncam puțin. Puteau trece zile, dacă era după mine, fără să mănânc. Așa că „uite, iar s-a ouat găina aia”. În tigaie și, apoi, în farfuria mea, se afla un ou cu două gălbenușuri. Cumva confuză în primele dăți când găina cu pricina a ouat o așa grozăvie, așteptam apoi cu nerăbdare și mâncam oul fără alte negocieri și strâmbături din nas.

Și, hei, ouăle cu două gălbenușuri sunt rare, dar există. Cum aveam să aflu după ani și ani, lumea le asociază cu diverse idei superstițioase: ba c-ar aduce noroc, ba că cineva din familie va muri, ba că vreo femeie însărcinată va naște gemeni. De altfel, pe același film cred că era și gândul meu, în timp ce mâncam: s-ar fi născut doi puișori gemeni? Azi, datorită cercetătorilor britanici, știu că nu, că ouăle cu două gălbenușuri rezultă în urma unei mici disfuncții la nivelul sistemului reproducător al găinii, dar că sunt ok pentru consum – iar pentru tentativele mele de parțial veganism, ideea e chiar îmbucurătoare.

Când am înțeles cât de prostuță-i mintea

În timp ce ouăle astea există, probabilitatea de a le descoperi stă în zona de 1 la 1000. Și atunci, găina aia avea o înțelegere cu buni? Pe când eram deja un copil mai rezonabil, capabil să priceapă unele lucruri, eram părtașă cu uimire la o discuție între adulți. Bunica îi povestea cuiva despre trucul ouălor cu două gălbenușuri, despre cum nu prea voiam eu să mănânc, despre cum ea nu voia să mă forțeze, dar nici nu putea să mă lase nemâncată, despre cum într-o zi chiar a dat peste un ou cu două gălbenușuri, pe care l-am mâncat, despre cum unea apoi câte două ouă în tigaie, să repete grozăvia.

Ouă cu două gălbenușuri
Am mâzgălit pentru prima dată în multă vreme. Ouă.

Nu a fost Moș Crăciun. Însă a fost unul dintre acele prime momente din existență când mi se înlătura un voal de pe creier și începeam să deslușesc, mai bine, realitatea (propriei minți). Înțelegeam că ea, mintea, ne joacă feste. Că ne fixăm pe o idee, cum că vrem „1”, de exemplu, și respingem orice altceva poartă o etichetă diferită. Dacă ne convinge cineva din exterior sau reușim să ne convingem singuri că (și) „2” poate fi „1”, îmbrățișăm ce ni se oferă cu relativă ușurință. Adică vezi că-i „2” în farfurie, dar dacă ți s-a vândut ca fiind „1”, mănânci.

Îmi amintesc de ouăle cu două gălbenușuri și când mă fixez pe vreo idee cu potențial de moft. Cât de mult mă agăț de realitatea brută și cât de cum ajunge ea la mine, de fapt, îmbrăcată? Dacă treci printr-o experiență, fără să-i pui vreo etichetă, contează până la urmă dacă o fi 1, o fi 2, sau contează strict experiența în sine, ce și cât ai acumulat? Sau mâncat.

În timp ce adevăratul ou cu două gălbenușuri are cam aceleași valori nutritive cu un ou normal, ouăle cu două gălbenușuri de la bunica aveau, evident, o valoare nutritivă dublă. Aveam 2 în farfurie, nu 1, iar eu nu făceam diferența. Și atunci, reluând dilema, dacă nu poți să faci diferența, contează că e unul sau două, că e om sau animal, că-i spui verde sau kaki?

Am dat recent peste un cofraj plin de ouă cu două gălbenușuri. Au o formă mai ciudățică, sunt mai mari și sunt separate de restul ouălor încă din ferme, pe criterii estetice. Așa, pare-se, a ajuns cofrajul ăsta plin de surprize la mine și m-a făcut să zâmbesc cu uimire prin bucătărie, să-mi amintesc de ce metode ingenioase găsea bunica să mă tempereze – fără să-mi îngrădească copilăriile, să-mi reevaluez unele mofturi și fixații.

nocturne #8

ploua noaptea

Plouă să spele tot. Să-mi spele grijile imaginare, să-mi potolească sub ropotele picurilor alergările minții. Mi-aș lua uneori creierul de obrăjori și l-aș scutura, prietenește, cumva, dar hotărât. Îmi joacă feste. Îmi induce stări confuze, anxioase, de maximă antipatie față de oameni. Nu-i frustrant? Cum ne distanțăm social și mă simt, în continuare, sufocată de așteptările unora și altora? Ironia este că militez pentru eficiență. Ar trebui să fiu de acord și cu eficiența în relații: n-are sens să investim timp aiurea în relația cu un celălalt când, practic, avem nevoie de el poate o dată la câțiva ani. Și chiar sunt de acord. Ce mă sâcâie atunci? Poate mimarea interesului față de persoana de la care furăm timp și solicităm diverse. O formă nereușită de troc afecțiune – servicii. Nu poți plăti timpul și atenția cuiva cu false gesturi și forme goale de interes. Cu acel „ce mai faci” fără semn de întrebare, fără dramul de curiozitate care ne-ar mai putea conecta. E mai rău decât să-i soliciți să facă muncă voluntară pentru o cauză străină lui. E mai rău decât să-mi soliciți să fac muncă voluntară pentru o cauză străină mie, pentru că încerci să-mi induci senzația că mi-ai oferi ceva – păsare, emoție, prietenie, atenție. Un soi de șantaj emoțional care în loc să mă apropie, mă îndepărtează. Îmi plac relațiile eficiente, însă acelea asumate și oneste, fără așteptări nerealiste, fără interes mimat. Nu știu de ce îmi bat capul cu toate interacțiunile umane, însă ropotul ploii s-a domolit, broasca tocmai a făcut o boacănă în cealaltă cameră, iar la televizor e semnal pierdut. Foșnetul ăsta minunat de vânt și ploaie printre brazii de lângă balcon mă adoarme…


Photo by pan xiaozhen on Unsplash

bombăneli #2

Poate că recomand persoanelor sensibile care, așa ca mine, sunt un soi de bureți emoționali, să nu citească. Nimic de pierdut. Nu sunt neapărat mândră de mine și intenția nu mi-e să transmit mai departe starea asta, cât să-mi dau delirul și să trec mai departe. Cam ăsta-i blogul azi. 

Cred că am reușit să mă intoxic sufletește. Totul a început de ieri, când, ca activitate specifică jobului, m-am văzut nevoită să trec prin câteva zeci de comentarii pe tema coronavirusului. Cu siguranță e un efect cumulativ. Toate discuțiile, infinitele dezbateri, interminabilele apariții în newsfeed-ul meu din ultimele săptămâni, m-au cam epuizat. Nu am putea noi toți să urmărim cuminți noutățile venite din surse oficiale și să mai terminăm naibii cu istericalele și paranoia? 

Nu vă mai suport. Aproape c-am grăit-o ieri. Eram singură acasă și era liniște. Ceea ce înseamnă că ajung în pragul nebuniei din cauza prostiei fără cap și coadă a unora care-și dau delirul pe Facebook și nu-i verifică nimeni. Ăia de publică și fac bani la greu din știri false de ce nu primesc amenzi? Sunt zeci și zeci de astfel de site-uri în România. Și nu, nu e suficient să ne mobilizăm o gașcă de oameni și să le dăm stegulețe portocalii virtuale. Să primească amenzi de să nu mai miște nimic în mediul de afaceri toată viața lor. Jurnaliștii sunt trași la răspundere dacă nu-și aleg cuvintele cu grijă, imediat se sesizează tot românul. Dar toate aberațiile posibile și imposibile circulă într-o veselie în ultimele zile fără nici o treabă. Avem acces la informație și habar n-avem cum s-o filtrăm. Mâncăm pită și hârtie igienică de parcă ar fi unul și același aliment. 

Cum e posibil ca prostia să ne depășească frica viscerală de boală și de moarte? Te duci să-ți faci provizii (ca disperatul, da?) de la supermarket – că vrei să stai în casă că ți-e frică să nu mori, DAR te apuci să te înghesui, să te împingi în ceilalți, să te atingi practic de toți din jurul tău și de toate produsele din magazinul ăla. Dacă porți bucuria cu tine, ai împrăștiat-o eficient. Dacă nu o purtai, ai făcut tot posibilul s-o iei. Dar e ok, acum te poți atrofia în casă liniștit, ai luat ultima făină. Stau și mă întreb, totuși, cum au reușit genele astea să se transmită de-a lungul atâtor generații? 

Ieri am fost de-a dreptul tristă și dezamăgită de oameni, în general. De câtă urâțenie și răutate adunăm în suflete și apoi le aruncăm unii înspre ceilalți în cele mai critice momente. De câtă lipsă de empatie dăm dovadă. De cum abia așteptăm să aruncăm cu răutăți în ceilalți, chiar și în cei vulnerabili. Nu știu, de ce nu taci din gură & scroll-down? Nu-i nimeni curios de părerea ta. Nu știu cine și cum ne-a indus senzația că străinii din Social Media și în general, că oamenii (chiar și ăia apropiați nouă) ar avea vreun fel de nevoie intrinsecă sau și-ar dori cu ardoare să ne afle opiniile. Ce iluzie de maimuță socială. 

Sâmbătă nu eram așa agitată, cred că am transmis unele idei într-un mod mai optim pentru asimilare și înțelegere. Atunci am publicat pe rețelele de socializare – pentru că da, când ești într-o rețea activă de socializare online, contează ce le oferi oamenilor care, că vor, că nu vor, îți vor vedea aberațiile. Las mai jos, să închei într-o notă mai pozitivă. 

P.S. A nu se lua în serios tot ce zic. Nu cred și nu mă identific cu bombăneala asta – adică nu la intensitatea de-aici. Dar îmi trec prin cap toate gândurile și starea asta de saturație. Iar punerea lor în negru pe alb le dizolvă. Și mă simt mai bine. 

[14 martie]

Întâmplarea face că am ajuns pe la Urgențe ieri și am avut timp (vreo 5 ore) să observ pacienții & personalul medical într-o perioadă critică, pe acest fundal ușor paranoic.

N-am o părere bună despre sistemul medical. Și despre sistem zic, nu despre oamenii din el – să facem diferența. Medicii, asistentele, infirmierele și brancardierii sunt probabil cei mai expuși nu doar la virus, ci la boli în general. În contextul actual, cred că avem de învățat una-alta de la oamenii ăștia. Da, să fim precauți și preventivi. Să respectăm recomandările privind igiena & co. Dar să nu uităm că un om bolnav este, în continuare, om. Să nu ne comportăm ca hienele. Să nu cultivăm neîncrederea și paranoia între noi.

Cred că și ei sunt speriați și au familii acasă. Însă cât am stat pe-acolo, într-o stare de semi-amorțeală, nu am putut să nu mă gândesc la cum adesea uităm că noi, oamenii, murim. Că boala și moartea fac parte din viață. Poate de aceea îi admir azi pe Oamenii din sistemul medical, pe cei câțiva pe care i-am observat ieri, cel puțin. Se confruntă zilnic cu posibilitatea reală de a se îmbolnăvi, dar rămân umani. Și-i al naibii de greu. Uite ce răi am devenit noi toți prin Social Media.

Zilele trecute eram pe bus și nah, am înghițit cumva aiurea. M-am înecat și am… tușit – de câteva ori. Au curs și câteva lacrimi. M-am simțit sfârtecată de privirile celor câțiva oameni din jur. Cum să zic, nici o privire îngrijorată onest. Nu-i plăcut. Și atunci… stăm acasă de frică pentru propria persoană, nu din ceva sentiment nobil sau din altruism. De-asta avem atâția inconștienți care (tot din frică) s-au întors în țară. Stăm în casă după ce am dat năvală prin supermarket și prin farmacii – nouă să ne fie bine. Că Netflix & chill o vreme. Ce contează că mulți dintre noi probabil suntem deja purtători și am împrăștiat bucuria tocmai prin supermarket & co. Nu mai fiți răuți și ipocriți 🙂 Să încercăm să fim atenți, să nu îi lingem pe față pe necunoscuți, să ne distanțăm social. Dar să nu uităm că distanțarea socială se referă la spațiul fizic, nu la distanțare psiho-emoțională, nu la pierderea omeniei. Atât.

De la mine pân’ la tine

Mă obsedează – sigur, mult spus, problema conexiunilor umane. Absența lor, mai degrabă. Trecem zilnic unii pe lângă alții, uneori interacționăm și comunicăm una-alta. Pare a fi însă teribil de greu să ne conectăm în mod real. Să îl vedem cu adevărat pe celălalt. Privesc neputința aceasta cu o frustrare similară ce-mi amintește de-o altă neputință: aceea de a transpune realități într-o hartă lingvistică satisfăcătoare.

De la mine pân’ la tine, undeva se pierde ideea, se pierde emoția, se pierde omul.

O simt ca pe-o claustrofobie socială a individului. E ca și cum fiecare dintre noi este închis într-un mic dulap invizibil și ne purtăm așa corpurile prin lume, încercând să dăm din mâini și din gură, dar lovindu-ne de alte dulapuri, care fac exact același lucru. Și nimic, niciodată, nu trece de bula aceasta mentală în care trăim. Exagerez. Uneori, se strecoară lucruri, informații, idei și emoții dinspre un celălalt pe care, pentru o clipă, îl vedem cu adevărat. Sunt aproape magice astfel de momente.

bombăneală » Oare cum ar fi să nu mai conversăm de parcă am sta la coadă pentru replici? De fiecare dată când un subiect de tipul amintiri din copilărie sau de anul trecut, cicatrici și căzături sau alte soiuri de experiențe și anecdote personale acaparează o conversație, ne comportăm ca niște disperați. Nu ascultăm cu adevărat experiențele celuilalt, ci doar ne pregătim să luăm startul. De cum intuim că povestea celuilalt se apropie de final, sărim cu a noastră. O competiție de „stai să vezi eu ce-am pățit”. Am putea altfel, oare?

E doar un mic și poate irelevant exemplu. Chiar și când ne ascultăm unii pe ceilalți, ceva se pierde. De-asta discutăm în clișee. Pentru că e greu să înțelegi specific experiența celuilalt. Poți doar să o pui rapid într-o categorie, cam pe unde, aproximativ, ai tu vaga impresie (deși o simți ca pe-o certitudine) că s-ar încadra mesajul primit și să verbalizezi apoi un clișeu. Într-un caz mai fericit, depui un efort conștient și voluntar de a interacționa la modul real cu celălalt. În cel mai fericit caz, vă bucurați amândoi de câteva clipe în care v-ați înțeles și conectat. Sunt rare și magice clipele astea. Chiar și așa. E totul în capul și în dulapul tău. Nu vei putea niciodată să înțelegi pe deplin experiența celuilalt, tocmai pentru că nu îți aparține. Iar tu nu ești el.

Poate că ruptura asta existențială mă doare și mă frustrează. Senzația că suntem, noi toți, niște mici lumi paralele. Și că doar uneori ne intersectăm. Partea proastă e că nu am nici energia, nici motivația să vin mereu în întâmpinarea acestei rupturi cu intenții bune și constructive. Așa că strâmb din nas și uneori mă întristez. Rar, prea rar, depun efortul ăla. Dacă am norocul să-l mai depună careva fix atunci… mi-s dragi oamenii 🙂

Jungla dintre cei patru pereți

jungla plante in garsoniera

La începutul anului 2019, mi-am propus, printre unele și altele, să scap de lucruri și să fac loc pentru natură… acasă. Mi-am dorit mai multă viață între betoane. Așa că am renunțat la obiecte și am început să cresc plante în garsonieră. Un fel de compromis pentru bunăstarea mea emoțională, căci nu pot evada zilnic din jungla urbană. Iar evadarea nu-i mereu o soluție. Uneori, ai putea să faci să-ți fie bine acolo unde ești.

Când trebuie să încapi în 28 de metri pătrați, după multe mutări, ajungi să apreciezi altfel spațiul și libertatea de mișcare. Și să te raportezi diferit la incredibil de multele lucruri pe care le cărăm toți după noi prin viață. Sigur, nu pot vorbi în numele tuturor celor care locuiesc în spații mici. Unii nu par a fi deranjați de obiecte. Alții trăiesc sufocați de ele. Căci da, spațiul e mic și (crezi că) ai nevoie de tot felul – haine și unelte, mobilă în care să pui toate chestiile, mâncare și spații de depozitare pentru ea, o tonă de creme și produse pentru igiena personală etc. De vreo câțiva ani deja, însă, am redus drastic cantitatea de lucruri de-acasă. Am aflat între timp că-i spune minimalism și e un adevărat curent și stil de viață prin alte țări. Pentru mine, a fost (și încă e) un proces lung și continuu.

Probabil reușita de care sunt cu adevărat mândră ar fi faptul că mi-am schimbat setul de atitudini vizavi de ce anume și cât consum. Nu mai am atât de multe lucruri prin casă, la ora actuală, și datorită faptului că nu mai aduc în casă inutilități. Nu am nevoie de 5 produse diferite de curățenie. Nici de 5 creme diferite pentru față. Nici de 30 de bluze diferite care să zacă prin dulap nepurtate.

A durat o vreme, așadar: o dată – până am scos din casă o grămadă de lucruri, iar apoi – până mi-am format obiceiul de-a nu mai aduce în casă lucruri.

Privind în urmă, realizez că nu mi-a plăcut niciodată să îmi petrec timpul acasă. Între patru pereți. Poate sunt nițel claustrofobă. Poate nițel „sălbatică”. Am copilărit, în cea mai mare parte a timpului, în aer liber, pe dealuri, pe-afară, apoi pe la munte. Și acolo sunt cu adevărat fericită. Mi-a fost greu să iubesc orașul, deși în ultimii ani am învățat să apreciez mai mult conexiunile cu alți oameni și toate lucrurile faine pe care o comunitate le poate face atunci când focusul e unde trebuie. Așa că nici nu mai simt atât de frecvent nevoia să fug de oraș și de oameni.

Iar de vreun an încoace, zâmbesc realmente când ajung acasă. Deschid ușa și mă întâmpină un perete viu. Vreo 40 (le-am numărat recent) de plante care își văd de viață în liniște, cresc într-un ritm știut doar de ele. Mă deconectez de la tot soiul de griji pe care le-am luat, poate, cu mine acasă. Și arunc câte-o privire la viața lor: ce-au mai făcut azi, care-s fericite, care ar avea nevoie de o mică atenție.

Totul a pornit în urmă cu vreo câțiva ani, când aveam doi cactuși (aveau același nume: Marcel). Cactuși care au reușit să moară la mine. De-acolo vin și eu, de la: „La mine mor cactușii, nu pot să am grijă de plante”. Am primit un bonsai de la Tarfin, care a supraviețuit… o vreme. Nu știu, cred că poți învăța orice, iar uneori înveți fără să depui vreun efort special pentru asta. N-am idee cum m-am trezit anul trecut cu aproape 30 de plante. Le-am primit, le-am luat de pe la mătuși și prieteni, le-am salvat de prin supermarket-uri. Mă gândeam că n-or s-o ducă mai rău la mine, măcar încerc. Iar multe dintre ele s-au făcut mari. Și tot cresc.

Așa că la începutul anului 2019, mi-am zis că aș putea să țin în casă doar lucrurile care mă fac pe bune să zâmbesc. Plante și cărți. Mi-am propus așadar să fac mai mult loc pentru plante. Am reușit chiar să scot două bucăți de mobilă din garsonieră (am redus obiectele, am eliberat rafturi, sertare & co). Și le-am făcut loc. În tot acest proces, mi-am făcut și mie loc 🙂

jungla plante in garsoniera

Nu m-am putut motiva să fac o retrospectivă reală a anului, dar asta e una dintre reușitele care mi-au schimbat ritmul și, oarecum, chiar stilul de viață și felul de-a fi.

Informativ:
» Am învățat că cel mai adesea ucizi viața când n-o lași să-și urmeze cursul. Când îți faci prea multe griji, te panichezi și încerci să intervii.
» Plantele sunt reziliente. Am „omorât” plante pentru că le-am udat când nu aveau nevoie, însă probabil că niciodată pentru că nu le-am udat (și să fie clar: uit de multe ori să fac asta sau pic de oboseală și amân cu zilele).
» Pe ceas, îmi ia cam o oră să mă ocup de toate ca la carte. Nu o fac însă suficient de des – dar cu toate astea, o duc bine toate. În schimb, le verific din priviri zilnic. În câte-o zi, vreo plantă mai sensibilă și micuță e mai „necăjită” și are nevoie de atenție – o curăț, îi dau apă dacă e nevoie. Atât.
» Mica mea junglă dintre cei patru pereți nu satisfac nevoia de-a fi în mijlocul Naturii. Dar simt că e un mediu mai apropiat de firesc. Mă simt mai bine acasă. Nu doar mental, ci și fizic: nu îmi mai curge sânge din nas peste noapte sau dimineața, nu mă mai trezesc iarna cu dureri de cap.

Pentru 2020? Să am mai multă grijă de sănătatea mea.

An Nou cu ce vă doriți! 🙂

Monolog în doi

Aud involuntar monologuri – pe stradă, în autobuz, în diverse contexte sociale. Monologuri în doi. Când un om îi relatează vreunui prieten sau coleg, cu lux de amănunte – adesea irelevante, vreo întâmplare, vreo problemă. Când scopul nu e conversația, nu comunicarea, ci să-ți verși tu năduful. Când interacționezi fără a te conecta cu adevărat la celălalt. Căci dacă te-ai conecta pentru o secundă la el, ai vedea că nu-l interesează neapărat ce-ai zis tu și ce-a zis cea mai bună prietenă a ta, apoi care a fost replica ta și care a fost reacția ei. Ai vedea că îl interesează, poate, ce gândești și cum te simți, în mare. Că poate și-ar dori o conversație reală, nu să asiste pasiv și neputincios la expunerea unei piese de teatru. Poate de-asta îmi surâd noile tendințe în teatrul contemporan și/sau independent. Alea în care publicul nu stă ca un cartof, ci e implicat.

Poate ar trebui să-ți reamintești că deși ești personajul principal în propria-ți viață, nu ești personajul principal în general. Și că viața n-ar trebui expusă ca un monolog vărsat în creierul și-n sufletul unei alte persoane.

Suntem nemiloși unii cu alții. Ne folosim de resursele psihice și emoționale ale celor apropiați nouă ca niște veritabili paraziți, când ar trebui să le prețuim și să investim cu atenție în ele. Mi-e ciudă pe mine când mă trezesc vorbind. Când te trezești dintr-o dată și-ți dai seama că vorbești de-o vreme aiurea. Mi-e ciudă când mă surprind monologând tocmai pentru că am fost multă vreme creierul și sufletul în care și-au vărsat mulți năduful. Iar dacă la finalul monologului, unul dintre cei doi răsuflă ușurat, celălalt e împovărat de informații, emoții și cuvinte. Multe cuvinte.

Un fel de [ciornă]

[niște gânduri scrise cândva, pe care am renunțat să le public, dar de care mă simt azi suficient de detașată pentru a le elibera din teancul de ciorne]

Nu știu. E un fel de presiune sub stern și o încordare a gâtului. O tensiune nervoasă, ca firicele mici încărcate electric, prin tot corpul. Apare din senin, uneori. Alteori, e alimentată de priza de gânduri, frânturi de gânduri ce nu-și găsesc astâmpărul, ce dau năvală și-mi ocupă spațiul mental, mă activează, mă seacă, mă determină, mă. Mă. Mă copleșesc. E un fel de nod în gât, de parcă m-ar invada potop de lacrimi. Ele, lacrimile, nu-și fac însă apariția, n-au motiv pentru a se dezlănțui. E doar un fel de senzație, nu e pe bune. Un fel de panică existențială, haos, avalanșă de idei și emoții concentrate într-o secundă. Și apoi încă o secundă… și încă una. Un fel de intensitate a trăirii ce-atinge praguri dureroase. E un fel de agitație incontrolabilă. Însă știu că e controlabilă, experiența își spune cuvântul, trec de pragul ăla insuportabil și apoi intensitatea scade. Odată cu ea, scade și agitația asta dureroasă. Răbdare, nu-i nici o grabă. Secundă după secundă.

E un fel de atac de panică domol, dacă așa ceva există. Unul bătrân, obosit, plictisit, apatic.

bombăneli #1

Mi-e rău fizic. Greață. Iar stomacul meu e destul de nesimțit de felul lui. Însă acum mi-e greață de lume, de oameni, de societatea asta absurdă, bolnavă și toxică pe care ne-am construit-o și în care ne-am resemnat să trăim. Că trăim într-o țară în care apucăturile misogine și abuzurile asupra femeilor (fie ele verbale sau fizice) sunt o normalitate, nu-i vreo surpriză. Nu-i pentru femeile de-aici cel puțin. Nu-i nici pentru fete și copile de 15 ani, căci învățăm de la vârste foarte fragede că trebuie să avem grijă. Iar dacă nu avem grijă, e vina noastră, desigur. Că agresiunile sexuale nu sunt luate în serios nici măcar de către autorități și de către ăia care ar trebui să ne protejeze, din nou, nu-i vreo mirare. Trebuie să se ajungă la crime și la astfel de cazuri odioase pentru ca societatea, în ansamblul ei, să reacționeze. Asta-i cu adevărat trist.

Voi mai #rezistați? Că mie chiar mi-e rău și simt că nu mai am nervi, energie și forță să mă lupt cu genul ăsta de mentalitate colectivă. Și să fie clar: societatea asta e a noastră, a tuturor. Suntem toți vinovați sub o formă sau alta.

Pentru ăia câțiva scârboși pe care nu i-am raportat la poliție când trebuia, căci am avut noroc de-un tată, o mamă și un unchi care m-au învățat să ripostez dacă nu mă simt în siguranță, iar pentru mine a fost totul ok în cele din urmă. Pentru toți needucații pe care nu i-am educat eu la momentul potrivit, pe motiv că mi-a fost rușine de rușinea lor, pe motiv că nu-mi doream să fiu văzută (iar) ca isterică și exagerată, că doar „nu te-a violat, numai a pus un pic mâna pe tine”. Pentru toate situațiile trecute cu vederea și jena de-a alerta autoritățile, de a-i familiariza și pe polițiști cu genul ăsta de probleme (adică: să priceapă că DA, cam ar fi o problemă că te lovește sau că s-ar putea să te violeze cineva!), pentru toate nopțile în care am auzit plânsete și urlete prin vecini și n-am făcut nimic. Pentru astea mă simt vinovată de-o vreme încoace. Mi-e silă că am contribuit la genul ăsta de societate – prin pasivitate, resemnare și toleranță vizavi de comportamente deviante.

Și sper din suflet să nu mai aud nimic de nici un referendum. După ani de zile în care s-au făcut toate eforturile politice pentru a ușura existența infractorilor, după valul de eliberări ale unor specimene de soiul jegului din Caracal, după toate măsurile de slăbire a justiției, vor acum să mă întrebe dacă aș prefera totuși pedepse mai mari pentru cazurile de viol, răpiri, pedofilie & co? Are you fucking kidding me?!?!

Greață.

nocturne #7

Mi-a rămas gândul prin Roșia Montană, la oamenii de-acolo; încerc uneori să rezolv ipotetic problemele lumii de parcă m-ar ajuta să-mi înțeleg mai ușor propriile confuzii. Adevărul este că mi-e prea cald pentru a gândi. Cine-ar fi crezut că vara va deveni cel mai detestabil anotimp? 🙂 Insuportabil de cald. În anii trecuți, pe când temperaturile urcau atât de mult, făceam cumva să ajung în vârf de munte. Va trebui să mai aștept…

Să suport căldura și toate lamentările propriului meu creier. Să mă simt copleșită de lipsa de chef și starea asta de neputință. Mă apucă uneori: nu mă simt în stare să fac nimic din ce mi-aș dori să fac, iar la pachet vine frustrarea nefăcutului. Apoi, anxietate. Și zac așa. Nu fizic. Căci fac tot felul, de dimineața până seara, dar nu ce mi-aș dori. Zac într-un soi de așteptare continuă a propriei persoane. Doar că n-am chef de nimic, nici să fac act de prezență.

Reflexe nebănuite

Am început să mă întreb dacă o fi vina mea. Nu sunt genul de pieton care să se arunce cu nesăbuință în fața mașinilor. Îmi pun mereu telefonul în buzunar înainte de-a trece strada. Îmi scot căștile din urechi și îmi dau gluga jos de pe cap pentru a-mi potența vederea periferică. Cu toate astea, de vreo două-trei luni mi se tot întâmplă. Ce-i drept, nu ca atunci, ca prima dată. Atunci mi s-a scurs viața din mine și s-a întins lată pe asfalt.

Episodul a decurs cam așa: ajung la trecerea de pietoni, mă uit în stânga și în dreapta. Din stânga vin două mașini care încetinesc, din dreapta nimic; mă mai uit o dată în stânga să fiu sigură că mașinile au oprit. Încep să trec strada, aproape c-am ajuns cu bine pe partea cealaltă. Aud, din partea dreaptă, sunet de motor turat, de mașină care accelerează. Văd farurile în coada ochiului. Și… nu știu. Fac acel pas în spate. Mașina frânează, îi trec roțile la linia vârfului meu de papuc, reușește să oprească puțin dincolo de trecerea de pietoni. Mă dezechilibrez. Îmi recâștig rapid echilibrul și înaintez direct spre trotuar. Omul iese panicat din mașină, tremurând, speriat și cu scuze pe care abia reușește să le articuleze. Sunt ok. Îmi continui drumul, abia acum conștientizând ce s-a întâmplat.

Ca șofer, fix înainte de trecerea de pietoni, ai un sens giratoriu. Iar înainte de sensul ăsta giratoriu, treci pe sub un pod, cu diverse direcții și artere. Așa că ieși de sub pod, după ce dai diverse priorități și te asiguri, apoi vezi imediat sensul giratoriu. Dacă e întuneric și constați că nu e nici o mașină în sensul giratoriu, deși e o decizie proastă, e posibil să accelerezi și să intri în viteză în sens. Doar că îndată e trecerea asta de pietoni. Pe care mă aflu eu, pietonul. Nasol.

Nu mi-am văzut toată viața prin fața ochilor. Dimpotrivă. Sunt încă impresionată de cum, de fapt, corpul meu a reacționat în totalitate fără mine. Am făcut acel pas în spate, înainte de a conștientiza ce se întâmplă. Am făcut și următorii câțiva pași fără a lua vreo decizie conștientă. Până să trec prin experiența asta, eram destul de convinsă că, dacă m-aș fi născut în urmă cu ceva mii de ani, când reflexele și instinctele te țineau în viață, probabil c-aș fi murit rapid. Mi-am creat astfel de convingeri nu tocmai măgulitoare la adresa-mi în baza unor simple observații: am reacții de blocaj fizic și emoțional când mă sperie ceva. Nu sunt tocmai persoana aia care tresare, urlă sau țopăie de ici-colo în urma unei sperieturi. Trăiesc la interior spaimele și fricile. Prin generală și liceu, aveam un prieten care obișnuia să-mi spună cu o oarecare ciudă că nu reușește nicicum să mă sperie. Oh, ba da. Mi se oprea inima în loc. Dar nu reacționam. Între fight or flight, părea c-aș fi pe modul freeze.

De îndată ce nivelul glicemiei din corp și-a revenit la normal, am trăit așadar o stare de uimire și, da, bucurie. Iată-mă, ce reflexe bune am. Mi-au salvat viața, cam atât de bune. Dacă priveam cu urme de neîncredere instinctele și acțiunile inconștiente pe care le întreprind în viața de zi cu zi, de-acum mi-e drag corpul ăsta cu tot bagajul lui genetic, biologic, instinctual și automatizat. Mă ține în viață, pe mine, eul ăsta care gândește și emite idei și chestiuni abstracte. Nu mai trăim într-o lume care, la tot pasul, încearcă să ne ucidă. Totuși, omul secolului XXI mai poartă încă în el mecanisme puternic înrădăcinate în lupta pentru supraviețuire! Ce noroc pe noi. Cred că nu suntem suficient de recunoscători miilor de ani de evoluție care ne-au adus aici, nici nu ne apreciem suficient de mult corpușoarele astea.

Odă reflexelor nebănuite pe care le-avem în noi, zic 🙂

Fotograf: Turi Zoltan

Un început de An: planuri

copac drag planuri 2019

Îmi iau pantaloni de snowboard și mă pot da cu fundul de zăpadă toată iarna. Cu genunchii, de fapt, dacă vreau să depășesc stadiul de frunzuliță. Învăț. Îi mai ofer câte o șansă și patinoarului să mă cucerească (vreo trei șanse, cam așa). Cine știe. Donez sânge. Merg pe str. Cireșilor, la Observatorul Astronomic. Mă joc, evadând din camere sau capturând steaguri în jocuri de laser tag. Îmi provoc mâinile la ateliere de string art și modelaj în lut, scot hârtiile din cutie și învăț niște quilling. Yoga? Poate mă decid, măcar, dacă sunt curioasă. Pe dealuri, călare. Prezență-n corp și-n mâini: un poi. Geocaching. Slăbesc vreo 3 kg. Citesc vreo 60 de cărți și scriu cam tot atâtea articole pe-aici. Mâzgălulu, dar mai structurat; iau mai în serios creionul din mână și nu chiar atât de serios ce-am prin cap. Dacă pot alerga la -4°C, pot alerga oricând; săptămânal, de exemplu, câte 5 km. Asociația Informală a Vocilor pentru Incluziune. Îmi fac rochia. Îmi iau atestatul de ghid. Și merg la cățărat, de cum trece vremea plăcii. Mai puține obiecte, foarte puține obiecte, mai multă junglă-n garsonieră și timp de studiat melcii. Mai puțin stres, mai mult râs. Dorm ca oamenii, 7 ore; am nevoie. Adventureee cu bestia! Un mic proiect în jurul copacului remarcabil drag (și adoptat). Chiar ascult muzică. Repet experiența zborului. Și oameni… mai cobor din bariere, poate. O sun pe bunica mai des. Petrec mai mult timp cu oameni dragi și frumoși.

Sunt de părere oamenii de știință că nu ar fi indicat să ne spunem planurile în gura mare. Rostindu-le și primind feedback de la cei din jur, ne luăm o doză mică de dopamină. Simțim un strop de realizare, deși n-am făcut nimic, riscând astfel să nici nu mai întreprindem ceva serios în implementarea lor. Să aibă ce păreri vor 🙂 Îmi scriu și îmi verbalizez planurile și năzuințele tocmai pentru că devin mai palpabile așa. Funcționează pentru mine, căci oricum sunt lucruri pe care le fac / voi face, n-aș concepe să nu. Nu vor fi toate în 2019. Vor apărea alte bucurii și priorități la orizont. Cert e că n-am cum să mă plictisesc. Iar eu când eram mică asta-mi doream cel mai mult pe lume, să nu mă plictisesc 🙂

Locuiesc într-un vechi bloc comunist

bloc comunist

Un bloc dintre acelea gri și triste, în care te întrebi de două ori înainte dacă-i o idee bună să urci treptele spre etajul I. Cu pereți pe jumătate albaștri, pe jumătate murdari, cu treptele în clasicele nuanțe de maro, gri și un strop de crem, cu becuri semi-funcționale pe casa scării. Nostalgia copilăriei nu este suficientă pentru a îndulci impresia estetic neplăcută pe care blocul ți-o lasă. Am urcat totuși cele trei etaje, am pășit în garsonieră și m-am simțit ca acasă.

Locuiesc în blocul ăsta vechi cu iz comunist (uneori, la propriu) de vreo patru ani, cred. Pentru că am lumină naturală cât cuprinde, cu soarele răsărind dintr-o parte și apunând în cealaltă. Sunt divine unele seri de vară în garsonieră, când culorile apusului inundă fiecare colț al camerei. Mă simt bine aici pentru că dincolo de calea ferată încep casele Clujului, nu alte blocuri care să-mi sufoce nevoia de aer și orizont. Pentru că am un balcon mare de care nu profit suficient de mult, dar a cărui prezență îmi liniștește mintea. Vara, îmi place să aud glasurile și, da, țipetele copiilor care (încă) se mai joacă printre blocuri și bat mingea printre mașini. Îmi dau un soi de confort și mulțumire sufletească. De câteva ori, m-am surprins chiar zâmbind pe ritmuri de manele. Răsună de obicei, totuși rar și foarte scurt, dintr-o mașină care e folosită din câte îmi dau seama pe post de sistem audio – căci nu cred că se mișcă vreodată din parcare, în jurul căreia se adună vreo 5-6 băieți amatori de sunete puternice. Zâmbeam pentru că în ciuda incompatibilității dintre nevoia mea de liniște și civilizație & gălăgia și opțiunile lor muzicale, mi-e dragă senzația aceasta de comunitate. E greu să o (re)găsești într-o societate progresistă și grăbită. Încet-încet, învățăm să formăm comunități și altfel, fără a ne deranja unii pe ceilalți; însă va mai dura. Între timp, da, zâmbesc manelelor și gălăgiei. Le prefer izolării și înstrăinării, când nici nu ne trece prin cap să ne salutăm vecinii. 

Drumul spre casă

De câteva zile, blocul meu vechi și comunist trece prin schimbări radicale, schimbări menite să-i transforme definitiv statutul. Dacă interioarele garsonierelor au fost de mulți ani renovate după posibilități (chiar și eu am vopsit pereții, am dovadă mai jos), iată că i-a venit rândul și blocului, această entitate colectivă de beton rece-ursuz. Azi este ultima zi în care mai putem admira jumătățile de pereți de culoare albastră. Se vopsește de zor, se dă deja cu al doilea strat de alb-crem. Oare cu treptele ce se va întâmpla? 

De când am fost harnică

Urcând cele trei etaje, meditez la situația ingrată a acestor blocuri. Sătui de comunism, le-am lăsat în grija nimănui. Am uitat că și blocul e tot „al nostru”, al comunității de locatari, chiar dacă nu-i „al meu”. Ne-am transformat interioarele personale, le-am modernizat și îngrijit, am schimbat instalațiile, geamurile și mobila tradițională, dar am lăsat spațiul comun în paragină. Sau, cel puțin, nu ne-am luptat suficient pentru el, nu i-am acordat timp și atenție. Așa că mergem în vizită unii la alții, ne îngrozim de holuri sumbre și neglijate, dar e ok: odată intrați în apartament, viața-i frumoasă. 

Blocul meu comunist avea, iată, mult potențial estetic. Poate de-acum, mai luminos fiind pe scări, ne vom privi mai ușor unii pe alții și vom spune „bună ziua”. 


[Featured Image: Nicolae Frunzeti / în rest, de-ale mele]

vise cu melci

Uit uneori să hrănesc melcii. Cum frigiderul mi-e obiect de decor mai degrabă, foarte rar își face loc la mine câte-o roșie, câte-o salată, câte-o buruiană. Iar pe-afară, în fața blocului, e tot mai greu să le găsesc câte-o frunzuliță de ceva. S-au dus toate. Deschid ușa, arunc bocancii din picioare și cu geaca pe mine, încă, le inspectez viața. Sunt doi „bucurei”, așa i-am numit. Unul dintre ei e mai leneș, dar își începe și el plimbarea zilnică. Celălalt, mai dinamic și mai curios, a dat deja turul mărului de sticlă. Doar că nu-i singur. Încă o creatură se plimbă lângă el. Mă blochez preț de câteva secunde. Ridic micul vivariu. Oare nu văd bine? Nu-i văd cochilia. Oare e tot bucurel, dar stă ciudat? Nu. E un alt corp, mai alb, mai mic. E un limax! Cum, de unde și de ce nu l-am văzut până acum? Mda, am schimbat pământul în urmă cu ceva timp…

Mă las fascinată de viețile mici și palpitante ale bucureilor. Într-atât că se făcea că limaxul, mai pirpiriu și fragil totuși decât ai mei, se transforma peste noapte într-un prădător periculos, carnivor cu dinții ascuțiți, înfometat, gata să-mi înfulece melcii cu tot cu-a lor cochilie. Vivariul devine, parcă, tot mai mare, sunt parte din el. O broască țestoasă se cațără pe-un fir de iarbă, câțiva gândaci șuierători de Madagascar fac gălăgie, speriați și ei de creatura albă cu 14.000 mii de dinții înfometați.

Mă trezesc buimacă, la limita fragilă dintre ce-o fi aia vis, ce-o fi aia realitate. Melcii sunt în siguranță, nu-i atacă vreun prădător. Nu sunt nici broaște țestoase sau gândaci de Madagascar prin mărul de sticlă. Limaxul este acolo, în schimb. Ronțăie cu poftă din roșie, alături de bucurei și… de alți doi pui mici de limax. Și un melc mic-mic, cu scoică tip castel. Ce să fac. O să-mi fie dragi și ei, deși ziceam că trag linia la limacși.

p.s. Melcii și creaturile astea scârboase pe care ajungi să le îndrăgești pe măsură ce te familiarizezi cu ele, pe măsură ce înveți să le cunoști, te învață fix asta » că o ființă îți poate fi dragă sau minim tolerabilă doar în momentul în care te apropii și încerci onest să o vezi, să o cunoști.