Locuiesc într-un vechi bloc comunist

bloc comunist

Un bloc dintre acelea gri și triste, în care te întrebi de două ori înainte dacă-i o idee bună să urci treptele spre etajul I. Cu pereți pe jumătate albaștri, pe jumătate murdari, cu treptele în clasicele nuanțe de maro, gri și un strop de crem, cu becuri semi-funcționale pe casa scării. Nostalgia copilăriei nu este suficientă pentru a îndulci impresia estetic neplăcută pe care blocul ți-o lasă. Am urcat totuși cele trei etaje, am pășit în garsonieră și m-am simțit ca acasă.

Locuiesc în blocul ăsta vechi cu iz comunist (uneori, la propriu) de vreo patru ani, cred. Pentru că am lumină naturală cât cuprinde, cu soarele răsărind dintr-o parte și apunând în cealaltă. Sunt divine unele seri de vară în garsonieră, când culorile apusului inundă fiecare colț al camerei. Mă simt bine aici pentru că dincolo de calea ferată încep casele Clujului, nu alte blocuri care să-mi sufoce nevoia de aer și orizont. Pentru că am un balcon mare de care nu profit suficient de mult, dar a cărui prezență îmi liniștește mintea. Vara, îmi place să aud glasurile și, da, țipetele copiilor care (încă) se mai joacă printre blocuri și bat mingea printre mașini. Îmi dau un soi de confort și mulțumire sufletească. De câteva ori, m-am surprins chiar zâmbind pe ritmuri de manele. Răsună de obicei, totuși rar și foarte scurt, dintr-o mașină care e folosită din câte îmi dau seama pe post de sistem audio – căci nu cred că se mișcă vreodată din parcare, în jurul căreia se adună vreo 5-6 băieți amatori de sunete puternice. Zâmbeam pentru că în ciuda incompatibilității dintre nevoia mea de liniște și civilizație & gălăgia și opțiunile lor muzicale, mi-e dragă senzația aceasta de comunitate. E greu să o (re)găsești într-o societate progresistă și grăbită. Încet-încet, învățăm să formăm comunități și altfel, fără a ne deranja unii pe ceilalți; însă va mai dura. Între timp, da, zâmbesc manelelor și gălăgiei. Le prefer izolării și înstrăinării, când nici nu ne trece prin cap să ne salutăm vecinii. 

Drumul spre casă

De câteva zile, blocul meu vechi și comunist trece prin schimbări radicale, schimbări menite să-i transforme definitiv statutul. Dacă interioarele garsonierelor au fost de mulți ani renovate după posibilități (chiar și eu am vopsit pereții, am dovadă mai jos), iată că i-a venit rândul și blocului, această entitate colectivă de beton rece-ursuz. Azi este ultima zi în care mai putem admira jumătățile de pereți de culoare albastră. Se vopsește de zor, se dă deja cu al doilea strat de alb-crem. Oare cu treptele ce se va întâmpla? 

De când am fost harnică

Urcând cele trei etaje, meditez la situația ingrată a acestor blocuri. Sătui de comunism, le-am lăsat în grija nimănui. Am uitat că și blocul e tot „al nostru”, al comunității de locatari, chiar dacă nu-i „al meu”. Ne-am transformat interioarele personale, le-am modernizat și îngrijit, am schimbat instalațiile, geamurile și mobila tradițională, dar am lăsat spațiul comun în paragină. Sau, cel puțin, nu ne-am luptat suficient pentru el, nu i-am acordat timp și atenție. Așa că mergem în vizită unii la alții, ne îngrozim de holuri sumbre și neglijate, dar e ok: odată intrați în apartament, viața-i frumoasă. 

Blocul meu comunist avea, iată, mult potențial estetic. Poate de-acum, mai luminos fiind pe scări, ne vom privi mai ușor unii pe alții și vom spune „bună ziua”. 


[Featured Image: Nicolae Frunzeti / în rest, de-ale mele]

Reclame

vise cu melci

Uit uneori să hrănesc melcii. Cum frigiderul mi-e obiect de decor mai degrabă, foarte rar își face loc la mine câte-o roșie, câte-o salată, câte-o buruiană. Iar pe-afară, în fața blocului, e tot mai greu să le găsesc câte-o frunzuliță de ceva. S-au dus toate. Deschid ușa, arunc bocancii din picioare și cu geaca pe mine, încă, le inspectez viața. Sunt doi „bucurei”, așa i-am numit. Unul dintre ei e mai leneș, dar își începe și el plimbarea zilnică. Celălalt, mai dinamic și mai curios, a dat deja turul mărului de sticlă. Doar că nu-i singur. Încă o creatură se plimbă lângă el. Mă blochez preț de câteva secunde. Ridic micul vivariu. Oare nu văd bine? Nu-i văd cochilia. Oare e tot bucurel, dar stă ciudat? Nu. E un alt corp, mai alb, mai mic. E un limax! Cum, de unde și de ce nu l-am văzut până acum? Mda, am schimbat pământul în urmă cu ceva timp…

Mă las fascinată de viețile mici și palpitante ale bucureilor. Într-atât că se făcea că limaxul, mai pirpiriu și fragil totuși decât ai mei, se transforma peste noapte într-un prădător periculos, carnivor cu dinții ascuțiți, înfometat, gata să-mi înfulece melcii cu tot cu-a lor cochilie. Vivariul devine, parcă, tot mai mare, sunt parte din el. O broască țestoasă se cațără pe-un fir de iarbă, câțiva gândaci șuierători de Madagascar fac gălăgie, speriați și ei de creatura albă cu 14.000 mii de dinții înfometați.

Mă trezesc buimacă, la limita fragilă dintre ce-o fi aia vis, ce-o fi aia realitate. Melcii sunt în siguranță, nu-i atacă vreun prădător. Nu sunt nici broaște țestoase sau gândaci de Madagascar prin mărul de sticlă. Limaxul este acolo, în schimb. Ronțăie cu poftă din roșie, alături de bucurei și… de alți doi pui mici de limax. Și un melc mic-mic, cu scoică tip castel. Ce să fac. O să-mi fie dragi și ei, deși ziceam că trag linia la limacși.

p.s. Melcii și creaturile astea scârboase pe care ajungi să le îndrăgești pe măsură ce te familiarizezi cu ele, pe măsură ce înveți să le cunoști, te învață fix asta » că o ființă îți poate fi dragă sau minim tolerabilă doar în momentul în care te apropii și încerci onest să o vezi, să o cunoști. 

Oale și nasuri

Să te întinzi bine-bine e una dintre cele mai satisfăcătoare activități în viață. În ultimii câțiva ani, mai ales dacă dorm (fie și parțial), la mine întinsul vine cu riscul unui cârcel la piciorul stâng, cu mușchiul gambei care stă parcă în așteptare să i se rupă de lume și de mine. În ciuda a ce suferă mușchii mei, m-aș întinde la infinit. 


Avem în limba română tot soiul de expresii expresive cu nasul băgat în oale și pahare umplute. Mi-ar plăcea să mi se rupă de ce scot oamenii pe gură cam așa cum i se rupe mușchiului meu de mine. Și o vreme, aparent, mi se rupe. Până mi se umple paharul – cred că asta-i vorba din popor. Când aud de prea multe ori, de la prea mulți oameni, într-un interval prea scurt de timp, cum ar trebui să-mi trăiesc viața, care-i ordinea lucrurilor, ce-ar trebui să fac, când și cu cine. Oamenii ăștia mi-s dragi, de altfel. Știu și că sunt bine intenționați. Doar că n-am cum să nu observ un tipar periculos și absurd: grija asta față de viața personală a celorlalți, ca și cum deciziile și felul în care-și trăiesc ei viața ne afectează la modul real și cotidian pe noi, a devenit un fel de-a fi normalizat. Nu-i absurd să fii nefericit, să te plângi de asta, dar să te-aștepți ca ceilalți să ia aceleași decizii (personale) ca tine? Pentru că așa se face. Sau astea-s valorile la care aderi. Valori.

Și da, mica mea criză de frustrare și saturație, de care încă nu m-am scuturat bine, se manifestă în mod cert (și) pe fondul tensiunilor din societate cu viitorul și inutilul referendum. Că sunt exagerat de empatică uneori și adun toate schimburile astea de emoții și răutăți. Poate doar întâmplarea face că mi s-a umplut paharul de nasuri băgăcioase care și-au ratat oala. Cu siguranță, am fost și eu mai receptivă la toate sfaturile nesolicitate, mi-au sărit în urechi mai ușor. Nu-mi pot imagina cât de groaznic se simt alții acum, în perioada aceasta. E ca un curent de nasuri și oale, simțim nevoia să avem o părere despre cum ar trebui să-și trăiască restul viața.

Să ne liniștim. Nu-i musai să avem o părere despre viața altora, e mai important să știm ce vrem să facem cu-a noastră. Să fim și realiști: deciziile personale ale altora, mai ales cele care țin de relații & căsătorie & familie, au un impact redus în viața noastră de zi cu zi.

Bine, dacă o dăm înainte cu valori și principii, e mai greu.
Ca să fiu în cele din urmă onestă cu mine însămi, mi se rupe de „familie” tot așa cum i se rupe mușchiului de mine: cu durere, dar hotărât. Dacă avem nevoie să definim restrictiv ce înseamnă o familie pentru noi și dacă ea se învârte în jurul sexului adulților care se căsătoresc, e foarte trist. Se discută atât de mult despre orientare sexuală și îmi vine să urlu așa o chestie ce ține de logică: nu prea mai are nimeni nevoie să se căsătorească pentru a face sex. Adică, serios. Dar unii oameni se mai și iubesc. Despre asta ar trebui să fie vorba dacă vorbim despre familie, despre afecțiune, grijă, iubire, atașament, siguranță socio-emoțională, educație; e grav că simțim nevoia să restricționăm și să condiționăm eticheta de „familie” în funcție de sex.


Altfel, mă întreb dacă și eu ofer sfaturi nesolicitate cunoscuților cu privire la cum ar trebui să-și trăiască viața, în ce ordine,  ce decizii ar trebui să ia, etc. Mă gândesc că sigur se întâmplă, poate rar. Sper că rar.

cum să fac să

Mi-ar plăcea să scriu mai multe și mai des pe-aici. Când îmi vâjâie capul de prea multe, când îl pândește pericolul de-a se goli, când se bucură de cine știe ce ghidușenie, când râde euforic sau când se revoltă pe gunoaiele din jur. Cum să fac, deci, să scriu mai multe și mai des?

Alții cum pot? Unii scriu în fiecare zi.

Eu nu duc lipsă de litere / minut, nici nu mă blochez în fraze, nici nu cred în „inspirație”, nici nu-mi pasă de actul literar ca să am blocaje de scriitor. Dar amân, nu știu. Mi se pare că nu-i momentul și apoi, ce-i drept, am altele de făcut, mai mereu.

Văd eu.

Poticniri de asfalt

O luptă cu un creier ce refuză să coopereze. Nu mai vreau să fac nimic. Îmi zboară gândurile spre munți, mă doare sufletul de-atâta stat, mă plâng întruna că nu mai pot, că mi-e somn, că n-am chef. Trag de mine să mai stau pe scaun. Încă o oră, încă o zi. Parcă aș fi un bebeluș mofturos. Nu știu cum rezistă unii oameni să facă atâtea lucruri care „trebuie” făcute, dar pe care nu vor să le facă. E groaznic. Parcă alergi pe bandă și ți se pune piedică la fiecare pas.

Mă poticnesc în propria-mi nerăbdare. Vreau să vină odată… să fie august… să pornesc la drum. Încep să-i înțeleg pe cei care trăiesc într-o continuă stare de anticipare a weekend-ului. Nu-mi convine trăitul acesta în așteptarea a ceva, însă, oarecum, mi-e dragă senzația familiară, de școală primară, de noapte-înainte-de-excursie. 

Doar că sunt mai multe nopți, iar eu pic de somn pe stradă. M-am lăsat o vreme de cafea, fără a fi cea mai bună decizie a mea. Îmi mai mențin viu interesul alimentându-mi creierul cu mici absurdități citadine, care mă fac să zâmbesc.

DAR să vină odată… să fie august… să pornesc la drum! 

Moartea inițiativei

„Îți poți rupe capul!”, zic amuzată, dar pe-un ton hotărât și definitiv. Mi se aduc obiecții: crăpătura din capacul de canalizare e relativ mică, nu îți încape un picior. „Dar îți încape vârful piciorului, te împiedici, îți rupi piciorul, apoi dai cu capul de bucata aia de fier și gata, mori. Îți rupi capul.” Nu înseamnă că se va întâmpla lucrul ăsta, dar e posibil.

La fel cum e posibil să moară inițiativa în rândul oamenilor moderni. Sau așa mi se perindă mie prin fața ochilor câte un scenariu din speța celui de mai sus. Incapabili să luăm inițiativa, ne irosim viețile pendulând între „ce idee faină”, „aș vrea și eu să…” și „da’ muieți-s posmagii?”. Așteptăm să vină cineva, preferabil altcineva, să ne plimbe, să decidă în locul nostru, să facă în locul nostru. Modernizarea și progresul tehnologic și, implicit, intelectual, par să ne lenevească. Trăim în concepte abstracte și experiențe virtuale, ascultăm muzica sferelor înalte. Iar când vine vorba să luăm decizia simplă dacă vrem lapte-n cafea sau nu, să luăm inițiativa de-a duce gunoiul, de-a ne implica activ într-o acțiune și, mai ales, de-a ne asuma niște mici responsabilități (de-alea de viață și de moarte, cum ar fi să inițiezi o conversație sau să fii tu cel care se asigură că stocul de șervețele nu se epuizează), ne împiedicăm de carențe volitive, de propria apatie și incapacitate de mobilizare.

Sigur, există excepțiile de la regulă, nu despre ele e vorba. O tonă de inițiative faine, adesea prea puțini oameni dispuși să și le asume pentru a se face treaba până la capăt. „Ce idee bună” și cam atât. Ce bine-ar fi să facă cineva. Chiar și lucrurile înspre care tânjim și despre care știm că ne-ar face fericiți » ce plăcut sună, dar dacă le-ar face cineva pentru noi, în locul nostru.

Nu spun că ne vom rupe toți capul. Doar că riscăm să ni se atrofieze mușchii decizionali și de inițiativă, să ne împiedicăm în lene, să cădem în inerție. Care-i tot un soi de moarte.

(3) să plouă | desene neîncepute

Mi-e cald, mi-e mintea sufocată. Dau vina pe vreme, acest aproape mitic personaj, știind că parțial oricum se face responsabilă de fluctuațiile unor stări de-a fi. Simt la fiecare ploaie și furtună dezlănțuită că ce bine-i acum, s-a curățat aerul, va dispărea presiunea. Doar că în ciuda inundațiilor provocate, vremea parcă-i tot tensionată, iar atmosfera încă-i înlănțuită. Și-atunci îmi zic: să plouă, să mai plouă, până se curăță totul, până se liniștesc apele.

Eu nu am televizor. De fapt, am. Stă de patru ani pe balcon, acoperit de cizmele electrice, de un terariu părăsit și ghivece ce-și așteaptă florile. Revenind. Eu nu am televizor, dar mă uit în câte-o sâmbătă dimineața la prânz la Travel Channel, la oameni diverși – de obicei americani – care își mută viețile și catrafusele într-un alt colț de lume. Odată cu schimbarea țării în care se află, oamenii speră la un trai mai liniștit, la un stil de viață mai sănătos, la timp de calitate cu familia, la obiceiuri dezirabile. Sunt niște speranțe care apar cu frecvență, mi-au tot ajuns în câmpul observațional. Sunt ca oamenii care-și caută eul spiritual în India. Ca atunci când te cauți pe tine în exterior. Schimbi țara, schimbi orașul și speri că da, de-acum înainte vei fi cum ți-ai dori să fii, vei face toate acele lucruri pe care nu le faci. Funcționează de cele mai multe ori, cel puțin pentru o vreme. Doar că nu-i chiar necesar să îți schimbi țara pentru a avea un stil de viață mai sănătos sau a-ți aloca timp pentru chestiile importante, nici să călătorești prin India pentru a te (re)descoperi. Poți face toate astea oriunde te-ai afla. Nu?

Totuși, arhitectura spațiului… Observând așteptările și speranțele celor care-și schimbă locul, observ și că da, funcționează. O schimbare a spațiului vine la pachet cu uși deschise înspre alte eventuale schimbări. E mai ușor să te schimbi când deja ai schimbat ceva. O scurtătură în jurul pământului, dar poate nu și în jurul tău la modul real.

Stările de bine și presiunea atmosferică sunt chestii contagioase, respectiv cu impact asupra creierașelor. Mi-e cald și mi-e mintea sufocată, însă oricât s-ar dezlănțui furtunile iar eu aș medita cuminte, ignorând accesele de tuse matinală de-parcă-urmează-să-moară ale vecinului, acum nu funcționează pentru mine. Nu pot răsufla ușurată.

Ar trebui să plouă și-n creierele oamenilor. De-acolo vine tensiunea.

[Cred că citeam Mr. Mercedes, de Stephen King, când mi-a venit să desenez o umbrelă, două. Pe-atunci tensiunea era fictivă.]

Prostia de-a scrie

Să publici mai mult de două rânduri într-un comentariu, să treci dincolo de cele două cuvinte sau #-uri asociate fotografiilor tale, să oferi mai mult decât un Like în mediul online e un act de vulnerabilitate. Consecințele m-ar fi rănit, cândva. M-au rănit.

Însă probabil au trecut vreo câțiva ani de când m-am lovit ultima dată, fără să vreau, de o confruntare între capacitățile mele mentale și standardele nemiloase ale unui străin virtual. Era pe vremea când articolele din blogosfera românească erau distribuite și analizate cu sânge rece pe o terță platformă. Un duș rece nu strică nimănui. În timp ce nu apreciam negativismul și răutățile gratuite, fără noimă, apreciam lipsa de menajamente. Suntem prea drăguți unii cu alții – iar asta nu ar fi o problemă, dacă ar fi autentic, dacă ar fi pe bune. Dar suntem drăguți pentru că așa cer normele sociale, așa am fost educați, așa se cuvine, nu pentru că așa credem, așa simțim. Alteori, ținem la om și nu-i mai putem analiza și comunica în mod critic munca sau creațiile.

Mi-a prins bine atunci, așadar, deși a fost neplăcut. Era un text cu o încărcătură emoțională și o semnificație aparte pentru mine. Am descoperit din întâmplare (pingback parcă) discuțiile critice și contradictorii la adresa articolului mea. Și am intrat în horă. Am discutat. Am încercat să-i explic unui străin că dacă am scris acolo cutare lucru, cel mai probabil că așa o fi sau așa am simțit la momentul respectiv, chiar dacă azi nu mai are relevanță, că nu era nici o „intenție” dubioasă dincolo de text. Pentru că da, atacul era la persoană și dilema era că textul ar fi o minciună, iar eu vreo individă care vrea să… nu mai știu ce. Azi îmi dau seama cât de irelevantă și inutilă a fost discuția în sine. Dușul cu apă rece a fost însă binevenit.

Nu e ca și cum nu-mi privesc singură cuvintele în negru pe alb și nu le desconsider sau nu mă leapăd de ele ca și cum n-ar fi ale mele. Pentru că, într-adevăr, nu mai sunt ale mele. Sunt momente, bucăți dintr-un eu adesea tulburat (atunci scriu cel mai frecvent), idei ce vin și pleacă, semne de întrebare; sunt doar cuvinte. Îmi par superficiale și lipsite de profunzime, uneori chiar și lipsite de autenticitate (deși eu le-am scris!), îmi par puerile și înguste, sacadate, goale. Nu „îmi plac” articolele mele, nici cele de-aici, nici cele din sfera activității profesionale. Poate deoarece niciodată nu reușim să verbalizăm cu adevărat esența unui gând, a unei trăiri în mod plenar, nici măcar a unei informații obiective. Sunt doar încercări.

Iar incapacitatea noastră de-a exprima plenar o idee se lovește de incapacitatea altuia de-a intui și de-a înțelege ideea. Însă continuăm, încercăm să comunicăm.

Am devenit mai imună la răutățile oamenilor, îmi conștientizez limitele, iar incapacitatea altuia de-a pricepe nu mă șochează ca altădată. Da, pentru o clipă e frustrant ca întreaga ta persoană și capacitățile tale intelectuale să fie judecate prin prisma unui cuvânt inconvenabil plasat (nu greșit, dar inconvenabil), a unei idei care nu coincide cu preferințele altuia, să fii redus la prostie prin prisma unei interacțiuni atât de limitate. Tentația este, la rândul meu, să desconsider capacitățile mentale ale unei persoane care judecă și trage concluzii despre alți oameni în bază a… nimic, practic. Aproape c-aș intra în horă din nou.

Dar înveți o lecție bună în mediul online, dacă o înveți: să faci diferența între o critică cu rol constructiv, una care invită la dezbateri reale / argumentative și frustrările personale ale oamenilor, reacții care reflectă problemele și suferințele celui în cauză, nu vreun atribut al mediului exterior (un articol în cazul de față).

Sunt convinsă că sunt o penibilă și o proastă pentru cineva, iar acesta o fi adevărul persoanei / persoanelor respective. Pentru o clipă, mă întristez, sufăr, mă îmbufnez – ca un mic geniu respins ce sunt (stupid ego is stupid). Îmbufnarea lasă loc însă ideii: cât de ușor e să pari penibil și prost când ești pe scenă, când te expui, când te provoci să fii vulnerabil. Cât de ușor e să-i judecăm pe alții (persoana lor, nu munca lor) din confortul fotoliului, ascunși în umbră, doar consumând. Cât de ușor îmi vine să mă ascund, să mă închid în mine. De câte ori am făcut asta… (de prea multe ori). Dar acum prefer să scriu, să spun, să arunc cu idei, să pun cuvinte aiurea în text. Da, cu riscul de-a părea penibilă, proastă, puerilă, irelevantă și superficială. E mai mult decât nimic.

N-am intrat în hora discuțiilor inutile cu străini, însă experiența mi-a dat de gândit » nu despre propria-mi prostie, ci despre prostia de-a scrie, despre actul de-a mă pune voluntar într-o poziție vulnerabilă. Doar că nu mă mai simt la fel de vulnerabilă făcând asta, tocmai pentru că prostia de-a scrie te vindecă de tot soiul de nesiguranțe. E bun câte-un duș din ăsta cu răutăți, îți testează toleranța la frustrare și respingere.

(2) geometria feței | desene neîncepute

(2) de la geometria feței și proporții, la creaturi și semne de întrebare. Învăț. Mâzgălesc.

Mici obsesii. Dacă urmăresc un serial, o fac doar dacă încep cu primul episod. Dacă descopăr un blog interesant, nu îl pot citi liniștită până nu l-am frunzărit și cronologic. Motiv pentru care niciodată nu sunt la zi cu ce se publică, nu pot citi „cele mai recente”, decât după ce am parcurs și ultimele 10 articole sau toate articolele pe care nu le-am citit între timp. Dacă încep un proiect, îi caut cele mai adânci rădăcini. Motiv pentru care incursiunea mea muzistorică stă în așteptare, de exemplu. Dacă am pus iar mâna pe chitară, învăț D, E, A ca și cum aș fi amnezică și nu le-aș mai ști.

Încep cu geometria feței (după copaci, evident). Pare un punct bun de plecare. Încep să înțeleg, să văd trăsăturile fețelor omenești în spațiu, îmi zboară gândurile în prea multe direcții însă. O mică frustrare mă face să strâmb din nas, căci îmi dau seama că nu mai urmăresc lecția, am început să mâzgălesc aiurea. Desene neîncepute, așa ar trebui să le numesc. De la o vreme, chipurile omenești încep să-mi pară ciudate, tot analizându-le, cu ochii aliniați pe linia superioară a urechilor, cu nasul ca o prelungire însprâncenată, cu gropiță în bărbie și alte repere spațio-faciale. Cred că voi lua episoadele la întâmplare de-acum, căci pentru a învăța unele lucruri, trebuie să dezveți altele care-ți stau în cale. Pentru a învăța geometria feței, dau de nevoia de-a ieși din tipar, de-a părăsi conturul rigid, de-a crea ceva, altceva.

(1) puieți

(1) I could be an oak tree, silently growing, standing tall, not trying to be anything, just be.

28753084_155394225144213_7247602950875381760_n

Mi se încâlcea pământul printre degete, mi se strecura pe sub unghii, printre șanțurile amprentelor, până deveneam una cu prezentul. Plantam căpșuni și alți copăcei a căror denumire se lasă-nvăluită în uitare acum. Mi-era capul îngrijorat: „o fi destul de adânc săpată groapa?, s-or fi așezat bine rădăcinile?, cât soare va fi pe timpul verii fix aici?, am apăsat suficient pământul și, mai ales, vin oare niște ploi?”.


E mai greu complicat decât credeam » să încep de la zero. Unde e acel nivel zero, până la urmă, și cu ce ar trebui să încep? Am un caiet frumos, creioane multe și bune (mulțumesc oamenilor dragi!), câteva markere, câteva carioci. Un liniar a cărui utilitate este îndoielnică la mine în casă. Câțiva artiști talentați sau mult prea buni pe care-i urmăresc pe rețelele de socializare și care, la o primă vedere, te fac să crezi că nu ai fi în stare nici să ții un creion în mână. La o privire mai atentă, însă, îți dai seama că-ți lipsește în primul rând decizia de-a învăța, de-a crea, de-a-ți lua angajamentul artistic. O vreme bâjbâi printre filmulețe dedicate începătorilor. Nu știu. Nu vreau să mâzgălesc oameni sau natură moartă. De obicei, schițez copaci. Aș putea să creionez un copac, mai cu atenție, mai studiat. Mi-era dor de sunetul creionului pe hârtie…


30590998_366111863877353_4552688668317319168_n

Era un soi de vis, una dintre micile și multele mele aspirații. Nespus de frumoasă senzația de-a sădi viață, dar multă, multă viață!, de-a înrădăcina promisiunea unui viitor mai bun. Puieții noștri, aflăm, au șanse mari să supraviețuiască. Sunt vreo zece mii. Soarele este, totuși, numai un zâmbet, iar rădăcinile potențialilor copaci se cam uscă. Vin oare niște ploi? O fi destul de adânc săpată groapa? S-or fi așezat bine rădăcinile?… 

harletz

p.s. cât de multe lucruri frumoase pot face oamenii împreună... » cam cât o pădure, cam cât un deal.

fac pași

Mă obsedează ideea stagnării, a statului degeaba, a inerției. Anchilozarea sufletului odată cu paralizia voluntară a corpului. Joburile astea care ne țin cu ochii-n monitor, câte 8 ore pe zi și mai mult, ucid creativitatea, ne storc de energie. Contra-intuitiv, cu cât stăm mai mult, cu atât am mai sta, cu atât ne e mai greu să mișcăm. Și e al naibii de greu nu să mișcăm, ci să începem să…

Am tot felul de obstacole. Cum ar fi faptul că dorm doar vreo 4-5 ore, mă trezesc în cel mai ultim moment posibil dimineața, gonesc spre stație și oricum ajung la redacție cu 10-15 minute trecute de ora începerii activității. Dacă vreau să fac pași, însă, trebuie să am haine relativ confortabile. Neapărat trebuie o baterie 100% încărcată la telefon. Sticlă cu apă și o ciocolată sau un măr în caz că îmi amorțesc brațele pe drum. În primul rând, ar trebui să pornesc cu vreo 45 minute mai devreme de-acasă, pentru a ajunge la timp. Pentru asta, ar trebui să mă trezesc mai devreme, totuși. Iar pentru asta, ar fi util să mă pun la somn mai devreme. Tot felul de obstacole, așadar.

Uneori, însă, îmi iese. Cum a fost în ultimele zile, așa ploioase și urâcioase cum au fost ele. E liniștitor să dormi încă pe-o vreme de-asta, în timp ce picioarele-ți ocolesc instinctiv bălțile, știu ele drumul, te duc. N-am avut decât să-mi pun apă cu mine, să-mi iau niște șosete mai groase (ajută la confort), să-mi las telefonul în priză peste noapte, să-mi pun gluga pe cap și pe Asimov în căști. Spre casă, tot pe jos. Cam 45 minute dus dimineața, 1 oră întors după-masă.

fac pasi mersul pe jos 2

Ai zice că fac ceva pași. E incredibil de puțin raportat la cât ar avea nevoie corpul nostru. Sigur, dacă mă înham la diverse activități în anumite zile, da, cu plimbările matinale incluse, pot să zic că fac suficienți pași. Dar mă raportez la o zi banală de mers la job, poate o întâlnire în oraș cu un prieten / cumpărături de-ale gurii, un drum scurt nu-știu-unde (unde probabil că se stă), întors acasă. Dacă la job stai jos, e tare greu să compensezi orele alea de inactivitate fizică. Unii merg la sală, eu am nevoie de ceva cotidian, ca stil de viață (nu voi merge zilnic la sală). Mă sperie efectiv ideea asta, că stăm atât de mult, zi de zi. Că devenim greoi, molateci, gelatinoși – și să fie clar, nu la aspectul fizic mă refer, ci la starea fizică, atitudinea corpului față de viață.

Mențiune specială pentru Dragoș, taică-meu, cel mai vioi om pe care-l știu, mereu pregătit să miște, să meargă, să facă pași, paralel cu ideea de „fără chef”. Știi eterna problemă în familia tradițională românească, aia cu „Nu mai avem pâine, cine merge să ia?” (V2: „Trebuie dus gunoiul”), două ore mai târziu, după două șuturi în fund, merge ăla micu’, că doar de-aia există pe lume și nu a fost avortat? E una dintre problemele care m-au ocolit în copilărie. Întrebarea nici nu apuca să fie rostită la noi acasă, omul ăsta era deja încălțat, îmbrăcat și ieșea pe ușă. Zâmbind și energic. Ok, disciplina specifică meseriei. Și încă ceva. Acel ceva care stă între inerție și mișcare. Saltul de la lâncezeală la acțiune. Ca un declic.

Încă o mențiune specială pentru învățătoarea mea din clasele primare care, pe lângă tot ce-a reușit să mă învețe, îmi revine frecvent în minte datorită unei amenințări și a unei întrebări. Amenințarea avea legătură cu desființarea ființei, iar întrebarea era simplă: Ce faceți, vegetați? 

Într-un mod bizar, s-a prins de mine ideea asta. E frumos să trăiești ca o plantă (la o viață de copac mai tot aspir și eu, dar din alte motive, ce țin de creștere și stabilitate), dar nu-i o viață trăită pe măsura potențialului nostru de ființe bipede.

p.s. Mi-am instalat o aplicație de numărat pași, însă nu-i tocmai precisă, îmi voi pune brățară.
încă un p.s. Am terminat de ascultat „The Caves of Steel” – Isaac Asimov, așa plimbându-mă zilele astea, așa că predic din nou despre viața de după revelația audiobook-ului. Tocmai descopăr la modul serios roboții lui Asimov. În curs de lectură și The Complete Robot, care-i așa cum zice: o antologie completă a tuturor povestirilor cu roboți ale lui Asimov. Zumzăie endorfinele în mine doar scriind chestia asta 🙂

asimov the complete robot

Fotografii: Lucian Nuță și subsemnata

Cu voce tare

Rup prietenii și periclitez relații frumoase pe fondul nevoii de autenticitate, pe fondul fricii că n-ar fi real, că n-ar fi autentic, că s-ar destrăma la o adiere de vânt, că aș ciocăni cu o unghie și s-ar crăpa învelișul, neavând consistență. Însă chiar și eu sunt prea obosită în a încerca să dau autenticitate discuțiilor, deși insist că în orice relație comunicarea e lipiciul natural de care e nevoie.

Am un blocaj, ca o evitare, să afirm cu voce tare niște idei. Poate din același motiv care mă exaspera săptămâna trecută la cineva drag: dacă spui ceva, oamenii se așteaptă să te ții de lucrurile alea ca de o promisiune general valabilă de azi până la sfârșitul lumii, așa-i. Sigur, așteptările lor sunt problema lor, nu a ta, căci nu poți decât să spui cu sinceritate ce crezi și ce idei ai azi. Ce crezi tu azi despre viitor, nu ce va crede tu-ul tău de peste doi ani despre prezentul de-atunci.

Dacă spun că nu vreau să mă căsătoresc, nu vreau copii, nu vreau să-mi fac rate la bănci pentru un apartament, nu vreau să-mi clădesc o carieră, nu vreau nici măcar să ajung în Bora Bora, ci vreau să mă simt bine în viața asta, să explorez și să învăț cât mai multe lucruri – indiferent ce-o fi însemnând ele în x moment al vieții mele, mă lovesc invariabil de câteva reacții, normale oarecum. Cele care vin de la prieteni pot fi inconfortabile, dezamăgitoare aproape. Așa că mă învăț să nu spun lucrurile astea și altele mai importante sau mai puțin importante. Ceea ce îmi afectează sentimentul ăsta al lipsei de autenticitate, căci nu-i ca și cum cineva se înghesuie să abordeze subiecte sensibile unu’ la unu’. Sentimentul că rămân lucruri nespuse, pe care le evităm, discuții rămase în aer, mă apasă și mă îndepărtează. Le discutăm toți grămadă, impersonal, online, dar nu suntem capabili să le discutăm deschis, onest, la o cafea, în liniște. Ceea ce poate o fi totuși un soi de progres, dat fiind faptul că mai demult erau subiecte tabu și nu se discutau, punct.

Reînvăț însă a spune lucruri cu voce tare, în speranța că dispare norul și ceața ce planează în orice discuție pe vreo temă serioasă, neștiind de fapt ce gândește celălalt, ce își dorește, ce rezonează cu el, ce simte, ci doar pasând generalități de la unul la altul. Iar dacă săptămâna viitoare avem alte idei, nu-i vreo contrazicere, e doar schimbare, care e mai dezirabilă decât orice direcție clară în viață. Pentru mine.

Mi-am luat iarna înapoi | Snowboard

Am înlocuit „ioooiii”-urile cu „weeeeeee”-uri, iar pârtiile nu mi-au (mai) stors nici o lacrimă de frustrare iarna aceasta. Cât de dragă mi-e iarna, de fapt! Și cum uitasem. Cât de alb e albul zăpezii în lumina soarelui de munte, cât de albastru e cerul oglindit în nămeți. Și toate particulele alea mici de gheață ce sclipesc în soare și-ți fug prin fața ochilor când treci cu telescaunul pe lângă brazi de când lumea te conving că-i de vis. Că iarna-i de vis. Chiar dacă îți îngheață degetele în mănuși și nu mai știi sigur nici ce-o fi cu degetul mic de la piciorul stâng.

snowboard iarna (3)

Mi-a zis bunica la începutul iernii, la telefon, pe când ne porneam entuziasmați spre Buscat, ceva de calul bătrân care nu se mai învață (în buiestru?)… Și că să nu-mi rup vreo coastă sau să nu-mi pierd capul pe-acolo, după cum mi-i obiceiul. Ce-i drept, unele lucruri e fain să le înveți când ești copil, când frica nu te oprește din a încerca și testa (căci asta ești programat să faci, să înveți despre lume, să te adaptezi), când nu ai încă tot soiul de certitudini și păreri despre tine, cum că tu nu ești genul de om care…, tu nu ești făcut pentru cutare lucru, tu nu poți…, ție mereu ți-a fost frică de…, etc – de parcă ai fi vreun caz special și nu toți avem ideile astea prin cap. Când te împrăștii mai finuț, nu ca un bolovan, iar rănile nu sunt atât de grave, iar vindecarea e rapidă.

Pe de altă parte, riști să duci o viață plictisitoare dacă înveți tot ce-ai de învățat în copilărie și adolescență. Iar apoi te oprești. Și dai vina pe comercializarea sărbătorilor, pe societate și consumerism pentru lipsa ta de entuziasm vizavi de jocul fulgilor de nea.

Toate căzăturile în fund, în genunchi, durerile de picioare, de brațe, emoțiile că treci cu placa peste careva sau că se ciocnește vreun nesăbuit de tine, tot frigul, apoi căldura, apoi efortul de-a urca pe jos pârtia de n ori într-o zi, că telescaunul nu-i încă o opțiune, toate trec prin filtrul romantizării și devin un fleac în secunda aia când simți că zbori, că totul curge natural și frumos pe pârtie, în lume, prin tine. Te trezești la realitate pe burtă, cu nasul în zăpadă și căciula zburată la doi metri în față, cu dureri abdominale și-o înjurătură că wtf, ți-a sunat apa în cap pentru a doua oară în viață. Nu înveți nimic dacă nu înveți să cazi, poate fi deviza mea în viață, nu doar pe pârtie :))

Am învățat să alunec pe snowboard și mi-am luat iarna înapoi, cu toate bucuriile ei. Ce regăsire frumoasă, plină de provocări, hohote de râs, ioi-uri și weee-uri 🙂

p.s. contează să ai un tarfinotroll răbdător care să-ți spună ce și cum, fără să te frustreze, fără să se enerveze.

încă un p.s.: nu vă dați copiii la instructori descreierați (cică autoritari) care iau toată bucuria din experiența asta frumoasă de învățare. Nimic n-ar trebui să fie obligatoriu în viață, să te dai cu schiurile sau cu placa e ceva opțional, n-ar fi ok să fie o experiență frumoasă, nu una forțată, cu urlete pe fundal? Numa’ zic.

p.p.s weeeeeeeeeeeeeeeee! 🙂

snowboard iarna (2)

Marele centenar și incapacități patriotice

Îmi bifez sarcina zilnică matinală de-a trece-n revistă ce apare prin presa locală, util exercițiu de-a fi la curent cu realitățile unora și altora, periculos demers pentru starea-mi generală de bine. Se întâmplă lucruri, asta-i cert.

Știam că trăiesc într-o bulă roz-feerică înconjurată de oameni care-mi plac, într-un fel sau altul. Cu fluxul de știri bine filtrat pe rețelele de socializare, cu limitarea timpului petrecut alături de oameni care doar îmi consumă timp și energie, fără a-mi oferi nimic în schimb (da, voi crăpa de atâta pragmatism), știam că lumea minunată în care am senzația că încep să trăiesc e doar lumea mea, așa cum mi-am creat-o, așa cum am filtrat-o și cum o percep. Într-o altă bulă, într-o altă lume, se întâmplă zilnic [doar] accidente și agresiuni, politica e prezentă în proporție de 85% în viețile noastre intime și personale, viețile diverselor vedete ar trebui să aibă vreo semnificație aparte pentru mine. Și așa mai departe. Privește circul, vorba artistico-directă a lui George Roșu.

În această bulă paralelă, și-a făcut apariția de fix o lună încoace – și acum observ că am scris titlul greșit, oh, well! – un fel de tic verbal, niște cuvinte de care anticipez că mi se va acri până ajungem la final de 2018. Centenarul Marii Uniri. Lasă că am zis bine, se anunță a fi un mare centenar, cu tot circul de rigoare.

Sunt incapabilă de trăiri patriotice, oare? Nu știu, totuși iubesc „țara” asta, e atât de frumoasă, are atât de multe comori la tot pasul, că or fi oameni, că or fi tradiții, obiective turistice, culturale sau peisaje care, da, îți taie răsuflarea. Chiar mi-s dragi tradițiile românești, au în ele acea forță arhaică și, dacă le înțelegi semnificațiile în esența lor, le poți vedea rostul, simți că te înrădăcinezi și tu odată cu ele. Începi să înțelegi și de ce sărbătorile sunt atât de lipsite de farmec acum, de exemplu. Sunt golite de sens, nu mai știm de ce facem lucrurile pe care le facem. Și atunci, mai devreme sau mai târziu, ne oprim din a le face. E important să știm însă și care-s tradițiile la care e cazul să renunțăm – în mod voluntar și intenționat, zic, căci altfel parcă le facem tot pe dos, ne agățăm de familii tradiționale, dar uităm ideea de comunitate, etc.

Așa că nu știu ce-o fi cu sictirul ăsta deplin când văd încă vreo știre legată de centenarul Marii Uniri. Poate o fi vorba de contrastul dintre ideea de Unire (care-i frumoasă, dacă am fi capabili să o vedem la scară largă, planetară) și efectul de dezbinare pe care diversele discursuri politice sau mesaje care circulă în mass media îl au asupra oamenilor. Dacă patriotismul și valorile tradiționale [românești] înseamnă să-i urâm pe ceilalți, băăăi…. nu, mersi.

Și cât m-aș mai bucura dacă am pricepe odată cât de absurde sunt granițele astea pe care le trasăm de mii de ani încoace între noi, zidurile imaginare pe care le ridicăm dintr-o nevoie naturală de apartenență la grup și siguranța pe care acel „Noi” ne-o oferă. De-am pricepe că „Noi” poate însemna mai mult decât noi, românii sau noi, europenii sau noi, creștinii sau chiar mai mult decât noi, oamenii.

Oricât de dragi mi-ar fi locurile, oamenii și unele tradiții românești, nu pot să nu văd cât de nocivă e ideea asta de patriotism, cât de multe blocaje și bariere ne creăm singuri în mod inutil. Hai că putem mai mult de-atât… 🙂

Sacră zi prin Mall

O vizită prin Mall sau la Biserică reprezintă un act de cultură în viziunea multor români (conform unui studiu, bla bla), motiv pentru care mai că-ți vine să-ți reconfigurezi opiniile și stările interioare inadaptate și să participi și tu, duminica, desigur, la viața culturală a urbei.

Te iei de mânuță cu un tarfinotroll și ataci, de voie, de nevoie, Mall-ul, această instituție culturală, în care patrimoniul nostru specific perioadei de consumerism modern este valorificat la potențial maxim.

Cu grijă să nu te-agăți de restul însetaților de cultură, să nu interferezi din greșeală cu vreun cot în trăirile culturale ale altora, să nu încurci bunul stat la scena neconvențională cu mâncare, să nu deranjezi exprimarea artistică de la noile case de marcat scanat, simți cum te scufunzi în momentul profund dramatic și tragi-comic deopotrivă, saturat de viață, de culori, luciri, sunet și ritm ancestral.

După primele două ore de tropăit fonic și vizual, timpul intră-n sac. Râzi zgomotos, te zombifici cu repeziciune, faci ochii mari la vreun produs, analizezi prețuri, te confrunți cu dileme existențiale și iei decizii spontane, creative și impulsive.

Orele în Mall sunt un mare ghem haotic de culoare și gălăgie.

Își au farmecul lor, cu toată viața și claia de oameni ce mișună de ici-colo, cu ritmul haotic căruia-i poți da o melodie, dacă zumzăi îndeajuns și lași inhibițiile deoparte. După atâta cultură, însă, obosești și te prostești. Ți-e somn și parcă mai dă-l încolo de act cultural-social.