Un fel de [ciornă]

[niște gânduri scrise cândva, pe care am renunțat să le public, dar de care mă simt azi suficient de detașată pentru a le elibera din teancul de ciorne]

Nu știu. E un fel de presiune sub stern și o încordare a gâtului. O tensiune nervoasă, ca firicele mici încărcate electric, prin tot corpul. Apare din senin, uneori. Alteori, e alimentată de priza de gânduri, frânturi de gânduri ce nu-și găsesc astâmpărul, ce dau năvală și-mi ocupă spațiul mental, mă activează, mă seacă, mă determină, mă. Mă. Mă copleșesc. E un fel de nod în gât, de parcă m-ar invada potop de lacrimi. Ele, lacrimile, nu-și fac însă apariția, n-au motiv pentru a se dezlănțui. E doar un fel de senzație, nu e pe bune. Un fel de panică existențială, haos, avalanșă de idei și emoții concentrate într-o secundă. Și apoi încă o secundă… și încă una. Un fel de intensitate a trăirii ce-atinge praguri dureroase. E un fel de agitație incontrolabilă. Însă știu că e controlabilă, experiența își spune cuvântul, trec de pragul ăla insuportabil și apoi intensitatea scade. Odată cu ea, scade și agitația asta dureroasă. Răbdare, nu-i nici o grabă. Secundă după secundă.

E un fel de atac de panică domol, dacă așa ceva există. Unul bătrân, obosit, plictisit, apatic.

Reclame

bombăneli #1

Mi-e rău fizic. Greață. Iar stomacul meu e destul de nesimțit de felul lui. Însă acum mi-e greață de lume, de oameni, de societatea asta absurdă, bolnavă și toxică pe care ne-am construit-o și în care ne-am resemnat să trăim. Că trăim într-o țară în care apucăturile misogine și abuzurile asupra femeilor (fie ele verbale sau fizice) sunt o normalitate, nu-i vreo surpriză. Nu-i pentru femeile de-aici cel puțin. Nu-i nici pentru fete și copile de 15 ani, căci învățăm de la vârste foarte fragede că trebuie să avem grijă. Iar dacă nu avem grijă, e vina noastră, desigur. Că agresiunile sexuale nu sunt luate în serios nici măcar de către autorități și de către ăia care ar trebui să ne protejeze, din nou, nu-i vreo mirare. Trebuie să se ajungă la crime și la astfel de cazuri odioase pentru ca societatea, în ansamblul ei, să reacționeze. Asta-i cu adevărat trist.

Voi mai #rezistați? Că mie chiar mi-e rău și simt că nu mai am nervi, energie și forță să mă lupt cu genul ăsta de mentalitate colectivă. Și să fie clar: societatea asta e a noastră, a tuturor. Suntem toți vinovați sub o formă sau alta.

Pentru ăia câțiva scârboși pe care nu i-am raportat la poliție când trebuia, căci am avut noroc de-un tată, o mamă și un unchi care m-au învățat să ripostez dacă nu mă simt în siguranță, iar pentru mine a fost totul ok în cele din urmă. Pentru toți needucații pe care nu i-am educat eu la momentul potrivit, pe motiv că mi-a fost rușine de rușinea lor, pe motiv că nu-mi doream să fiu văzută (iar) ca isterică și exagerată, că doar „nu te-a violat, numai a pus un pic mâna pe tine”. Pentru toate situațiile trecute cu vederea și jena de-a alerta autoritățile, de a-i familiariza și pe polițiști cu genul ăsta de probleme (adică: să priceapă că DA, cam ar fi o problemă că te lovește sau că s-ar putea să te violeze cineva!), pentru toate nopțile în care am auzit plânsete și urlete prin vecini și n-am făcut nimic. Pentru astea mă simt vinovată de-o vreme încoace. Mi-e silă că am contribuit la genul ăsta de societate – prin pasivitate, resemnare și toleranță vizavi de comportamente deviante.

Și sper din suflet să nu mai aud nimic de nici un referendum. După ani de zile în care s-au făcut toate eforturile politice pentru a ușura existența infractorilor, după valul de eliberări ale unor specimene de soiul jegului din Caracal, după toate măsurile de slăbire a justiției, vor acum să mă întrebe dacă aș prefera totuși pedepse mai mari pentru cazurile de viol, răpiri, pedofilie & co? Are you fucking kidding me?!?!

Greață.

nocturne #7

Mi-a rămas gândul prin Roșia Montană, la oamenii de-acolo; încerc uneori să rezolv ipotetic problemele lumii de parcă m-ar ajuta să-mi înțeleg mai ușor propriile confuzii. Adevărul este că mi-e prea cald pentru a gândi. Cine-ar fi crezut că vara va deveni cel mai detestabil anotimp? 🙂 Insuportabil de cald. În anii trecuți, pe când temperaturile urcau atât de mult, făceam cumva să ajung în vârf de munte. Va trebui să mai aștept…

Să suport căldura și toate lamentările propriului meu creier. Să mă simt copleșită de lipsa de chef și starea asta de neputință. Mă apucă uneori: nu mă simt în stare să fac nimic din ce mi-aș dori să fac, iar la pachet vine frustrarea nefăcutului. Apoi, anxietate. Și zac așa. Nu fizic. Căci fac tot felul, de dimineața până seara, dar nu ce mi-aș dori. Zac într-un soi de așteptare continuă a propriei persoane. Doar că n-am chef de nimic, nici să fac act de prezență.

Reflexe nebănuite

Am început să mă întreb dacă o fi vina mea. Nu sunt genul de pieton care să se arunce cu nesăbuință în fața mașinilor. Îmi pun mereu telefonul în buzunar înainte de-a trece strada. Îmi scot căștile din urechi și îmi dau gluga jos de pe cap pentru a-mi potența vederea periferică. Cu toate astea, de vreo două-trei luni mi se tot întâmplă. Ce-i drept, nu ca atunci, ca prima dată. Atunci mi s-a scurs viața din mine și s-a întins lată pe asfalt.

Episodul a decurs cam așa: ajung la trecerea de pietoni, mă uit în stânga și în dreapta. Din stânga vin două mașini care încetinesc, din dreapta nimic; mă mai uit o dată în stânga să fiu sigură că mașinile au oprit. Încep să trec strada, aproape c-am ajuns cu bine pe partea cealaltă. Aud, din partea dreaptă, sunet de motor turat, de mașină care accelerează. Văd farurile în coada ochiului. Și… nu știu. Fac acel pas în spate. Mașina frânează, îi trec roțile la linia vârfului meu de papuc, reușește să oprească puțin dincolo de trecerea de pietoni. Mă dezechilibrez. Îmi recâștig rapid echilibrul și înaintez direct spre trotuar. Omul iese panicat din mașină, tremurând, speriat și cu scuze pe care abia reușește să le articuleze. Sunt ok. Îmi continui drumul, abia acum conștientizând ce s-a întâmplat.

Ca șofer, fix înainte de trecerea de pietoni, ai un sens giratoriu. Iar înainte de sensul ăsta giratoriu, treci pe sub un pod, cu diverse direcții și artere. Așa că ieși de sub pod, după ce dai diverse priorități și te asiguri, apoi vezi imediat sensul giratoriu. Dacă e întuneric și constați că nu e nici o mașină în sensul giratoriu, deși e o decizie proastă, e posibil să accelerezi și să intri în viteză în sens. Doar că îndată e trecerea asta de pietoni. Pe care mă aflu eu, pietonul. Nasol.

Nu mi-am văzut toată viața prin fața ochilor. Dimpotrivă. Sunt încă impresionată de cum, de fapt, corpul meu a reacționat în totalitate fără mine. Am făcut acel pas în spate, înainte de a conștientiza ce se întâmplă. Am făcut și următorii câțiva pași fără a lua vreo decizie conștientă. Până să trec prin experiența asta, eram destul de convinsă că, dacă m-aș fi născut în urmă cu ceva mii de ani, când reflexele și instinctele te țineau în viață, probabil c-aș fi murit rapid. Mi-am creat astfel de convingeri nu tocmai măgulitoare la adresa-mi în baza unor simple observații: am reacții de blocaj fizic și emoțional când mă sperie ceva. Nu sunt tocmai persoana aia care tresare, urlă sau țopăie de ici-colo în urma unei sperieturi. Trăiesc la interior spaimele și fricile. Prin generală și liceu, aveam un prieten care obișnuia să-mi spună cu o oarecare ciudă că nu reușește nicicum să mă sperie. Oh, ba da. Mi se oprea inima în loc. Dar nu reacționam. Între fight or flight, părea c-aș fi pe modul freeze.

De îndată ce nivelul glicemiei din corp și-a revenit la normal, am trăit așadar o stare de uimire și, da, bucurie. Iată-mă, ce reflexe bune am. Mi-au salvat viața, cam atât de bune. Dacă priveam cu urme de neîncredere instinctele și acțiunile inconștiente pe care le întreprind în viața de zi cu zi, de-acum mi-e drag corpul ăsta cu tot bagajul lui genetic, biologic, instinctual și automatizat. Mă ține în viață, pe mine, eul ăsta care gândește și emite idei și chestiuni abstracte. Nu mai trăim într-o lume care, la tot pasul, încearcă să ne ucidă. Totuși, omul secolului XXI mai poartă încă în el mecanisme puternic înrădăcinate în lupta pentru supraviețuire! Ce noroc pe noi. Cred că nu suntem suficient de recunoscători miilor de ani de evoluție care ne-au adus aici, nici nu ne apreciem suficient de mult corpușoarele astea.

Odă reflexelor nebănuite pe care le-avem în noi, zic 🙂

Fotograf: Turi Zoltan

Un început de An: planuri

copac drag planuri 2019

Îmi iau pantaloni de snowboard și mă pot da cu fundul de zăpadă toată iarna. Cu genunchii, de fapt, dacă vreau să depășesc stadiul de frunzuliță. Învăț. Îi mai ofer câte o șansă și patinoarului să mă cucerească (vreo trei șanse, cam așa). Cine știe. Donez sânge. Merg pe str. Cireșilor, la Observatorul Astronomic. Mă joc, evadând din camere sau capturând steaguri în jocuri de laser tag. Îmi provoc mâinile la ateliere de string art și modelaj în lut, scot hârtiile din cutie și învăț niște quilling. Yoga? Poate mă decid, măcar, dacă sunt curioasă. Pe dealuri, călare. Prezență-n corp și-n mâini: un poi. Geocaching. Slăbesc vreo 3 kg. Citesc vreo 60 de cărți și scriu cam tot atâtea articole pe-aici. Mâzgălulu, dar mai structurat; iau mai în serios creionul din mână și nu chiar atât de serios ce-am prin cap. Dacă pot alerga la -4°C, pot alerga oricând; săptămânal, de exemplu, câte 5 km. Asociația Informală a Vocilor pentru Incluziune. Îmi fac rochia. Îmi iau atestatul de ghid. Și merg la cățărat, de cum trece vremea plăcii. Mai puține obiecte, foarte puține obiecte, mai multă junglă-n garsonieră și timp de studiat melcii. Mai puțin stres, mai mult râs. Dorm ca oamenii, 7 ore; am nevoie. Adventureee cu bestia! Un mic proiect în jurul copacului remarcabil drag (și adoptat). Chiar ascult muzică. Repet experiența zborului. Și oameni… mai cobor din bariere, poate. O sun pe bunica mai des. Petrec mai mult timp cu oameni dragi și frumoși.

Sunt de părere oamenii de știință că nu ar fi indicat să ne spunem planurile în gura mare. Rostindu-le și primind feedback de la cei din jur, ne luăm o doză mică de dopamină. Simțim un strop de realizare, deși n-am făcut nimic, riscând astfel să nici nu mai întreprindem ceva serios în implementarea lor. Să aibă ce păreri vor 🙂 Îmi scriu și îmi verbalizez planurile și năzuințele tocmai pentru că devin mai palpabile așa. Funcționează pentru mine, căci oricum sunt lucruri pe care le fac / voi face, n-aș concepe să nu. Nu vor fi toate în 2019. Vor apărea alte bucurii și priorități la orizont. Cert e că n-am cum să mă plictisesc. Iar eu când eram mică asta-mi doream cel mai mult pe lume, să nu mă plictisesc 🙂

Locuiesc într-un vechi bloc comunist

bloc comunist

Un bloc dintre acelea gri și triste, în care te întrebi de două ori înainte dacă-i o idee bună să urci treptele spre etajul I. Cu pereți pe jumătate albaștri, pe jumătate murdari, cu treptele în clasicele nuanțe de maro, gri și un strop de crem, cu becuri semi-funcționale pe casa scării. Nostalgia copilăriei nu este suficientă pentru a îndulci impresia estetic neplăcută pe care blocul ți-o lasă. Am urcat totuși cele trei etaje, am pășit în garsonieră și m-am simțit ca acasă.

Locuiesc în blocul ăsta vechi cu iz comunist (uneori, la propriu) de vreo patru ani, cred. Pentru că am lumină naturală cât cuprinde, cu soarele răsărind dintr-o parte și apunând în cealaltă. Sunt divine unele seri de vară în garsonieră, când culorile apusului inundă fiecare colț al camerei. Mă simt bine aici pentru că dincolo de calea ferată încep casele Clujului, nu alte blocuri care să-mi sufoce nevoia de aer și orizont. Pentru că am un balcon mare de care nu profit suficient de mult, dar a cărui prezență îmi liniștește mintea. Vara, îmi place să aud glasurile și, da, țipetele copiilor care (încă) se mai joacă printre blocuri și bat mingea printre mașini. Îmi dau un soi de confort și mulțumire sufletească. De câteva ori, m-am surprins chiar zâmbind pe ritmuri de manele. Răsună de obicei, totuși rar și foarte scurt, dintr-o mașină care e folosită din câte îmi dau seama pe post de sistem audio – căci nu cred că se mișcă vreodată din parcare, în jurul căreia se adună vreo 5-6 băieți amatori de sunete puternice. Zâmbeam pentru că în ciuda incompatibilității dintre nevoia mea de liniște și civilizație & gălăgia și opțiunile lor muzicale, mi-e dragă senzația aceasta de comunitate. E greu să o (re)găsești într-o societate progresistă și grăbită. Încet-încet, învățăm să formăm comunități și altfel, fără a ne deranja unii pe ceilalți; însă va mai dura. Între timp, da, zâmbesc manelelor și gălăgiei. Le prefer izolării și înstrăinării, când nici nu ne trece prin cap să ne salutăm vecinii. 

Drumul spre casă

De câteva zile, blocul meu vechi și comunist trece prin schimbări radicale, schimbări menite să-i transforme definitiv statutul. Dacă interioarele garsonierelor au fost de mulți ani renovate după posibilități (chiar și eu am vopsit pereții, am dovadă mai jos), iată că i-a venit rândul și blocului, această entitate colectivă de beton rece-ursuz. Azi este ultima zi în care mai putem admira jumătățile de pereți de culoare albastră. Se vopsește de zor, se dă deja cu al doilea strat de alb-crem. Oare cu treptele ce se va întâmpla? 

De când am fost harnică

Urcând cele trei etaje, meditez la situația ingrată a acestor blocuri. Sătui de comunism, le-am lăsat în grija nimănui. Am uitat că și blocul e tot „al nostru”, al comunității de locatari, chiar dacă nu-i „al meu”. Ne-am transformat interioarele personale, le-am modernizat și îngrijit, am schimbat instalațiile, geamurile și mobila tradițională, dar am lăsat spațiul comun în paragină. Sau, cel puțin, nu ne-am luptat suficient pentru el, nu i-am acordat timp și atenție. Așa că mergem în vizită unii la alții, ne îngrozim de holuri sumbre și neglijate, dar e ok: odată intrați în apartament, viața-i frumoasă. 

Blocul meu comunist avea, iată, mult potențial estetic. Poate de-acum, mai luminos fiind pe scări, ne vom privi mai ușor unii pe alții și vom spune „bună ziua”. 


[Featured Image: Nicolae Frunzeti / în rest, de-ale mele]

vise cu melci

Uit uneori să hrănesc melcii. Cum frigiderul mi-e obiect de decor mai degrabă, foarte rar își face loc la mine câte-o roșie, câte-o salată, câte-o buruiană. Iar pe-afară, în fața blocului, e tot mai greu să le găsesc câte-o frunzuliță de ceva. S-au dus toate. Deschid ușa, arunc bocancii din picioare și cu geaca pe mine, încă, le inspectez viața. Sunt doi „bucurei”, așa i-am numit. Unul dintre ei e mai leneș, dar își începe și el plimbarea zilnică. Celălalt, mai dinamic și mai curios, a dat deja turul mărului de sticlă. Doar că nu-i singur. Încă o creatură se plimbă lângă el. Mă blochez preț de câteva secunde. Ridic micul vivariu. Oare nu văd bine? Nu-i văd cochilia. Oare e tot bucurel, dar stă ciudat? Nu. E un alt corp, mai alb, mai mic. E un limax! Cum, de unde și de ce nu l-am văzut până acum? Mda, am schimbat pământul în urmă cu ceva timp…

Mă las fascinată de viețile mici și palpitante ale bucureilor. Într-atât că se făcea că limaxul, mai pirpiriu și fragil totuși decât ai mei, se transforma peste noapte într-un prădător periculos, carnivor cu dinții ascuțiți, înfometat, gata să-mi înfulece melcii cu tot cu-a lor cochilie. Vivariul devine, parcă, tot mai mare, sunt parte din el. O broască țestoasă se cațără pe-un fir de iarbă, câțiva gândaci șuierători de Madagascar fac gălăgie, speriați și ei de creatura albă cu 14.000 mii de dinții înfometați.

Mă trezesc buimacă, la limita fragilă dintre ce-o fi aia vis, ce-o fi aia realitate. Melcii sunt în siguranță, nu-i atacă vreun prădător. Nu sunt nici broaște țestoase sau gândaci de Madagascar prin mărul de sticlă. Limaxul este acolo, în schimb. Ronțăie cu poftă din roșie, alături de bucurei și… de alți doi pui mici de limax. Și un melc mic-mic, cu scoică tip castel. Ce să fac. O să-mi fie dragi și ei, deși ziceam că trag linia la limacși.

p.s. Melcii și creaturile astea scârboase pe care ajungi să le îndrăgești pe măsură ce te familiarizezi cu ele, pe măsură ce înveți să le cunoști, te învață fix asta » că o ființă îți poate fi dragă sau minim tolerabilă doar în momentul în care te apropii și încerci onest să o vezi, să o cunoști. 

Oale și nasuri

Să te întinzi bine-bine e una dintre cele mai satisfăcătoare activități în viață. În ultimii câțiva ani, mai ales dacă dorm (fie și parțial), la mine întinsul vine cu riscul unui cârcel la piciorul stâng, cu mușchiul gambei care stă parcă în așteptare să i se rupă de lume și de mine. În ciuda a ce suferă mușchii mei, m-aș întinde la infinit. 


Avem în limba română tot soiul de expresii expresive cu nasul băgat în oale și pahare umplute. Mi-ar plăcea să mi se rupă de ce scot oamenii pe gură cam așa cum i se rupe mușchiului meu de mine. Și o vreme, aparent, mi se rupe. Până mi se umple paharul – cred că asta-i vorba din popor. Când aud de prea multe ori, de la prea mulți oameni, într-un interval prea scurt de timp, cum ar trebui să-mi trăiesc viața, care-i ordinea lucrurilor, ce-ar trebui să fac, când și cu cine. Oamenii ăștia mi-s dragi, de altfel. Știu și că sunt bine intenționați. Doar că n-am cum să nu observ un tipar periculos și absurd: grija asta față de viața personală a celorlalți, ca și cum deciziile și felul în care-și trăiesc ei viața ne afectează la modul real și cotidian pe noi, a devenit un fel de-a fi normalizat. Nu-i absurd să fii nefericit, să te plângi de asta, dar să te-aștepți ca ceilalți să ia aceleași decizii (personale) ca tine? Pentru că așa se face. Sau astea-s valorile la care aderi. Valori.

Și da, mica mea criză de frustrare și saturație, de care încă nu m-am scuturat bine, se manifestă în mod cert (și) pe fondul tensiunilor din societate cu viitorul și inutilul referendum. Că sunt exagerat de empatică uneori și adun toate schimburile astea de emoții și răutăți. Poate doar întâmplarea face că mi s-a umplut paharul de nasuri băgăcioase care și-au ratat oala. Cu siguranță, am fost și eu mai receptivă la toate sfaturile nesolicitate, mi-au sărit în urechi mai ușor. Nu-mi pot imagina cât de groaznic se simt alții acum, în perioada aceasta. E ca un curent de nasuri și oale, simțim nevoia să avem o părere despre cum ar trebui să-și trăiască restul viața.

Să ne liniștim. Nu-i musai să avem o părere despre viața altora, e mai important să știm ce vrem să facem cu-a noastră. Să fim și realiști: deciziile personale ale altora, mai ales cele care țin de relații & căsătorie & familie, au un impact redus în viața noastră de zi cu zi.

Bine, dacă o dăm înainte cu valori și principii, e mai greu.
Ca să fiu în cele din urmă onestă cu mine însămi, mi se rupe de „familie” tot așa cum i se rupe mușchiului de mine: cu durere, dar hotărât. Dacă avem nevoie să definim restrictiv ce înseamnă o familie pentru noi și dacă ea se învârte în jurul sexului adulților care se căsătoresc, e foarte trist. Se discută atât de mult despre orientare sexuală și îmi vine să urlu așa o chestie ce ține de logică: nu prea mai are nimeni nevoie să se căsătorească pentru a face sex. Adică, serios. Dar unii oameni se mai și iubesc. Despre asta ar trebui să fie vorba dacă vorbim despre familie, despre afecțiune, grijă, iubire, atașament, siguranță socio-emoțională, educație; e grav că simțim nevoia să restricționăm și să condiționăm eticheta de „familie” în funcție de sex.


Altfel, mă întreb dacă și eu ofer sfaturi nesolicitate cunoscuților cu privire la cum ar trebui să-și trăiască viața, în ce ordine,  ce decizii ar trebui să ia, etc. Mă gândesc că sigur se întâmplă, poate rar. Sper că rar.

cum să fac să

Mi-ar plăcea să scriu mai multe și mai des pe-aici. Când îmi vâjâie capul de prea multe, când îl pândește pericolul de-a se goli, când se bucură de cine știe ce ghidușenie, când râde euforic sau când se revoltă pe gunoaiele din jur. Cum să fac, deci, să scriu mai multe și mai des?

Alții cum pot? Unii scriu în fiecare zi.

Eu nu duc lipsă de litere / minut, nici nu mă blochez în fraze, nici nu cred în „inspirație”, nici nu-mi pasă de actul literar ca să am blocaje de scriitor. Dar amân, nu știu. Mi se pare că nu-i momentul și apoi, ce-i drept, am altele de făcut, mai mereu.

Văd eu.

Poticniri de asfalt

O luptă cu un creier ce refuză să coopereze. Nu mai vreau să fac nimic. Îmi zboară gândurile spre munți, mă doare sufletul de-atâta stat, mă plâng întruna că nu mai pot, că mi-e somn, că n-am chef. Trag de mine să mai stau pe scaun. Încă o oră, încă o zi. Parcă aș fi un bebeluș mofturos. Nu știu cum rezistă unii oameni să facă atâtea lucruri care „trebuie” făcute, dar pe care nu vor să le facă. E groaznic. Parcă alergi pe bandă și ți se pune piedică la fiecare pas.

Mă poticnesc în propria-mi nerăbdare. Vreau să vină odată… să fie august… să pornesc la drum. Încep să-i înțeleg pe cei care trăiesc într-o continuă stare de anticipare a weekend-ului. Nu-mi convine trăitul acesta în așteptarea a ceva, însă, oarecum, mi-e dragă senzația familiară, de școală primară, de noapte-înainte-de-excursie. 

Doar că sunt mai multe nopți, iar eu pic de somn pe stradă. M-am lăsat o vreme de cafea, fără a fi cea mai bună decizie a mea. Îmi mai mențin viu interesul alimentându-mi creierul cu mici absurdități citadine, care mă fac să zâmbesc.

DAR să vină odată… să fie august… să pornesc la drum! 

Moartea inițiativei

„Îți poți rupe capul!”, zic amuzată, dar pe-un ton hotărât și definitiv. Mi se aduc obiecții: crăpătura din capacul de canalizare e relativ mică, nu îți încape un picior. „Dar îți încape vârful piciorului, te împiedici, îți rupi piciorul, apoi dai cu capul de bucata aia de fier și gata, mori. Îți rupi capul.” Nu înseamnă că se va întâmpla lucrul ăsta, dar e posibil.

La fel cum e posibil să moară inițiativa în rândul oamenilor moderni. Sau așa mi se perindă mie prin fața ochilor câte un scenariu din speța celui de mai sus. Incapabili să luăm inițiativa, ne irosim viețile pendulând între „ce idee faină”, „aș vrea și eu să…” și „da’ muieți-s posmagii?”. Așteptăm să vină cineva, preferabil altcineva, să ne plimbe, să decidă în locul nostru, să facă în locul nostru. Modernizarea și progresul tehnologic și, implicit, intelectual, par să ne lenevească. Trăim în concepte abstracte și experiențe virtuale, ascultăm muzica sferelor înalte. Iar când vine vorba să luăm decizia simplă dacă vrem lapte-n cafea sau nu, să luăm inițiativa de-a duce gunoiul, de-a ne implica activ într-o acțiune și, mai ales, de-a ne asuma niște mici responsabilități (de-alea de viață și de moarte, cum ar fi să inițiezi o conversație sau să fii tu cel care se asigură că stocul de șervețele nu se epuizează), ne împiedicăm de carențe volitive, de propria apatie și incapacitate de mobilizare.

Sigur, există excepțiile de la regulă, nu despre ele e vorba. O tonă de inițiative faine, adesea prea puțini oameni dispuși să și le asume pentru a se face treaba până la capăt. „Ce idee bună” și cam atât. Ce bine-ar fi să facă cineva. Chiar și lucrurile înspre care tânjim și despre care știm că ne-ar face fericiți » ce plăcut sună, dar dacă le-ar face cineva pentru noi, în locul nostru.

Nu spun că ne vom rupe toți capul. Doar că riscăm să ni se atrofieze mușchii decizionali și de inițiativă, să ne împiedicăm în lene, să cădem în inerție. Care-i tot un soi de moarte.

(3) să plouă | desene neîncepute

Mi-e cald, mi-e mintea sufocată. Dau vina pe vreme, acest aproape mitic personaj, știind că parțial oricum se face responsabilă de fluctuațiile unor stări de-a fi. Simt la fiecare ploaie și furtună dezlănțuită că ce bine-i acum, s-a curățat aerul, va dispărea presiunea. Doar că în ciuda inundațiilor provocate, vremea parcă-i tot tensionată, iar atmosfera încă-i înlănțuită. Și-atunci îmi zic: să plouă, să mai plouă, până se curăță totul, până se liniștesc apele.

Eu nu am televizor. De fapt, am. Stă de patru ani pe balcon, acoperit de cizmele electrice, de un terariu părăsit și ghivece ce-și așteaptă florile. Revenind. Eu nu am televizor, dar mă uit în câte-o sâmbătă dimineața la prânz la Travel Channel, la oameni diverși – de obicei americani – care își mută viețile și catrafusele într-un alt colț de lume. Odată cu schimbarea țării în care se află, oamenii speră la un trai mai liniștit, la un stil de viață mai sănătos, la timp de calitate cu familia, la obiceiuri dezirabile. Sunt niște speranțe care apar cu frecvență, mi-au tot ajuns în câmpul observațional. Sunt ca oamenii care-și caută eul spiritual în India. Ca atunci când te cauți pe tine în exterior. Schimbi țara, schimbi orașul și speri că da, de-acum înainte vei fi cum ți-ai dori să fii, vei face toate acele lucruri pe care nu le faci. Funcționează de cele mai multe ori, cel puțin pentru o vreme. Doar că nu-i chiar necesar să îți schimbi țara pentru a avea un stil de viață mai sănătos sau a-ți aloca timp pentru chestiile importante, nici să călătorești prin India pentru a te (re)descoperi. Poți face toate astea oriunde te-ai afla. Nu?

Totuși, arhitectura spațiului… Observând așteptările și speranțele celor care-și schimbă locul, observ și că da, funcționează. O schimbare a spațiului vine la pachet cu uși deschise înspre alte eventuale schimbări. E mai ușor să te schimbi când deja ai schimbat ceva. O scurtătură în jurul pământului, dar poate nu și în jurul tău la modul real.

Stările de bine și presiunea atmosferică sunt chestii contagioase, respectiv cu impact asupra creierașelor. Mi-e cald și mi-e mintea sufocată, însă oricât s-ar dezlănțui furtunile iar eu aș medita cuminte, ignorând accesele de tuse matinală de-parcă-urmează-să-moară ale vecinului, acum nu funcționează pentru mine. Nu pot răsufla ușurată.

Ar trebui să plouă și-n creierele oamenilor. De-acolo vine tensiunea.

[Cred că citeam Mr. Mercedes, de Stephen King, când mi-a venit să desenez o umbrelă, două. Pe-atunci tensiunea era fictivă.]

Prostia de-a scrie

Să publici mai mult de două rânduri într-un comentariu, să treci dincolo de cele două cuvinte sau #-uri asociate fotografiilor tale, să oferi mai mult decât un Like în mediul online e un act de vulnerabilitate. Consecințele m-ar fi rănit, cândva. M-au rănit.

Însă probabil au trecut vreo câțiva ani de când m-am lovit ultima dată, fără să vreau, de o confruntare între capacitățile mele mentale și standardele nemiloase ale unui străin virtual. Era pe vremea când articolele din blogosfera românească erau distribuite și analizate cu sânge rece pe o terță platformă. Un duș rece nu strică nimănui. În timp ce nu apreciam negativismul și răutățile gratuite, fără noimă, apreciam lipsa de menajamente. Suntem prea drăguți unii cu alții – iar asta nu ar fi o problemă, dacă ar fi autentic, dacă ar fi pe bune. Dar suntem drăguți pentru că așa cer normele sociale, așa am fost educați, așa se cuvine, nu pentru că așa credem, așa simțim. Alteori, ținem la om și nu-i mai putem analiza și comunica în mod critic munca sau creațiile.

Mi-a prins bine atunci, așadar, deși a fost neplăcut. Era un text cu o încărcătură emoțională și o semnificație aparte pentru mine. Am descoperit din întâmplare (pingback parcă) discuțiile critice și contradictorii la adresa articolului mea. Și am intrat în horă. Am discutat. Am încercat să-i explic unui străin că dacă am scris acolo cutare lucru, cel mai probabil că așa o fi sau așa am simțit la momentul respectiv, chiar dacă azi nu mai are relevanță, că nu era nici o „intenție” dubioasă dincolo de text. Pentru că da, atacul era la persoană și dilema era că textul ar fi o minciună, iar eu vreo individă care vrea să… nu mai știu ce. Azi îmi dau seama cât de irelevantă și inutilă a fost discuția în sine. Dușul cu apă rece a fost însă binevenit.

Nu e ca și cum nu-mi privesc singură cuvintele în negru pe alb și nu le desconsider sau nu mă leapăd de ele ca și cum n-ar fi ale mele. Pentru că, într-adevăr, nu mai sunt ale mele. Sunt momente, bucăți dintr-un eu adesea tulburat (atunci scriu cel mai frecvent), idei ce vin și pleacă, semne de întrebare; sunt doar cuvinte. Îmi par superficiale și lipsite de profunzime, uneori chiar și lipsite de autenticitate (deși eu le-am scris!), îmi par puerile și înguste, sacadate, goale. Nu „îmi plac” articolele mele, nici cele de-aici, nici cele din sfera activității profesionale. Poate deoarece niciodată nu reușim să verbalizăm cu adevărat esența unui gând, a unei trăiri în mod plenar, nici măcar a unei informații obiective. Sunt doar încercări.

Iar incapacitatea noastră de-a exprima plenar o idee se lovește de incapacitatea altuia de-a intui și de-a înțelege ideea. Însă continuăm, încercăm să comunicăm.

Am devenit mai imună la răutățile oamenilor, îmi conștientizez limitele, iar incapacitatea altuia de-a pricepe nu mă șochează ca altădată. Da, pentru o clipă e frustrant ca întreaga ta persoană și capacitățile tale intelectuale să fie judecate prin prisma unui cuvânt inconvenabil plasat (nu greșit, dar inconvenabil), a unei idei care nu coincide cu preferințele altuia, să fii redus la prostie prin prisma unei interacțiuni atât de limitate. Tentația este, la rândul meu, să desconsider capacitățile mentale ale unei persoane care judecă și trage concluzii despre alți oameni în bază a… nimic, practic. Aproape c-aș intra în horă din nou.

Dar înveți o lecție bună în mediul online, dacă o înveți: să faci diferența între o critică cu rol constructiv, una care invită la dezbateri reale / argumentative și frustrările personale ale oamenilor, reacții care reflectă problemele și suferințele celui în cauză, nu vreun atribut al mediului exterior (un articol în cazul de față).

Sunt convinsă că sunt o penibilă și o proastă pentru cineva, iar acesta o fi adevărul persoanei / persoanelor respective. Pentru o clipă, mă întristez, sufăr, mă îmbufnez – ca un mic geniu respins ce sunt (stupid ego is stupid). Îmbufnarea lasă loc însă ideii: cât de ușor e să pari penibil și prost când ești pe scenă, când te expui, când te provoci să fii vulnerabil. Cât de ușor e să-i judecăm pe alții (persoana lor, nu munca lor) din confortul fotoliului, ascunși în umbră, doar consumând. Cât de ușor îmi vine să mă ascund, să mă închid în mine. De câte ori am făcut asta… (de prea multe ori). Dar acum prefer să scriu, să spun, să arunc cu idei, să pun cuvinte aiurea în text. Da, cu riscul de-a părea penibilă, proastă, puerilă, irelevantă și superficială. E mai mult decât nimic.

N-am intrat în hora discuțiilor inutile cu străini, însă experiența mi-a dat de gândit » nu despre propria-mi prostie, ci despre prostia de-a scrie, despre actul de-a mă pune voluntar într-o poziție vulnerabilă. Doar că nu mă mai simt la fel de vulnerabilă făcând asta, tocmai pentru că prostia de-a scrie te vindecă de tot soiul de nesiguranțe. E bun câte-un duș din ăsta cu răutăți, îți testează toleranța la frustrare și respingere.

(2) geometria feței | desene neîncepute

(2) de la geometria feței și proporții, la creaturi și semne de întrebare. Învăț. Mâzgălesc.

Mici obsesii. Dacă urmăresc un serial, o fac doar dacă încep cu primul episod. Dacă descopăr un blog interesant, nu îl pot citi liniștită până nu l-am frunzărit și cronologic. Motiv pentru care niciodată nu sunt la zi cu ce se publică, nu pot citi „cele mai recente”, decât după ce am parcurs și ultimele 10 articole sau toate articolele pe care nu le-am citit între timp. Dacă încep un proiect, îi caut cele mai adânci rădăcini. Motiv pentru care incursiunea mea muzistorică stă în așteptare, de exemplu. Dacă am pus iar mâna pe chitară, învăț D, E, A ca și cum aș fi amnezică și nu le-aș mai ști.

Încep cu geometria feței (după copaci, evident). Pare un punct bun de plecare. Încep să înțeleg, să văd trăsăturile fețelor omenești în spațiu, îmi zboară gândurile în prea multe direcții însă. O mică frustrare mă face să strâmb din nas, căci îmi dau seama că nu mai urmăresc lecția, am început să mâzgălesc aiurea. Desene neîncepute, așa ar trebui să le numesc. De la o vreme, chipurile omenești încep să-mi pară ciudate, tot analizându-le, cu ochii aliniați pe linia superioară a urechilor, cu nasul ca o prelungire însprâncenată, cu gropiță în bărbie și alte repere spațio-faciale. Cred că voi lua episoadele la întâmplare de-acum, căci pentru a învăța unele lucruri, trebuie să dezveți altele care-ți stau în cale. Pentru a învăța geometria feței, dau de nevoia de-a ieși din tipar, de-a părăsi conturul rigid, de-a crea ceva, altceva.

(1) puieți

(1) I could be an oak tree, silently growing, standing tall, not trying to be anything, just be.

28753084_155394225144213_7247602950875381760_n

Mi se încâlcea pământul printre degete, mi se strecura pe sub unghii, printre șanțurile amprentelor, până deveneam una cu prezentul. Plantam căpșuni și alți copăcei a căror denumire se lasă-nvăluită în uitare acum. Mi-era capul îngrijorat: „o fi destul de adânc săpată groapa?, s-or fi așezat bine rădăcinile?, cât soare va fi pe timpul verii fix aici?, am apăsat suficient pământul și, mai ales, vin oare niște ploi?”.


E mai greu complicat decât credeam » să încep de la zero. Unde e acel nivel zero, până la urmă, și cu ce ar trebui să încep? Am un caiet frumos, creioane multe și bune (mulțumesc oamenilor dragi!), câteva markere, câteva carioci. Un liniar a cărui utilitate este îndoielnică la mine în casă. Câțiva artiști talentați sau mult prea buni pe care-i urmăresc pe rețelele de socializare și care, la o primă vedere, te fac să crezi că nu ai fi în stare nici să ții un creion în mână. La o privire mai atentă, însă, îți dai seama că-ți lipsește în primul rând decizia de-a învăța, de-a crea, de-a-ți lua angajamentul artistic. O vreme bâjbâi printre filmulețe dedicate începătorilor. Nu știu. Nu vreau să mâzgălesc oameni sau natură moartă. De obicei, schițez copaci. Aș putea să creionez un copac, mai cu atenție, mai studiat. Mi-era dor de sunetul creionului pe hârtie…


30590998_366111863877353_4552688668317319168_n

Era un soi de vis, una dintre micile și multele mele aspirații. Nespus de frumoasă senzația de-a sădi viață, dar multă, multă viață!, de-a înrădăcina promisiunea unui viitor mai bun. Puieții noștri, aflăm, au șanse mari să supraviețuiască. Sunt vreo zece mii. Soarele este, totuși, numai un zâmbet, iar rădăcinile potențialilor copaci se cam uscă. Vin oare niște ploi? O fi destul de adânc săpată groapa? S-or fi așezat bine rădăcinile?… 

harletz

p.s. cât de multe lucruri frumoase pot face oamenii împreună... » cam cât o pădure, cam cât un deal.