Ce-i cu blogul?

Am șters vreo câteva paragrafe de tipul „o istorie personală a blogului” – de mai multe ori. Cei care aleg să-și pună gândurile, ideile, emoțiile în cuvinte, pe-o foaie de hârtie sau pe una electronică, într-un jurnal personal sau pe-un site public, o fac din variate motive. Fiecare cu ale lui. Încerc să (mi) le clarific pe-ale mele, pentru că-i liniștitor ca tot ce faci ca om – mai ales dacă o faci deja de mulți ani, să aibă un minim de sens (care-i fix ăla pe care îl dai tu, așa că… da).

Un blog personal, dar public, precum mmnemosyne al meu, e un fel de paradox social. Adică e personal, dar public. Sau invers, e public, dar personal. Cam ca și profilul tău personal de pe rețelele de socializare. Și nu-i vorba că nu m-a încăput Facebook-ul, ci de faptul că m-am făcut confortabilă într-un mediu de tip blog înainte de-a-mi aminti parola la contul de Facebook și de a trimite primul meu friend request acolo. Și ce bine-mi pare.

Mi-am făcut cuib pe-un blog din motive probabil banale, frecvente în rândul oamenilor care, așa ca mine, simt nevoia să înșiruie literă după literă, cuvânt după cuvânt, până capătă totul sens. Și uneori era singurul mod prin care căpăta ceva vreun sens.

Dacă o iau prin eliminare:

nu scriu de dragul de-a scrie;
n-aș zice că am o pasiune pentru scris (cât o nevoie);
nu mă visez scriitoare de succes;
nu intenționez să public vreo carte;
nu intenționez să-mi asigur bugetul de țoale din articole publicitare (deci blogul ăsta nu este și nu va fi niciodată monetizat);

Scriu personal (dar public) din câteva motive parțial confuze și greu de exprimat (e mai ușor prin eliminare!), dar suficient de importante cât să mă determine să scriu – deși, cum ziceam, activitatea în sine nu o simt ca pe-o pasiune și nici nu am vreo direcție sau intenție cu ea.

îi scriam celei mai bune prietene din copilărie pentru că poveștile scrise ne ancorau pe fiecare dintre noi în existența celeilalte și creau punți de legătură între noi; simțeam că ce-i scriam ei căpăta noi sensuri, iar experiențele de viață deveneau intrinsec mai valoroase împărtășindu-le cu ea – în scris, pentru că doar așa puteam ține legătura, iar mai apoi pentru că devenise un obicei.
scriam pentru că mereu mi-a fost teamă de uitare. Nu știu când și cum, mi s-a strecurat în minte că Eul fiecăruia dintre noi stă în amintiri și în modul în care ne raportăm noi la ele, iar dacă amintirile și modul în care ni le structurăm și ni le re-amintim ne fac ceea ce suntem, devenea important să aleg ce și cum păstrez cu mine. Așa că scriam pentru a nu uita.
apoi, cândva, am început să scriu tocmai pentru a uita. #sadmoment 😛 Nu e vreun secret dubios, scrisul e terapeutic. Poate fi terapeutic. Tot ce-am pus în scris, a rămas de obicei acolo, ca o descărcare emoțională sau mentală.
scriu pentru că e singurul mod pe care-l știu prin care-mi pot încetini tumultul de gânduri și-mi pot face liniște în cap. Gând cu gând, idee cu idee, frază cu frază, cuvânt după cuvânt, literă cu literă și e liniște, iar timpul mai încetinește, iar eu pot să respir și să mă bucur de varza din cap și din suflet, să o înțeleg, să fac curat, pot să întind la maxim și fiecare clipă de fericire, să o cuantific în semne grafice, pe care le tastez încet și cu răbdare, prelungind bucuria momentului.
scriu public și am renunțat, pe parcurs, la anonimitate pentru că asta-i provocarea mea personală: să împărtășesc liber și deschis idei, gânduri și frânturi din mine, indiferent ce-o mai fi însemnând „eu” azi, indiferent cât de mult îmi vine să mă dezic de mine a doua zi, indiferent cât de străină, superficială sau nesinceră-mi pare propria persoană din rândurile de ieri. Când înțelegi că în fiecare zi ești setul tău mnezic + experiențele acumulate de ieri până azi + cele pe care tocmai le trăiești, primești o oarecare libertate de-a fi oricum, așa cum îți vine, căci nu mai ești un Tu bătut în cuie. Iar când scriu și a doua zi sau peste un an văd diferențe între cine sunt și cine-am fost, învăț din nou că suntem și putem fi mereu alții, altfel. Și e ok.