Să mergeeem: de la ruine, pe pământ, la stele | Ziua 1

Deliberăm dacă să pornim sâmbătă sau duminică. Hai sâmbătă la prânz. Vineri seara îmi iau papuci noi de drumeții, după patru ani în care am aflat că da, se mai face încălțăminte de calitate. Mai dezbatem, ajungem la concluzia că (mi) s-a golit sacul cu răbdare, căci mă visez pe drumuri de vreo două săptămâni încoace. Așa că pornim sâmbătă dimineața. Avem multe de văzut, multe de explorat. Să mergeeem 🙂

Lăsăm Clujul în urmă pe la 09:30. Ne-am luat cafea și ronțăieli pentru drum, suntem pregătiți.

I. Castelul cu Scoici. Nu l-am mai văzut de vreo 10-15 ani, cred. În mod surprinzător, există un panou informativ pe ulița din fața castelului. Zidurile castelului sunt ruine, de altfel, într-o stare avansată de degradare. Când l-am văzut întâia oară, deși acoperit de-o mare de urzici și atunci, încă puteai să-i urci zidurile, să te așezi pe terasa de la etaj. Acum stau să cadă. Normal, gunoaie și peturi prin curte, printre ziduri. Mi-e greu să pricep. Pentru date istorice și informații punctuale, de căutat Castelul Haller din Coplean.

II. Castelul din Pribilești. O altă ruină, una mai îngrijită, ce-i drept, cu acoperișul turnului refăcut, zona împrejmuită cu un gard și cu un aspect relativ decent, castelul din Pribilești se află în Maramureș, în apropiere de Baia Mare. A fost reședința de vară a familiei nobiliare Teleki și locuința unuia dintre premierii Ungariei interbelice. Teleki Pal, cel care a deținut castelul până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a rămas faimos în istorie pentru cele 12 legi anti-evreiești pe care le-a inițiat. Multe bla-bla-uri și aici cu privire la cine-i proprietarul, cine e de vină, etc. Totuși, zona pare îngrijită, posibil să se miște ceva prin curtea castelului, pe viitor.

castelul din pribilesti baia mare

III. Baia Mare: Planetariul și Turnul Ștefan. Lăsăm ruinele în urmă și ne îndreptăm privirile spre cerul înstelat. În Baia Mare vizităm Planetariul, o scurtă incursiune educativă în galaxia noastră și prin vecini. Ghidul  stă apoi de vorbă cu noi, ne oferă mai multe informații despre planetariul de aici și câteva recomandări. Ar mai fi de mers, așadar, la Muzeul de Mineralogie, Muzeul de Istorie și Muzeul Satului. Mai ajungem însă doar la Turnul Ștefan, un bun loc de belvedere.

Baia Mare e frumoasă văzută așa de sus, cu ocheade în curțile-i interioare, pe dealurile dimprejur. Pe o scenă, într-o piață pustie, un tip pune muzică. Nu e nimeni să danseze însă, doar noi în turn 🙂

baia mare turnul stefan (3)

#aplauze pentru proiectul de restaurare a Turnului și Pieței, o dovadă că modernul se poate îmbina decent cu ruinele și istoria. A, am prins ora la care s-a tras clopotul 😀

baia mare turnul stefan (2)

IV. Baia Sprie: Lacul Albastru. La nord de Baia Sprie se află un mic lac de-o nuanță azurie. După un urcuș oarecum abrupt prin pădure, dar scurt, găsim cu ușurință Lacul Albastru. Localnicii vin aici la bălăceală, noi credeam că ar fi ceva loc mai liniștit și izolat. Cu toate că e multă lume, atmosfera e văratecă-molcomă. Stăm vreo 10 minute și coborâm înapoi spre oraș.

baia sprie lacul albastru

V. Pasul Gutâi – Poiana Boului. Apoi, începe urcușul, cu brazi și serpentine. În Pasul Gutâi ne oprim să „inspectăm” posibilitățile de traseu spre Creasta Cocoșului, știm că dus-întors ar fi vreo 5 ore, însă azi nu mai e timp. Ne vom campa undeva prin zonă, dar nu strică să ne informăm mai bine la fața locului, cu privire la traseu. Dintr-o vorbă în alta, ne pornim în plimbare până spre Poiana Boului.

În caz că mâine ne decidem să facem traseul din direcția opusă, avem bucuria de a-l cunoaște și dinspre Pasul Gutâi. Pădurea prin care ne poartă traseul e minunat de frumoasă! Din Poiană, zărim Creasta Cocoșului. Încă nu știm dacă mâine vom reface drumul prin pădure sau vom urca pe creastă din direcția opusă. Dar ce zi frumoasă, ce lumini și culori aruncă soarele printre copaci.

poiana boului pasul gutai creasta cocosului (2)

_ _ _ _ _

Drumul spre Creasta Cocoșului trece însă prin Breb. Musai, după cum aveam să ne convingem singuri 🙂

p.s. Ce-o fi ăla roadtrip fără afine? (luate de pe marginea drumului, după Pasul Gutâi » delicioase!)

afine roadtrip

Reclame

Cheile Borzești și dincolo de ele | mnemo prin lume

Pe moment, din motive egoiste și dintr-o nevoie de-a proteja ce-i al meu și ce-i frumos, nu-mi vine să împart cu ceilalți ce descopăr. Cheile Borzești nu sunt ale mele, însă; ascunse în marea de verde ce-o zărim de pe marginea drumului, cheile sunt încă sălbatice și învăluite în liniște. Fără hărmălaie omenească, adică. Zumzetul insectelor, al apelor, al vântului printre copaci, se face negreșit auzit.

Cheile Borzești sunt „cheile neștiute” sau „obscure” ale Clujului. Așa le-am găsit pe Internet. Întâlnim totuși un grup de turiști (câteva familii), singurii oameni pe care îi vom vedea pentru restul zilei. Ei părăsesc zona, noi tocmai ajungem. Cum încă ploile nu s-au abătut de-o vreme prin zonă, lăsăm poteca pe stânga și luăm traseul ce urcă pe firul apei.

cheile borzesti cluj a (3)

Ușor de parcurs, într-o zi uscată de vară, când bolovanii nu te supun la teste de echilibristică, iar apa nu te invită la bălăceli spontane. Ajungem la cascadele inferioare, apoi la cascadele superioare, pe care ne cățărăm / cocoțăm și, după o analiză sumară a spațiului, decidem să ne descălțăm, să ne așezăm confortabil pe câte o stâncă, cu picioarele în apă, să mâncăm bomboane de ciocolată și cireșe. Apoi, mai vedem…

cheile borzesti cluj a (2)

cheile borzesti cluj

Traseul îl parcurgem rapid, cu toată leneveala de care suntem în stare, cu opriri, povești și fotografii la tot pasul. Ajunși în capăt, nu suntem pregătiți să facem cale-ntoarsă. Ne continuăm plimbarea, găsim frăguțe pe un drum forestier, mult soc pe marginea aceluiași drum, iar în dreapta noastră ne fug privirile înspre un peisaj cu o vegetație inedită. Urcăm? Urcăm, n-avem ce face 🙂

cheile borzesti cluj 2

cheile borzesti decathlon cluj

cheile borzesti bucurel

În Piatra Craiului plecat-am iară…

O văzusem din Măgura și-n urmă cu doi ani. Din hamac, cu soarele apunând pe creste. Ne-am pornit atunci într-o plimbare lejeră (doar) prin Prăpăstiile Zărneștiului, dar ne-a furat pădurea și am început urcușul. Nepregătiți. Așa că ne-am oprit.

Dar Piatra Craiului știe să-ți facă promisiuni încă de jos, din prăpăstii, așa că am știut: ne vom întoarce.

Și ne-am întors un an mai târziu, o idee mai pregătiți (apă!!!, ronțăieli, papuci). Chiar și acum, după atâta timp, zâmbesc: Piatra Craiului ți se vâră pe sub piele, cu pământ, păduri, pășuni și, pe măsură ce urci, stânci, grohotiș, provocări, priveliști și… capre negre.

Piatra Craiului traseu (5)

Dacă bine îmi amintesc, am făcut traseul Prăpăstii » Cabana Curmătura » Vf. Turnul Pietrei Craiului. Câteva ore bune, dar traseu de o zi (și noi nu am fost niciodată cei mai matinali oameni). Până la Cabana Curmătura traseul este o plimbare prin pădure, dificultate redusă.

Piatra Craiului traseu (2)Piatra Craiului traseu (1)

Presupune efort susținut, urcare continuă, dar nu prezintă dificultăți. De îndată ce pornești spre vârfuri… descoperi adevărata Piatra Craiului și înțelegi de ce revin oamenii aici an de an.

Piatra Craiului traseu (6)

Când cațeri prima stâncă și te zguduie adrenalina (de la frica aia viscerală, fizică, pe care-o simți din cap până în picioare), te-ai trezit la viață. Frica dispare rapid, însă, și lasă loc entuziasmului. Poate zonele de grohotiș sunt cele cu adevărat periculoase, când riscul de-a rostogoli pietre înspre alte persoane de pe traseu, aflate chiar sub tine, e mai crescut. Deci grijă, răbdare, spațiu între noi.

Piatra Craiului traseu (4)Piatra Craiului traseu (3)

Ca orice vârf, și Turnul Pietrei Craiului este înșelător; am crezut că am ajuns de vreo 10 ori înainte să chiar ajungem. Și da, pentru priveliștea, de-acolo de sus, din „turn”, se merită tot efortul. Dar nu e doar priveliștea. Am avut-o și în Bucegi. Aici destinația vine ca o răsplată atât de binemeritată, aici fiecare perete stâncos pe care l-ai urcat e o reușită, Piatra Craiului te lasă să o „cucerești”, dar nu te lasă să uiți nici o clipă că nu-i vorba, de fapt, de vreo cucerire aici, ci de începutul unei relații reciproce de prietenie. Dacă știi să-i respecți tăcerile și sălbăticia, dacă te adaptezi, ești binevenit.

P.S. Până și caprele negre te tratează de parcă ai fi de-al casei! 🙂 
P.P.S. Sunt valoroase zonele astea sălbatice din țara noastră. Piatra Craiului încă-și selectează oaspeții și prietenii cu atenție, de-asta nici nu prea vezi gunoaie, spre deosebire de alte locuri…  

Piatra Craiului traseu (7)

Aproape-n sălbăticie. Nu în parc, da’ pe lângă!

Cred că așa se atașează oamenii de mașina lor, devenind conștienți de drumurile chinuitoare pe care o duc și devenind recunoscători pentru reziliența de o încăpățânare aproape umană a grămezii de tablă și metal. Cu fiecare bolovan depășit care mângâie burta mașinii, te întrebi cum de te mai suportă și îți este tot mai dragă. Te întrebi și unde o fi totuși Parcul ăsta de animale sălbatice (parcă se vede de ceva timp gardul care-l îngrădește) și cât mai ține drumul. Sau unde duce… (?)…

După o vreme te convingi: drumul chiar duce în sălbăticie. Intrarea în „parc” e de negăsit.

Trebuie învățată și lecția asta: uneori e bine totuși să suni în prealabil pentru a-ți face rezervare, mai ales dacă asta e recomandarea de pe site-ul oficial. Da, la răstimpuri se aliniază universul cu tine și înveți că nu-i nevoie să planifici, că viața spontană e frumoasă și totul decurge natural, ca pe valuri. Alteori, însă, pierzi la câteva zeci de minute, nici măcar, o experiență inedită și irepetabilă, doar pentru că te-a cuprins aerul de vacanță și ți-ai băgat piciorul în orice „trebuie”, în orice program fix și pregătiri riguroase. Iar pe valuri e doar mașina. Draga de ea 🙂

Acum, dacă tot ești în sălbăticie și habar n-ai după care brad semeț să o iei la stânga pe munte, zâmbește drumului care duce spre nicăieri (nu-i metaforă, chiar dispare drumul în iarbă), arborilor bătrâni și celor tineri. Iar pentru liniștea sufletească a lui Tarfin, încearcă să-ți depășești cumplita frică de câini* ce tocmai te-a semi-paralizat și mai fă o ultimă încercare în a descoperi parcul de animale sălbatice… după brazii ăia, acolo, după urcușul ăsta, după ceilalți brazi, poate

Iar după ce-ai scăpat de câini sau, mai degrabă, de frică, te-așezi și contempli: ai ratat o experiență, dar ți-ai creat și ai trăit o alta, la fel de unică și irepetabilă. Emoțiile că bolovanul ăla a găurit mașina și vom campa forever în sălbăticie, hihi, reacția de surprindere și apoi de amuzament a creierașelor când vă dați seama că drumul chiar dispare, se pierde în Natură, cum te ia frica de câini prin surprindere, iar apoi momentele de respiro la umbră, toate sunt amintiri din ziua în care am fost aproape-n sălbăticie. Nu în parc, ce-i drept, ci… pe lângă 😀


*Notă explicativă: nu mi-e frică de câini. Nu activ sau conștient. Îmi sunt dragi câinii. Am descoperit cu uimire, însă, că ceva reminescențe ale unei frici viscerale port în mine și acum. Mi-era frică de câinii de la oi, când copilăream verile prin satul bunicilor și, mai ales, mi-era frică de câini crescuți să stea la oi, dar ținuți la curte, curte cu porți și garduri inexistente, pe lângă care trebuia să trec zilnic pentru a ajunge la joacă, la casa prietenilor mei din copilărie. Lătrau urât, atentau la gleznele mele sau aveam senzația că sar pe mine, însă nevoia de joacă e mai puternică la copii decât frica -> mi se pare frumos, privind așa în urmă. Și totuși, acum, în căutarea parcului de animale sălbatice, în liniștea pustietății muntelui, mi s-a scurs viața din mine, din inimă, coborând prin picioare și ieșind prin călcâie, când am auzit și am văzut câinii ăștia aprigi ce-și păzeau teritoriul. Ca să vezi, ce bagaje inutile cărăm cu noi fără să știm… 

Mi-am luat iarna înapoi | Snowboard

Am înlocuit „ioooiii”-urile cu „weeeeeee”-uri, iar pârtiile nu mi-au (mai) stors nici o lacrimă de frustrare iarna aceasta. Cât de dragă mi-e iarna, de fapt! Și cum uitasem. Cât de alb e albul zăpezii în lumina soarelui de munte, cât de albastru e cerul oglindit în nămeți. Și toate particulele alea mici de gheață ce sclipesc în soare și-ți fug prin fața ochilor când treci cu telescaunul pe lângă brazi de când lumea te conving că-i de vis. Că iarna-i de vis. Chiar dacă îți îngheață degetele în mănuși și nu mai știi sigur nici ce-o fi cu degetul mic de la piciorul stâng.

snowboard iarna (3)

Mi-a zis bunica la începutul iernii, la telefon, pe când ne porneam entuziasmați spre Buscat, ceva de calul bătrân care nu se mai învață (în buiestru?)… Și că să nu-mi rup vreo coastă sau să nu-mi pierd capul pe-acolo, după cum mi-i obiceiul. Ce-i drept, unele lucruri e fain să le înveți când ești copil, când frica nu te oprește din a încerca și testa (căci asta ești programat să faci, să înveți despre lume, să te adaptezi), când nu ai încă tot soiul de certitudini și păreri despre tine, cum că tu nu ești genul de om care…, tu nu ești făcut pentru cutare lucru, tu nu poți…, ție mereu ți-a fost frică de…, etc – de parcă ai fi vreun caz special și nu toți avem ideile astea prin cap. Când te împrăștii mai finuț, nu ca un bolovan, iar rănile nu sunt atât de grave, iar vindecarea e rapidă.

Pe de altă parte, riști să duci o viață plictisitoare dacă înveți tot ce-ai de învățat în copilărie și adolescență. Iar apoi te oprești. Și dai vina pe comercializarea sărbătorilor, pe societate și consumerism pentru lipsa ta de entuziasm vizavi de jocul fulgilor de nea.

Toate căzăturile în fund, în genunchi, durerile de picioare, de brațe, emoțiile că treci cu placa peste careva sau că se ciocnește vreun nesăbuit de tine, tot frigul, apoi căldura, apoi efortul de-a urca pe jos pârtia de n ori într-o zi, că telescaunul nu-i încă o opțiune, toate trec prin filtrul romantizării și devin un fleac în secunda aia când simți că zbori, că totul curge natural și frumos pe pârtie, în lume, prin tine. Te trezești la realitate pe burtă, cu nasul în zăpadă și căciula zburată la doi metri în față, cu dureri abdominale și-o înjurătură că wtf, ți-a sunat apa în cap pentru a doua oară în viață. Nu înveți nimic dacă nu înveți să cazi, poate fi deviza mea în viață, nu doar pe pârtie :))

Am învățat să alunec pe snowboard și mi-am luat iarna înapoi, cu toate bucuriile ei. Ce regăsire frumoasă, plină de provocări, hohote de râs, ioi-uri și weee-uri 🙂

p.s. contează să ai un tarfinotroll răbdător care să-ți spună ce și cum, fără să te frustreze, fără să se enerveze.

încă un p.s.: nu vă dați copiii la instructori descreierați (cică autoritari) care iau toată bucuria din experiența asta frumoasă de învățare. Nimic n-ar trebui să fie obligatoriu în viață, să te dai cu schiurile sau cu placa e ceva opțional, n-ar fi ok să fie o experiență frumoasă, nu una forțată, cu urlete pe fundal? Numa’ zic.

p.p.s weeeeeeeeeeeeeeeee! 🙂

snowboard iarna (2)

Muntele de Sare, un deget înnămolit

Parcă ar ploua cu sare peste iarnă, de-mi tot pășesc bocancii liniștiți pe asfalt, în loc să alunec pe gheața ascunsă sub stratul de zăpadă. Îmi fuge mintea la un altfel de alb, la albul cristalelor și al conopidelor de sare. Așa că-i dimineață de vară târzie, undeva prin Ocna de Sus, pe lângă Praid, la pensiunea aceasta al cărei nume îl voi uita, motiv pentru care adun pliante în caz că mai ajungem vreodată prin Ținutul Secuiesc și n-avem unde dormi.

În curte, un hamac, un foișor, băncuțe și o plăcută căldură matinală, din soiul celor care îți dau de știre că vei muri negreșit de cald pe la orele amiezii. Și cafea. Neagră ca cerul nopții. Nu. Neagră ca-n Peștera Vântului când stingem toți frontalele. Vine și laptele și mă liniștesc, mă salvează de la episodul cu nasul sângeriu și confuzia generală.

Cafeaua e mai bună în aer liber. Mă aflu în plin proces de scriere mnezică, așa că Tarfin e nevoit să-și prelungească relaxarea, în timp ce eu insist să-mi rup încheietura mâinii stângi (altădatăăă scriam și câte 10 pagini mari și late și nu mă plângeam). Bineînțeles că e scriitură de slabă calitate, amorțită și leneșă, în spiritul vacanței. Îmi chinui degeaba mâna, voi îndosi caietul ăsta undeva prin bibliotecă, până la anul. Cam atât va dura și să chiar pun în cuvinte, în scris, momentele astea. Uneori chiar și eu mă întreb nedumerită ce sărăcie tot fac.

Ne îndreptăm spre cealaltă Ocnă, pe-un drumușor îngust, deja familiar, căci l-am străbătut cu o seară înainte, căutând un loc de dormit.

Începem Drumul Sării de la sfârșit, din câte ne dăm seama de pe mica hartă. Intrarea principală era pe șoseaua Praid – Ocna de Sus, dar nu-i nimic, se poate vizita și așa. Ne oprim întâi la vechea Mină Iosif, unde zărim groapa în care coborau minerii. Exercițiu de imaginație: ce gândeau oamenii care coborau așa în măruntaiele Pământului, fără siguranța revenirii la suprafață?…

Ne continuăm traseul canionului de sare, prin Rezervația Muntele de Sare, pe-o căldură de să mori, să-ți explodeze creierul, să-ți ardă pielea în papuci, să te stingi de sete, să-ți vină să te arunci în nămol.

Rezervația se întinde pe-o suprafață măricică, mai mare decât credeam inițial. Traseul e ușor de parcurs, cu obiective marcate frumos pe-o hartă pe care o primești la intrare, dar și pe teren, la fața locului. Atât doar că… nu mai poți de cald.

muntele de sare praid ocna de sus drumul sarii (8)

Ajungem la izvoare și admirăm crustele de sare, zărim dolina de sare și apele înghițite, ne minunăm de cristale, de conopide și draperii de sare. Așa le zice 🙂
Cu adevărat inedit e însă contrastul și ambianța creată de muntele acesta de sare cu toate minunățiile lui și vegetația de stuf, de baltă. Parcă ești pe o altă lume, într-o altă perioadă geologică.

Revin cu picioarele pe pământ când descopăr că deși e vorba de o rezervație, se practică și extracția ilegală de sare. E o strategie bună să incluzi creasta unde se desfășoară de obicei activitățile de minerit ilegal pe harta turistică a traseului prin Muntele de Sare. Cu apelul către turiști de a semnala dacă observă astfel de activități.

La întoarcere, ajungem pe la băile cu nămol sărat. Constat că oricum mi-s plămânii, pielea, părul numai sare. Dar cât de bună ar fi o baie rece în nămol! Mă aflu cu-n singur deget înnămolit, însă. Poate cu altă ocazie, într-o altă vară…

Ca prin ceață. Și e bine

Aș lua ceața și liniștea și nămeții cu mine, într-o prelungită stare de-a nu face nimic.

Sufeream de sindromul omului modern, incapabil să „șadă blând”, mereu cu mintea într-o mie de direcții, mereu agitație, mereu pusă pe făcut ceva, cu o senzație de vinovăție și neliniște în scurtele momente de repaus.

24131451_10214947394858604_7703087368605720178_n24294295_10214947453700075_6340116938067014157_n

Aerul de munte e ca un buton ce mă conectează instant la realitate, la realitatea aia adevărată, dincolo de mușuroaiele cotidiene pe care ni le construim împreună și prin ale căror culoare mișunăm ca nebunii.

Oftatul de ușurare ce-mi scapă involuntar de cum ajungem pe-aici e ca o declarație de iubire pentru viață, nimic altceva. Pentru că pot să respir de-acum. Ceața simplifică existența, drumul ăsta coboară-n infinit și aștept ninsorile, zăpada, albul.

24232781_10155217920218526_4231203350552525591_n

Ne jucăm de-a conceptele, de-a ideile, de-a ping-pong încoace-încolo, de-a bucătarii, de-a copiii, de-a adulții, de-a plimbăreții, de-a ninja, de-a fotografii pe întuneric, de-a cinefilii, de-a somnoroșii.

24129842_10155217921703526_7103968807409341836_n

Casc ochii la lună, printre crengi de brad și câțiva fulgi de nea și grija mea cea mai mare e cum să mă cuibăresc și mai bine între două brațe dragi. Și oare unde-o fi bricheta dispărută și cum să facem să ne ridicăm cumva-careva să dăm volumul mai încet la copiii ăia ce ne cântă parcă de ore întregi despre Crăciun și nașteri miraculoase? Și ce bine-i să dormi fără nici un stres.

 Au sosit și nămeții. A rămas și ceața prin zonă. O vreme, încă, o port cu mine. Și mă tot uit pe-afară, aștept înălbirea cimentului urban.

24301231_1932965673397403_2664221786217084669_n24312442_10155217925053526_7811559419800446731_n24174252_10214956373603067_2901434372028086849_n

Beliș 2017 / 📷 Zoly Zelenyak, Tarfin Æé și eu

Salina, păsările și fluturii tropicali din Praid

Încă din Sovata, de pe tăblițe orientative și imense panouri publicitare, aflăm că în Praid putem vizita „Casa Fluturilor”. Cu ochii după gângănii colorate cum sunt uneori, fluturi tropicali am mai avut ocazia să admir și prin Cluj, în spații amenajate temporar.

În Praid, însă, există un proiect de sine stătător, o adevărată casă a fluturilor tropicali. Exotică îmi pare-a fi nu doar casa în sine, cât faptul că se află în Praid, zonă plină de sare. Așa că înainte de-a merge spre Salina Praid, loc destul de faimos, cotim pe-o uliță îngustă și ne lăsăm duși după fluturi.

salina praid fluturi tropicali (2)

Proiectul se află încă în stadiu de dezvoltare, însă vizitarea fluturilor a devenit posibilă din iunie 2017, din câte aflăm. Mă bucură tare mult inițiativele astea care mișcă și aduc valoare comunității în care se află. Praid, desigur, înseamnă salină și, eventual, ștrand cu apă sărată. Dar cine zice că trebuie să însemne doar asta? Poate să însemne fluturi tropicali, păsări colorate și sare, multă sare, deopotrivă… 🙂

salina praid fluturi tropicali (3)

În „spațiul pentru zbor”, cum e numită zona de microclimat tropical, găsim fluturi mari și colorați, păsări mici și gălăgioase, oameni ce-și oferă câteva momente de liniște și repaus. E plăcut aici, nici nu-ți dai seama cum ajungi în genunchi sau șezut turcește pe micile alei, stând cuminte și admirând zbor de fluturi și păsări. Ideal ar fi să petreci mai mult timp în tihnă printre creaturile zburătăcite. Să stai în liniște, nemișcat, măcar o vreme, și să te bucuri de viață – la propriu și la figurat…

Noi poposim în Casa Fluturilor pentru scurtă vreme, suficient însă cât să ne fericim mintea (și urechile!) 😀

De-aici, ne îndreptăm spre Salina Praid, pentru a cărei vizitare ne cumpărăm întâi bilete, urmând ca un autobuz să ne coboare în vechea mină de sare. Foarte bine organizat totul.

Dar ok. Trebuie să spun… Prima impresie și ultima impresie îți rămân în cap (și-n nas!!!) pentru totdeauna. Autobuzul care duce turiștii înspre salină miroase într-un fel imposibil de pus în cuvinte. Iar nasul meu e destul de nesimțit, de obicei… Dar totuși!

Trecem cu greu, dar cu bine, peste obstacolul olfactiv și explorăm salina: sculpturi, un parc de aventură, un planetariu, locuri de joacă, o capelă și un mic muzeu al mineritului în sare. Parcul de aventură e chiar impresionant și mult mai complex decât mă așteptam, iar planetariul e o prezență cu totul neașteptată și este, clar, un mare plus 🙂

salina praid fluturi tropicali (6)

La ieșire, așteptăm încântătorul autobuz pentru a reveni la suprafață. Mai vedem câte-o engleză, ne amuzăm 😛

salina praid fluturi tropicali (4)

Pff, și din nou: cineva trebuie să ia măsuri cu privire la autobuzul ăsta. E de nedescris cum ți se mută nasul și te ia cu amețeală. Salina e frumoasă, dar experiența asta are potențialul să-ți strice tot cheful și orice poftă de-a vizita Praidul.

Până una-alta, încă o aventură ni se pregătește la orizont, pe-nserate: să găsim locuri libere de cazare pe undeva 🙂

We are Solar Seeds (2016 sau 2017, cândva)

Cumva, în unele locuri ajung din nou (și, poate, din nou), fără să-mi explic prea bine motivul. E vorba despre oameni și drum, mai mult decât despre repere temporale, preferințe muzicale și justificări raționale.

Solar Seeds devenea, încă de la prima întâlnire, un loc – nu un festival sau un eveniment, un loc în care ajungeam noaptea târziu, în mod paradoxal ghidați de-o Lună plină și strălucitoare (e și ea tot un solar seed). Un loc ce ne iniția în tainele GPS-ului și-n tehnici obscure de orientare după lună, pietre și copaci.

we are solar seeds (6)we are solar seeds (2)

Parcurgeam un drum nesfârșit, cu speranța că-i drumul bun, că pietrele și șanțurile vor fi totuși obstacole de depășit pentru mașină, nu piedici iremediabile, cu ochii mijiți pentru a despica întunericul. Nenumărate curbe aruncate în categoria de „după asta sigur ajungem” și bucuria (re)găsirii locului.

Ne încheiam aventura aici, cu Solar Seeds, doar pentru a o relua din nou, tot de-aici. Un an întreg a trecut între cele două momente, dar locurile au darul ăsta de-a fi atemporale. Așa că e o continuă aventură. Ne simțeam și ne simțim veșnici călători.

we are solar seeds (1)

N-aș știi ce muzică era, nici alte informații utile. N-aș zice nici cum se ajunge acolo, căci fiecare cu drumul lui 🙂

we are solar seeds (5)

Dar mi-e drag locul, cu oamenii de-acolo, ceaiul ăla demențial de cald și bun, cu așezatul corturilor la margine de pădure, cu jocurile noastre de lumini și foto. Și Luna, iar apoi cerul înstelat. Și focul de tabără. Și zâmbetele somnoroase din fiecare dimineață… 🙂

Și ce idee frumoasă. We are Solar Seeds, indeed…

we are solar seeds (4)

we are solar seeds (3)

📷 Tarfin, Cipri & Lori

Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4
Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 5: Din peșteri, deasupra norilor: Transalpina (Defileul Jiului – Bumbești – Novaci – Cernădia – Baia de Fier – Peștera Muierilor – Peștera Polovragi – Baia de Fier – Novaci – Rânca – Vf. Păpușa – Vf. Urdele – Lacul Vidra).

Ziua 6: Vidra, turnul și caii (Lacul Vidra – Obârșia Lotrului – Lacul Oașa – Tău Bistra – Șugag – Căpâlna – Petrești – Sebeș – Cristian – Sibiu –  Avrig – Porumbacu de Sus – Porumbacu de Jos – herghelia de cai, pe undeva prin zonă)
Ziua 7: Transfăgărășan – aproape. (Herghelia de cai – Porumbacu de Jos & Sus – Cârțișoara – Transfăgărășan – aproape de Lacul Bâlea – înapoi spre Zărnești – Măgura)
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.
Ziua 10: Prăpăstii
(Măgura – Fântâna lui Botorog – Prăpăstiile Zărneștiului – spre Cabana Curmătura).
Ziua 11: Nebunul, calul și norii
(Măgura).
Ziua 12: Râșnov, Rupea, Viscri
(Măgura – Râșnov – Rupea – Viscri -> de-aici, spre Șilea Nirajului)

Râșnov, Rupea, Viscri [Adventureee, ziua 12]

Cu ideea bine înrădăcinată-n minte – cum că-mi plac cetățile, aveam să aflu că îți place ceva până nu-ți mai place, cam așa.

E cruntă reîntoarcerea la cotidian, când încă nu știi dacă azi e marți sau vineri, dacă ai stat prin Măgura trei, patru sau cinci zile (?), când încă-ți vuiește mintea de-atâta liniște și bine. Când în starea asta buimacă și euforică, te plesnește gălăgia și atmosfera de mahala de la Cetatea Râșnov. Ea, cetatea, n-are nici o vină. E frumoasă. Fără a avea habar de cum se fac restaurările, cazul cetății de-aici nu mi se pare, totuși, cel mai reușit. Dar e doar o părere, așa ca o senzație. Cine știe. Am rămas, desigur, influențată de țipetele exagerate ale copiilor, de râsetele grobiene ale grupurilor de turiști, de mitocănia gunoaielor (și aici), de atmosfera generală de bâlci.

De la cetate am plecat totuși cu un suvenir imperfect de minunat, un mic vas ciobit, prăfuit și părăsit într-un zid. A fost poate cea mai autentică imagine surprinsă pe-aici. Mi-a părut rău de cetate. Poate am prins eu o zi nefericită, poate așa mi-ar fi toate vizitele.

rasnov 1 (Medium)

La Rupea ne-am mai liniștit și am reintrat în atmosfera de vacanță. Or fi zidurile mai albe, spațiul mai deschis și oamenii mai calmi de „vină”.

Am explorat nivel cu nivel din vechea cetate, ne-am bucurat de priveliște, ne-am simțit voievozi și domniță pentru vreo 5 minute 🙂

rupea 5 (Medium)

rupea 7 (Medium)

rupea 6 (Medium)

rupea 1 (Medium)

rupea turn (Medium)

Simțind că ne apropiem de finalul călătoriei, decidem să părăsim E60 pentru o ultimă aventură în trecut. Și-nspre trecut ne-am dus, slalom printre gropi de toată frumusețea, pe-un drum ce parcă trecuse recent prin bombardamente cu bolovani.

Viscri a devenit, poate, unul dintre cele mai renumite sate din țara noastră. Nu-i atât de special cum ajungi să crezi, însă e mai mult decât pare. Căsuțe în același stil arhitectural sau biserici fortificate mai găsești în zonă. Însă aici întreg satul și-a păstrat aspectul secolelor trecute, iar izolarea (deși nu e departe de E60) îi dă satului un aer aparte.

Ne-am plimbat prin Viscri o bucată de timp înainte de-a porni spre Șilea Nirajului – un alt loc izolat de lume, însă cu totul diferit…

viscri sus (Medium)

viscri 3 (Medium)

viscri 15 (Medium)

viscri 2 (Medium)

viscri 4 (Medium)

Va urma:
We are Solar Seeds (2016 sau 2017, cândva)


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4
: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 5: Din peșteri, deasupra norilor: Transalpina (Defileul Jiului – Bumbești – Novaci – Cernădia – Baia de Fier – Peștera Muierilor – Peștera Polovragi – Baia de Fier – Novaci – Rânca – Vf. Păpușa – Vf. Urdele – Lacul Vidra).

Ziua 6: Vidra, turnul și caii (Lacul Vidra – Obârșia Lotrului – Lacul Oașa – Tău Bistra – Șugag – Căpâlna – Petrești – Sebeș – Cristian – Sibiu –  Avrig – Porumbacu de Sus – Porumbacu de Jos – herghelia de cai, pe undeva prin zonă)
Ziua 7: Transfăgărășan – aproape. (Herghelia de cai – Porumbacu de Jos & Sus – Cârțișoara – Transfăgărășan – aproape de Lacul Bâlea – înapoi spre Zărnești – Măgura)
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.
Ziua 10: Prăpăstii (Măgura – Fântâna lui Botorog – Prăpăstiile Zărneștiului – spre Cabana Curmătura).
Ziua 11: Nebunul, calul și norii (Măgura).
Ziua 12: Râșnov, Rupea, Viscri (Măgura – Râșnov – Rupea – Viscri -> de-aici, spre Șilea Nirajului)

Gunoaielor, nu mai faceți mizerie

Dacă ceva îmi umbrește bucuria de-a descoperi locuri faine în țara asta, acel ceva e mizeria pe care turiștii de ocazie o lasă în urma lor. De ce naiba poți să cari cu tine o sticlă plină cu apă / suc până sus pe munte, dar e greu să o duci goală înapoi?! De ce?

M-am tot gândit dacă pot verbaliza, dacă pot pune în cuvinte revolta și dezamăgirea pe care le-am simțit când am ajuns în Bucegi, la Sfinx și Babe, anul acesta.

Dezamăgirea asta o resimt de fiecare dată când văd gunoaie în natură, de fiecare dată când trecem cu mașina prin Făget și pădurea mă face să zic wow, doar pentru ca imediat să observ gunoaiele de la marginea drumului. De fiecare dată când, urcând la cetățile Bologa sau Liteni, inevitabil găsesc și pungi de chipsuri sau PET-uri diverse.

Dezamăgirea se transformă în revoltă, de obicei, prin Beliș, una dintre cele mai cunoscute zone turistice din Cluj și una dintre cele mai apreciate, nu-i așa? nu-i așaaa? NU, NU-I AȘA. La Beliș am simțit prima dată nevoia să ridic o sticlă goală de plastic de pe jos și să i-o îndes pe gât gunoiului de om care tocmai coborâse din mașină și a aruncat-o nonșalant pe iarbă.

De obicei, e doar tristețe și dezamăgire. Alteori, se transformă în revoltă și am tot felul de gânduri sadico-agresive pe care mi le reprim cu succes. Totuși, nu m-am simțit niciodată atât de dezamăgită, revoltată, tristă, neputincioasă, copleșită de gunoaie ca în Bucegi, în zona turistică a Babelor și Sfinxului. Deci, serios. PET lângă PET lângă PET.

Era ca după un chef unde am băut toți ca sparții și am lăsat adunatul gunoaielor pe a doua zi. Doar că a doua zi nu pare să mai vină, iar Babele par să se transforme în Babele Îngrădite în Gunoaie.

Despre îngrădirea obiectivelor naturale (deci din natură) sau despre necesitatea de a face chestia asta (pentru că și pe Sfinx era plin de maimuțe, deși scria frumos că nu-i voie să fii maimuță pe monumentul natural cu pricina) mă plâng altădată.

Cert e că, deși aș fi preferat să nu fie cazul, am înțeles rapid strigătul de revoltă mâzgălit grotesc de mare la granița dintre județele Prahova și Dâmbovița, pe drumul spre Lacul Bolboci. Inițial, mă gândeam cu o sprânceană ridicată că bine, bine, gunoaie, dar și mesajul ăsta e o mizerie vizuală. Dar îl înțeleg. Prea bine, din păcate.

Gunoaiele se răresc pe măsură ce te îndrepți spre trasee montane cu un oarecare grad de dificultate, pe-acolo unde gunoaiele trebuie să depună efort pentru a ajunge. Spre Vf. Omu, de exemplu, nu m-am mai simțit sufocată, pe Piatra Craiului ești liber de constrângeri de orice fel, iar gunoaiele nu prea își fac drum într-acolo.

Până și bucuria de-a împărtăși cu alții locurile minunate care ne înconjoară, traseele pe care le putem face pentru-a ne scoate creierașul dintre zidurile urbane și rutină și toate micile comori pe care le descopăr, până și bucuria asta e redusă înspre zero în astfel de situații. Până la urmă de ce să contribui la promovarea și valorificarea potențialului cultural și turistic al unui loc (iar jobul chiar mi-e de așa natură), dacă rezultatul constă într-un morman de mizerii lăsate în urmă de gunoaie bipede?

Nu sunt vreo eco-activistă, nici n-aș știi să definesc exact termenul și n-am chef să caut pe google. Mă dezamăgesc însă implicațiile indirecte ale unor astfel de atitudini față de mediul natural din care facem și noi parte, totuși, și ce anume spun comportamentele astea despre noi, ca oameni. Inconștiență, nepăsare, rea-voință? Gunoaiele noastre spun multe despre noi, asta-i sigur.

IMG_8146

Nebunul, calul și norii [Adventureee, ziua 11]

E o poveste cu un nebun pe-un cal, printre nori, pe Măgura. E o poveste cu-o frică viscerală de urs, cu picioare zgâriate și prea mulți factori decizionali 🙂 

Ne trezim de dimineață, probabil tot pe la 14:00, cam așa. Din Ghidul Leneșului nu mai avem mult de citit, dar simțim deja că suntem pe calea cea bună, adevărați leneși, oameni relaxați, nestresați. Diminețile, aici la Măgura, ne surprind căscând ochii la Piatra Craiului și la Șaua Măgurii. Vom ajunge acolo, de îndată ce ne savurăm cafeaua tolăniți prin curte.

A plouat prin Măgura noaptea trecută. A plouat cu tunete și fulgere ce-au făcut din noapte, zi. Miroase plăcut iarba, pământul, aerul tare de munte. Trecem prin curtea unei bătrâne, trecem poteci și-un drum alunecat și denivelat, trecem spre marginea pădurii. Începem să uităm de ghidul leneșului și încercăm să fim toți agenți cu factor decizional în urcușul spre Șaua Măgurii.

Apoi, simțim miros de animal ud, plouat și, îndată, zărim și urmele de urs. Poate că o fi interesant și cool să vezi urs și ursuleți de la distanță, dar suntem aici, printre arbuști, prin urme și miros pregnant de animal sălbatic… Ce mai frică! Dar din aia autentică, de-ți tremură picioarele și-ți crește adrenalina. Ajunși în cele din urmă la marginea pădurii, fără a ne adânci în ea, pot să respir mai ușurată. Mai avem de urcat o vreme. Apare poteca iar și părem a fi în siguranță.

Iar sus pe Șaua Măgurii, din ceață și din nori, se ivește el, nebunul din Măgura, călare pe-un cal.

13900107_10210316347525315_8321260095937394265_n

Ne bucurăm să-l vedem. Facem popas, bem apă, îi ascultăm povestea. Știe că-i nebun. Știe și că nu a fost mereu așa, s-a întâmplat dintr-o eroare medicală, medicamente administrate greșit în doze mari, etc. Încercăm să urmărim firul, e un suflet agitat și zbuciumat. Dar e fericit să aibă cui vorbi. Uneori, nu are cu cine, plimbăreții nu mai urcă pe-aici, iar parapantiștii se mută în alte zone. Atunci e cu adevărat singur. Ne povestește câte-n lună și-n stele. Nu sunt povești fericite, dar le spune cu entuziasm. Se întristează când își dă seama că iar vorbește prostii, n-ar vrea să ne supere.

Ne face să zâmbim, dar ni-s triste zâmbetele. E o viață de om distrusă din neatenție. Un nebun lucid. El e nebunul satului, ne zice râzând. Ne spune și că uneori i-e bine așa, poate umbla în chiloți prin tot satul dacă așa are chef, lumea se uită la el și i se trece cu vederea. Noi putem să facem așa ceva? Nu putem 🙂

E poate prima dată când mă simt relaxată în afirmarea nebuniei cuiva. Probleme psihice. Tulburări mentale. Retard mental. Cuvinte grele, apăsătoare. El e doar nebun și ne-a făcut ziua mai interesantă, mi-a alungat teama de urși, ne-a lăsat să urcăm pe Dana, căluțul lui, ne-a povestit tot felul.

Coborând de pe Șaua Măgurii, lăsând nebunul și calul și norii în spate, mă întreb dacă nu am înnebuni și noi trăind așa izolați, singuri, rupți de comunitate. Uneori, singurătatea îți dă răgaz să respiri, îți dă liniște. Însă prea multă singurătate…

Va urma:
Ziua 12: Râșnov, Rupea, Viscri


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4
: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 5: Din peșteri, deasupra norilor: Transalpina (Defileul Jiului – Bumbești – Novaci – Cernădia – Baia de Fier – Peștera Muierilor – Peștera Polovragi – Baia de Fier – Novaci – Rânca – Vf. Păpușa – Vf. Urdele – Lacul Vidra).

Ziua 6: Vidra, turnul și caii (Lacul Vidra – Obârșia Lotrului – Lacul Oașa – Tău Bistra – Șugag – Căpâlna – Petrești – Sebeș – Cristian – Sibiu –  Avrig – Porumbacu de Sus – Porumbacu de Jos – herghelia de cai, pe undeva prin zonă)
Ziua 7Transfăgărășan – aproape. (Herghelia de cai – Porumbacu de Jos & Sus – Cârțișoara – Transfăgărășan – aproape de Lacul Bâlea)
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.
Ziua 10: Prăpăstii
(Măgura – Fântâna lui Botorog – Prăpăstiile Zărneștiului – spre Cabana Curmătura).
Ziua 11: Nebunul, calul și norii
(în Măgura)

Câteva ore prin Sovata [Adventureee 2017]

Superficial, viața de stațiune pare a fi rezervată pentru când ajungi la pensie sau pentru două-trei zile petrecute alături de familie. Nu m-aș vedea acoperită de nămol, zăcând la soare ca o focă și bălăcindu-mă în apă sărată alături de alții. Nu-mi place să stau prea mult direct sub soare și, se pare că, spre deosebire de mulți pensionari, mi se umflă rinichii la simpla inspirație a aerului sărat. Nici nu poate fi vorba de bălăceală.

Așa că viața de stațiune nu-mi surâde 🙂 Și, cum probabil nici eu, nici Tarfin, n-am veni înspre Sovata cu nici o altă ocazie în următorii câțiva-mulți ani 😛 , ne zicem că am putea măcar să căscăm ochii, să vedem Lacul Ursu și ce-o mai fi pe-aici.

Mișună oameni peste tot, oameni și mașini. Găsim un loc de parcare și pornim în ceea ce credeam că va fi o foarte scurtă plimbare pe lângă lac. E foarte multă lume și mă întreb oare cum funcționează omuleții ăștia care se relaxează într-o astfel de aglomerație. Creaturi sociale în căutare de alte creaturi foarte sociale? Ce-i drept, de la depărtare, e plăcut să le auzi râsetele, vocile și apa. Iar înainte de inflamarea boabelor, aerul sărat îmi desfundă sinusurile. E bine. Așa că hai să ne plimbăm mințile pe alei 🙂

cateva ore prin sovata bai mures (5)

Pe măsură ce înaintăm, pe lângă lac, încep să apreciez locul. E amenajat frumos, cineva a avut un bun simț estetic. Băncuțe din lemn masiv, maro închis – negru, cu trepte și platforme special create pentru relaxare. Probabil s-a investit mult aici, dar s-a investit cu cap. E un bun exemplu de cum poți valorifica un loc cu potențial turistic și de agrement. Sigur, mereu e loc de mai bine, însă comparativ…

Și, contrar prejudecăților și așteptărilor, Sovata e mai mult decât nămol și băi sărate.

cateva ore prin sovata bai mures (6)

Aflăm de pe una dintre plăcuțele orientative că există un turn de belvedere. Traseul duce prin pădure, printre lacuri, trece pe lângă o platformă construită deasupra unei… bălți? mlaștini? Vegetația e inedită, de stufăriș parcă, băncuțele te îmbie la popas și leneveală, câțiva oameni se întind pe platformă, pe bănci sau pe jos. E liniște deplină.

Scurta noastră plimbare se prelungește, căci drumul spre turn e o idee mai lung decât credeam. Ne mai întâlnim cu oameni înnămoliți prin pădure, dar chiar e liniște. Parcă toți contribuie activ și voluntar la păstrarea acestei liniști.

cateva ore prin sovata bai mures (1)

Nu știu cât am mers, poate o jumătate de oră. La ieșire din pădure, pe un drum forestier, zărim o căprioară. Neașteptată întâlnire. Ne vede și ea, fuge doi pași, se întoarce și ne privește iar. La prima curbă, dispare – probabil în pădure.

Turnul de belvedere e construit în același stil ca restul amenajărilor din lemn din întreaga zonă.

Deci Sovata chiar m-a impresionat în mod plăcut din punctul acesta de vedere. Sunt amenajări de bun gust, bine integrate în natură, urmând un proiect unitar, coerent și cu multă atenție la detalii. De exemplu, lemnele ce alcătuiesc podețele din lemn se îmbină perfect, ca un puzzle, sunt decupate pentru a urma curbe într-o manieră naturală.

În turn urcăm cu entuziasm, treptele sunt multe, spiralate, dar suficient de late pentru a te bucura de urcuș. Sunt mai multe niveluri la care te poți opri și admira priveliștea. Iar spre final, îți pare rău că turnul nu se mai înalță încă puțin.

cateva ore prin sovata bai mures (3)

***

Eram gata să pun pixul jos. Dar trebuie neapărat să notez şi o experiență culinară. Nu fac „turism culinar”, deşi teoretic sunt de acord că mâncarea e una dintre cele mai autentice căi de a cunoaşte o cultură sau o comunitate. Doar că n-am prea multe pofte. Am însă curiozități  Iar Sovata mi-a servit pentru prima dată kurtos kalacs cu înghețată! 😀 OMG deliciosss 🙂) Şi micul nostru oaspete era de acord  🙂 

cateva ore prin sovata bai mures (2)

Pânze de păianjen prin cea mai bătrână pădure din țară [Adventure 2017]

padurea mociar cea mai bătrână pădure

Să dai Zoom In pe hartă și câte-o șansă satelor uitate, parcă, de lume sau petecelor de verde ce răsar pe ici, pe colo. 

După Reghin, din Beica de Jos, spre Beica de Sus, înspre Pădurea Mociar… Ar fi cea mai bătrână pădure din țară, cu fagi și stejari bătrâni, de vreo 700 de ani venerabili, alții mai tineri, de vreo 400-500 ani.

După cum părea și pe hartă, Beica de Sus e un sătuc ce nu promite prea multe. Totuși, copii se joacă pe marginea drumului, iar o bătrânică într-o rochie de-un albastru viu, ca cerul, cu zorzoane la gât și priviri tăioase, iese în poartă suspicios și interogativ și se uită la noi în timp ce urcăm drumul prăfuit, plin de bolovani și pustiit de șanțuri. O piatră zdruncină mașina și înțeleg nedumerirea bătrânei. Cine, în toate mințile, să vină cu altceva decât căruță, tractor, vechea Dacie sau un 4×4 pe drumurile astea?! Ne urmărește cu privirea; apoi, își vede de-ale ei.

IMG_7915

De altfel, ajungem (iar) în capăt de lume, unde drumurile prăfuite se pierd în pășuni întinse și văi. Rămânem așa, pe-un deal, cu vaci în jur și-o turmă de oi în lateral. Încă mi-e teamă de câinii de la oi, semn că fricile copilăriei, dacă nu le înfrunți, te urmăresc și-n capătul lumii.

IMG_7881

Pădurea e în fața noastră, însă putem deja vedea copaci solizi, bătrâni, răsfirați pe deal. Un fel de străjeri la intrarea în cetate. Unii încă vii și puternici, alții pe moarte. Alții… cadavre înțepenite în  timp. Însă nu cadavrele copacilor seculari ne miră, deocamdată. Până să intrăm în pădure, trecem printr-un cimitir de vaci, la propriu.

Miroase a moarte și a cadavre. Oase și carne putregăită, le ocolesc cu privirea și încerc să mă decid cam cât de gravă-i faza în funcție de cât de mult sunt dispusă să mă îndrept către câinii de la oi. La întoarcere, trebuie găsită calea de mijloc, distanța optimă și egală între cele două – o neplăcere și o frică.

Mai privim încă o dată înapoi, înainte de-a ne rătăci mințile o vreme prin pădure. Îmi sunt dragi copacii, atât de dragi încât cadavrele descompuse ale vacilor de pe deal devin, de îndată ce intru în pădure, o vagă și ștearsă amintire.

IMG_7890

Pădurea e bătrână și sălbatică. Picior de om… ajunge pe-aici, probabil. Dar rar. Știm asta căci e o lume a păsărilor și insectelor, iar noi adunăm pânze de păianjen de pretutindeni, pe hainele noastre, pe mâini, pe cap. Cu Făgetul aproape de Cluj, mereu vizitat de picior și roți de om, uităm cum e, de fapt, într-o pădure unde omul ajunge rar, spre deloc.

IMG_7912

Avem ce vedea, spre bucuria noastră. Mulți copaci bătrâni, imenși, ce-au rezistat timpului, și-au întins rădăcinile pe dealul ăsta de sute de ani. Mai mulți și mai deși decât ne-am așteptat. Ne oprim din copac în copac, fascinați pentru câteva clipe, doar pentru a zări următorul copac, următoarea oprire; și tot așa.

21077724_1819724138054891_6188900106794249104_n

Nu doar dimensiunile ne copleșesc, cu trunchiurile lor imense și ramuri solide, ci căscăm ochii impresionați și de scoarța copacilor, ridată, puternică, împietrită parcă.

20663960_10213993721497366_1933044245043641549_n

Nu ne-am afundat prea tare în pădure, zărim încă albastrul cerului la orizont, deasupra dealurilor, printre copaci. Ne luăm la revedere de la copaci, de la pădure și, cine știe, poate o mai vizităm cândva. Să fie tot bătrână, vie și sălbatică.

IMG_7888

Tocmai ai trecut prin centrul țării… [Adventure 2017]

centrul țării Dealu Frumos

Am ajuns acasă, care-i tot un soi de centru sau, mai degrabă, un punct de plecare înspre aventuri cotidiene. Mă simt că într-un cerc temporal, unul plin de bucurii și energii pozitive 🙂 Am reluat călătorii de vara trecută, le-am dus mai departe în lume, pe creste și stânci, pe vârfuri de munte, pe la vulcani stinși și lacuri de smarald, prin păduri luminate de ritmuri solare și lasere verzi. Ne-am întors de unde am plecat doar pentru a merge mai departe. Și tot așa, etcetera.

Am trecut marți prin centrul țării, care-i un deal frumos. E localitatea Dealu Frumos, mai exact. Nu era în plan să trecem pe-acolo, dar ca toate lucrurile frumoase și neașteptate, îți sar în cale și trebuie doar să ai mintea lucidă și ochii larg deschiși să le vezi.

Revenirea acasă mi-e dragă, totuși. Are bucuria revederii în ea, ineditul vechilor obiceiuri, noutatea vechilor prieteni, adrenalina cotidianului.

Mă gândeam pe drum că ce ți-e și cu nevoia asta umană să pui degetul pe hartă și să zici: „Aici. Aici e centrul țării.”. O idee drăguță, dar ai nevoie de granițe pentru asta. Oricum, mă simțeam în centrul Universului, eram toți buricele pământului.

Terminând cu frumoasa aiureală egocentrică, îmi găsesc acasă-ul primitor și liniștit. Mă bucur de plante, de melci, de răsăritul și apusul din balcon, de trenul ce trece noaptea vijelios, de oamenii pe care nu i-am mai văzut de-o vreme.

centrul țării Dealu Frumos