Să mergeeem: cu Mocănița pe Valea Vaserului | Ziua 4

Lăsam în urmă Cimitirul Vesel și porneam spre Valea Vaserului, loc ce răsună-n ritmul Mocăniței, al apelor ce curg nestingherite și, de-o vreme, al glasurilor de turiști ce se înghesuie cu mic cu mare în vechiul tren. Până să ajungem pe mocăniță, însă, căutăm la fața locului vreun loc de campare.

I. Pisicul din cort. Pe malul Vișeului, la capătul unui drum sfărâmicios, izolată de toate-cele, se află curtea Pensiunii Agnes. Între doi pomi, înainte de-a ne instala cortul, întindem un hamac. La volum redus, pe fundal, se aud glasuri de pe terasa pensiunii. Atmosferă de vacanță. Se aud gâze și pași de pisic mic și jucăuș. De fapt, sunt mai mulți pisici, iar unuia îi place să se cațere prin copaci, să inspecteze totul de la înălțime.

Grozavă invenție camping-urile sau pensiunile care pot primi și corturi în spațiul lor. Dacă ai noroc de vecini de cort cu bun-simț, iar locul o permite, te poți relaxa aproape ca la marginea pădurii – dar cu toate facilitățile pentru igienă (toalete, dușuri). E un compromis, uneori extrem de binevenit, mai ales când ești pe drumuri cu săptămânile. Acum, vecinii noștri de cort sunt doi israelieni. Călătoresc la întâmplare prin România. El are rădăcini prin zonă, e într-un soi de căutare. Să meargă la Mănăstirea Bârsana de Sf. Marie? Nici nu știi ce să le recomanzi. Din punct de vedere turistic și cultural, ar fi cu siguranță o experiență autentic românească. Altfel, din punctul tău de vedere, al omului sătul de cutume cărora nu le mai înțelegi rostul, dar și al omului sufocat de înghesuială, mai bine ar urca pe-un vârf de munte. Tu într-acolo mergi, către un vârf de munte. Dar întâi Mocănița 🙂

Seara, puiul de pisic, unul dintre cei câțiva, mi se pitește în brațe și prin suflet; cum să nu-l iau cu mine în cort, la somn?
> N-am dormit. Micuț cum era, mi-era teamă să nu mă întorc brusc și să-l strivesc. Apoi, dacă îmi mutam brațul, creaturica mișuna prin cort, escalada umanii, până era iar luată în brațe și cuibărită. Dimineața, s-a trezit cu poftă de joacă 🙂

foto dreapta: lăbuțe de pisic pe cort (zona intermediară)

II. Cu Mocănița pe Valea Vaserului. Înainte de-a reflecta la frumusețea izbitoare a locurilor, la pitorescul plimbării cu vechea locomotivă cu abur sau la savuroasa hărmălaie a turiștilor de ocazie, câteva sfaturi:
» de rezervat musai-musai bilete în avans (și de plătit, dacă se poate);
» de făcut prezența la fața locului cu minim o jumătate de oră mai devreme, exact cum te sfătuiește și site-ului mocăniței; există tendința de a nu lua în serios astfel de sfaturi, dar în acest caz s-ar putea să fii tu ăla care pierde trenul;
» de ochit ghișeul special pentru cei care sunt prieteni cu tehnologia și au rezervări / plată făcută online;
» de urcat și de așezat cât mai repede pe scaune. Oricum, buluceala este greu de evitat.

Valea Vaserului este minunată. Peisajele pe care traseul cu Mocănița ți le dezvăluie sunt ca o scurtă ocheadă înspre ce frumuseți are de oferit Maramureșul. Cadența trenurilor, zgomot ritmic asociat dorului de ducă, îmi dă mereu o stare de liniște. Poate de-asta pot locui lângă calea ferată fără nici o problemă. Mersul lent al Mocăniței aproape îmi induce o stare de somnolență și de visare.

Mocănița, Valea Vaserului

Pe de altă parte, mi-e greu să contrabalansez aspectele astea cu agitația și starea de înghesuială și sufocare pe care mi-o dau grupurile de oameni, uneori. Toată povestea durează cam 5-6 ore (dus-întors, cu pauză de masă). Mă refer la genul ăla de români (îmi cer scuze, da-i destul de specific și tipic), cu toată șatra de familie după ei, care acaparează nu doar spațiul care le revine, ci și împrejurimile imediate (le acaparează fizic-spațial și auditiv), care nu se simt sănătoși dacă nu verbalizează non-stop orice le trece prin cap, cu noimă sau fără noimă. Nu-i vina lor în totalitate, mulți sunt de treabă, unii sunt simpatici. Doar că noțiunea mea de relaxare și infuzie de frumos poartă alte sensuri; am nevoie de liniște pentru a asimila întru totul unele experiențe, cu precădere cele care implică natura. Nu neapărat să tacă, dar să fie mai liniștiți, mai senini, mai atenți la ce-i în jurul lor. Nu știu 🙂 Cei pentru care relaxarea implică și socializare și oameni nu vor resimți frustrările astea pe Mocăniță, probabil. Altfel, experiența e deosebită și măcar o dată-n viață: de încercat.

Util: site oficial Mocănița »www.cffviseu.com (e mereu actualizat, recomand!) | Preț întreg: 59 lei / adult (mai scump de sărbători diverse) | Plecările se fac de obicei la ora 09:00 dimineața, dar pot varia în funcție de perioadă (deci de frunzărit site-ul).

_ _ _

De-aici, ne îndreptăm spre Borșa. Ochim pe Google Maps un camping numa’ bun, facem rapid o rezervare și aplaudăm cu bucurie: mâine vom fi pe Pietrosul Rodnei!

p.s. Din serie, restul zilelor » Să mergeeem.

Reclame

Să mergeeem: Memorialul din Sighet, Cimitirul Vesel și Casa Meșterului | Ziua 3

În anumite locuri vrei să revii, deși știi că-ți fac rău. În Sighetu Marmației ajungeam prima dată prin 2014, pe vremea când organizam excursii pentru publicul larg, în cadrul unui proiect drag mie ce își propunea valorificarea patrimoniului cultural, turistic și natural al zonelor faine din regiune. Atunci, ca și acum, mă întrebam dacă o fi potrivit să oprim la Memorial. Oamenii își doresc să se simtă bine în timpul lor liber, iar atunci, la prima vizită, aveam un grup de vreo 50 de persoane (voioase)… Am inclus Memorialul din Sighet în traseu. În suflet mi-a rămas întipărită singurătatea locului, în ciuda grupului mare de oameni, în ciuda aglomerației. Am decis să-l revăd.

După încă o seară petrecută-n Breb, la vânat de Perseide, ne adâncim și mai mult în Maramureș. Spre nord, așadar. Pentru mine, este o zi a revederilor, fără a-mi lipsi însă curiozitatea. Mereu mă întreb dacă același loc îmi va produce aceeași impresie, iar dacă nu, ce fel de gânduri noi îmi vor răsări prin cap. Apoi, locurile sunt altfel în funcție de oamenii care-ți sunt alături… 🙂

I. Sighetu Marmației. Despre orășel nu știu foarte multe. L-am surprins într-o zi cu multe grade în termometru. Aer înăbușitor. Înainte de-a merge spre muzeu, căutăm un restaurant, ajungem la Flamingo (pensiune), ocupăm un loc pe terasă; iar acum privind în urmă » mențiune specială pentru supa cremă de ciuperci de-acolo. E drăguț când chiar simți gustul ciupercilor. Altfel, îmi pare bine de câțiva stropi de ploaie, poate se mai detensionează atmosfera. Ajungem la Memorial și, nu știu, nu durează mult până să mă simt iar copleșită de singurătatea locului, de înstrăinarea dintre oameni, de apăsarea sufletească a conștientizării răului pe care suntem capabili să ni-l facem unii altora, din naivitate, din nepăsare, din inconștiență, din rea-voință, din prea mult zel, frustrare și încruntare, din cauza valorilor (politice, morale, sociale) pe care le prețuim mai mult, uneori, decât pe celălalt. E crunt. E și cald, da. Însă acum simt că mă sufoc și la fiecare nouă încăpere prin vechea închisoare comunistă, mă plesnește un nou val de rău. Mi-e rău, așa, visceral. Închisoarea transformată-n muzeu nu este impresionantă la prima vedere. Și-a păstrat simplitatea și goliciunea. Te lovesc detaliile, dacă stai să le asimilezi. Și o faci, fără să vrei. Am văzut asta pe fețele tuturor. O frază aici, un document dincolo, un motiv aberant de tortură expus pe peretele din stânga (și… câte pretexte și motive oficiale absolut aberante sunt expuse aici!), o fotografie la ieșire din cameră. Apoi, lanțurile din Neagra. Obiecte personale. Scrisori către cei dragi, care au rămas acasă. ABSURDITATEA și lipsa de sens. Nu pot, nu pot să pricep de ce-ar fi nevoie de atâta suferință. Și cum, știind prin ce-au trecut unii oameni, ai mai putea vreodată să fii nostalgic după astfel de vremuri?!

Util: www.memorialsighet.ro | Program de vizitare » AICI | Preț: 10 lei / adult


Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței

II. Cimitirul Vesel din Săpânța. Într-o notă mai veselă și mai plină de viață, ne îndreptăm spre Cimitirul Vesel. Câteva repere: povestea începe prin 1935, cimitirul fiind creația meșterului Stan Ioan Pătraș (sculptor, pictor și poet), care a decis să cioplească epitafuri pe crucile de mormânt ale săpânțenilor. De ce e locul atât de special? Versurile, stilul ușor satiric, simplitatea cu care e privită viața și moartea, culorile vii ale crucilor și senzația că vizitezi un muzeu în aer liber, nu un cimitir, sunt doar câteva motive posibile și probabile. Nu ne-am împrăștiat de râs și nici n-am țopăit de veselie pe-aici. N-aș recomanda nici vizitarea Cimitirului Vesel în scopul vânătorii de bancuri bune cu maramureșeni. Umorul e cât se poate de fin. Pe alocuri, Cimitirul Vesel e trist. Crucile din lemn de stejar, încrustate cu vreo câteva cuvinte care rezumă simplu viața celui decedat, sculptate în basorelief și pictate în culori vii, îți fură privirile cu siguranță. E înviorătoare ușurința cu care pare să fie acceptată moartea. Altfel, viețile țăranilor nu erau nici ușoare, nici doldora de oportunități. Zâmbind la versurile pline de duh, mai zâmbești și amar. Cu siguranță, te gândești la cum ți s-ar rezuma ție viața, dac-ar fi să nu mai fi 🙂

Util: Program zilnic: 10:00 – 18:00 | Preț: 10 lei / persoană (cred că era și taxa foto inclusă)

III. Casa Meșterului. În pas alergător pe străzile Săpânței, căutăm Casa Memorială „Stan Ioan Pătraș”, în speranța că nu se închide poarta înainte de-a mai afla și noi una-alta. Casa în care s-a născut și a trăit creatorul crucilor din Cimitirul Vesel se află cam la 200-300 metri distanță de cimitir, pe strada care-i poartă numele, la nr. 380. Adevărul este că-mi place să descopăr locuri noi. Iar oamenii care le dau culoare și le mențin în viață sunt cu atât mai speciali. Pe lângă faptul că da, am pășit în casa meșterului Pătraș, de fapt m-a bucurat întâlnirea cu meșterul Dumitru Pop Tincu, ucenicul lui Stan Ioan Pătraș și cel care de mai bine de 40 de ani (!!!) duce mai departe acest meșteșug unic. Dânsul ne arată și atelierul în care crucile și alte sculpturi speciale capătă formă și culoare. A fost o întâlnire neașteptată, însă, vizitând Casa Meșterului Pătraș, te afli practic și-n curtea actualului meșter: Dumitru Pop Tincu. Proptită în fața atelierului, ascultându-l pe sculptor, îmi dau seama că zâmbesc larg. Mi-a trecut, se pare, senzația de sufocare și alte suferințe. Noi, oamenii, suntem capabili și de-atâta frumos, de creație, de demnitate în fața morții, indiferent cât de lipsită de sens pare-a fi viața uneori.

Util: Str. Ion Stan Pătraș, nr. 380 | Program zilnic: 10:00 – 18:00 | Preț: 4 lei / persoană

Cimitirul Vesel din Săpânța - Casa Meșterului / Atelier
Cimitirul Vesel din Săpânța - Casa Meșterului / Atelier
Cimitirul Vesel din Săpânța - Casa Meșterului / Atelier

De-aici, spre Valea Vaserului…

Să mergeeem: din Breb spre Creasta Cocoșului, cu ședere la Babou Maramureș | Ziua 2

Experiențele astea mi s-au îngrămădit prin suflet ca amintirile din copilărie, învăluite în nostalgie și farmec. Le văd ca prin vis, ca din vis. Le suspectez ca fiind atemporale, iar asta ar explica multe.

Cu gândul la traseul spre Creasta Cocoșului, am decis atunci să înnoptăm în Breb. Nu din motive cultural-turistice, ci pentru că am găsit un camping pe Google Maps » „Babou Maramureș”. Drumul spre sat cucerește: într-atât încât, cu șoferii fermecați de împrejurimile pitorești, se lasă cu risc mare de-un accident. Deci atenție (și) la drum! Scăpăm doar cu o spaimă, zâmbim din nou soarelui ce apune peste bodi de fân și acoperișuri rustice. Din două wow-uri și câteva mirări, se lasă întunericul…

I. Babou Maramureș. La locul de camping ajungem la ore târzii. Văd, pe întuneric, vrejuri de fasole, corturi și rulote pe-o pajiște lină, un câine primitor și… multe stele. Cât de dor mi-era de ele! Înnoptăm aici, ne așternem cortul. Abia acum, dimineața, pot să apreciez cu adevărat locul. Babou Maramureș este o veche și tradițională gospodărie maramureșeană transformată într-un spațiu bucuros de oaspeți. Gazdele sunt Matthijs și Eveline, oameni frumoși, ajunși pe meleagurile noastre tocmai din Olanda. Povestea și „de ce”-ul lor » aici. Oaspeții sunt din toată lumea: nemți, olandezi, suedezi. Vreo doi-trei români. Transformările sunt minime și cu grijă pentru autentic: în vechea poiată sunt amenajate dușuri și toalete, fără a știrbi cu nimic însă farmecul exterior al clădirii, iar pe lângă casă admirăm straturi de flori și legume. Și e liniște; turiștii sunt civilizați, își zâmbesc unii altora. Sunt atât de liniștită și relaxată aici, încât îmi las telefonul la încărcat în baie vreo oră, nesupravegheat, fără nici un stres că m-ar lipsi cineva de el. E atât de senină atmosfera de-aici, de la Babou.

Utile: Facebook Babou Maramures | Instagram: @baboumaramures | E-mail: info@baboumaramures.com | Tel: +40 362 402 558,  +40 768 397 339 | Adresă: Breb, nr. 149 | Preț camping: 25 lei / pers. / noapte

II. Breb. Să vă spun: sunt absolut cucerită de sătucul ăsta. E acea imagine idealizată a satului maramureșean, doar că Breb e real, e versiunea pitorească și boemă a ruralului, e acel „rustic” autentic, dar parcă fără mocirlă și sărăcie. Înțeleg de ce s-au mutat Matthijs și Eveline aici (au locuit și prin Cluj vreun an). Breb este un sat în care turismul se face elegant și cumpătat. Tradițiile, vechile obiceiuri și meșteșugurile se păstrează și datorită acestui turism, însă prezența și activitatea turistică nu știrbește cu nimic liniștea satului. Orice zbucium ai avea prin tine, volumul vocii îți scade involuntar pășind pe ulițele mici ale Brebului.

Ne pornim spre Creastă, de la Babou, pe la 12:00. Matthijs ne oferă o hartă ilustrată a satului și câteva recomandări. A, și un soi de aparat cu ultrasunete pentru câinii de la oi (mă rog, „anti-câini”), în caz c-om avea probleme. Dacă tot ne plimbăm, hai să parcurgem și un traseu prin Breb. Căci da, așa cum vă zic: prin sat găsim trasee marcate impecabil, un fel de drumeții tip circuit prin Breb. Pe harta primită sunt însemnate gospodăriile unde locuiesc meșteri populari. Porțile acestora au un indiciu al   meșteșugului stăpânit, iar cei marcați pe hartă primesc turiștii cu drag la o poveste. Noi suntem opriți din drum de o bunicuță adorabilă, care ne invită în foișor, să stăm un pic. Și ne zice de toate: de mâncare, de lucru, de viață, de cum își fac străinii selfie-uri cu ea, de motorete și închipuiri, de drone, așa ca niște ciori…

III. Creasta Cocoșului. Explorăm la pas Brebul vreo oră și ceva, înainte să pornim spre Creastă. Traseul începe domol, pe-un drum de țară îngust care te duce… și tot duce 🙂 Zărim stâncile încă din depărtare. Da, parc-ar fi o creastă de cocoș. Obiectiv vorbind, creasta nu-i înaltă, ajunge abia la 1450m. Drumul lung dinspre Breb, scurta rătăcire pe la Tăul Morărenilor și prea multe zile petrecute pe scaun fac din creastă, acum, un adevărat uriaș. Dar da, se simte și diferența de nivel în momentul urcușului efectiv. Scurtă oprire și la Tinovul Tăurile Chendroaiei și multe opriri de ascultat vântul, păsările, foșnetul naturii. Și de mâncat afine, bineînțeles.

Ne facem un calcul rapid și suntem liniștiți: ajungem pe zi în sat. Nu putem să anticipăm rătăcirea de-o oră și ceva pe ulițele satului în căutarea magazinului alimentar (pe la care ne-am oprit și la dus). Ulițe micuțe și întortocheate ni se aștern în cale ca mari provocări de orientare turistică. Suntem veseli. E frumos să te pierzi noaptea printr-un sat așa ca Breb. Pe-o prispă, chipul unei bunicuțe e luminat de ecranul unui telefon deștept. Dăm bună seara și primim îndrumare. Ne luăm bere și ciocolată de la magazin, pornim apoi voioși spre cort, la Babou. Ne împrietenim în seara asta cu Maan (în traducere, din olandeză, Maan ar însemna Lună) și ne așezăm la stele: au început Perseidele să-și facă de cap.

Secretele arborilor prin pădurea Hoia | Ecouri Verzi

Oricât de mult mi-aș fi dorit să rămân indiferentă, adevărul este că am resimțit din plin tensiunea acumulată în ultima vreme în societate; că m-a durut dezbinarea, înstrăinarea și ura cu care ne-am vorbit unii altora; și că voiam doar să se termine odată. Rămân cu speranța că poate învățăm să comunicăm, să ne înțelegem unii altora ideile, să găsim acele lucruri care ne unesc și ne aduc împreună. Cred că intențiile tuturora sunt bune, în esență. Doar că avem viziuni diferite asupra normalității și a modului în care ar „trebui” să fie lucrurile.

Cu nevoia unei guri de de aer curat, ne-am decis cam pe ultima sută de metri că vrem să aflăm secretele arborilor într-o drumeție tematică organizată de Asociația Ecouri Verzi, în cadrul proiectului „Pașaportul copiilor pentru arii protejate”, proiect finanțat de Fundația pentru Parteneriat și MOL România (se întâmplă și lucruri frumoase, iată).

Mi-s dragi copacii și plantele, în general, de numa’, doar că nu știu mai nimic despre ele. Cele mai autentice prietenii le-am legat oricum așa, întâi cu o conexiune puternică, bazată pe interacțiuni frumoase, abia apoi acumulând informații punctuale (pe care le tot uit, oricum).

Cam așa și cu arborii, a sosit timpul să aflu una-alta despre ei. Drumeția a fost prin pădurea Hoia și aria protejată „Pădurea de stejar pufos de la Hoia”. Celebra pădure e bântuită de frumos și de mici turme de oi. Extratereștrii parcă am început să fim noi, oamenii, la cât de rupți de mediu suntem uneori.

Jugastru, carpen, dârmoz, stejar… Arbori remarcabili, arbori arhaici

Tibi Hartel, biolog și ecolog, este cel care, alături de Horațiu Popa de la Ecouri Verzi, ne însoțește și ne îndrumă printre arborii din Hoia. Aflăm și de proiectul „Arborii remarcabili din România” și despre importanța arborilor bătrâni în ecosisteme. Ignorați și indezirabili din punct de vedere economic, aceștia pot fi un plus de valoare pentru comunitate (e important să avem „rădăcini”), găzduind și protejând micro-habitate care altfel se distrug și ele odată cu tăierea arborelui. Au fost înregistrați peste 4.000 de arbori remarcabili în toată țara, iar pe mine mă bate gândul să „adopt” unul. Am aflat că-i tei (probabil)! 🙂

padurea hoia (4)

Se măsoară circumferința arborilor la 1,3 m înălțime de la sol. Dacă vă tentează vreodată, e o informație utilă. Altfel, m-am îndrăgostit de câte-un jugastru, carpen, vreun tei pucios, de stejari și cireși sălbatici, un dârmoz și păducel. Mi-s dragi cuvintele astea, cu sonoritate arhaică și rădăcini în vechea limbă.

Analizăm vegetația, copiii adună frunze, ne împrietenim cu liniștea pădurii… 

Jugastrul e un soi de paltin, cu puncte albe scorțuroase pe trunchi și frunze cam așa 🙂

jugastru

Carpenul are și el pete albe care, am aflat, sunt de fapt niște mici licheni. Are frunze ușor de recunoscut. Crește masiv, iar dacă e tăiat, se face ca o „buruiană”, invadează natural împrejurimile. Pe de-o parte, forțează stejarul să crească, pe de altă parte, îl poate ucide. Carpenul este unul dintre motivele pentru care nu mai avem păduri tinere de stejari. Mă rog, proasta administrare a acestor păduri e motivul, căci nu se ține cont de astfel de „detalii”.

carpen

carpen in devenire

Teiul pucios e la doi pași de noi, cu frunzele-i în formă de inimioară, noduri pe trunchi și vergeturi verticale. Nu cred că l-aș putea recunoaște dintr-o mie de alți arbori, însă.

Cireșul sălbatic îl recunoaștem ușor după inelele orizontale.

cires salbaticStejarul poate fi tras de „urechiușe”, are frunzele ca niște lobi dacici, spre deosebire de frunzele altor foioase. Am mai aflat că unde avem stejar, avem cel mai probabil și alun și că driverul principal de răspândire a stejarilor este gaița. Cu obiceiul de a transporta ghinde pentru a le ascunde și scăpându-le din aer, o gaiță poate „planta” și 6 – 7000 de ghinde într-o singură vară. N-avem nevoie de voluntariat, ci de gaițe, hihi.

Crânguri și păduri

Evadând din jungla urbană, pădurile sunt oazele ideale de reculegere. Nu mi-am pus problema că pădurea, așa cum o știm noi acum, era o raritate în urmă cu ceva timp. În schimb, e la mintea cocoșului că ceva din modul în care ne administrăm și protejăm pădurile s-a schimbat radical doar în ultimii 15-20 de ani. Las mai jos câteva idei din drumeția prin Hoia, furate în zbor de la Tibi Hartel:

„Dacă îi întrebați pe bunicii voștri, veți afla că ei tăiau crengile arborilor, așa numita tăiere în regim de crâng, o practică forestieră tradițională, milenară, astăzi exclusă din Ocolul Silvic pentru că nu e modern, nu e productiv. La nivel local, însă, această practică dă lemn de foc pentru localnici, precum și lemnul necesar pentru lucrările lor. S-a demonstrat faptul că pădurile în regim de crâng au valoare culturală, istorică, economică, naturală foarte mare. Nu sunt economice în sensul corporatist-industrial, dar este economic pentru că în momentul în care vine cineva și taie lemn de foc, da, lemnul este tăiat, dar sistemul este menținut. Acest tip de tăiere ține arborii tineri, îi regenerează. Iar arborii au o capacitate de reîntinerire fantastică.” – Tibi Hartel

carpen 2

„Englezul ar veni aici să vadă cât de frumoasă este pădurea și crângul și ar pune întrebarea normală: de ce-i mizeria asta aici?! Pentru că ceva ce-i considerat mizerie economică merită mizerie.”

IMG_20181006_115706

Peisajele culturale și resurse genetice către Europa

Am mai aflat una-alta și despre peisajele culturale și importanța lor, mai ales în contextul actual. Exemplul cel mai rapid și simplu de înțeles: cândva bourul pășuna în regiune (forță naturală), treptat a fost exclus de către om, însă în locul lui pășunează acum vitele (forță culturală). S-au schimbat bourii cu vitele, dar forța ecologică este aceeași, iar structura peisajului se menține.

„Din acest motiv sunt foarte valoroase peisajele culturale, căci au un capital natural uriaș – apă curată, sol fertil, biodiversitate, resurse genetice cât cuprinde. De la părul nostru pădureț care nu mai există în Europa, numai la noi, până la specii de arbori, ciuperci sau plante medicinale. Vin din Elveția să ducă semințe din Carpații noștri pentru a repopula regiunile de acolo, pentru că aplicând atâtea chimicale sute de ani, s-a schimbat radical vegetația. Asta înseamnă resursă genetică de la noi înspre Europa, în această direcție am putea mișca noi mult mai hotărât.”

Cu alte cuvinte, peisajele naturale au fost înlocuite cu peisaje culturale. Noi încă le avem, am face bine să le protejăm și să le valorificăm…

padurea hoia (6)

Poteci, marcaje, arii protejate

La întoarcere, ne oprim în zona ariei protejate „Pădurea de stejar pufos de la Hoia”, în dreptul unui marcaj vandalizat. De altfel, pe drum mai observăm diverse panouri turistice distruse. De ce ar face cineva așa ceva, îmi scapă. Cei de Ecouri Verzi vor reface în următoarele zile marcajele. 

Horațiu ne povestește despre poteci de lung parcurs: Via Maria – care pornește din Budapesta și trece și pe-aici, prin Hoia, Via Transilvanica a celor de la Tășuleasa Social și Via Carpatica la care lucrează cei de la Ecouri Verzi; apoi despre marcaje, cine-i îndreptățit și cine-i obligat să le facă (apropo, finanțările ar trebuie teoretic să vină de la consiliile județene sau locale – lucru care se întâmplă și nu prea), care este procedura dacă îți vine ideea să marchezi un traseu și alte aspecte ce țin de administrarea potecilor și a traseelor, despre arii protejate și relația noastră cu aceste zone. 

padurea hoia (1)

O plimbare tare frumoasă, cu informații valoroase și discuții constructive pe tema arborilor și ariilor protejate, a pădurilor și a potecilor turistice. Urmăream activitatea celor din Asociația Ecouri Verzi, am mai ratat câteva drumeții dedicate arborilor, precum și câteva acțiuni de refacere de trasee (» vezi Potecătorii), dar am reușit de-am prins o zi minunat de senină, oameni faini și arbori cu totul remarcabili – ca toate creaturile din jurul nostru 🙂

padurea hoia (3)padurea hoia (5)

Să mergeeem: de la ruine, pe pământ, la stele | Ziua 1

Deliberăm dacă să pornim sâmbătă sau duminică. Hai sâmbătă la prânz. Vineri seara îmi iau papuci noi de drumeții, după patru ani în care am aflat că da, se mai face încălțăminte de calitate. Mai dezbatem, ajungem la concluzia că (mi) s-a golit sacul cu răbdare, căci mă visez pe drumuri de vreo două săptămâni încoace. Așa că pornim sâmbătă dimineața. Avem multe de văzut, multe de explorat. Să mergeeem 🙂

Lăsăm Clujul în urmă pe la 09:30. Ne-am luat cafea și ronțăieli pentru drum, suntem pregătiți.

I. Castelul cu Scoici. Nu l-am mai văzut de vreo 10-15 ani, cred. În mod surprinzător, există un panou informativ pe ulița din fața castelului. Zidurile castelului sunt ruine, de altfel, într-o stare avansată de degradare. Când l-am văzut întâia oară, deși acoperit de-o mare de urzici și atunci, încă puteai să-i urci zidurile, să te așezi pe terasa de la etaj. Acum stau să cadă. Normal, gunoaie și peturi prin curte, printre ziduri. Mi-e greu să pricep. Pentru date istorice și informații punctuale, de căutat Castelul Haller din Coplean.

II. Castelul din Pribilești. O altă ruină, una mai îngrijită, ce-i drept, cu acoperișul turnului refăcut, zona împrejmuită cu un gard și cu un aspect relativ decent, castelul din Pribilești se află în Maramureș, în apropiere de Baia Mare. A fost reședința de vară a familiei nobiliare Teleki și locuința unuia dintre premierii Ungariei interbelice. Teleki Pal, cel care a deținut castelul până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a rămas faimos în istorie pentru cele 12 legi anti-evreiești pe care le-a inițiat. Multe bla-bla-uri și aici cu privire la cine-i proprietarul, cine e de vină, etc. Totuși, zona pare îngrijită, posibil să se miște ceva prin curtea castelului, pe viitor.

castelul din pribilesti baia mare

III. Baia Mare: Planetariul și Turnul Ștefan. Lăsăm ruinele în urmă și ne îndreptăm privirile spre cerul înstelat. În Baia Mare vizităm Planetariul, o scurtă incursiune educativă în galaxia noastră și prin vecini. Ghidul  stă apoi de vorbă cu noi, ne oferă mai multe informații despre planetariul de aici și câteva recomandări. Ar mai fi de mers, așadar, la Muzeul de Mineralogie, Muzeul de Istorie și Muzeul Satului. Mai ajungem însă doar la Turnul Ștefan, un bun loc de belvedere.

Baia Mare e frumoasă văzută așa de sus, cu ocheade în curțile-i interioare, pe dealurile dimprejur. Pe o scenă, într-o piață pustie, un tip pune muzică. Nu e nimeni să danseze însă, doar noi în turn 🙂

baia mare turnul stefan (3)

#aplauze pentru proiectul de restaurare a Turnului și Pieței, o dovadă că modernul se poate îmbina decent cu ruinele și istoria. A, am prins ora la care s-a tras clopotul 😀

baia mare turnul stefan (2)

IV. Baia Sprie: Lacul Albastru. La nord de Baia Sprie se află un mic lac de-o nuanță azurie. După un urcuș oarecum abrupt prin pădure, dar scurt, găsim cu ușurință Lacul Albastru. Localnicii vin aici la bălăceală, noi credeam că ar fi ceva loc mai liniștit și izolat. Cu toate că e multă lume, atmosfera e văratecă-molcomă. Stăm vreo 10 minute și coborâm înapoi spre oraș.

baia sprie lacul albastru

V. Pasul Gutâi – Poiana Boului. Apoi, începe urcușul, cu brazi și serpentine. În Pasul Gutâi ne oprim să „inspectăm” posibilitățile de traseu spre Creasta Cocoșului, știm că dus-întors ar fi vreo 5 ore, însă azi nu mai e timp. Ne vom campa undeva prin zonă, dar nu strică să ne informăm mai bine la fața locului, cu privire la traseu. Dintr-o vorbă în alta, ne pornim în plimbare până spre Poiana Boului.

În caz că mâine ne decidem să facem traseul din direcția opusă, avem bucuria de a-l cunoaște și dinspre Pasul Gutâi. Pădurea prin care ne poartă traseul e minunat de frumoasă! Din Poiană, zărim Creasta Cocoșului. Încă nu știm dacă mâine vom reface drumul prin pădure sau vom urca pe creastă din direcția opusă. Dar ce zi frumoasă, ce lumini și culori aruncă soarele printre copaci.

poiana boului pasul gutai creasta cocosului (2)

_ _ _ _ _

Drumul spre Creasta Cocoșului trece însă prin Breb. Musai, după cum aveam să ne convingem singuri 🙂

p.s. Ce-o fi ăla roadtrip fără afine? (luate de pe marginea drumului, după Pasul Gutâi » delicioase!)

afine roadtrip

Cheile Borzești și dincolo de ele | mnemo prin lume

Pe moment, din motive egoiste și dintr-o nevoie de-a proteja ce-i al meu și ce-i frumos, nu-mi vine să împart cu ceilalți ce descopăr. Cheile Borzești nu sunt ale mele, însă; ascunse în marea de verde ce-o zărim de pe marginea drumului, cheile sunt încă sălbatice și învăluite în liniște. Fără hărmălaie omenească, adică. Zumzetul insectelor, al apelor, al vântului printre copaci, se face negreșit auzit.

Cheile Borzești sunt „cheile neștiute” sau „obscure” ale Clujului. Așa le-am găsit pe Internet. Întâlnim totuși un grup de turiști (câteva familii), singurii oameni pe care îi vom vedea pentru restul zilei. Ei părăsesc zona, noi tocmai ajungem. Cum încă ploile nu s-au abătut de-o vreme prin zonă, lăsăm poteca pe stânga și luăm traseul ce urcă pe firul apei.

cheile borzesti cluj a (3)

Ușor de parcurs, într-o zi uscată de vară, când bolovanii nu te supun la teste de echilibristică, iar apa nu te invită la bălăceli spontane. Ajungem la cascadele inferioare, apoi la cascadele superioare, pe care ne cățărăm / cocoțăm și, după o analiză sumară a spațiului, decidem să ne descălțăm, să ne așezăm confortabil pe câte o stâncă, cu picioarele în apă, să mâncăm bomboane de ciocolată și cireșe. Apoi, mai vedem…

cheile borzesti cluj a (2)

cheile borzesti cluj

Traseul îl parcurgem rapid, cu toată leneveala de care suntem în stare, cu opriri, povești și fotografii la tot pasul. Ajunși în capăt, nu suntem pregătiți să facem cale-ntoarsă. Ne continuăm plimbarea, găsim frăguțe pe un drum forestier, mult soc pe marginea aceluiași drum, iar în dreapta noastră ne fug privirile înspre un peisaj cu o vegetație inedită. Urcăm? Urcăm, n-avem ce face 🙂

cheile borzesti cluj 2

cheile borzesti decathlon cluj

cheile borzesti bucurel

În Piatra Craiului plecat-am iară…

O văzusem din Măgura și-n urmă cu doi ani. Din hamac, cu soarele apunând pe creste. Ne-am pornit atunci într-o plimbare lejeră (doar) prin Prăpăstiile Zărneștiului, dar ne-a furat pădurea și am început urcușul. Nepregătiți. Așa că ne-am oprit.

Dar Piatra Craiului știe să-ți facă promisiuni încă de jos, din prăpăstii, așa că am știut: ne vom întoarce.

Și ne-am întors un an mai târziu, o idee mai pregătiți (apă!!!, ronțăieli, papuci). Chiar și acum, după atâta timp, zâmbesc: Piatra Craiului ți se vâră pe sub piele, cu pământ, păduri, pășuni și, pe măsură ce urci, stânci, grohotiș, provocări, priveliști și… capre negre.

Piatra Craiului traseu (5)

Dacă bine îmi amintesc, am făcut traseul Prăpăstii » Cabana Curmătura » Vf. Turnul Pietrei Craiului. Câteva ore bune, dar traseu de o zi (și noi nu am fost niciodată cei mai matinali oameni). Până la Cabana Curmătura traseul este o plimbare prin pădure, dificultate redusă.

Piatra Craiului traseu (2)Piatra Craiului traseu (1)

Presupune efort susținut, urcare continuă, dar nu prezintă dificultăți. De îndată ce pornești spre vârfuri… descoperi adevărata Piatra Craiului și înțelegi de ce revin oamenii aici an de an.

Piatra Craiului traseu (6)

Când cațeri prima stâncă și te zguduie adrenalina (de la frica aia viscerală, fizică, pe care-o simți din cap până în picioare), te-ai trezit la viață. Frica dispare rapid, însă, și lasă loc entuziasmului. Poate zonele de grohotiș sunt cele cu adevărat periculoase, când riscul de-a rostogoli pietre înspre alte persoane de pe traseu, aflate chiar sub tine, e mai crescut. Deci grijă, răbdare, spațiu între noi.

Piatra Craiului traseu (4)Piatra Craiului traseu (3)

Ca orice vârf, și Turnul Pietrei Craiului este înșelător; am crezut că am ajuns de vreo 10 ori înainte să chiar ajungem. Și da, pentru priveliștea, de-acolo de sus, din „turn”, se merită tot efortul. Dar nu e doar priveliștea. Am avut-o și în Bucegi. Aici destinația vine ca o răsplată atât de binemeritată, aici fiecare perete stâncos pe care l-ai urcat e o reușită, Piatra Craiului te lasă să o „cucerești”, dar nu te lasă să uiți nici o clipă că nu-i vorba, de fapt, de vreo cucerire aici, ci de începutul unei relații reciproce de prietenie. Dacă știi să-i respecți tăcerile și sălbăticia, dacă te adaptezi, ești binevenit.

P.S. Până și caprele negre te tratează de parcă ai fi de-al casei! 🙂 
P.P.S. Sunt valoroase zonele astea sălbatice din țara noastră. Piatra Craiului încă-și selectează oaspeții și prietenii cu atenție, de-asta nici nu prea vezi gunoaie, spre deosebire de alte locuri…  

Piatra Craiului traseu (7)

Aproape-n sălbăticie. Nu în parc, da’ pe lângă!

Cred că așa se atașează oamenii de mașina lor, devenind conștienți de drumurile chinuitoare pe care o duc și devenind recunoscători pentru reziliența de o încăpățânare aproape umană a grămezii de tablă și metal. Cu fiecare bolovan depășit care mângâie burta mașinii, te întrebi cum de te mai suportă și îți este tot mai dragă. Te întrebi și unde o fi totuși Parcul ăsta de animale sălbatice (parcă se vede de ceva timp gardul care-l îngrădește) și cât mai ține drumul. Sau unde duce… (?)…

După o vreme te convingi: drumul chiar duce în sălbăticie. Intrarea în „parc” e de negăsit.

Trebuie învățată și lecția asta: uneori e bine totuși să suni în prealabil pentru a-ți face rezervare, mai ales dacă asta e recomandarea de pe site-ul oficial. Da, la răstimpuri se aliniază universul cu tine și înveți că nu-i nevoie să planifici, că viața spontană e frumoasă și totul decurge natural, ca pe valuri. Alteori, însă, pierzi la câteva zeci de minute, nici măcar, o experiență inedită și irepetabilă, doar pentru că te-a cuprins aerul de vacanță și ți-ai băgat piciorul în orice „trebuie”, în orice program fix și pregătiri riguroase. Iar pe valuri e doar mașina. Draga de ea 🙂

Acum, dacă tot ești în sălbăticie și habar n-ai după care brad semeț să o iei la stânga pe munte, zâmbește drumului care duce spre nicăieri (nu-i metaforă, chiar dispare drumul în iarbă), arborilor bătrâni și celor tineri. Iar pentru liniștea sufletească a lui Tarfin, încearcă să-ți depășești cumplita frică de câini* ce tocmai te-a semi-paralizat și mai fă o ultimă încercare în a descoperi parcul de animale sălbatice… după brazii ăia, acolo, după urcușul ăsta, după ceilalți brazi, poate

Iar după ce-ai scăpat de câini sau, mai degrabă, de frică, te-așezi și contempli: ai ratat o experiență, dar ți-ai creat și ai trăit o alta, la fel de unică și irepetabilă. Emoțiile că bolovanul ăla a găurit mașina și vom campa forever în sălbăticie, hihi, reacția de surprindere și apoi de amuzament a creierașelor când vă dați seama că drumul chiar dispare, se pierde în Natură, cum te ia frica de câini prin surprindere, iar apoi momentele de respiro la umbră, toate sunt amintiri din ziua în care am fost aproape-n sălbăticie. Nu în parc, ce-i drept, ci… pe lângă 😀


*Notă explicativă: nu mi-e frică de câini. Nu activ sau conștient. Îmi sunt dragi câinii. Am descoperit cu uimire, însă, că ceva reminescențe ale unei frici viscerale port în mine și acum. Mi-era frică de câinii de la oi, când copilăream verile prin satul bunicilor și, mai ales, mi-era frică de câini crescuți să stea la oi, dar ținuți la curte, curte cu porți și garduri inexistente, pe lângă care trebuia să trec zilnic pentru a ajunge la joacă, la casa prietenilor mei din copilărie. Lătrau urât, atentau la gleznele mele sau aveam senzația că sar pe mine, însă nevoia de joacă e mai puternică la copii decât frica -> mi se pare frumos, privind așa în urmă. Și totuși, acum, în căutarea parcului de animale sălbatice, în liniștea pustietății muntelui, mi s-a scurs viața din mine, din inimă, coborând prin picioare și ieșind prin călcâie, când am auzit și am văzut câinii ăștia aprigi ce-și păzeau teritoriul. Ca să vezi, ce bagaje inutile cărăm cu noi fără să știm… 

Mi-am luat iarna înapoi | Snowboard

Am înlocuit „ioooiii”-urile cu „weeeeeee”-uri, iar pârtiile nu mi-au (mai) stors nici o lacrimă de frustrare iarna aceasta. Cât de dragă mi-e iarna, de fapt! Și cum uitasem. Cât de alb e albul zăpezii în lumina soarelui de munte, cât de albastru e cerul oglindit în nămeți. Și toate particulele alea mici de gheață ce sclipesc în soare și-ți fug prin fața ochilor când treci cu telescaunul pe lângă brazi de când lumea te conving că-i de vis. Că iarna-i de vis. Chiar dacă îți îngheață degetele în mănuși și nu mai știi sigur nici ce-o fi cu degetul mic de la piciorul stâng.

snowboard iarna (3)

Mi-a zis bunica la începutul iernii, la telefon, pe când ne porneam entuziasmați spre Buscat, ceva de calul bătrân care nu se mai învață (în buiestru?)… Și că să nu-mi rup vreo coastă sau să nu-mi pierd capul pe-acolo, după cum mi-i obiceiul. Ce-i drept, unele lucruri e fain să le înveți când ești copil, când frica nu te oprește din a încerca și testa (căci asta ești programat să faci, să înveți despre lume, să te adaptezi), când nu ai încă tot soiul de certitudini și păreri despre tine, cum că tu nu ești genul de om care…, tu nu ești făcut pentru cutare lucru, tu nu poți…, ție mereu ți-a fost frică de…, etc – de parcă ai fi vreun caz special și nu toți avem ideile astea prin cap. Când te împrăștii mai finuț, nu ca un bolovan, iar rănile nu sunt atât de grave, iar vindecarea e rapidă.

Pe de altă parte, riști să duci o viață plictisitoare dacă înveți tot ce-ai de învățat în copilărie și adolescență. Iar apoi te oprești. Și dai vina pe comercializarea sărbătorilor, pe societate și consumerism pentru lipsa ta de entuziasm vizavi de jocul fulgilor de nea.

Toate căzăturile în fund, în genunchi, durerile de picioare, de brațe, emoțiile că treci cu placa peste careva sau că se ciocnește vreun nesăbuit de tine, tot frigul, apoi căldura, apoi efortul de-a urca pe jos pârtia de n ori într-o zi, că telescaunul nu-i încă o opțiune, toate trec prin filtrul romantizării și devin un fleac în secunda aia când simți că zbori, că totul curge natural și frumos pe pârtie, în lume, prin tine. Te trezești la realitate pe burtă, cu nasul în zăpadă și căciula zburată la doi metri în față, cu dureri abdominale și-o înjurătură că wtf, ți-a sunat apa în cap pentru a doua oară în viață. Nu înveți nimic dacă nu înveți să cazi, poate fi deviza mea în viață, nu doar pe pârtie :))

Am învățat să alunec pe snowboard și mi-am luat iarna înapoi, cu toate bucuriile ei. Ce regăsire frumoasă, plină de provocări, hohote de râs, ioi-uri și weee-uri 🙂

p.s. contează să ai un tarfinotroll răbdător care să-ți spună ce și cum, fără să te frustreze, fără să se enerveze.

încă un p.s.: nu vă dați copiii la instructori descreierați (cică autoritari) care iau toată bucuria din experiența asta frumoasă de învățare. Nimic n-ar trebui să fie obligatoriu în viață, să te dai cu schiurile sau cu placa e ceva opțional, n-ar fi ok să fie o experiență frumoasă, nu una forțată, cu urlete pe fundal? Numa’ zic.

p.p.s weeeeeeeeeeeeeeeee! 🙂

snowboard iarna (2)

Muntele de Sare, un deget înnămolit

Parcă ar ploua cu sare peste iarnă, de-mi tot pășesc bocancii liniștiți pe asfalt, în loc să alunec pe gheața ascunsă sub stratul de zăpadă. Îmi fuge mintea la un altfel de alb, la albul cristalelor și al conopidelor de sare. Așa că-i dimineață de vară târzie, undeva prin Ocna de Sus, pe lângă Praid, la pensiunea aceasta al cărei nume îl voi uita, motiv pentru care adun pliante în caz că mai ajungem vreodată prin Ținutul Secuiesc și n-avem unde dormi.

În curte, un hamac, un foișor, băncuțe și o plăcută căldură matinală, din soiul celor care îți dau de știre că vei muri negreșit de cald pe la orele amiezii. Și cafea. Neagră ca cerul nopții. Nu. Neagră ca-n Peștera Vântului când stingem toți frontalele. Vine și laptele și mă liniștesc, mă salvează de la episodul cu nasul sângeriu și confuzia generală.

Cafeaua e mai bună în aer liber. Mă aflu în plin proces de scriere mnezică, așa că Tarfin e nevoit să-și prelungească relaxarea, în timp ce eu insist să-mi rup încheietura mâinii stângi (altădatăăă scriam și câte 10 pagini mari și late și nu mă plângeam). Bineînțeles că e scriitură de slabă calitate, amorțită și leneșă, în spiritul vacanței. Îmi chinui degeaba mâna, voi îndosi caietul ăsta undeva prin bibliotecă, până la anul. Cam atât va dura și să chiar pun în cuvinte, în scris, momentele astea. Uneori chiar și eu mă întreb nedumerită ce sărăcie tot fac.

Ne îndreptăm spre cealaltă Ocnă, pe-un drumușor îngust, deja familiar, căci l-am străbătut cu o seară înainte, căutând un loc de dormit.

Începem Drumul Sării de la sfârșit, din câte ne dăm seama de pe mica hartă. Intrarea principală era pe șoseaua Praid – Ocna de Sus, dar nu-i nimic, se poate vizita și așa. Ne oprim întâi la vechea Mină Iosif, unde zărim groapa în care coborau minerii. Exercițiu de imaginație: ce gândeau oamenii care coborau așa în măruntaiele Pământului, fără siguranța revenirii la suprafață?…

Ne continuăm traseul canionului de sare, prin Rezervația Muntele de Sare, pe-o căldură de să mori, să-ți explodeze creierul, să-ți ardă pielea în papuci, să te stingi de sete, să-ți vină să te arunci în nămol.

Rezervația se întinde pe-o suprafață măricică, mai mare decât credeam inițial. Traseul e ușor de parcurs, cu obiective marcate frumos pe-o hartă pe care o primești la intrare, dar și pe teren, la fața locului. Atât doar că… nu mai poți de cald.

muntele de sare praid ocna de sus drumul sarii (8)

Ajungem la izvoare și admirăm crustele de sare, zărim dolina de sare și apele înghițite, ne minunăm de cristale, de conopide și draperii de sare. Așa le zice 🙂
Cu adevărat inedit e însă contrastul și ambianța creată de muntele acesta de sare cu toate minunățiile lui și vegetația de stuf, de baltă. Parcă ești pe o altă lume, într-o altă perioadă geologică.

Revin cu picioarele pe pământ când descopăr că deși e vorba de o rezervație, se practică și extracția ilegală de sare. E o strategie bună să incluzi creasta unde se desfășoară de obicei activitățile de minerit ilegal pe harta turistică a traseului prin Muntele de Sare. Cu apelul către turiști de a semnala dacă observă astfel de activități.

La întoarcere, ajungem pe la băile cu nămol sărat. Constat că oricum mi-s plămânii, pielea, părul numai sare. Dar cât de bună ar fi o baie rece în nămol! Mă aflu cu-n singur deget înnămolit, însă. Poate cu altă ocazie, într-o altă vară…

Ca prin ceață. Și e bine

Aș lua ceața și liniștea și nămeții cu mine, într-o prelungită stare de-a nu face nimic.

Sufeream de sindromul omului modern, incapabil să „șadă blând”, mereu cu mintea într-o mie de direcții, mereu agitație, mereu pusă pe făcut ceva, cu o senzație de vinovăție și neliniște în scurtele momente de repaus.

24131451_10214947394858604_7703087368605720178_n24294295_10214947453700075_6340116938067014157_n

Aerul de munte e ca un buton ce mă conectează instant la realitate, la realitatea aia adevărată, dincolo de mușuroaiele cotidiene pe care ni le construim împreună și prin ale căror culoare mișunăm ca nebunii.

Oftatul de ușurare ce-mi scapă involuntar de cum ajungem pe-aici e ca o declarație de iubire pentru viață, nimic altceva. Pentru că pot să respir de-acum. Ceața simplifică existența, drumul ăsta coboară-n infinit și aștept ninsorile, zăpada, albul.

24232781_10155217920218526_4231203350552525591_n

Ne jucăm de-a conceptele, de-a ideile, de-a ping-pong încoace-încolo, de-a bucătarii, de-a copiii, de-a adulții, de-a plimbăreții, de-a ninja, de-a fotografii pe întuneric, de-a cinefilii, de-a somnoroșii.

24129842_10155217921703526_7103968807409341836_n

Casc ochii la lună, printre crengi de brad și câțiva fulgi de nea și grija mea cea mai mare e cum să mă cuibăresc și mai bine între două brațe dragi. Și oare unde-o fi bricheta dispărută și cum să facem să ne ridicăm cumva-careva să dăm volumul mai încet la copiii ăia ce ne cântă parcă de ore întregi despre Crăciun și nașteri miraculoase? Și ce bine-i să dormi fără nici un stres.

 Au sosit și nămeții. A rămas și ceața prin zonă. O vreme, încă, o port cu mine. Și mă tot uit pe-afară, aștept înălbirea cimentului urban.

24301231_1932965673397403_2664221786217084669_n24312442_10155217925053526_7811559419800446731_n24174252_10214956373603067_2901434372028086849_n

Beliș 2017 / 📷 Zoly Zelenyak, Tarfin Æé și eu

Salina, păsările și fluturii tropicali din Praid

Încă din Sovata, de pe tăblițe orientative și imense panouri publicitare, aflăm că în Praid putem vizita „Casa Fluturilor”. Cu ochii după gângănii colorate cum sunt uneori, fluturi tropicali am mai avut ocazia să admir și prin Cluj, în spații amenajate temporar.

În Praid, însă, există un proiect de sine stătător, o adevărată casă a fluturilor tropicali. Exotică îmi pare-a fi nu doar casa în sine, cât faptul că se află în Praid, zonă plină de sare. Așa că înainte de-a merge spre Salina Praid, loc destul de faimos, cotim pe-o uliță îngustă și ne lăsăm duși după fluturi.

salina praid fluturi tropicali (2)

Proiectul se află încă în stadiu de dezvoltare, însă vizitarea fluturilor a devenit posibilă din iunie 2017, din câte aflăm. Mă bucură tare mult inițiativele astea care mișcă și aduc valoare comunității în care se află. Praid, desigur, înseamnă salină și, eventual, ștrand cu apă sărată. Dar cine zice că trebuie să însemne doar asta? Poate să însemne fluturi tropicali, păsări colorate și sare, multă sare, deopotrivă… 🙂

salina praid fluturi tropicali (3)

În „spațiul pentru zbor”, cum e numită zona de microclimat tropical, găsim fluturi mari și colorați, păsări mici și gălăgioase, oameni ce-și oferă câteva momente de liniște și repaus. E plăcut aici, nici nu-ți dai seama cum ajungi în genunchi sau șezut turcește pe micile alei, stând cuminte și admirând zbor de fluturi și păsări. Ideal ar fi să petreci mai mult timp în tihnă printre creaturile zburătăcite. Să stai în liniște, nemișcat, măcar o vreme, și să te bucuri de viață – la propriu și la figurat…

Noi poposim în Casa Fluturilor pentru scurtă vreme, suficient însă cât să ne fericim mintea (și urechile!) 😀

De-aici, ne îndreptăm spre Salina Praid, pentru a cărei vizitare ne cumpărăm întâi bilete, urmând ca un autobuz să ne coboare în vechea mină de sare. Foarte bine organizat totul.

Dar ok. Trebuie să spun… Prima impresie și ultima impresie îți rămân în cap (și-n nas!!!) pentru totdeauna. Autobuzul care duce turiștii înspre salină miroase într-un fel imposibil de pus în cuvinte. Iar nasul meu e destul de nesimțit, de obicei… Dar totuși!

Trecem cu greu, dar cu bine, peste obstacolul olfactiv și explorăm salina: sculpturi, un parc de aventură, un planetariu, locuri de joacă, o capelă și un mic muzeu al mineritului în sare. Parcul de aventură e chiar impresionant și mult mai complex decât mă așteptam, iar planetariul e o prezență cu totul neașteptată și este, clar, un mare plus 🙂

salina praid fluturi tropicali (6)

La ieșire, așteptăm încântătorul autobuz pentru a reveni la suprafață. Mai vedem câte-o engleză, ne amuzăm 😛

salina praid fluturi tropicali (4)

Pff, și din nou: cineva trebuie să ia măsuri cu privire la autobuzul ăsta. E de nedescris cum ți se mută nasul și te ia cu amețeală. Salina e frumoasă, dar experiența asta are potențialul să-ți strice tot cheful și orice poftă de-a vizita Praidul.

Până una-alta, încă o aventură ni se pregătește la orizont, pe-nserate: să găsim locuri libere de cazare pe undeva 🙂

We are Solar Seeds (2016 sau 2017, cândva)

Cumva, în unele locuri ajung din nou (și, poate, din nou), fără să-mi explic prea bine motivul. E vorba despre oameni și drum, mai mult decât despre repere temporale, preferințe muzicale și justificări raționale.

Solar Seeds devenea, încă de la prima întâlnire, un loc – nu un festival sau un eveniment, un loc în care ajungeam noaptea târziu, în mod paradoxal ghidați de-o Lună plină și strălucitoare (e și ea tot un solar seed). Un loc ce ne iniția în tainele GPS-ului și-n tehnici obscure de orientare după lună, pietre și copaci.

we are solar seeds (6)we are solar seeds (2)

Parcurgeam un drum nesfârșit, cu speranța că-i drumul bun, că pietrele și șanțurile vor fi totuși obstacole de depășit pentru mașină, nu piedici iremediabile, cu ochii mijiți pentru a despica întunericul. Nenumărate curbe aruncate în categoria de „după asta sigur ajungem” și bucuria (re)găsirii locului.

Ne încheiam aventura aici, cu Solar Seeds, doar pentru a o relua din nou, tot de-aici. Un an întreg a trecut între cele două momente, dar locurile au darul ăsta de-a fi atemporale. Așa că e o continuă aventură. Ne simțeam și ne simțim veșnici călători.

we are solar seeds (1)

N-aș știi ce muzică era, nici alte informații utile. N-aș zice nici cum se ajunge acolo, căci fiecare cu drumul lui 🙂

we are solar seeds (5)

Dar mi-e drag locul, cu oamenii de-acolo, ceaiul ăla demențial de cald și bun, cu așezatul corturilor la margine de pădure, cu jocurile noastre de lumini și foto. Și Luna, iar apoi cerul înstelat. Și focul de tabără. Și zâmbetele somnoroase din fiecare dimineață… 🙂

Și ce idee frumoasă. We are Solar Seeds, indeed…

we are solar seeds (4)

we are solar seeds (3)

📷 Tarfin, Cipri & Lori

Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4
Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 5: Din peșteri, deasupra norilor: Transalpina (Defileul Jiului – Bumbești – Novaci – Cernădia – Baia de Fier – Peștera Muierilor – Peștera Polovragi – Baia de Fier – Novaci – Rânca – Vf. Păpușa – Vf. Urdele – Lacul Vidra).

Ziua 6: Vidra, turnul și caii (Lacul Vidra – Obârșia Lotrului – Lacul Oașa – Tău Bistra – Șugag – Căpâlna – Petrești – Sebeș – Cristian – Sibiu –  Avrig – Porumbacu de Sus – Porumbacu de Jos – herghelia de cai, pe undeva prin zonă)
Ziua 7: Transfăgărășan – aproape. (Herghelia de cai – Porumbacu de Jos & Sus – Cârțișoara – Transfăgărășan – aproape de Lacul Bâlea – înapoi spre Zărnești – Măgura)
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.
Ziua 10: Prăpăstii
(Măgura – Fântâna lui Botorog – Prăpăstiile Zărneștiului – spre Cabana Curmătura).
Ziua 11: Nebunul, calul și norii
(Măgura).
Ziua 12: Râșnov, Rupea, Viscri
(Măgura – Râșnov – Rupea – Viscri -> de-aici, spre Șilea Nirajului)

Râșnov, Rupea, Viscri [Adventureee, ziua 12]

Cu ideea bine înrădăcinată-n minte – cum că-mi plac cetățile, aveam să aflu că îți place ceva până nu-ți mai place, cam așa.

E cruntă reîntoarcerea la cotidian, când încă nu știi dacă azi e marți sau vineri, dacă ai stat prin Măgura trei, patru sau cinci zile (?), când încă-ți vuiește mintea de-atâta liniște și bine. Când în starea asta buimacă și euforică, te plesnește gălăgia și atmosfera de mahala de la Cetatea Râșnov. Ea, cetatea, n-are nici o vină. E frumoasă. Fără a avea habar de cum se fac restaurările, cazul cetății de-aici nu mi se pare, totuși, cel mai reușit. Dar e doar o părere, așa ca o senzație. Cine știe. Am rămas, desigur, influențată de țipetele exagerate ale copiilor, de râsetele grobiene ale grupurilor de turiști, de mitocănia gunoaielor (și aici), de atmosfera generală de bâlci.

De la cetate am plecat totuși cu un suvenir imperfect de minunat, un mic vas ciobit, prăfuit și părăsit într-un zid. A fost poate cea mai autentică imagine surprinsă pe-aici. Mi-a părut rău de cetate. Poate am prins eu o zi nefericită, poate așa mi-ar fi toate vizitele.

rasnov 1 (Medium)

La Rupea ne-am mai liniștit și am reintrat în atmosfera de vacanță. Or fi zidurile mai albe, spațiul mai deschis și oamenii mai calmi de „vină”.

Am explorat nivel cu nivel din vechea cetate, ne-am bucurat de priveliște, ne-am simțit voievozi și domniță pentru vreo 5 minute 🙂

rupea 5 (Medium)

rupea 7 (Medium)

rupea 6 (Medium)

rupea 1 (Medium)

rupea turn (Medium)

Simțind că ne apropiem de finalul călătoriei, decidem să părăsim E60 pentru o ultimă aventură în trecut. Și-nspre trecut ne-am dus, slalom printre gropi de toată frumusețea, pe-un drum ce parcă trecuse recent prin bombardamente cu bolovani.

Viscri a devenit, poate, unul dintre cele mai renumite sate din țara noastră. Nu-i atât de special cum ajungi să crezi, însă e mai mult decât pare. Căsuțe în același stil arhitectural sau biserici fortificate mai găsești în zonă. Însă aici întreg satul și-a păstrat aspectul secolelor trecute, iar izolarea (deși nu e departe de E60) îi dă satului un aer aparte.

Ne-am plimbat prin Viscri o bucată de timp înainte de-a porni spre Șilea Nirajului – un alt loc izolat de lume, însă cu totul diferit…

viscri sus (Medium)

viscri 3 (Medium)

viscri 15 (Medium)

viscri 2 (Medium)

viscri 4 (Medium)

Va urma:
We are Solar Seeds (2016 sau 2017, cândva)


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4
: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 5: Din peșteri, deasupra norilor: Transalpina (Defileul Jiului – Bumbești – Novaci – Cernădia – Baia de Fier – Peștera Muierilor – Peștera Polovragi – Baia de Fier – Novaci – Rânca – Vf. Păpușa – Vf. Urdele – Lacul Vidra).

Ziua 6: Vidra, turnul și caii (Lacul Vidra – Obârșia Lotrului – Lacul Oașa – Tău Bistra – Șugag – Căpâlna – Petrești – Sebeș – Cristian – Sibiu –  Avrig – Porumbacu de Sus – Porumbacu de Jos – herghelia de cai, pe undeva prin zonă)
Ziua 7: Transfăgărășan – aproape. (Herghelia de cai – Porumbacu de Jos & Sus – Cârțișoara – Transfăgărășan – aproape de Lacul Bâlea – înapoi spre Zărnești – Măgura)
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.
Ziua 10: Prăpăstii (Măgura – Fântâna lui Botorog – Prăpăstiile Zărneștiului – spre Cabana Curmătura).
Ziua 11: Nebunul, calul și norii (Măgura).
Ziua 12: Râșnov, Rupea, Viscri (Măgura – Râșnov – Rupea – Viscri -> de-aici, spre Șilea Nirajului)

Gunoaielor, nu mai faceți mizerie

Dacă ceva îmi umbrește bucuria de-a descoperi locuri faine în țara asta, acel ceva e mizeria pe care turiștii de ocazie o lasă în urma lor. De ce naiba poți să cari cu tine o sticlă plină cu apă / suc până sus pe munte, dar e greu să o duci goală înapoi?! De ce?

M-am tot gândit dacă pot verbaliza, dacă pot pune în cuvinte revolta și dezamăgirea pe care le-am simțit când am ajuns în Bucegi, la Sfinx și Babe, anul acesta.

Dezamăgirea asta o resimt de fiecare dată când văd gunoaie în natură, de fiecare dată când trecem cu mașina prin Făget și pădurea mă face să zic wow, doar pentru ca imediat să observ gunoaiele de la marginea drumului. De fiecare dată când, urcând la cetățile Bologa sau Liteni, inevitabil găsesc și pungi de chipsuri sau PET-uri diverse.

Dezamăgirea se transformă în revoltă, de obicei, prin Beliș, una dintre cele mai cunoscute zone turistice din Cluj și una dintre cele mai apreciate, nu-i așa? nu-i așaaa? NU, NU-I AȘA. La Beliș am simțit prima dată nevoia să ridic o sticlă goală de plastic de pe jos și să i-o îndes pe gât gunoiului de om care tocmai coborâse din mașină și a aruncat-o nonșalant pe iarbă.

De obicei, e doar tristețe și dezamăgire. Alteori, se transformă în revoltă și am tot felul de gânduri sadico-agresive pe care mi le reprim cu succes. Totuși, nu m-am simțit niciodată atât de dezamăgită, revoltată, tristă, neputincioasă, copleșită de gunoaie ca în Bucegi, în zona turistică a Babelor și Sfinxului. Deci, serios. PET lângă PET lângă PET.

Era ca după un chef unde am băut toți ca sparții și am lăsat adunatul gunoaielor pe a doua zi. Doar că a doua zi nu pare să mai vină, iar Babele par să se transforme în Babele Îngrădite în Gunoaie.

Despre îngrădirea obiectivelor naturale (deci din natură) sau despre necesitatea de a face chestia asta (pentru că și pe Sfinx era plin de maimuțe, deși scria frumos că nu-i voie să fii maimuță pe monumentul natural cu pricina) mă plâng altădată.

Cert e că, deși aș fi preferat să nu fie cazul, am înțeles rapid strigătul de revoltă mâzgălit grotesc de mare la granița dintre județele Prahova și Dâmbovița, pe drumul spre Lacul Bolboci. Inițial, mă gândeam cu o sprânceană ridicată că bine, bine, gunoaie, dar și mesajul ăsta e o mizerie vizuală. Dar îl înțeleg. Prea bine, din păcate.

Gunoaiele se răresc pe măsură ce te îndrepți spre trasee montane cu un oarecare grad de dificultate, pe-acolo unde gunoaiele trebuie să depună efort pentru a ajunge. Spre Vf. Omu, de exemplu, nu m-am mai simțit sufocată, pe Piatra Craiului ești liber de constrângeri de orice fel, iar gunoaiele nu prea își fac drum într-acolo.

Până și bucuria de-a împărtăși cu alții locurile minunate care ne înconjoară, traseele pe care le putem face pentru-a ne scoate creierașul dintre zidurile urbane și rutină și toate micile comori pe care le descopăr, până și bucuria asta e redusă înspre zero în astfel de situații. Până la urmă de ce să contribui la promovarea și valorificarea potențialului cultural și turistic al unui loc (iar jobul chiar mi-e de așa natură), dacă rezultatul constă într-un morman de mizerii lăsate în urmă de gunoaie bipede?

Nu sunt vreo eco-activistă, nici n-aș știi să definesc exact termenul și n-am chef să caut pe google. Mă dezamăgesc însă implicațiile indirecte ale unor astfel de atitudini față de mediul natural din care facem și noi parte, totuși, și ce anume spun comportamentele astea despre noi, ca oameni. Inconștiență, nepăsare, rea-voință? Gunoaiele noastre spun multe despre noi, asta-i sigur.

IMG_8146