Arhive pe categorii: Mnemo prin lume

Din peșteri, deasupra norilor: TRANSALPINA [Adventureee, ziua 5]

Standard
Din peșteri, deasupra norilor: TRANSALPINA [Adventureee, ziua 5]

Somnul de noaptea trecută ne-a prins bine, am trădat cortul pentru un pat. Afară era vijelie, iar eu savuram un ceai la ore târzii… Dimineața pe la amiaz’ ne gășește desigur pe drum. Ne îndreptăm spre Baia de Fier cu o destinație clară. Două, de fapt. Peștera Muierilor și Peștera Polovragi. 

De la Peștera Muierilor rămân cu tabloul unei mari înghesuieli (cred că ne apropiem de weekend-ul nefast). Oameni agitați și copii smiorcăindu-se la intrare. Și Șerban Huidu exersând mersul piticului, ca toți restul 100 de oameni ce intră în peșteră. Sau câți om fi. Grotesc. Inevitabile glume cu privire la denumirea peșterii. Dacă am scăpat de senzația de claustrofobie în Peștera Vântului, aici începe să-mi revină. Peștera e frumoasă, totuși! Te poți măsura din ochi pe lângă-un scheletic urs de cavernă 🙂

IMG_4331.JPG

În apropiere se află și Peștera Polovragi, prin Cheile Oltețului. Drumul urcă lin spre peștera în care, se spune, însuși Zamolxe ar fi locuit. Îi vezi „scaunul”, iar la scurt timp dai nas în nas cu „Moartea”, o gravură morbidă ce se pare c-ar fi mai ancorată în realitate decât ai crede. Ascultă ghidușeniile zise de ghid, sunt lucruri interesante 😀

polovragi.jpg

Pornim iar la drum, cu furtuna în spatele nostru. O bănuim a fi una dintre cele patru ce s-au dezlănțuit deasupra noastră la Tunelul Dragostei. Oameni paranoici :))

Nu știm noi cât de recunoscători le vom fi norilor.
Cât frumos și cât wow vom aduna în suflete pe Transalpina, cât să ne țină-un an întreg!
Ce spectacol de umbre și lumini ne va oferi cerul…

Facem o primă oprire pentru a privi în urmă. Din entuziasm și din „oprește, wow, oprește-aici”, ne dăm cu fundul de asfalt, cum tragem pe dreapta. Nu noi, mașina. Nu știm la ce să ne uităm întâi: în zare sau sub mașină.

transalpina 3.JPG

La (foarte) scurt timp mai facem o oprire. Furtuna pare să ne fi ajuns din urmă, cerul s-a întunecat. Și de-aici încep nesfârșitele wow-uri. Speram la cer senin și soare, să putem admira țara-n lung și-n lat de la înălțime.

Uneori, e mai bine să îmbrățișezi valul, să privești la cer și dacă nu-i senin…

transalpina 4.JPG

Să vezi vaca de pe drum și să-ți zici c-ai aflat de unde vin norii, să râzi în hohote și să ți se taie respirația – la propriu și la figurat. Să te-arunci în iarbă, cu ochii în cer, să privești apoi în jos la norii ce tocmai se nasc.

transalpina 5 (1)transalpina 5 (2)transalpina 5 (3)transalpina 6

Transalpina e minunată. Nu știu dacă de fiecare dată își naște norii de față cu cei care-o vizitează. Noi suntem euforie. Încă simt forța clipelor de-acolo. Transalpina te lovește în față, îți intră în creier și-n plămâni, te orbește și ți se așterne în suflet pentru totdeauna.

Și, dacă ești pe fază, te-alegi cu niște brânzeturi delicioase – în loc de desert 🙂

transalpina 8transalpina 9transalpinatransalpina 10transalpina 11 (1)transalpina 11 (2)

Din vârful lumii și izvorul norilor, ne îndreptăm spre Lacul Vidra. În noaptea ce va urma, vom coborî din paradis. Mai aproape de pământ, de frig, brazi.

Va urma:
Ziua 6: Vidra, turnul și caii


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4
: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 5
: Transalpina și peșteri (Defileul Jiului – Bumbești – Novaci – Cernădia – Baia de Fier – Peștera Muierilor – Peștera Polovragi – Baia de Fier – Novaci – Rânca – Vf. Păpușa – Vf. Urdele – Lacul Vidra)
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.

Cocos, snowboard și febră

Standard
Cocos, snowboard și febră

Coaja fructului de cocos e mai îndârjită decât ai crede. Oare dacă ai da cu el de pereți…? Oare dacă îndoi cuțitul…? Oare dacă ieși pe balcon și-l calci în picioare? Sari pe el? După un strop de efort din partea noastră, coaja cedează. Fruct dulce și hrănitor, de-ți trec poftele și foamea. Cum se face că e prima dată când ronțăi cocos? Gustul de ciocolată și cocos ne-a definit, totuși, copilăria…

E mai ușor de înțeles cum reușeau, într-o oarecare măsură, concurenții de la Supraviețuitorul să-și potolească foamea doar ronțăind zi de zi niște cocos. Urmăresc emisiunea, inițial, pentru Robert. Curioasă pe unde-l poartă viața pe omul ăsta de care mă leagă vreo două zile pe drumuri de munte, prin soare, ploaie și vânt, pe la cetăți uitate de lume, întâlnind oameni scoși parcă din povești și împrietenindu-ne cu toți câinii ce ne ies în cale. Niște zile în care mi-am reevaluat viața și prioritățile, așa, mergând la pas alături de Iulia, Alexandrina și Robert. Oameni pe care nu-i uit, deși drumurile o iau care-încotro, căci vor fi mereu asociați cu acel punct de cotitură-n viață.

Așa ajungi să te uiți la tot felul de emisiuni. Apoi te uiți pentru că-i fascinant să vezi cum reacționează oamenii în situații mai mult sau mai puțin extreme. Te uiți să vezi ce face foamea din om. Și ți-s dragi oamenii, în ciuda cinismului ce-ți dă târcoale. Dacă-i accepți pentru ce sunt, oameni adică, ți-s dragi.

O vreme, mai stă cocosul în frigider, până-mi adun curaj să iau coaja la despicat. Iarna m-a cucerit cu fulgi albi de cocos, de omăt. Fulgi ce se aștern pufoși pe ochelari, într-o seară de ianuarie.

Zâmbesc și cad în fund. Îmi adun forțele și energia, nu știu de unde, mă împing în mâini și hop-sus! Alunec vreo câțiva metri cu placa, aud un vâjâit de schiuri din spate, mă dezechilibrez, cad în fund. Mă ridic, alunec, îmi țopăie sufletul fericit, cad. Mă ridic din nou, cad. Tot așa. De-acum prind viteză și cad doar de vreo două ori până ajung jos, la baza pârtiei. Ce bucurie! Urcușul e, însă, greoi, vreau să renunț. Nu este telescaun, deci la pas, în sus, pe pârtie. Simt că placa îmi rupe brațul, că nu mai am energie, că îmi tremură tot corpul. Ajung sus, privesc în jos și… mai vreau.

Cad din nou, îmi tremură picioarele, mă ridic. Alunec iar… Câteva secunde de euforie pură. De fericire. Apoi cad din nou, în genunchi de data aceasta. Mă împing prea tare în mâini și cad pe spate, în fund. Și râd așa de una-singură, de mine, de situație. Mă observă cineva, urcă și el cu placa sub braț, zâmbește înțelegător. Așa-i prima dată (și a doua, în mod sigur). Privesc iar spre cer, îmi cad fulgii de cocos în ochi. Mă ridic și plutesc o vreme. Cad iar. Sau nu știu, mă arunc pe jos pentru a evita ciocniri sau căzături urâte.

Mi-am salvat fundul de vânătăi și durere, în ciuda avertizărilor lui Tarfin. Sau poate tocmai de-aia! 😛 Mi-am sacrificat mâinile și brațele în schimb, căci ele au amortizat toate căzăturile. Pentru prima dată am febră musculară la pernițele din palmă, la mușchii degetelor, la întâlnirea antebrațului cu brațul. Nu îmi pot lua eșarfa din cuier. Nu îmi pot ridica brațele. Abia îmi țin cana de cafea. Și fiecare durere mă face să zâmbesc, căci retrăiesc pentru o clipă senzația de zbor și lipsa de griji.

Iarna m-a cucerit cu fulgi de cocos, fulgi de nea și-un vis alb ce-alunecă printre copaci. Azi e primăvară și regret că am căzut de prea puține ori. Când nu mai sunt în stare să cad, pot să mă târăsc. Acum știu că pot 🙂

16179603_10211932206200772_6925242106510235655_o

 

Tunelul Dragostei [Adventureee, ziua 4]

Standard
Tunelul Dragostei [Adventureee, ziua 4]

Înainte de-a retrăi noaptea de la Oțelu Roșu, explicativ, cauza prezenței noastre acolo era Tunelul Dragostei.

Aveam să-l parcurgem de dimineață și speram să fie soare, lumină, frumos. Nu a fost soare. Dar a fost o aventură, asta-i cert! 🙂

tunelul-dragostei-si-castelul-din-carpati-3

Dacă aș face un top al nopților dubioase din viața mea, noaptea de la Oțelu Roșu și-ar ocupa furtunoasă un loc sigur. Era deja întuneric pe când instalam corturile și ne îndreptam înspre mica pădurice să adunăm lemne pentru foc. O vreme, ne-am cocoțat pe colina de lângă locul de campare și ne-am pierdut cu privirile în cer. În depărtări, se vedeau furtuni. Fulgerele luminau lumea. Și era liniște. Începeam să bănuim că una dintre furtuni era cea pe care o lăsasem în urmă, la Costești. Le-am numărat. În depărtări, amenințau vreo 4 furtuni, în 4 direcții diferite.

Ne apropiam de pădurice, urmărind lumina frontalelor și a fulgerelor. Un lătrat, încă unul. Un strigăt de om, părea să-și cheme câinele sau să strige la niște eventuale animale (oi, vaci?). La întoarcere, în apropiere de corturi, lătra un câine (sau mai mulți?). Nu suna prietenos și eu, una, nu-l vedeam. Din nou strigăte de om. De mai aproape, de data aceasta. Începeam să am o senzație de disconfort și nesiguranță – și nu câinele era cauza. Din întuneric, veneau niște oameni, urlând la noi. Nu înțelegeam o iotă. Ne întrebau ceva. Cine suntem, poate (?), ce facem acolo (?). Erau agitați, cu o atitudine agresivă. Tarfin și Cipri au zis de câteva ori că… turiști, corturi, vrem să vedem Tunelul Dragostei de dimineață… S-au liniștit în cele din urmă. Erau ciobani, ne-au văzut luminile de la frontale și s-au speriat. Aparent au fost atacați recent, li s-au furat animalele și alte probleme. Ce izbită de-o lume bizară m-am simțit. Mi-era greu să îi înțeleg ce spun, nu vorbeau foarte clar. Mi-era milă de ei, cred. Uite-mă pe-aici, în vizită, într-o lume ce nu-mi aparținea, ce funcționa după alte priorități. Venisem în căutare de mici comori. Oamenii ăștia erau în căutare de siguranță fizică. Au devenit foarte prietenoși, în modul lor gălăgios de-a fi. Ne-au arătat „filmulețe amuzante cu femei proaste de pe internet”, erau dezamăgiți. S-au oferit să ne ajute să facem focul, să ne mai aducă lemne. Ne-au spus că-i mare lucru că nu ne-au rupt în bucăți câinii, că de obicei atacă, sunt înrăiți. Că sigur suntem oameni buni, câinii simt. Ne-am simțit și noi bine auzind asta și, doamne, ce bine-mi pare că sunt așa simțitori câinii și nu atacă dacă ești om bun. Au plecat în cele din urmă. Urmau să treacă cu turma de animale pe lângă corturile noastre la primele ore ale dimineții.

Ne-am așezat în jurul focului, activitate ce-mi devenea tot mai dragă! E atât de liniștitor să privești jocul flăcărilor. Nu știu unde-mi dispar toate gândurile în momentele alea. Rătăcind cu privirea în flăcări, începi să înțelegi de ce furând focul de la zei, omul a devenit mai conștient de sine, mai introspectiv, mai inteligent. Cerul e tot mai des luminat de fulgere. Prinși de toată povestea cu ciobanii, nu am realizat ce se întâmplă deasupra noastră, în ceruri. Patru furtuni de toată frumusețea își dădeau întâlnire la Tunelul Dragostei. Și ce întâlnire a mai fost. Ne-am ascuns rapid în corturi, se anunța a fi prima probă serioasă a lor: rezistă ori ba pe furtună – pe furtuni? Cortul nostru e roșu. Aveam ochii închiși. A fulgerat și ni s-a făcut roșu în fața ochilor închiși! 😀 Trebuie să treci prin cel puțin patru furtuni simultane pentru a putea afirma sigur de tine că îți place ploaia (și prin Electric Castle). Mie îmi place!

Zâmbesc tâmp realizând că scriu iar despre altceva. Pentru că nu-i despre un obiectiv turistic. E despre experiențe ce îți rămân pe veci în suflet și-n cap, te fac să te simți viu.

Pentru mine, Tunelul Dragostei nu înseamnă lumină diafană printre frunze, soare și plimbări romantice pe vechea cale ferată. Tunelul Dragostei e noapte, cu fulgere ce te orbesc, câini ce nu te rup în bucăți dacă te simt că ai suflet bun, oameni speriați, agresivi și prietenoși, rătăciri în jocul flăcărilor. Tunelul Dragostei înseamnă să fii martor la întâlnirea a patru furtuni fix deasupra capului tău, să închizi ochii, să asculți cum se dezlănțuie o lume aproape arhaică. Să vezi cu ochii închiși cum totul devine roșu aprins. 

Iar dimineața, când toate s-au liniștit, să pornești la plimbare pe calea ferată. Prin Tunelul Dragostei. Care e o iluzie, una frumoasă. Întocmai ca dragostea, de multe ori. Vei privi în față, în spate. Vei alege direcția: acolo pare să fie tunelul. Ajungi acolo și ți se pare că, de fapt, e mai în față, să mai mergi o vreme. Tunelul Dragostei nu-i niciodată acolo unde ești tu, te cheamă insistent să îți continui drumul. E mai în față, dacă mai mergi încă 50 de metri, acolo e. Și tot așa. O iluzie…

tunelul-dragostei-si-castelul-din-carpati-1

Va urma:
Castelul din Carpați


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9Liliacul măgurean și trei scântei.

Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată [Adventureee, ziua 3]

Standard
Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată [Adventureee, ziua 3]
Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu)

Ziua 8: Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.

Ziua începea lent. Ce rapid te poți familiariza cu unele locuri. Aseară veneam înspre „poienița noastră”. Am râs, dar o simțeam ca fiind, într-un fel, chiar a noastră. Până și pisicile s-au obișnuit cu noi acolo și aveau chef de joacă. Privind fotografia, zâmbesc. Corturile par a fi un magnet pentru animăluțe. Însă nu bănuiam atunci că vor fi atractive, peste câteva zile, și pentru animale de mari dimensiuni…

dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată

Cumva tematic, fără știrea noastră, era ziua în care ne-am abandonat unor căi primitive. Ne-am încăpățânat unii și bosumflat alții, fiecare după creierașul lui. A trebuit să trecem pe la zimbri, dinozauri, vulcani, biserici dubioase și cetăți distruse pentru a ne alinia eu-rile 🙂

Drumul spre Rezervația de Zimbri din Hațeg te poartă printr-o pădure. E drum bun pentru gânduri matinale, la amiază. Mai văzusem zimbri în Neamț, la Rezervația de Zimbri Dragoș-Vodă, în urmă cu vreo câțiva ani. Nu erau așadar vreo chestie inedită, însă eram curioasă oricum. I-am admirat întâi de la distanță, pentru a ne reflecta în ochii lor apoi, îndeaproape. Ce ochi… Greu de explicat, dar zimbrii îți dau senzația asta, că sunt vechi de când lumea. Că știu multe, dar că vor rămâne muți pe vecie.

Mergem mai departe în timp și mai departe pe drum. Pe măsură ce înaintăm pe drum, ne îndepărtăm în timp… Și iată-un dinozaur dincolo de-un gard. Frână, oprește-aici, am ajuns! dinozauri-zimbri-si-o-biserica-ciudata-densus-16

Ca orice musafiri de treabă, ignorăm câinele și ne agățăm de piciorul dinozaurului. Căsuța e un fel de muzeu, iar ghidul e amabil și ne explică una-alta. Schelete și fosile ce poartă cu ele trecerea timpului, iar în camera alăturată o lume a fluturilor…

(later edit: Ne aflam la Centrul de Știință și Artă din satul Berthelot. Dinozaurul din fotografie este o reproducere la dimensiuni naturale a Magyarosaurus dacus.)

De-aici ne îndreptăm către biserica din Densuș. Cam cea mai ciudată și non-biserică biserică pe care am văzut-o vreodată. Un amestec de cetate romană și lăcaș de cult ortodox. Din punct de vedere arhitectural, rezultatul mă amuză și îmi gâdilă neuronii. Din punct de vedere istoric și cultural, faină treabă au făcut oamenii luând pietre de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana pentru a-și reconstrui biserica din sat (sunt ironică!). Din punct de vedere spiritual, să nu te scârbești că de îndată ce faci doi pași în interior, ți se vinde ceva.

De la biserică, mergem spre capătul satului Densuș, în speranța că vom găsi Căsuța Vulcanilor. Locul face parte din Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului. E fabulos ce-au reușit să facă oamenii ăștia în zona Hațegului, cu ajutorul voluntarilor și cu multă voință. Din păcate, încă se luptă cu unele mentalități și cu lipsa unei educații adecvate a celor care ar trebui să fie primii care înțeleg valoarea locurilor în care trăiesc. Și nu, nu-s ciobanii de vină. E o întreagă societate care nu-și învață copiii despre valoarea geologică, istorică, turistică sau culturală a spațiului în care își duc existența.

Am așteptat să treacă turma de oi pentru a porni într-o călătorie în timp.

dinozauri-zimbri-si-o-biserica-ciudata-densus-12

Felicitări celor care se ocupă de proiect și de parc. E grozav că măcar unii înțeleg cât de mult contează să știi cum să spui povestea…

Căsuța Vulcanilor este o casă ecologică, făcută din cob (paie, pământ galben și apă), a primit și numeroase distincții. În jurul casei, e Livada Senzorială, un spațiu de educație nonformală și de apropiere de natură cu ajutorul simțurilor.

dinozauri-zimbri-si-o-biserica-ciudata-densus-6

Dacă ajungeți prin Hațeg, dați o fugă până în Densuș, aveți ce vedea 🙂

dinozauri-zimbri-si-o-biserica-ciudata-densus-1

dinozauri-zimbri-si-o-biserica-ciudata-densus-19

dinozauri-zimbri-si-o-biserica-ciudata-densus-23

Următoarea oprire a fost la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Dezamăgitor, parcă. Poate sunt mai conectată la strămoșii mei daci, cine știe. Cert e că Sarmizegetusa Regia, deși am vizitat-o ca într-un maraton, am simțit-o vie. Un loc de sine stătător, cu rădăcini în dealurile și munții din jur. Pe când Ulpia Traiana nu-mi spunea nimic.

dinozauri-zimbri-si-o-biserica-ciudata-densus-22

Am mâncat aici și am început să ne lămurim direcția…

Ne îndreptam înspre un loc iluzoriu, urma să parcurgem încă 50 km doar pentru a ne campa acolo. Soarele era dus de-o vreme, așa că am pornit spre Oțelu Roșu. Urma să ne plimbăm prin Tunelul Dragostei…

dinozauri-zimbri-si-o-biserica-ciudata-densus-21

 

Cum să devii călător în România (pe bani puțini)

Standard
Cum să devii călător în România (pe bani puțini)

Momente de fericire autentică am când îmi hrănesc nevoia de explorare, de aventură, când trăiesc experiențe noi și curiozitatea îmi devine aproape palpabilă. Poate de-asta îmi place să mă plimb: mă provoacă să trăiesc la timpul prezent, căci fiecare pas pare a fi primul.

Mi-am dorit de mulți ani să îi ajut pe oameni să iasă din rutina lor cotidiană și să exploreze lumea în care trăiesc. Căci e minunată! În Cluj, am reușit să fac asta datorită jobului pe care îl am. Excursiile pe care le organizam în urmă cu un an – doi au reușit să le trezească și altora spiritul de aventură. Oamenii au înțeles că poți să călătorești și să vezi toate locurile deosebite din țara noastră, dacă vrei pe bune. Și nici măcar nu-i nevoie să ai o situație financiară extraordinară. Odată ce înțelegi că se poate să devii călător în România, fie că apelezi la asociații care organizează diverse evenimente speciale în regiunea ta, fie că ești mai independent și vrei să o faci pe cont propriu, ți se deschide, de fapt, o întreagă lume.

cum să devii călător în românia turist bani

De când îmi împopoțonez profilul din rețelele sociale cu fotografii din plimbările pe care le fac + de când îmi transform în mod natural blogul într-un fel de jurnal de călătorie (alt subiect, altă poveste), mă întreabă oamenii cum reușesc să ajung în „toate locurile alea frumoase”. Nu am răspuns la modul serios la întrebare căci mă gândeam să detaliez și să mai dau și altora microbul ăsta. Încerc să conturez acum niște idei.

Ideea nr. 1: Călător, nu turist. 

Diferența-i strict conceptuală și bla-bla. Pe scurt: am alt mindset când vine vorba de plimbări prin țară și asta-i gândirea care m-a ajutat să descopăr cele mai inedite și mai deosebite locuri. Vorbim despre cuvinte: nu voi putea să vă recomand destinații, ci plimbări, drumeții sau trasee. Cum să explic? Când vreau să merg undeva, nu mă gândesc niciodată la destinație, ci la drum. Care este traseul și ce se află pe-acolo? Dacă e după mine, o plimbare nu presupune să mergi din punctul A în punctul B și înapoi. Ci să faci un A » B » C » D » E ……. » A. Un circuit.

Aș insista încă vreo 5 pagini pe ideea asta, în speranța că cineva înțelege cât de mult îți schimbă perspectiva 🙂 Că este un clișeu, de acord. Nu destinația contează, ci călătoria, parcă așa era. Contează să ajungi unde vrei să ajungi, dar să înțelegi că nici un obiectiv turistic în sine nu-i musai să fie destinație finală. Căci până acolo, sunt zeci și sute de alte comori aflate-n drum, și drumul nu trebuie neapărat să fie același și la întoarcere 🙂

Ideea 2: Intră pe Google Maps și folosește funcția de ZOOM IN ( „ + ” )

Deci aș iubi internetul și doar pentru faptul ăsta aparent banal: hartă dinamică. Ok, am stabilit că facem un traseu (fie că unul de o zi, de două zile sau de două săptămâni). Următorul pas e să-mi iau laptopul în brațe, să deschid Google Maps și să explorez traseul.

Nu pot să insist suficient: dați zoom in pe hărți, astfel încât să vedeți fiecare localitate prin care treceți. La nivelul acesta, se vor afișa și obiective turistice: cetăți, rezervații naturale, muzee ciudate – toate locurile simpatice din țară de care nu prea auzi niciunde. Acesta e doar primul nivel de adâncime.

Nivelul 2 e pentru curajoși și avansați: căutați pe Google localitățile respective. Am descoperit multe locuri care nu sunt marcate pe Google Maps în nici un fel, însă apar ca informație scurtă (poate maxim câteva cuvinte) pe Wikipedia sau pe site-ul oficial al comunei în administrația căreia se află respectivul obiectiv turistic / istoric / cultural / natural etc. Atenție: nu citiți de-acasă toată istoria obiectivului turistic, nici nu căutați toate fotografiile posibile și imposibile. Vă interesează să știți că în localitatea X, dacă te oprești în curba de după pod și o iei pe drumul paralel cu firul de apă, poți să ajungi la obiectivul turistic Y. Ce găsești acolo rămâne să fie surpriză. Eu îmi printez informațiile găsite, fără a le citi acasă, căci le citesc de obicei pe drum 🙂 Îmi fac auto-ghidaj turistic.

Paranteză falsă: Știu că ideea 2 intră în contradicție cu ideile voastre de spontaneitate și hoinăreală la întâmplare. E o alegere pe care o fac și eu de fiecare dată: vreau să hoinăresc 2000 km la întâmplare sau să explorez TOT ce-i de explorat în ăia 2000 km? Deci vrei doar să mergi și să ajungi undeva sau să explorezi și să vezi tot ce-i de văzut într-o zonă? Din momentul în care mi-am dat seama cât de multe comori mici și ascunse are țara asta, nu mai pot să merg așa la drum întins doar pentru a ajunge într-un oarecare loc – știind că pe drum sunt atâtea locuri frumoase pe care tocmai le ratez și pe care poate nu voi mai avea ocazia niciodată să le văd. Pentru că, să fim serioși, chiar 300 km nu o să merg doar pentru un turn de biserică fortificată de Ev Mediu, dar aș merge pentru turn și pentru rezervația naturală aflată la mică distanță și pentru cetatea medievală de mai la sud, etc. Însă acestea nu se află sub nasul tău, la drumul mare, nici nu sunt marcate corespunzător. Așa că am renunțat la hoinăreală la întâmplare și am ales hoinăreala în cunoștință de cauză, dacă are sens. 

Ideea 3: Timpul și distanța.ro 

Adevărul e că eu stau cu 3 chestii deschise: distanta.ro , Google Maps și Google/Wikipedia. Și înaintez virtual pe traseu cu toate trei deodată. Dacă e doar 1 zi, e simplu. Dacă e vorba de mai multe zile și nu vrei să te prindă noaptea pe munte, nepregătit, e poate mai complicat. Ca idee, toate aproximările de timp se fac întotdeauna în sus. Dacă zice acolo că drumul durează 3h20min, ia în calcul 4 ore. Se mai iau în calcul opririle pentru mers la toaletă, pentru luat masa în vreun restaurant fancy la margine de pădure, etc.

Ideea 4: Alte amănunte gen unde ne cazăm și ce mâncăm 

De cele mai multe ori, optez pentru pus de acasă ce se poate pune. Dar iau în calcul și mese sănătoase la pensiuni sau restaurante. Pentru cazare, anul acesta am testat cortul în tot felul de locuri și circumstanțe atipice. Funcționează 😛 Pentru vacanțe mai lungi, combinația de cort + cazări de câte o noapte, două, trei la pensiuni e ideală. Te bucuri de avantaje diferite, echilibrezi confortul cu libertatea.

Ideea 5: Dacă se poate, alternează 4 roți cu 2 picioare

cum să devii călător în românia turist bani

În ultimul an, VVV-ul lui Tarfin ne-a plimbat pe toate drumurile și pseudo-drumurile. Înainte de cele 4 roți simpatice, în urmă cu un an – doi, vă spuneam că organizam excursii și drumeții. Mergeam cu autocare de 50 de locuri, dar și cu microbuze de 20 sau mai mici. Și mai înainte de asta, eram la curent cu programul autobuzelor ce circulau la nivel regional, iar ca alternativă există și trenul, deși nu am devenit chiar foarte familiară cu mersul trenurilor (în mod ironic, căci locuiesc lângă calea ferată 😀 ). Alternativa și provocarea supremă pentru mine, în momentul de față, e bicicleta (și alte variante cu 2 roți).

Dintre toate, recomand totuși călduros să vă faceți rost de o mașină. Într-o mașină încap 5 oameni, costurile de transport se împart la 5, e chiar ok. Dar mai ales aveți libertatea de a opri oricând vreți, spontan sau planificat. Vă puteți pune mâncarea cu voi, arcul și săgețile, corturile, un Dix it, etc. Puteți chiar plăti pentru serviciile cuiva, să vă transporte. Dacă sunteți grup mai mare și nu aveți nicicum de niciunde mașini, să luați în calcul că puteți închiria un microbuz cu șofer de la firme de transport. Dacă se ocupă toate locurile, costurile sunt mai mici decât ai crede. Evident, e greu să sincronizezi un grup de prieteni și există riscul să rămâi cu locuri goale și nah, de plătit va trebui să plătești. Dar se pot evita situații de genul cu multe insistențe și tehnici îmbunătățite de motivat oamenii să iasă din casă 🙂

Idei finale: Nu știu dacă am acoperit tot ce era de acoperit, dar sper să fie de folos.

Aaa: Aproape am uitat. În Cluj, de exemplu, există ghizi sau firme care organizează drumeții de 1 zi – 2 zile, la prețuri decente. Adică 100 lei / lună (traseu de o zi) cred că orice omuleț cu dor insuportabil de ducă își „permite” sau se străduie să-și permită. E vorba de priorități și în ce anume alegi să investești, cred.

Cam atât. Dacă am uitat ceva, dați-mi de știre 🙂

cum să devii călător în românia turist bani

 

Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Adventureee, ziua 2)

Standard
Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Adventureee, ziua 2)

Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Costești (corturi) -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi. 
Ziua 8: Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.

Dacă aveam niște limite, mi le-am depășit în căutarea vechilor cetăți dacice din Munții Orăștiei.

Sunt zile care îți rămân în suflet pentru frumusețea unor clipe, pentru lipsa de griji și conectarea cu oameni dragi. Mai sunt și zile grele și urâte. Ziua 2 a fost o zi atât de frumoasă, atât de grea, atât de frumoasă! Din categoria zilelor frumos de grele, care te învață să îți depășești limitele.

Lăsăm corturile în paza pisicilor și pornim spre prima cetate: Cetățuia Costești. E una dintre cele șase cetăți dacice din Munții Orăștiei incluse în patrimoniul mondial UNESCO. Spre Cetățuie, drumul e prietenos cu turistul nepregătit. Poți urca pe patru roți, până la un punct, până vezi pe dreapta o poieniță cu efect fish-eye natural 🙂 (aș recomanda înainte de a ajunge aici, într-o curbă rotundă și frumoasă).

1-1

De acolo, o foarte scurtă plimbare și iată-te în vechea reședință a regilor geto-daci. Cetatea Costești – Cetățuie, al cărei vechi nume nu se mai știe, avea rol de a apăra drumul spre Sarmi, a fost distrusă în anul 106 și nu a mai fost niciodată reconstruită. Din cetate, au rămas ziduri, trepte, rămășițe de turnuri, urmele unor vechi temple.

1-3

Stând cocoțați pe locul unde se întindea vechea cetate, chiar lângă unul dintre turnurile-locuință, auzim în zbor explicațiile unui ghid despre ingeniozitatea alegerii locurilor de construcție a celor șase fortificații dacice. Azi, locuitorii cetății și gazde ireproșabile, ne sunt vietăți și flori curioase.

1-2

1-5

Am mai sta pe-aici o vreme, ne bem cafeaua. Pornim la drum, doar pentru a ne opri în poienița în stil fish eye. Aici ne luăm prânzul. Așa-i când te vrăjesc stelele și îți cântă pădurea -> dimineața se contopește deopotrivă cu miezul nopții, cu miezul zilei.

Înainte de a porni înspre următoarea cetate, scurt rezumat pentru exploratorii de frumos. Drumul de acces spre Costești – Cetățuie începe la o intersecție din Costești, imediat după o poartă susținută de doi daci. Treci podul cu balustrade albastre și cotești la dreapta, pe drumul paralel cu firul apei. Treci în curând pe lângă Jandarmeria Montană. De aici, urmezi traseul fără abatere 🙂 

* * *

Ne părăsim mașina în parcare La Ionică, după ce ronțăim câte ceva. Niște…, cum le zice, nișteee… (aflu eu!). Trecem iar podul, însă de data aceasta nu mai cotim înspre jandarmerie, ci urcăm pe o cărare abruptă, aflată pe stânga drumului. Pentru a ajunge la cetatea Costești – Blidaru, ne vom afunda într-una dintre cele mai minunate păduri.

Virșli, așa le zice!

Urcușul spre Blidaru… nu-i ușor. Și îmi dau seama rapid că nici nu-mi pasă ce-o fi la cetate. Pădurea mă vrăjește cu totul. Aș rătăci prin ea cu zilele, aș îmbrățișa copacii la rând, le-aș asculta poveștile tăcute. Se aud tunete în depărtare, cerul s-a întunecat. Ar trebui să grăbim pasul. Dar stai, numa’ un pic, uite copacul ălaaa. Uite și copacul infinitului. Uite și străjerii cetăților dacice!

2-2

2-3

2-copaci-aaa

2-copaci

Pe când ieșim din pădure, la cetate, începe să plouă. Sau începem noi să simțim ploaia, căci în pădure copacii ne protejau. Ne retragem înspre marginea pădurii, facem un popas sub un copac. Ce savuroase sunt clipele de repaos după un efort fizic serios, când ți se taie respirația de la atâta minunare și atâta urcuș.

Cu ploile și furtunile începeam acum o relație pasională de du-te, vino. Știu ele când ai nevoie de răgaz, când ai nevoie de manifestare. Timp de o jumătate de oră, poate, cerul s-a liniștit, iar noi am explorat în voie ce pare să fi fost cel mai puternic complex fortificat dacic din zonă. E a doua cetate pe care o vizităm, din rândul celor șase cetăți dacice incluse în patrimoniul mondial UNESCO.

Cetatea Costești – Blidaru își ascunde secretele sub movile de pământ și vegetație, între ziduri vechi, sub nori cenușii.

2-1

2-4

Începe din nou să plouă și ne adăpostim o vreme sub copacul imens de lângă cetate, mai furăm câte o fotografie, câte o amintire. Ne gândim că la întoarcere spre Costești sigur ne va prinde o ploaaaie, însă pădurea ne scapă. Abia auzi ploaia în vârf de ramuri, se prelinge printre frunze, pe trunchiuri de copaci, spre pământ. Noi ajungem aproape uscați înapoi la mașină.

Ni se pare că stăm bine cu timpul, așa că mai savurăm o cafea cu pișcoturi pe terasă La Ionică înainte de a porni înspre Sarmizegetusa Regia. Abia aștept! Azi e ziua cetăților dacice. De știam însă ce ne aștepta la Sarmi, n-am mai fi zăbovit liniștiți la cafea.

În cele din urmă, pornim. Urcușul și plimbarea prin pădurea ce ne-a dus la cetatea Costești – Blidaru au avut efect energizant. Iar asta ne-a prins bine odată ajunși în zona Sarmizegetusei Regia. Pare-se că drumul s-a surpat în ziua aia (sau cu o zi înainte? sau cândva zilele alea), iar accesul cu mașina a fost blocat pentru turiști. Cetatea poate fi vizitată, dar trebuie să parcurgi pe jos un drum de 5 km. Drum care devine destul de abrupt pe alocuri 🙂 Și ce?, zicem. Adică, ne-am descurcat prin pădure, spre Blidaru, aici vorbim de drum asfaltat, 5 km nu-i chiar atât de mult. Bine, bine, dar domnul nu vrea să ne lase să urcăm ăia 5 km, așa, pentru binele nostru. E 19:15, iar programul de vizitare se încheie la 20:00.

Pff, sincer, m-am documentat destul de bine înainte de a porni la drum și nu am găsit așa, la primele click-uri, ideea că ar fi un program de vizitare așa strict aici, la cetate. Desigur, privind în retrospectivă, are sens. Dar când îți „planifici” două săptămâni de traseu, de exemplu, e util să găsești astfel de informații cât mai rapid și ușor în vastitatea internetului. Măcar ideea că au program de vizitare, cu ultima intrare stabilită cu juma’ de oră înainte de ora de închidere, pentru a ști la ce să te aștepți… etc. Pentru turiștii ăștia mai sălbatici, ce umblă prin păduri și vizitează cetăți ascunse-n munți, care n-au auzit încă de ore de vizitare și tarif de căscat ochii la ruine 🙂

Altfel, te vezi nevoit să faci muncă de lămurire cu trei oameni, încercând să le explici că n-au cum să parcurgă ăia 5 km urcuș în 15, hai cu indulgență, 30 minute. Cred că domnul a văzut trei oameni cu trei priviri diferite: de revoltă, de disperare și de încăpățânare. Și a zis ok, urcați. Dacă nu vă lasă să intrați, să nu ziceți că nu v-am spus. 

Și am pornit, aproape în fugă.

3-7

3-3

Ironia e că drumul chiar era marcat pentru ceva maraton de alergare, din sută de metri în sută. Iar în poza de mai sus nu îmi aranjam părul, ci încercam să îmi liniștesc pulsațiile din ceafă. Și eram abia la început. N-aș ști de unde am avut resursele fizice și psihice să facem drumul ăla într-un timp atât de scurt. Un Cipri nervos pe ideea de a fi restricționat și limitat în a vizita niște locuri aflate în munți, până la urmă, în inima pădurilor, în tot ce înseamnă prin excelență libertate și lipsă de constrângeri. Un Tarfin tăcut și concentrat pe câte-un pas, pe rând, unul câte unul. Iar eu, nu știu, acolo în mine, într-o luptă strânsă cu durerile alea în ceafă de la efortul fizic și cu o scădere serioasă a glicemiei. Cred că am mers o bucată bună de drum cu negru în fața ochilor și cu brațele amorțite, cu furnicături. No, nu-i de glumă cu hipoglicemia asta. Am ronțăit rapid niște biscuiți și mi-am revenit până la urmă.

Am ajuns pe când ultimii turiști își încheiau vizita. Cred că oamenii au cumva o plăcere sadică în a-și necăji puțin semenii, dacă se află într-o poziție de putere, fie ea și foarte temporară. Teoretic, mai erau câteva minute (5-10 minute) până la ora închiderii. Da, depășisem serios acea „ultimă oră de intrare”, dar nu era musai să zăbovim cu orele la cetate. Voiam doar să o vedem. Am alergat 5 km la deal, mai putem încă puțin pe loc drept 🙂

După câteva bla-bla-uri la poartă, am intrat. Întotdeauna m-am întrebat care o fi aportul de fascinație cauzată de loc în sine, de încărcătura lui istorică („energetică”, fără a lua prea în serios termenul) și cea cauzată de ce-i în mintea noastră, de modul în care ne raportăm noi la astfel de locuri.

3-1

3-9

Aș fi înclinată să cred că noi creăm conexiunea cu locul, noi suntem Observatorul, vedem și interiorizăm energia unui loc. Iar apoi o exprimăm cum putem și o transmitem și altora. Dar nu pot nega forța unor locuri. Unele aparent banale. Dar care pot reduce la tăcere grupuri întregi de oameni. Ți se strecoară pe sub piele și te simți de parcă tocmai traversezi Universul, dincolo de timp și spațiu, stând pe loc. Paradoxuri.

3-8

Cu asta am rămas de la Sarmizegetusa Regia. Datele istorice le poți citi și reciti. Dar clipele alea, câteva zeci de secunde aproape ireale, în care soarele alunecă printre copaci și te scaldă într-o lumină caldă… sunt unice, sunt Prezent continuu.

3a-2

3-4

Ne-a luat mai mult timp să coborâm decât să urcăm. Ne-a luat tot timpul din lume, căci simțeam că îl avem pe tot. Ne-a prins apusul albastru-mov-roz-portocaliu șezând în mijlocul drumului, pe jos, așa, pur și simplu. Întinși pe spate, cu ochii-n cer. Victorioși și lălăind cântece dacice de libertate. Ne-au purtat pașii la trei cetăți într-o zi!

3-6

3a-1

Ne-a prins și luna pe-nserate, pe-același drum, încercând să-i zâmbim printre ramuri de copaci…

3-2

Iar când, în cele din urmă, am ajuns jos, la mașină, ne-a prins întunericul și ceața. Și o foame cruntă! 😀

3-5

 

Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului [Adventureee, Ziua 1]

Standard
Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului [Adventureee, Ziua 1]

Uite că ajut și la refacerea traseului, să nu mai fiu trasă de urechi! 😛 
Deci Ziua 1: Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești (campare aici).

Pornim din Cluj așa cum se pornește la drum, de dimineață bună, adică pe la ora 14:00. Un semn mai evident de atât din partea Universului cum că așa urma să ne sincronizăm cu noi și cu restul lumii pe tot parcursul călătoriei, nu am fi putut primi :))
Pornim deodată cu tot alaiul de untoldiști ce părăsesc orașul din inima Transilvaniei. Am uitat de ei, cine s-ar fi gândit să îi ia în calcul. Sunt eu o mică obsedată, dar îmi scap și mie detalii… Noroc cu sticker-ul melcesc lipit pe mașină, le va fi util celor din spatele nostru, cu siguranță îi ajută să fie mai liniștiți, cu siguranță ne-a scăpat de multe înjurături, nemulțumiri, etc.

Pe drum, mulți arbori Paulownia și alți arbori cu un fel de păstăi ce atârnă (ăștia ce specie or mai fi?). Paulownia par să fi invadat țara în ultimul an. Cresc pe ici, pe colo, aparent nevinovați… Înaintăm cu încetinitorul, avem timp să căscăm ochii la drum, pe dealuri, la frunzele copacilor…

Trecem și prin Aiud, iar toți cei care au mers vreodată pe direcția Cluj – Alba-Iulia, au trecut și prin Aiud. E un orășel mic, știi că în centrul lui sunt niște ziduri, le vezi de fiecare dată, dar fiind doar ceva mic orășel, nu oprești niciodată, grăbit fiind să ajungi undeva.

Azi oprim în Aiud, la Cetatea Aiudului. Cât să fumeze băieții o țigară, două, iar eu să dau o tură de cetate (și o tură de urzici).

cetatea aiudului

Locul are potențial, păcat că nu-i pe mâini ce au atașate și un creier 🙂 Se muncește pe-acolo, există niște schele, de vreo câțiva ani (?), dar nu pare a se concretiza nimic… Cu toate astea, mi-au plăcut cele 15 minute învârtite pe-aici.

cetatea aiudului 2

Cetatea e un mic giuvaer și doar o altă dovadă că nu știm să apreciem, implicit să valorificăm ce avem în propria curte… Ca idee, e una dintre cele mai vechi cetăți urbane din Transilvania (sec. XIII – XVI), fiind construită pe o veche așezare daco-romană.

cetatea aiudului 3

De peste drum de cetate ne luăm niște sandwich-uri să avem cu noi, căci ne așteaptă melceală pe șoselele patriei. Mă amuz de situație, însă adevărul e că ne prinde bine, e ca un fel de trecere forțată de la viteza în care ne trăim viețile, zi de zi, la un ritm încetinit. Așa, ca de vacanță.

*** Cetatea Alba-Iulia, Sântimbru, Lancrăm (Râpa Roșie) și Cetatea Orăștiei se cer explorate cu altă ocazie *** 

Ajungem în cele din urmă la Castelul Corvinilor sau Castelul Huniazilor sau Castelul Hunedoarei, încă nu ne-am decis cum să-i spunem. Mie îmi place al Corvinilor, poate pentru că mi-e familiar numele, poate pentru că-mi place rezonanța și sonoritatea numelui și asocierea lui cu pasărea ce simboliza, cândva, înțelepciunea și longevitatea. Știu despre castel că e apreciat ca fiind unul dintre cele mai frumoase din țară și din Europa. Îmi e atât de familiar din fotografiile altora, încât nu prea știu la ce să mă aștept. Nu că s-ar diferenția de altele, dar uite și o poză făcută de mine 😀

IMG_3488

Castelul a fost inclus în ceva top 10 destinații de basm din Europa și, cel puțin ca o primă impresie și admirat din exterior, cam asta e senzația, că e de basm. Sau… drăguț, „pretty”.

Foarte pe scurt, de reținut ar fi că e cea mai mare construcție medievală din România cu funcție dublă (civilă și militară), din care încă a mai rămas ceva. Și că, evident, aparținea familiei Corvinilor (Huniazilor, Ioan de Hunedoara, Matia Corvin, etc…).

IMG_3338

Castelul începe să îmi placă, de fapt, odată ce ne aflăm între zidurile lui. Cine știe, poate frumușenia exterioară, atât de evidentă, nu are un impact deosebit asupra mea. Cred că am nevoie să simt că explorez și descopăr.

IMG_3352

IMG_3349

IMG_3390

IMG_3397

IMG_3403

IMG_3409

IMG_3414

Unii aruncă bani, alții – minioni :)) Ce priveliște sumbră! Una peste alta, mă tot bântuie ideea că e tare picat din cer castelul aici (sau picat din basme, hihi). Cu siguranță, Ioan de Hunedoara nu ar fi anticipat că într-un viitor nu chiar atât de îndepărtat, grandoarea castelului va constrasta cu… un alt soi de turnuri (?).

castelul corvinilor

Mă întreb cât de picat din cer va părea blocul în care locuiesc eu acum, dacă va fi restaurat și păstrat printre clădirile din viitorul unui an 2400, de exemplu, hihi 😀

Mai privim o dată castelul și pornim din nou la drum. Destinație de seară: Costești. Nu fără a ne bucura între timp de surpriza unui apus pictat parcă, pe cerul satului Ocolișu Mic, nu fără a încerca să luăm Lunu’ cu noi…

IMG_3509

14124315_1375275929166383_2596107683580610921_o

Liliacul măgurean și trei scântei [Adventureee, Ziua 9]

Standard

Plouă încet. Apoi, se dezlănțuie cerul, cu tunete și fulgere. E prima zi în care ploaia ne chiar ține „în casă”. Savurăm o cafea (mult prea dulce) în foișor, spionând norii din Măgura și Piatra Craiului…

20160816_155451

Bunica lui Adrian ne pregătește o supă (sau o ciorbă, nu rețin care-i diferența). Ne bucurăm de ea și de o smântână adevărată pe întuneric (nu deplin), căci e pană de curent.

Suntem cazați la o pensiune aparte, cu aripi de liliac. Ieri oprise o mașină pe drum și cineva i-a făcut o poză. Aș face la fel, e o priveliște unică.

IMG_4984.JPG

Simțeam nevoia de o pauză, iar liliacul măgurean se dovedește a fi tare confortabil. Adorm ascultând peripețiile lui Bill prin Australia*. E plăcut aici, poate jucăm Rummy mai târziu.

***

Gazdele noastre sunt trei scântei, o familie tare primitoare. Adrian se întoarce acasă, urcă panta cu bicicleta, un efort de care nu m-aș vedea în stare. Îl vede pe Tarfin cântând la chitară și își face curaj: ne cântă „Dragostea din tei” la ukulele. Îi învață pe copii un englez, mutat aici în sat, în Măgura. Pare încântat de chitară și dornic să învețe. E frumoasă curiozitate copiilor și inteligența lor nativă.

***

13935129_1368177476542895_1266843150842188560_n

Mai bem o cafea, urmărim norii ce par a se ridica dintre munți și decidem că-i frumos să stai 🙂 Învățăm arta de a lenevi, cu alte cuvinte. Ordinea zilelor oricum o cam pierdem, e greu să-ți dai seama dacă e marți sau miercuri, dacă suntem aici de două zile sau de patru. Decidem să mai rămânem încă o noapte.

14107817_1375284639165512_3002288338698104837_o

***

Înainte de somn: rummy, joc ce-mi trezește dragi nostalgii 🙂 E frumos aici, la liliacul din Măgura, găzduiți de trei scântei 🙂

_______

*Bill Bryson, In a Sunburned Country (audiobook)

Măgura în hamac și prin baloane de săpun [Adventureee, Ziua 8]

Standard
Măgura în hamac și prin baloane de săpun [Adventureee, Ziua 8]

Cu Piatra Craiului în dreapta și Bucegii în stânga, Moieciu în vale și Măgura pe culmi, poți visa liniștit în hamac.

M-am cuibărit aici la înălțime, într-un sac de dormit, într-un hamac verde, într-o inedită și tare mică pădurice („șezătoare de copaci” i-aș zice). Dragul ascultă ceva poveste în căști, Cipri visează pe note muzicale, iar soarele și luna își zâmbesc unul altuia. E divin 🙂

IMG_5038

Aș plăti oricât pentru clipele astea suspendate în timp și-n hamac deasupra lumii și deasupra hăurilor de griji cotidiene și lipsite de sens. Și, în același timp, n-aș plăti nimic, pentru a nu le altera valoarea.

IMG_5058

Aici, am realizat că nu-mi mai trebuie nimic. N-avem prea multe nevoi, în esență, și e minunat când crestele munților, nori pufoși și raze de soare îți reamintesc faptul acesta simplu. Simți că adormi și poți atinge fiecare clipă ce te duce spre lumea viselor. Și zâmbești: știi că te vei trezi când vei vrea.

Presiunea timpului a dispărut pe la primul balon de săpun ivit pe măgura aceea, de mai jos, când admirai Bucegii.

IMG_5008

Când te trezești, soarele e pregătit să apună pe Piatra Craiului, iar Lunu se înalță tot mai rapid deasupra Bucegilor. Joc de lumini calde peste Măgura, loc de vis și de visare, de înălțare a gândurilor și de așezare a emoțiilor și trăirilor tumultoase: șșșșșș….

IMG_5067

IMG_5069

Începem să coborâm și noi, deodată cu înserarea.

20160815_195945

Luna Măgura

Gigantul de pe Dealul Domnului: arborele de Sequoia

Standard

În urmă cu vreo doi ani, aproape, declaram fericită că un copac poate fi considerat obiectiv turistic de sine stătător. Știu că nu toți mi-ar înțelege neapărat fascinația pentru copaci, dar știu și că sunt unii care înțeleg perfect. N-aș putea să explic prea bine…

Ceva legat de grația ramurilor și a unei siluete puternic ancorate în pământ cu aspirații de înălțare în văzduh, ceva legat de creștere, de calm și liniște, ceva legat de o minimă dualitate existențială – rădăcinile sunt ca o oglindă subterană a copacului ce crește înspre cer. Ceva legat de siguranță, stabilitate și dezvoltare continuă, dar și ciclică. Și așa mai departe 🙂

Pe scurt, văd copaci peste tot. Mi-s dragi. Unii mi se par fragili și i-aș lua în brațe, alții mi se par de-a dreptul maiestuoși și i-aș lua și pe ei în brațe. Unii te fac să zâmbești, alții te fac să taci și să admiri răbdarea unei ființe care de zeci de ani pare că doar stă, în timp ce continuă să crească, să se dezvolte.

Unii stau și cresc de sute de ani. De mii de ani. Așa ca arborii de sequoia…

Ar fi cam cele mai înălțate ființe de pe Pământ. Date măsurabile: pot trăi până la 5000 de ani, pot ajunge la o înălțime de 145 de metri și o circumferință de 38 de metri. Rezistă la foc – de fapt, incendiile forestiere chiar le priesc. În mod normal, cresc prin Munții Sierra Nevada (California), la peste 2000 de metri altitudine.

Câțiva au reușit să crească și în România. La poalele Masivului Vlădeasa, în județul Cluj, am descoperit fericită, acum vreo doi ani, rezervația forestieră Arborele de Sequoia. A mai trecut ceva timp până când, în cele din urmă, am ajuns pe Dealul Domnului (aflat între satele Săcuieu și Rogojel). Aici se află cel mai impunător arbore din Munții Apuseni: un sequoia ce depășește deja 40 de metri, dominând dealul de mai bine de un veac…

Ajuns în Rogojel, vei părăsi mașina, urmând drumul întâi abrupt, neasfaltat – evident, prin pădure. Drumul de vreo 2-3 km e o experiență frumoasă în sine, cu priveliști pitorești spre Vlădeasa, spre dealuri înverzite, cu gospodării răsfirate pe ici, pe colo, cu sperietori de ciori, urzici, vreun Grivei… 🙂

12107915_1150380891655889_5633656478501605439_n

În cele din urmă, iată-l…

arborele de sequoia

Vei zăbovi o vreme aici, bucurându-te de moment. E ciudat poate să „vizitezi” un copac, fie el și un monument al naturii și, mai ales, o raritate pe meleagurile noastre. Depinde, cred, de cum trăiești și simți experiența. Arborele de Sequoia de pe Dealul Domnului e încă tânăr, mic copil. Aș vrea să ajung prin Rogojel peste o mie de ani, să văd dealul, să caut din priviri gigantul copac. Câte generații vor fi poposit lângă el, câte priviri l-or fi cercetat curioase…

12118782_1150381591655819_3157924649058885706_n

Unde duce drumul ăsta…

Standard

V-aș spune despre toată liniștea aia absolută pe fundal de zumzet de gângănii și huruit de tractor sau despre caii ăia trei ce alergau domesticiți, dar liberi, fără ham, fără șa. V-aș spune despre mirosul de iarbă cosită și aproape uscată sau despre frumusețea florilor sălbatice. Despre melodicitatea fânului adunat în bodi, nu în baloți și despre cum nimeni nu a ridicat ștergătoarele la mașina părăsită în capăt de sat.

Aș insista că dacă e să admitem o perfecțiune a luminii în culori, ea trebuie să fie lumina caldă a soarelui ce apune peste dealuri înverzite.

În schimb, vă spun să vă întrebați la fiecare intersecție oare unde duce drumul ăsta și să vă satisfaceți curiozitatea.

p.s. Dacă toate ieșirile la o țigară ar duce pe tot felul de drumuri, mai că m-aș apuca de fumat 😛 

bodi

p.p.s. Drumul ne-a dus în Tăuți, comuna Florești, peste deal de Cluj.

Stufărișurile de la Sic și Muzeul Dansului

Standard
Stufărișurile de la Sic și Muzeul Dansului

După doar o oră de ascultat muzică în mașină, fie că alegi drumul bun și mai lung sau cel scurt și aventuros, vei ajunge în stufărișurile de la Sic, o mică deltă a Transilvaniei. Care o fi legătura dintre stuf și dans, ne tot întrebăm? 🙂 

Trecuse de ora amiezii când, în cele din urmă, ne-am pornit din Cluj. Pe drum, cafea și sandvișuri, povești între prieteni, iar pe fundal melodii ce aveau să devină „viermi de ureche”.

Am părăsit E576 , făcând dreapta spre Jucu. Dacă te mână simțul aventurii, recomandarea ar fi să nu faci chiar prima la dreapta, spre Jucu de Mijloc, ci să aștepți până ajungi în Juc Herghelie și să mergi pe 109D. Tot în Jucu vei ajunge, dar cele patru roți ce te poartă pe drumuri de țară îți vor fi puțin (doar puțin) mai recunoscătoare.

Satele din zona aceasta a Clujului au ceva aparte. N-am reușit să îmi dau seama ce anume. O fi ceva combinație între apropierea de un drum european și izolarea lor, pe măsură ce înaintezi pe 109D. E senzația unei nuvele fantastice a lui Eliade. O senzație de timp magic, oprit în loc…

Ajunși în Coasta, facem stânga. Vocea GPS-ului ne mai scoate din visare.

stufarisurile de la sic

Iată-ne ajunși. Privind pe geamul mașinii, stufărișurile de la Sic te îmbie legănându-se ușor. Vedem un foișor, uite și turnul! Suntem ca niște melci azi, ne-am dus casa cu noi. Pături, mâncare, haine, două chitare. Ne instalăm în foișor, nu înainte de a privi cu uimire în jur. Nu e o priveliște obișnuită pentru zonele în care trăim.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (17)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (12)

Stufărișurile de la Sic reprezintă o rezervație naturală, o arie protejată pentru stufărișul abundent și păsările care viețuiesc aici. O punte din lemn, cu un farmec aparte, te ajută să traversezi stuful dintr-o parte în alta a lui. Primul foișor, aflat la mică distanță de șosea, la intrarea în rezervație, te îndeamnă într-un stil ardelenesc să faci (deja) un popas. Azi nu e nici o grabă. Te poți opri, poți sta, poți asculta liniștea…

Curiozitatea te va îndemna să mergi mai departe. La jumătatea drumului, observi turnul de lemn și te întrebi dacă poți să urci și tu acolo, sus. Folosit pentru observarea păsărilor din rezervație, turnul e ușor accesibil plimbăreților. O scară de lemn te urcă la primul nivel, apoi la al doilea.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (5)

Din turn, privești în depărtare și observi foișorul aflat la ieșirea din rezervație. Totuși, puntea de lemn pare să se oprească brusc, undeva cu mult înainte de a ajunge la foișor. Cu speranță, pornești să verifici: o fi vreo curbă… ?

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (3)

Așa-i! Podulețul de lemn, mai aventuros și provocator înspre final, îți poartă pașii până la ieșirea din rezervație. Facem un popas și aici, înainte de a face plimbarea întoarsă.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (18)

Stufărișurile de la Sic ne încântă cu mlaștini, iazuri și luciu de apă, cu vegetație de papură și, evident, stufăriș. Poate nu sună atractiv, însă e o zonă de un pitoresc blajin, calm, inedit. Păsările migratoare de baltă, de pasaj sau sedentare care viețuiesc aici sunt multe și diverse: corcodel mic, buhai de baltă, stârc cenușiu, lișiță, presură, cufundar polar, nagâț , pițigoi moțat, cânepar, lăcarul mare sau șorecar.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (21)

Ne pregăteam să părăsim Sicul, îndreptându-ne spre Gherla de această dată. Ne-am zis că după o mică aterizare într-un șanț cu roata din spate, mașina merită și ea condiții de drum liniștit.

Ne-am amintit însă de o fotografie cu cizme atârnate într-un pridvor de casă țărănească. Cu ajutorul indicațiilor primite de la săteni, am ajuns la Muzeul Dansului din Sic, un spațiu inedit într-un sat, o pasiune adusă la viață de un olandez îndrăgostit de aceste meleaguri și tradiții.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (14)

Dansurile sicănești, inițial admirate în fotografiile realizate de Korniss Peter, sunt cele care l-au cucerit pe olandezul Michel van Langeveld. În 2004, cucerit de tradițiile și folclorul maghiar descoperit păstrat încă în Sic, Michel a cumpărat o veche și tradițională casă a dansului.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (16)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (20)

De menționat este faptul că Sicul e împărțit, încă din anul 1438, în trei zone, de-a lungul a trei străzi lungi: Felszeg, Forrószeg și Csipkeszeg (strada I, strada II, respectiv strada III), fiecare cu specificul ei. În trecut, pe fiecare dintre aceste trei străzi se afla câte o casă a dansului popular (mișcarea táncház).

Casa dansului cumpărată în 2004 de către Michel este cea aflată pe Csipkeszeg. În urma restaurării acestei case, Michel a reconstruit și casa dansului din Forrószeg, adăugându-i și un un nou hambar, construit în același stil tradițional. În 2008, Michel van Langeveld a înființat Csipkeszeg Foundation și continuă să promoveze și să păstreze vie bogata istorie a dansului și a tradițiilor descoperite de el în Sic.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (13)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (4)

Odată ajunși la Csipkeszeg Bed & Breakfast, pășiți în curte și întrebați dacă puteți vizita muzeul. Un olandez prietenos vă va prezenta, din perspectiva unui om pasionat de dans, Sicul și tradițiile care au mai supraviețuit până în epoca modernă.

p.s Michel a reușit să adune de la sicani, până în acest moment, cam 460 de perechi de cizme. Cum? Cu ajutorul cafelei olandeze 🙂

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (6)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (19)

La final, îți vei face o promisiune: trebuie să revii la unul dintre evenimentele dansante organizate lunar de către Michel la casele dansului din Sic. Tradiția dansului a rămas aici încă vie și, datorită unor astfel de oameni pasionați, se face cunoscută și nouă, căutătorilor de bucurii și valori autentice.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (22)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (10)

Timpul pare să se fi închis într-o buclă aici, la Sic. Stufărișurile de la Sic sunt ca un fel de portal temporal înspre o altfel de lume, căci îți poartă cizmele în pași de dans înspre liniște și relaxare.

Căi de acces:
1. Cluj-Napoca – Apahida – Răscruci – Iclod – Gherla – Lacul Știucilor, Săcălaia – Sic (59 km)
2. Cluj-Napoca – Apahida – Juc Herghelie – Jucu – Vișea – Coasta – Stufărișurile de la Sic (40 km)

Fotografii: Tarfin Æé

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (11)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (2)

 

De la Cascadă, spre Lespezi și prin Grote

Standard
De la Cascadă, spre Lespezi și prin Grote

Mă bucură soarele de câteva zile și caut cu privirea copacii înfloriți prin oraș. După o doză bună de vitamina D, mi se pare că trăim pe-o planetă grozavă. Nu au trecut încă două săptămâni de când mă plimbam prin zăpadă și ningea ca-n reclamele cu Moș Crăciun de la Coca-Cola (vorba unui tovarăș de drum).

Pe un ton îngrijorător, Adriana mă anunța că a nins prin zona ei. În oraș, era doar frig, dar în zona montană a județului părea că iarna abia începe. Ne-am îmbrăcat bine-bine, de iarnă. Am luat și căciula și, dacă eram cu adevărat inspirată, puneam și mănușile – însă cumva data din calendar ce anunța sfârșit de martie m-a oprit.

Cascada Vălul Miresei de la Răchițele e unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice din județ, cred, alături de Beliș, stațiunea Muntele Băișorii pe timp de iarnă, Salina Turda (evident), Cheile Turzii și, poate, Muzeul Memorial Octavian Goga din Ciucea. Am vizitat-o și revizitat-o în ultimii ani, însă niciodată pe timp de iarnă. Înfruntând nămeții (nah, stratul de zăpadă) depuși pe îngustul drum ce duce spre cascadă, m-a cuprins entuziasmul. ,,Nu e chiar atât de frig să fie înghețată, dar zăpadă este.” Și era… 🙂

cascada valul miresei rachitele cluj

cascada valul miresei rachitele cluj

Drumul până la cascadă e la fel de feeric, așa îmbrăcat în alb, precum Vălul în sine. Concluzie inevitabilă: frumusețea unei cascade pălește în fotografii, fără sonoritatea puternică a apei ce cade în văluri peste stânci, fără forța acestora, pe care o simți când ești acolo la baza ei, privind la cei peste 30 de metri de apă aflată în liberă cădere.

De aici, de jos, vedem o grotă și glumim: acolo vom merge! Teleportați, eventual.

circuitul grotelor rachitele cluj

Pornim însă, deocamdată, spre Vf. Lespezi, sub îndrumarea lui Marius, ghidul nostru montan (–> Active Weekends), iar pe drum mai aflăm una-alta despre legendele locului, despre marcajele traseelor și semnificația lor.

vf lespezi rachitele cluj
marcaj traseu cerc rosu rachitele

Abia când am luat-o pe cărarea ascendentă spre vârf, am conștientizat că, totuși, iarna poți întâmpina dificultăți în parcurgerea unor trasee care altfel, pe timpul verii, nu prezintă provocări. Zăpada moale și pământul îmbibat de apă ne-a permis însă să ajungem rapid pe Lespezi.

Am mai găsit un loc de vis ce are darul de a-ți goli mintea, de a te elibera de orice griji și gânduri obositoare. De pe Lespezi, cascada pare acum mică și firavă. Aici, a început să ningă frumos, ca în povești. M-aș întoarce vara și aș sta câteva ore bune aici, pe stânci, doar privind în zare, peste păduri…

vf lespezi rachitele cluj 2 (2)
vf lespezi rachitele cluj

Am stat întinși la soare, pentru scurtele minute în care și-a făcut loc printre nori, am tras cu urechea la explicațiile lui Marius privind orientarea în natură cu ajutorul hărții și a busolei (și privind importanța acestora atunci când pornești la drum!) și am făcut cale-întoarsă spre cascadă, nu fără a ne bucura de mici comori descoperite pe traseu 🙂

cascada valul miresei vf lespezi traseu cluj 5

De-acum, urma să ne aventurăm în Circuitul Grotelor. Se anunța o urcare mai abruptă și mai intensă, lanțuri pe stânci, scări, intrări în grote și un strat pufos de zăpadă. Acum era momentul în care conștientizam că da, vom ajunge pe-acolo, la grota pe care o văzusem de jos, de la cascadă!

circuitul grotelor rachitele traseu

Peștera Șușman a fost surpriza zilei pentru mine și, apropo de emoția primei dăți, dacă aș fi știut traseul exact din avans, poate mi-ar fi trecut prin cap să spun pas. Uneori e mai bine să nu știi. Mă înspăimântă spațiile înguste, apăsătoare. A fost o nimica-toată, dar nu m-aș fi văzut târându-mă pe coate printr-un mic (foarte mic, foarte scurt, nici cât sfert de om) tunel pentru a ieși dintr-o grotă/peșteră.

Astfel de momente sunt prețioase! Nu pot decât să mă bucur că Marius nu a detaliat în avans pe unde vom merge pas cu pas și a păstrat mici surprize pentru traseu. Istoria peșterii este, de asemenea, impresionantă. Din nou, privind de jos, de la cascadă, n-ai fi zis că cineva ar fi putut trăi, locui acolo, pentru o perioadă considerabilă de timp…

circuitul grotelor pestera susman cluj traseu
circuitul grotelor pestera susman cluj traseu

De aici încolo, traseul a devenit o aventură și o distracție! Mi-am rupt ceva prin geacă și am improvizat niște brățări, am alunecat prin zăpadă, am îmbrățișat, de nevoie și cu drag, niște copaci imenși, unii și-au dat jos hainele și s-au lăsat îmbrățișați de zăpada rece (un boost de adrenalină!), ne-am bucurat din suflet de ultima zi de iarnă! 🙂

circuitul grotelor adventure cluj

Poze făcute de Tarfin & Lulu 😛

Scărița Belioara

Standard

Oamenii au tot felul de voci interioare care strâmbă din nas, undeva, în vreun colț de creier, când ceva nu e bine. Uneori, e greu să îți dai seama ce îți transmite propria minte. A mea suferă când se plafonează în vreo rutină, când îndrăznesc să nu țin cont de ceea ce mi-aș dori cu adevărat să fac. De ce te simți frustrat, obosit, nemulțumit? Oboseala psihică, de multe ori, vine dintr-un soi de stagnare, de lipsă de alternative mentale și insistare pe aceleași lucruri, zi de zi – pe termen lung, sunt mai obositoare decât orice efort cognitiv la care te-ai supune.

Uitasem că am nevoie de aer curat și de munte. Nevoie de munte ca de aer. Dacă aș putea să iau starea de bine de acolo cu mine, acasă, aș trăi într-o continuă euforie și liniște.

Stațiunea Muntele Băișorii devine un fel de centru existențial pentru toate rătăcirile frumoase de care simțim uneori nevoia. De acolo, alegi direcția și pornești. Drumul nu te va dezamăgi, nu a făcut-o niciodată.

scarita belioara 3

scarita belioara 4

De data aceasta, ne-am îndreptat pașii înspre rezervația naturală Scărița – Belioara. Am văzut în ultimii ani câteva fotografii din rezervație: stânci și priveliști care îți taie respirația.

În pas alert, traseul l-am simțit apăsător pentru plămânii mult prea întoxicați de aerul urban. Dar cu fiecare inspirație ți se limpezesc gândurile, cu fiecare pas făcut te simți mai aproape de cer, de tine, de ceilalți.

scarita belioara 2

scarita belioara 6

Scărița – Belioara este o rezervație geo-botanică din masivul Muntele Mare, o altă poveste de iubire cu pornire din Băișoara 🙂

scarita belioara

scarita belioara

scarita belioara 10

Vârfuri muntoase, peșteri ascunse, un platou calcaros aflat la peste 1 350m altitudine (rezervația Șesul Craiului), abrupturi, stânci tăioase și spectaculoase, toate pot fi găsite în rezervație, toate își poartă liniștea neostenite…

scarita belioara 13

scarita belioara 8

scarita belioara 9

Și cum furtuna părea să ne amenințe, am grăbit pasul. Sper doar să mă mai poarte pașii cândva pe-aici, într-o zi senină, când timpul pare infinit și ziua nesfârșită…

scarita belioara 11

scarita belioara 12

scarita belioara 14

Povești cu oameni și câini prin Moara de Pădure…

Standard

Ceasul deșteptător răsună între munți, la unison. Sunt glasuri canine, pasiv-agresive, ce te fac să treci pragul satului cu urechile ciulite și ochii larg deschiși.

Aș ignora alarma telefonului, dacă n-aș ști că mă așteaptă lume. Îmi plac diminețile, dar nu după trei ore de somn, când mă iau frisoanele doar la gândul că trebuie să mă ridic din pat. Să o sun pe Iulia… să o rog să mă ierte… sunt prea obosită, am organizat plecările și voluntarii până târziu, după miezul nopții (noroc cu Feri și gomboții ăia buni!)… sigur ar înțelege, sigur s-ar descurca…

Văicăreala se încheie odată cu ieșirea din casă. Încă nu e ora 06:00, încă orașul e amorțit, într-o liniște deplină. Pe Eminescu ne așteaptă Rakosi V., căci mergem la munte cu-n taxi: mici detalii ce îmi fac mintea să zâmbească (fața încă-i adormită). Dacă aș fi știut că la sfârșitul drumului voi da peste o iubire uitată, rămasă ani de zile în așteptare, n-aș mai fi dormit deloc.

***
De aici încolo, drumul îmi este familiar. Pe-aici mergeam cândva, de mult, înspre Valea Ierii, la cabană. Nu băgasem niciodată în seamă satele prin care treceam, doar stânci și curbe, vreo clădire dărâmată, rămasă în paragină cu anii. Acum urmărim cu atenție, toți patru, tăblițele ce marchează intrarea în sate.

,,Aici, oprește, oprește. Moara de Pădure, e primul sat. Pff, mulțumim, ne descurcăm. Da, pe jos o vreme, vedem noi, sunt vreo nouă sate în total în comună. Da, vine mai târziu să ne ia cu mașina primăriei, acum e prea devreme să-i dăm trezirea.’’

Taxi-ul se îndepărtează de noi, pornește din nou spre Cluj. Iar mașina primăriei nu va mai veni niciodată după noi, să ne scutească de rătăciri prin sate de munte. Pe cât de dezamăgitor, pe atât de norocoși suntem. Dacă ar fi venit să ne ajute, după cum ne-au asigurat cu o zi înainte, am fi ajuns în toate cele nouă sate, după cum era planul și scopul. Dar câte comori am fi ratat, câte experiențe frumoase, câte clipe suspendate în timp și creionate pentru totdeauna în sufletele noastre pur și simplu nu ar mai fi fost!

2 moara de padure.JPG

Privim tăblița. O fi vreo moară în sat, prin pădure? Nedumeriți, curioși, încă timizi și nu chiar cuprinși de spiritul explorator, intrăm în sat. E momentul în care o nouă alarmă se declanșează. E ceasul deșteptător al satelor de munte: un câine latră când trecem prin fața porții. La următoarea casă – a doua casă din sat, un altul s-a trezit și se agită și el. E doar o chestiune de timp, un timp scurt, de câteva zeci de secunde, până când ne resemnăm cu ideea că tocmai am trezit tot satul.

DSC_2421 caine scummmp.JPG

De-acum, însă, ne consolează razele blondului. S-a ivit molcom deasupra pădurilor de brazi și ne spunem, cu jumătate de gură, că oricum s-ar fi trezit deja și oamenii.

Urmăm șoseaua, căci Moara de Pădure e un sat atipic de munte, se întinde de-o margine și de alta a drumului. Eu și Iulia suntem cu agendele și pixurile în brațe, Robert (/Paul/Bogdan 😛 ) și Alexandrina își dezmorțesc aparatele de fotografiat. Suntem un grup ciudat, aș zice, după privirile nedumerite ale sătenilor.

Pe stânga, niște haine lăsate pe pietre, lângă râu, la înmuiat. Pe dreapta, o căsuță albastră scoasă parcă din povești…

DSC_2364 casuta moara de padure.JPG

Ni se spune că nu-i nimic interesant de văzut pe-aici. Cumva confuzi, sătenii dau din cap și zic că nu, nu-i nimic de văzut. ,,Ce să fie, nu știu”.

După câteva nu-uri și nu știu-uri, începem și noi să credem că poate Moara de Pădure e doar atât, câteva case înșiruite de-a lungul unei șosele, câțiva câini matinali și câțiva oameni suspicioși. Înaintăm, fiecare adâncit în gândurile sau fotografiile lui.

Din spate, ne ajunge prima mișcare semnificativă din sat: o căruță cu doi oameni, trasă de un cal superb. Căruța pare că stă se se destrame, nici cei doi oameni nu sunt îmbrăcați tocmai în haine de sărbătoare, de aici și contrastul puternic între aceste detalii și calul atât de bine îngrijit.

DSC_2369 calut moara de padure.JPG

Ajunsă în drept cu noi, căruța încetinește… Ne privim unii pe alții, Robert le zice oamenilor bună ziua, i se răspunde agale. Cei doi, soț și soție, continuă să ne privească. Robert îi întreabă dacă nu ne iau și pe noi într-o plimbare. Cum să nu, urcați.
De fapt, ne așezăm, e căruță ,,deschisă”, fără margini, specială pentru căratul lemnelor. Suntem serviți cu nuci, aflăm că animalul de a cărui frumusețe ne tot minunăm noi e sursa lor principală de ,,venit”, un mijloc de supraviețuire. Normal că au grijă de el. De-ar gândi mai multă lume așa, ne gândim.

Le spunem ce facem prin satul lor și, deja deznădăjduiți, le punem și lor aceeași întrebare. Chiar nu-i nimic interesant de văzut pe-aici? Nici o poveste, vreo legendă, ceva specific locului? Cred că ei sunt primii care se luminează la față (de fapt, cred că privirile li s-au aprins voios) când aud întrebarea.

Ba, sunt multe. Acolo uite, sus lângă stânci, e Cetatea lui Gelu. Apoi, undeva mai în față, pe partea asta…

Stați, cetate? Ce cetate? Sigur? Este o cetate aici?

Da, e aici aproape. Doar urcați pe-o cărare lată, v-o arătăm noi imediat, apoi la podulețul cu pârâul țineți stânga, apoi se îngustează cărarea dar tot urcați pe ea până sus. Vă arătăm. Nu știm ce istorie are, e cetatea lui Gelu, așa-i zic oamenii. Dar mai bine îl întrebați pe nea Ilie! E un bătrân aici în sat, toată lumea îl știe. Știe cred că toată istoria! Orice știe să îți zică. Umblă numa’ desculț de zeci de ani, că-i iarnă, că-i vară.

Așa. Pe partea asta, este o groapă, ca o grotă de-asta în pământ, fără fund. Așa se zice. Au încercat oamenii să îi dea de capăt și nu s-a putut. Cine știe. Și mai avem un bătrân în sat, nea Avram, are peste 80 de ani. E dogar și încă poate lucra cu un ciocan din ăla de 5 kile.

Parcă ziua a devenit mai senină pentru noi. Ne ridicăm de pe căruță, le mulțumim tot zâmbind de plimbare și de poveștile spuse și ne decidem să-l vizităm pe nea Ilie. Îl găsim la o răspântie de drumuri, unul asfaltat, unul de pământ. Nu i se vede casa, e ascunsă de copaci. Ni se spune, din vecini, că e ora la care obișnuiește să își bea cafeaua la o vecină. Cumva, ni se dă de înțeles, că vom fi privilegiați dacă va vrea să stea de vorbă cu noi.

DSC_2392 nea ilie.JPG

Îl ,,prindem” când vrea să iasă din casă, din curte. Bătrânelul acesta e un izvor de povești știute și neștiute, pare a fi desprins din lumea hobbiților lui Tolkien. Mă tot gândeam că dacă celebrul scriitor ar fi avut vreo sursă de inspirație de pe meleagurile noastre, asta trebuie să fie: picioarele omului de munte, veșnic desculțe, umblate și trecute prin greutățile vieții, dar și prin bucuriile date de frumusețile naturii.

DSC_2384.JPG

Nea Ilie e printre primii oameni ai satului. Când a ajuns el prin zona aceasta, când s-a mutat aici, erau ,,doar patru căși”. Dar a rămas aici, în Moara de Pădure, e martorul trecerii timpului. Anii nu au fost blânzi cu el, dar el își începe liniștit diminețile, pornind desculț prin sat, în căutarea unei cești de cafea pe la vecini care-l primesc cu brațele deschise.

DSC_2413.JPG

Îl urmărim cu privirea, cu un strop de curiozitate și bucurie, emoții pe care le avem când întâlnim personaje ieșite din tiparul cu care suntem obișnuiți.

De aici, spre misterioasa cetate a lui Gelu. Va urma 

Din seria ,,Băișoara – Povești de iubire’’
Fotografi: Robert Igna & Alexandrina Mesaroș

DSC_2435.JPG