Arhive pe etichete: ganduri

nocturne #5: bosumflare

Standard

Nu știu, mi-e creierul bosumflat parcă, îl simt cum se-nfoaie, încearcă apoi să se ascundă într-un colț de cap, se agită, apoi vrea doar să doarmă. Bănuiesc că nu-i singurul creier din lume care are-așa o viață proprie și ușor rebelă și-mi dau seama cât de instinctiv ți-e să cauți explicații în mediu, să atașezi o cauză unor stări, să-ți spui o poveste ce explică bosumflarea. Câteodată, se-agită creierul pur și simplu, nu toate stările noastre sunt efecte, nu toate au vreo cauză specifică. De-asta mă detașez de propriul creier uneori. Mă afectează, mă supără, mă enervează, dar nu-l iau în serios. Nu mă mai identific 100% cu ce gândește și cum se simte. Cândva mă regăseam în tot ce trăia el acolo, mic organ închis într-o cutie craniană. Acum… treaba lui. M-a bâzâit întreaga zi cu tot felul de gânduri răzlețe, cu emoții inutile din sertarul ălora de le tot cărăm cu noi o viață întreagă, i-am tot cedat timp și atenție, mi-e ciudă pe mine acum. În altă ordine de idei, în timp ce scriu aici, primesc un newsletter care mă anunță că „Your brain is lazy.” Creier la creier trage, toți oamenii din lume abonați la Taco from Trello, stresați de propriul creier, au primit în momentul ăsta un mesaj inoportun și nelalocul lui. Creierul meu nu-i leneș, ci bosumflat și relativ frustrat. Mi l-aș vrea și leneș, în adevăratul sens al cuvântului.

Somnul vindecă bosumflarea.

Anunțuri

Din adâncuri

Standard

Unele intamplari si interactiuni cu alti oameni prind radacini in fiinta ta. Poate pentru ca ies din tipar sau, dimpotriva, pentru ca iti confirma un pattern, un mod al tau de reactiona la ce fac altii. Mai ales in cazul din urma, te zbati sa nu asimilezi experienta, sa nu tragi concluziile, sa nu intaresti niste scheme cognitive deja formate, sa nu generalizezi (!).

Si crezi ca ai reusit – pana intr-o dimineata, cand te trezesti cu sufletul pe dos, cu mintea smulsa dintr-un vis. Subconstientul e un fel de triunghi al bermudelor, dispar multe ganduri, emotii si idei prin el si nu stii niciodata daca, unde si cand vor fi returnate la suprafata.

Cumva toate experientele prin care treci, bune sau rele, ca-ti plac sau nu, isi pun amprenta asupra ta. Asa te invata experienta de viata (si psihologia, biologia) – ca nu scapi neatins, esti viu, nu piatra 🙂 Dar si ideea asta e tot o constructie cognitiva umana. Intr-o oarecare masura, ne invatam singuri sa fim niste afectati – de mediu, de alti oameni, de societate.

Suntem importanti si tot ce ni se intampla e important. Interactiunile cu ceilalti si intamplarile din viata ta trebuie sa conteze, caci prin extrapolare contezi si tu. Ajungi sa te identifici cu experientele prin care treci, cu modul in care te percep ceilalti si cum se raporteaza ei la tine (chiar si extremele rebele de ,,mie nu-mi pasa ce cred altii” vin, cred, tot dintr-o rabufnire la perceptia altora – deci ce cred altii conteaza, suficient cat sa genereze o reactie de tip anti-).

Poate de-asta te simti liber cand incepi sa faci lucruri care ,,nu-ti stau in fire”, cand explorezi noi teritorii sociale, psihosociale si, mai ales, psihice (si fizice :p ). Cand faci lucrurile alea pe care tu  ,,nu le-ai face niciodata” intelegi ca, de fapt, experientele tale de viata nu te definesc pe tine ca om, ca nu exista un semn de egalitate intre tine si ceea ce faci, ceea ce ti se intampla, ceea ce iti fac altii. Experientele prin care treci sunt doar un mod de a explora lumea, ales de tine sau nu. Nu spun nimic despre tine ca om, decat in masura in care tu le lasi sa spuna.

Uneori vor mai iesi la suprafata. La fel cum iti amintesti de un zambet drag, pierdut in timpuri de demult, iti mai amintesti si dureri de care nici nu stiai ca mai sunt prin tine. Sunt importante? Tu stii.

Cand nu pot sa dorm…

Standard

Ar trebui sa stiu ce vreau, sa am o directie, un scop, planuri, vise? Ca nu le am. Nu le mai am. Le-am pierdut pe drum, cand abia le scoteam la iveala din strafundurile fiintei mele. Le-am pierdut… nu stiu de ce, din neatentie, din slabiciune si oboseala. Cred ca erau frumoase si stiu ca imi erau dragi, dar nu le mai simt. Le-am pierdut candva, in ultimii doi ani.

Traiesc intr-o stare de incertitudine continua. Mi-a intrat in sange cuvantul poate. Ne vedem azi? Poate. Cine stie. Ce bine ca exista cineva care imi paseaza inapoi (im)probabilitatile, e ca si cum mi-ar da o palma, la modul subtil. In momentele alea, cand imi imita reactiile, imi dau seama cat de enervanta sunt. Dar inca ma amuz. De mine.

Sunt putine lucruri, in ceea ce-mi priveste intentiile si emotiile, de care sunt sigura. Unul la numar, mai exact. Iar sfarseala asta launtrica ma face sa simt ca nu mai pot nici aia, de cel putin cateva ori pe zi. Raman totusi pe pozitii, e singurul lucru care ma mai face sa misc in stanga si-n dreapta.

Uneori, apar interferente. Apar alte lucruri pe care am impresia ca le vreau. Dar nu le chiar vreau, nu pe bune, dovada faptul ca fug de ele. Dintr-o mie de motive. Poate… intr-o lume paralela, imaginara, una in care eu as fi altfel, altundeva, oamenii ar fi altfel, natura umana ar fi altfel, o lume in care grijile nu-si au locul, nici gandurile la viitor, si mai ales… o lume in care nu ne putem facem rau unii altora. Sub nici o forma. In lumea aia, poate as vrea… Iar acel poate, ma face sa nu fug nici prea departe.
Asa ca ma plimb intr-o zona intermediara. Nici nu plec, dar nici nu stau. Caci poate…

Nu stiu daca pot sa scriu mai vag de atat.

Oare sa ma obisnuiesc cu incertitudinea, sa ma pacalesc ca imi place? Poate nu e asa greu sa pornesti la drum cand nu stii unde vrei sa mergi sau daca vrei sa mergi. Doar mergi. Dar… doar mergi? Ma gandeam sa sterg ultimele randuri, sunt niste nonsensuri. Dar raman, ca… de ce nu.

Imi vine sa urlu, iar. Sau sa plang. Dar cred ca mai degraba sa urlu. M-am saturat sa vreau sa plang. As trece rapid de pe modul vulnerabil, pe modul agresiv, dar mi-e teama sa nu ranesc pe cineva. Acum stiu ca pot.

Si azi a fost o zi mediocra. Ok adica. Nu una din zilele alea oribile. Nu stiu ce-i cu starile astea. Adica stiu, dar n-am chef, nu maaaaai am chef sa-mi explic. Ma plictisesc eu pe mine teribil.

Vineri am fost fericita. Dar nu pot scrie despre vineri. S-ar strica fericirea de atunci. As vrea sa o resuscitez prin mine acum, dar acum, in secunda asta. Am nevoie de ea. Dar ma abtin, ar fi o imitatie nereusita.

Să scrii sau să nu scrii.

Standard

Am observat că mi-e ușor să scriu despre multe lucruri. Mai puțin despre cele care contează foarte mult pentru mine. Uneori scriu și despre ele, dacă mă aflu într-un moment impulsiv, iar apoi regret preț de o secundă – căci cuvintele mă trădează, nu mi se supun și nu se pliază pe gândurile mele. Nu știu dacă aș putea vreodată să exprim chiar ceea ce gândesc sau simt. Dar rândurile scrise rămân la suprafață și le pot accesa din arhivă când vreau eu, spre deosebire de gânduri – care mi se ascund prin minte și ies la iveală fix când vor ele, nu când aș vrea eu, declanșate de te miri ce stimul aparent irelevant pentru furtuna de gânduri ce se ivește. Gânduri, rânduri…
Mi-e greu să scriu despre o carte care mi-a ajuns la suflet. Scriu ușor despre cele care mi s-au părut ok, poate pentru că sunt mai imparțială atunci, nu sunt implicată afectiv și pot fi mai obiectivă. Iar asta se extinde asupra tot. Mi-e greu pentru că sunt perfecționistă, pentru că ceva care te-a impresionat consider că dacă te decizi să îl pui în cuvinte, trebuie să fie cuvinte demne de a ilustra ceea ce te-a impresionat atât de mult.
Privind în urmă, aș fi preferat să scriu. Să scriu orice, dar să rămână ceva. Mi-am recitit niște idei despre un anume eveniment și mi se pare atât de puerilă exprimarea. Tot blogul ăsta mi se pare pueril și banal, dacă mă pornesc să îl recitesc. Dar în banalitatea lor, rândurile respective (apropo de stimuli irelevanți) mi-au declanșat niște amintiri frumoase și noi gânduri.
Vreau să mă vindec de perfecționism. Nu voi putea niciodată să pun în cuvinte așa cum aș vrea unele lucruri, așa cum sunt ele de fapt. Dar nu asta contează, în cele din urmă. Cuvintele sunt un ambalaj. Sau simboluri, dacă vreți. Uneori știi și simți ce e dincolo de ele, alteori nu. Dacă sunt ale tale, e mai ușor, semnificațiile îți sunt mai accesibile – dacă te cunoști puțin.

The Wanderer of Eternity

Standard

Despre lucruri personale, vorbesc şi scriu la persoana a II-a uneori, căci încerc să mă detaşez de concretul situaţiei, de durere, de intensitatea unei emoţii. Evitând persoana I, adopt un ton mai general. Uneori simţi că e mai uşor aşa.
Adevărul e că sunt o inhibată. Adevărul e că nu ştiu vorbi, nu ştiu spune lucrurilor pe nume. Parcă aş face economie de cuvinte, însă cu precădere în contextele intime, personale. Nu vorbesc cu cei din jur, of, nu vorbesc cu acele două-trei persoane care contează, dintr-o aparentă lene. Privindu-mă din exterior, aş crede că evit a-mi risipi energia şi orice cuvânt în plus, orice explicaţie suplimentară e indezirabilă. De ce sunt aşa? De ce nu pot spune ce simt într-un mod mai specific? Am evita atât de multe confuzii. Pe cine din trecutul meu aş putea da vina? Doar pe mine. Căci am ales, eu singură, uneori forţată de împrejurări şi de alţii – da, dar eu am ales să tac. Să nu spun. Să păstrez totul în adâncul fiinţei mele.
Dar cât de urât m-a afectat această alegere. Am fost un copil puternic, am ajuns o tânără slabă. Trăiesc cu un nod în gât, un plâns ce vrea să se manifeste zilnic şi, probabil, dacă mi-aş permite luxul, aş plânge o săptămână, mai mult, fără oprire. Când în cele din urmă lacrimile ar seca, bătăile inimii şi pieptul ar plânge în continuare.

Paradoxul face că am un sprijin, este cineva acolo care ar sta răbdător o săptămână, poate mai mult, alături de mine. M-ar ţine în braţe şi aş putea să plâng. Cum aş putea să îi arăt vreodată recunoştinţa? Cuvintele, în astfel de momente, nu mai înseamnă mare lucru şi totuşi sunt primele care ne stau docile la dispoziţie. Mi-e greu să mă folosesc de ele, la fel cum mi-a fost greu să spun că iubesc, la fel cum mi-e greu să îi spun unui prieten ce mult înseamnă pentru mine, la fel cum, uneori, mi-e greu să spun ce gândesc.
Dar cum altfel mi-aş putea arăta aprecierea şi recunoştinţa, decât vorbind? E primul pas, cred. Am învăţat să vorbesc la o vârstă fragedă, aparent, dar am învăţat cu adevărat să vorbesc recent, în ultimii ani. Şi e greu, e greu să îţi deschizi sufletul şi mintea în faţa cuiva. Iar fac asta. Reformulez: e greu să îmi deschid sufletul şi mintea în faţa cuiva, oricui. Şi nu pentru că aş avea ceva de ascuns, ci pentru că sunt atât de obişnuită să nu împart lucruri personale, încât nici măcar nu sesizez că aş avea ceva de spus, că am ceva pe suflet, ceva ce trebuie să iasă la suprafaţă.

Dar există un om care a trecut dincolo de barierele ridicate iniţial de dragul altora, de dragul confortului şi a obişnuinţei apoi.
M-a învăţat să vorbesc, cu mine însumi, în primul rând, cu el, în al doilea rând, cu toţi ceilalţi, mai apoi. Am învăţat de la el cât de important e să conştientizez ce se întâmplă în propria-mi fiinţă, cât de necesar e să îmi contorizez gândurile, cât de vital e să am o minte lucidă, ordonată, conştientă. Un om conştient de toate şi de cele mai mici detalii, capabil să vadă imaginea de ansamblu. Cum aş putea să-i mulţumesc vreodată?
Poate nu aş fi fost un caz pierdut în absenţa lui, dar latura mea pasivă ar fi învins în cele din urmă. M-aş fi pierdut în mulţimea de oameni, mi-aş fi pierdut identitatea, tocmai pentru că nu îmi păsa şi nu doream să mi-o manifest cumva, poate aş fi devenit ceea ce acum mă întristează când văd la alţii: o privire goală, lipsită de sens şi direcţie.
Poate l-am întâlnit în momentul ideal. Îl vedeam atunci chiar ca pe un călător pe axa timpului, întru eternitate. Căci nu avea vârstă, nu i-o puteam da. Nu era nici tânăr, nici bătrân, nici copil, nici adult, ci un hoinar pe acest pământ, un om al ideilor, un om ce se hrăneşte din ele, din idei, din propriile sale gânduri. Gânduri autentice, clădite din fir în fir de el însuşi, fără influenţe externe. Dacă eu am ales să tac, el a ales să fie de neatins. Nu i-a lăsat pe ceilalţi să îi altereze gândurile şi modul de a fi. În timp ce eu am asimilat şi păstrat totul în mine, atâţia ani, el şi-a păstrat fiinţa şi sufletul intacte. O minte straniu de lucidă, care s-a încăpăţânat să rămână aşa în ciuda întâmplărilor şi experienţelor contradictorii.

… Şi mi-a oferit cu drag primele răspunsuri demne de luat în seamă referitoare la religie/divinitate. Aveam atâtea semne de întrebare atunci, semne ocolite mai mult sau mai puţin politicos de către toţi ceilalţi, iar el a fost singurul care mi-a dat răspunsuri. A vorbit cu mine, şi-a deschis sufletul şi mintea. Poate trebuia încă de pe atunci să depun acest efort de a vorbi cu el, înapoi. Eu, fiinţă emoţională prin excelenţă, am învăţat de la el să devin mai cerebrală, m-a învăţat să apreciez raţiunea, să nu o privesc ca pe ceva searbăd, ci dimpotrivă, să îi pot anticipa valenţele creatoare. Căci prin raţiune încolţesc marile idei!!
Am preluat de la el idei, uneori atitudini, moduri de gândire. Am descoperit treptat frumuseţea din spatele unor idei logice, argumentate. Dacă înainte mă opuneam emoţional, acum mă opuneam raţional, puteam să fac asta! E extraordinar când poţi avea mintea limpede, când toate interferenţele sunt amânate, şi gândurile se dezvoltă armonios, se îmbină ca într-un puzzle virtual. Când imaginea finală, de ansamblu, e gata, o senzaţie de satisfacţie mă învăluie de fiecare dată.

Nu ştiu dacă aş fi luat această cale, dacă nu l-aş fi întâlnit. Din inhibiţiile şi pasivitatea mea, aş fi dat la o parte orice gând, idee, le-aş fi înecat în adâncuri. Căci înainte nu le doream manifestarea, nu vroiam să fiu conştientă de ele, dimpotrivă, mă străduiam să le înlătur. Dar hoinarul meu drag mi-a arătat că e esenţial să fiu conştientă, lucidă, raţională. E vital să am un adevăr general după care să mă ghidez, e important să analizez profund ce se întâmplă cu mine şi în jurul meu. Mai mult, m-a învăţat că degeaba aş fi inteligentă, dacă nu mă folosesc de asta, dacă nu am viziune.

Încă învăţ, încă preiau de la el atât de multe. Ne contrazicem pe anumite subiecte, ne completăm reciproc pe altele, dar nu aş fi fost aşa cum sunt azi, în primul rând din punct de vedere intelectual, psihic, dacă nu l-aş fi întâlnit pe el. Influenţa lui e mai mult la nivelul structural al fiinţei mele, poate cel mai important, căci mi-a oferit, m-a ajutat să îmi clădesc o structură de bază pe care voi putea adăuga orice altceva în viitor.

Cum poţi să îi mulţumeşti unui om pentru dezvoltarea ta intelectuală, iar mai apoi, emoţională? Orice răsplată e insuficientă, nu poţi echivala vreodată aşa ceva, căci e o amprentă ce va rămâne aici o viaţă. Încep prin a-i spune că sunt conştientă de impactul pe care l-a avut şi îl are asupra mea şi că, mai mult, îi sunt recunoscătoare şi voi aprecia mereu răbdarea şi efortul susţinut depus pentru asta…!

Şi învăţ să vorbesc. Să mă deschid. Să împart bucurii şi tristeţi. Căci degeaba simt şi gândesc, dacă nu împart toate astea cu cineva, nu? E greu, dar am învăţat de la el lucruri mult mai greu de acceptat, a vorbi ţine de exerciţiu, cred.

Îţi mulţumesc..
Aş vrea să plâng în voie şi să ştii că sunt şi lacrimi de fericire acolo. Fericire că te-am întâlnit.  

Am creier

Standard

Mi-am făcut poze la creier azi, sau RMN, cum îi mai spun unii. O oră petrecută într-un tub gălăgios şi turbulent te poate epuiza complet. Mâine merg după rezultate. Nu ştiu dacă am emoţii, dar cu siguranţă sunt curioasă, dat fiind faptul că mi s-a recomandat şi injectarea lichidului de contrast. Deci, ceva e acolo (ieeei, capul meu nu e sec, să fie clar!), sper să fie ceva banal şi tratabil. M-am gândit la multe în ora respectivă, gânduri întrerupte de zgomotul sâcâitor al aparatului, dar oricum, gânduri.
Cel mai ciudat a fost când am început să cânt în gând. Nu cred să mai fi făcut asta, cel puţin nu m-am mai ,,auzit” atât de clar şi răspicat, ca şi cum vocea interioară încerca să acopere zgomotul. Cred că am şi urlat la un moment dat. În gând. Am amorţit şi mi s-au răcit mâinile. Cred că de-asta m-am gândit şi la Twilight la un moment dat – am văzut trailerul recent, la cinema. E grozav de îmbârligată mintea umană.

Am venit acasă, m-am uitat la câteva filme slăbuţe – sunt perfecte pentru momentele în care nu vrei să te soliciţi intelectual, acum nu mai am nici un film, aş citi, dar nu am chef, aş sta în pat, dar simt că tâmpesc, aş ieşi afară, dar nu am energie. Nici muzică nu am chef să ascult. Tocmai am strigat la un imbecil din faţa blocului, dar nici măcar nervoasă nu eram, pur şi simplu mi s-a părut lucrul firesc de făcut.
Sper să îmi vină pofta de citit mai încolo…

Gânduri de searǎ. Don’t worry

Standard
Azi am ajuns la anumite concluzii interesante.
Azi am mâncat corn cu ciocolatǎ Oh la la ( 7 days?!). Cosmin mi-a recomandat sǎ o las mai uşor cu ciocolata, dar adevǎrul este cǎ mi-am dorit de mult timp sǎ mǎ îngraş puţin, deci Viva la Milka!
Între timp m-am decis cu ce mǎ voi îmbrǎca la bal. Din câte am înţeles ar trebui sǎ fie în stilul anilor ’20. That should be fun. Mai trebuie sǎ îmi fabric ceva cordeluţǎ cu pene. Doar o fabric, nu o voi purta. Ţin sǎ menţionez cǎ am decis rapid. 20 minute e ok, nu ?
M-am convins cǎ aparenţele înşealǎ – uneori descoperi lucruri plǎcute despre o altǎ persoanǎ, alteori observi aspecte nu tocmai simpatice.
Iar aceste rânduri se adunǎ într-o varzǎ. Gânduri de searǎ.
Aş vrea, uneori, sǎ pot fi mai deschisǎ cu oamenii. Dar am o lipsǎ acutǎ de interes în a lega prietenii şi a socializa. Cred cǎ voi dezvolta subiectul curând.
Dacǎ trag linie, sunt mulţumitǎ de prestaţia voinţei mele, azi. Sunt nemulţumitǎ însǎ de starea mea generalǎ de sǎnǎtate. Poate îmi revin totuşi la un moment dat. M-am sǎturat sincer.
Nu am nici o construcţie logicǎ a ideilor ce mǎ agaseazǎ la aceastǎ orǎ. Auditiv, sunt distrasǎ de Gossip Girl. Emoţional sunt distrasǎ…. de exagerat de multe aspecte. Presiunea pe care mi-o autoinduc nu mǎ ajutǎ, însǎ am speranţe – nu ştiu de unde. Şi e teribil de cald. S-au trezit deştepţii sǎ dea cǎldurǎ, iar de data aceasta caloriferul chiar funcţioneazǎ !!
Daaaa şi ador cântecul de mai jos !!!!!….  Trebuie sǎ îl ascult mai des. Imi aminteşte de unele lucruri importante.