Arhive pe categorii: Sunete matinale

Terapie cu viață

Standard
Terapie cu viață

Mi-s înghețate degetele de la picioare, într-atât că parcă m-aș fi îmbătat cu promoroacă. Mi-e trează mintea însă. Iar sufletul s-a topit cu totul. După 10 minute, mi-e clar că pentru o viață mai bună, ai nevoie de terapie cu viață.

Zărești cerbul carpatin, impresionantă creatură. E ceva regal în aspectul lui, însă de cum te vede, cerșește mâncare. Îi dai să ronțăie și-i zâmbești. În spatele tău, țopăie iepurașii prin zăpadă. Și o pisică stă leneșă cu ei. N-aș fi crezut că îmi pot fi atât de simpatici. Se întâmplă ceva magic și ți se satisface ceva nevoie foarte primitivă și instinctuală când hrănești alte vietăți, că-s oameni, copii, animale sau plante. Începi să-ți înțelegi părinții care și acum te-ar întreba zilnic dacă ai mâncat. Iepurașii sunt niște nesătui. Își iau rapid hrana din palmă și țopăie câțiva pași mai încolo. Atât de fascinată de creaturicile astea inedite, încât aproape nu observ pisica, care-i și ea un puf simpatic în zăpadă ce vrea afecțiune și atenție.

terapie-cu-viata-7

Un căprior stă cu iepurași într-un țarc, parcă ar fi Bambi… Păuni și alte păsări colorate… Ajungem la ponei, și ei vor mâncare și atenție.

terapie-cu-viata-1terapie-cu-viata-5

Mai jos, zebu. Înaintăm pe alei și ajungem la pisica sălbatică. Wow…

terapie-cu-viata-4

Hrănim și căprițe, măgăruși și… două lame – care, bineînțeles, ca un client nerăbdător să-și primească mâncarea, scuipă către ospătar cu obrăznicie – de data asta, la propriu 😀

terapie-cu-viata-6

Mai sus, pe alee, struțul (emu) și caii. Cât sunt de pufoși și ei! Ce se întâmplă iarna la Moara de Vânt, de-s atâtea pufoșenii ce-ți încălzesc sufletul?

Mi-e drag porcușorul. Cu excepția pisicii (nu cea sălbatică, hihi), pare a fi singurul care își dorește doar și doar afecțiune, nu mâncare.

terapie-cu-viata-3

Pornim spre oraș. Ne oprim la marginea pădurii, unii se dau cu sania (pe fund), alții se împrăștie de râs 🙂

Ne oprim la magazin de bricolaj să căutăm o plantă pentru Oana, de casă nouă, pământ pentru sâmburii de lămâie și ghiveci. Ieșim de acolo cu trei plante, nu una, cu mult pământ în brațe, semințe de plantat și zâmbete largi.

Seara, terapia pentru viață e tot cu viață. Oameni, acum. Fiecare cu zâmbetele și gândurile lui, cu idei de reamenajare a casei, lanțuri în tavan și râsete. Dar și cu Zumba și Pumpki ascunzându-se de Kali 🙂

Și cu vocea asta:

foto: Tarfin Æé & Gabi Roșca

Electric Castle și ploaia infinită de descărcări emoționale

Standard

Mă simt întoarsă dintr-o lungă călătorie, deși spre deosebire de alții am castelul de la Bonțida aici aproape, la vreo 30 km distanță de oraș. Zilele petrecute în natură au mereu darul de a mă scoate din amorțeală și cotidian. Au fost patru zile de Natură la superlativ, iar festivalul este, poate, o lecție asimilată (conștient sau nu) de toți cei care aleg să fie un zâmbet la Electric Castle: aceea că da, e fain să-ți petreci timp în natură, căci natura-i frumoasă, doar că vremea „urâtă” e de fapt una dintre cele mai naturale chestii întâlnite în… Natură (natura aia cu N mare).

Să-ți petreci timp în natură înseamnă și ploi ce par a nu se mai sfârși, înseamnă mocirlă în cizme sau în cei mai frumoși papuci ai tăi, înseamnă și senzația aia nesuferită că nu-ți stă ție în putere să faci ceva și, treptat, acceptarea ei (măcar parțial, măcar temporar). Înseamnă să înțelegi odată că nu există vreme rea, există doar vreme care-i fix cum vrea ea. Capricioasă, insistentă, nepăsătoare. Cumva, festivalul de la castel a devenit contextul ideal să înveți lecțiile astea. Poate pentru că e un contrast cât se poate de mare între ce așteptări ai avea mergând acolo și ce îți dă vremea și natura.

Dacă mi-a plăcut la Electric Castle, n-a fost datorită concertelor în sine, nici datorită locului (îmi place castelul mai mult în liniștea lui cotidiană), nici datorită detaliilor organizatorice. Mi-a plăcut acel moment în care o mulțime de oameni asimilează o idee, o acceptă, o îmbrățișează și aleg să facă ceva frumos cu ea. Ideea că la toți ni se întâmplă cam aceleași lucruri și că, în fapt, chiar noi alegem cum reacționăm. Ideea că putem depăși stadiul de „uite ce ni s-a întâmplat” cu „uite ce am făcut cu ce ni s-a întâmplat”.

Din punctul acesta de vedere, a fost minunat la Electric Castle.
Momentul acela când n-ai mai avut nici măcar un centimetru pătrat de piele sau haină uscată sau semi-uscată pe tine (de la pelerină, tricou, până la șosete, chiloți și bocanci), când îți ieșea apa afară din papuc la fiecare pas pe care-l făceai în bălțile ce deveneau o singură baltă mare, și ai decis să sari și să țopăi în ploaie la concertul lui Skrillex, deși habar n-aveai ce-i cu muzica lui – acela e momentul electric.

Atunci am simțit că toți oamenii de acolo erau, cumva, conectați unul cu celălalt. Că toate măștile de ființe sensibile și pretențioase pe care ni le asumăm au fost puse deoparte. A fost bucurie sinceră și entuziasm pe fețele oamenilor. Și nu vezi asta prea des la concerte, festivaluri sau party-uri. Vezi oameni cool care se distrează, eventual. Dar lipsește, de multe ori, bucuria aceea spontană.

Revenind la chestii cotidiene: se putea mai bine, se puteau pune mai multe corturi, se putea face un drumuleț și către WC-uri (mai ales la cele de la main stage, adică… no.) – dacă tot au făcut atâtea drumulețe pe-acolo. Ar fi putut pune în vânzare pelerine și cizme, într-un loc vizibil și anunțat în prealabil. Food court acoperit, măcar parțial, de un cort? Să nu îți plouă în gură când mănânci, că în rest nu era problemă. Era excelent și dacă în ultima noapte de festival nu s-ar fi dat stingerea la farul din parcare și n-ar fi trebuit să orbecăiești după mașină. Și alte detalii de-astea care contează și arată că înveți din experiențele prin care treci. Cumva nu pot să nu mă întreb  de ce, totuși, mai ales după experiența de anul trecut, nu s-au gândit la un plan de rezervă, să ofere mai multe locuri de adăpostire pentru oameni în caz că plouă. Adică, să fie clar: plouă la Bonțida! :))

Simt că s-a mizat foarte mult pe faptul că oamenii se vor distra oricum. Ceea ce s-a și întâmplat și, oarecum, ploaia infinită de la castel a fost cea care a creat contextul pentru niște senzații și momente unice. Dar acesta e meritul oamenilor, al celor care au reușit să ia realitatea externă și să o transforme în experiențe frumoase.

Cu toate minusurile, ce s-a organizat… s-a organizat bine 🙂

Revenind la experiențe, ploi și descărcări emoționale și, mai ales la muzică, mi-a plăcut Enter Shikari. Cel mai mult, cred, în mod neașteptat. Mi-a plăcut o melodie de la God is an Astronaut, în mod special. Și vreo 20 de secunde de la Bastille. Atmosfera de la Argatu și cum cădea ploaia peste toate mânuțele ridicate în aer. Energia pozitivă adusă de Babylon Circus și cum sărea unul dintre soliști pe scenă. Și ultimele fărâme de energie ale noastre pe la concertul Congo Natty.

Nu știu, cred că Electric Castle poate fi un exercițiu de acceptare a lumii și a realității imediate, în ceva mod ciudat. E util să poți accepta situații asupra cărora nu ai control (gen vremea) și să te raportezi sănătos și frumos la ele. Aici cred că e farmecul festivalului de la Bonțida: faptul că adună atât de mulți oameni care, în ciuda condițiilor nu tocmai prielnice, reușesc să se simtă bine împreună, să se bucure de moment și să împartă cu ceilalți emoții pozitive 🙂

electric castle lucian nuta

Foto: Lucian Nuță

 

Aud

Standard
Aud

Mă rup dintr-o lume pe care o voi uita în trei secunde, trec din vis în stare de veghe, încep să aud – nici nu știu ce: o fi vântul care bate în geam? sau poate plouă? sau poate un tren își mută grămăjoara de suflete abonate la naveta săptămânală. Un vecin și-a luat o chitară – sunt zgomote inedite într-un bloc în care singurele note muzicale împărtășite colectiv sunt manelele și vreo melodie dubioasă de care mă îndrăgostesc eu în câte o noapte și vreau să o simt mai intens. Ochii nu mi-i pot deschide încă, dar aud, aud corzile de chitară ciupite stângaci și zâmbesc la fiecare sunet stins înainte de a-și atinge misiunea. Un acord, două, trei. Un vers, două, o voce. Imagine there’s no heaven… Mă întreb cât o fi ora, oare ar trebui să mă ridic în grabă din pat? You may say I’m a dreamer… Mă afund din nou într-un fel de vis, e întuneric acum, sunt ascunsă sub o pătură, e cald și bine, tarfinul e lângă mine, pe scaun, cântă… Aș putea să îl ascult dormind încă vreo câteva ore… Doar că e dimineață și, de fapt, doarme și el. Aud alarma, aud din nou chitara vecinului care nu îl mai exersează pe Lennon. Încerc să îmi dau seama ce vrea să cânte, dar nu pot. Aud din nou alarma. De data aceasta, trece și trenul… 🙂

Exercițiu

Standard

Exercițiu de a nu mai îndepărta oamenii atunci când mi-e greu.

Am o încăpățânare de a mă descurca singură, de a mă face bine pe cont propriu dacă e să mă fac bine, de a nu depinde de nimeni în nici un fel. De-asta mă izolez când am probleme – pentru a mi le rezolva singură. De-asta îndepărtez oamenii când știu că nu sunt cea mai plăcută companie, nu îmi place când încearcă cineva să mă facă să zâmbesc, mă simt obligată să îi răspund gestului frumos, deși intențiile bune nu au vindecat niciodată răni. La naiba, cred că de-asta nu am nici un fel de adicții. Nu suport stările de bine induse de ceva exterior ființei mele – pentru că știu cât de rău te lovești când stimulul dispare și rămâi doar tu cu tine însăți. Ce faci atunci? Știi să îți autoinduci euforie și fericire?

Poate-i ok, pe de-o parte, să fiu așa. Dar aș putea să fac asta și dacă mișună oameni în jurul meu. Aș putea să îmi rezolv dilemele tot singură, fără a-i îndepărta pe oameni de mine.

ce frumoasă-i lumea, ce foame și ce ger… :)

Standard

Fericire, cred că ăsta-i cuvântul.

Când, după o zi extenuantă, cu sănătatea la pământ, plimbări inutile până în celălalt capăt de oraș și o oră petrecută pe un autobus care se deplasează cu viteza melcului, ajungi acasă, te schimbi rapid de haine și intri-n panică. Ratez IAR concertul lui Raul. Când nu ratezi concertul – nu datorită punctualității tale, ci datorită barului defect în care se ține, când sonorizarea nu există și e lăsată problema pe capul celor care ar trebui doar să urce pe scenă și să cânte. Băăăi bar defect de Cluj ce ești, faptul că toată lumea îți știe tradiția de bar defect nu-i o scuză, mai ales când ai pretenții de loc unde se cântă live și te aștepți ca oamenii ăia ce cântă să îți aducă și clienți. Când până și dozatoru’ de bere e defect. Și comanzi o cafea. Apoi îți iei totuși și o bere.

Fericire când în cele din urmă ești înconjurat de oameni faini, când băieții rezolvă cu sonorizarea (parțial) și încep să cânte. Te afunzi în canapeaua pe care stai, bei când cafea, când bere, râzi și cânți. Te amuzi de tipul de la masa vecină care cântă mai tare decât Raul, aplaudă și are cel mai grozav păr de la Bob Dylan încoace.

Fericire din aia cu râs isteric atunci când doi prieteni de-ai tăi fac cunoștință așa: ,,Aaaa, tu ești fata aia cu gândul la care s-a masturbat istoricu’ ăla când era cazat la hostel în Cluj.” (trebuie să scriu și despre Cristi, genial om – apucături interesante, dar genial). Fericire cu semnul întrebării când vezi cum iubitul fetei în cauză își schimbă instant expresia feței și mai că-i ies ochii din orbite. Îi ador pe toți oamenii ăștia. Pe Raul, care face așa cunoștință cu Iulia, pe Iulia (căreia nu-i place să i se spună Cristina, așa că îi spunem tot Iulia), pe Adela, care râde mereu și te face și pe tine să zâmbești, cel puțin, pe Bogdan, pe care nu-l cunosc prea bine, pare un om serios, dar devine complice la cele mai dubioase idei ale noastre.

Cu ei am ajuns cândva după miezul nopții la un al doilea concert: Robin and the Backstabbers. A trecut mai bine de un an de când scriam pe-aici că vreau să îi ascult și eu live, că mi se par faini – în industria asta muzicală românească, cel puțin. Le știu maxim 5-6 piese, alea 4 din articolul de anul trecut și asta de mai jos. Am ajuns la concert și…. ce frumoasă-i lumea!

Nu m-am mai simțit de mult atât de bine la un concert. Și când zic ,,bine”, mă refer la acea stare de bine. Nu m-am distrat, nu am țopăit, nu am urlat, nici măcar nu am cântat, nu am aplaudat frenetic. Dar cât de bine m-am simțit! Să-i asculți și să-i vezi pe scenă e o relaxare, o infuzie de bine, de fericire, de muzică și act artistic deopotrivă. Oamenii nu fac spectacol, dar parcă sunt născuți să cânte, mișcările lor pe scenă vin atât de natural, muzica nu e ,,interpretată”, ci creată. Greu să pui în cuvinte senzația. E clar că nu-s ceva zei ai muzicii, sunt alții care îmi plac de o mie de ori mai mult. Dar nu țin minte să mai fi încercat starea asta de bine la un concert. De fericire… 🙂

Și câteva poze cu ei, de la concert (fotograf: Robert Puțeanu)

Această prezentare necesită JavaScript.

Living fit & Dunkelbunt

Standard

Asa se numeste evenimentul la care am fost azi, pe Cluj Arena (Living Fit). Din pacate, aseara a avut loc ,,cel mai mare concert din Romania” si era cam vraiste stadionul, dar au compensat antrenorii cu multa energie pozitiva.
Au fost mai multe mini-scene cu tipuri diferite de activitati si exercitii fizice. Mi-am dat seama ca n-as putea sa ma tin de vreun fitness / aerobic / zumba sau alte astfel de activitati.

In schimb, am fost la cycling si am pedalat cam vreo ora. Greeeeeeeuuuuuuu!!!! Mi se facuse negru in fata ochilor de la efort la un moment dat, dar aparent instructorul ala sexy ce ne tot incuraja sa pedalam avea dreptate: mintea cedeaza prima si apoi corpul. Am observat si in anii trecuti cand mai mergeam la antrenamente: am o limita ,,maxima” de efort pe care il pot depune. Pana ajung la ea imi vine sa imi dau duhul de cateva ori, insa odata ce ai atins acel ,,punct” maxim, parca iti intra corpul intr-un fel de transa si continui mult si bine.

In rest, ne-am oprit la zona de ,,steel combat” si colegul meu m-a invatat niste kickboxing!! A fost de departe activitatea mea preferata de acolo!! Uite asta as putea sa fac in mod regulat, mi se pare ca tot efortul fizic pe care il depui are un scop si are un sens – altul decat sa scapi de niste kilograme / sa iti faci picioare si fese frumoase 😛 Intotdeauna am crezut ca eu nu stiu / nu pot sa lovesc cu pumnii, dar stiu si pot! 😀 Spre seara am invatat cate ceva despre muay-thai (box thailandez) + cateva tehnici de auto-aparare. Ne-am simtit bine, sper ca anul viitor sa participe si mai multa lume, sa fie si mai multe activitati / sporturi interesante.

Si cum e plin Clujul de festivaluri si evenimente in perioada asta, ne-am oprit si la concertul baietilor astora. Ii recomand cu drag, canta foarte bine live si suna fresh – proaspat si vesel – cam asa. Iar trompetistul lor face ca o gaina haha! Simpatic omul 😀

Copaci si skateboard

Standard

Uneori mai merg prin mall. Magazinul meu preferat de cascat ochii e Decathlonul. E un fel de mini-rai cu tematica sportiva. Am fost pe-acolo saptamana trecuta si, pentru prima data in multi ani, m-am dat cu skateboard-ul! Ultima experienta s-a lasat cu trante, dar de data asta am ramas verticala. Nu cred ca e de mine placa oricum, mi se pare ca nu am un echilibru prea bun. Dar m-am bucurat. Am testat si cateva trotinete. Si niste saci de box.

Uneori mai ies in oras si sunt sociabila. Uneori ma prinde dimineata urland piesa asta, fara nici o jena.

Uneori vreau si eu sarbatori normale. Motiv pentru care anul acesta mi-am facut bradut. E primul an in care nu trebuie sa imi bat capul cu preferintele altora, e bradul meu si fac ce vreau cu el. Am pus 5 globuri si beculete. Maine poate mai pun cateva globuri 😀

Daca ar ninge, mai ca m-ar cuprinde spiritul sarbatorilor in totalitate. Craciun fericit, lume!

Iulie + August

Standard

Cam tot prin perioada aceasta, anul trecut, renunţam la a-mi nota momentele frumoase din an. Aproape că am uitat şi acum, dar mi-a amintit cineva. Fac o mică excepţie şi includ şi ziua de 1 septembrie, pe motiv că a fost un mod frumos de a încheia, oficial, vara. Lunile de toamnă au o semnificaţie aparte pentru mine şi vreau să înceapă de azi…

Deci…
3 iulie: Muzeul Satului – Ionuţ V.
4 iulie: (Sucutard) somn afară. zmeură
5 iulie: (Sucutard) micul Andrei. ploi. bunic gălăgios
6 iulie: (Sucutard) face-painting Lari & Liviu
11 iulie – 4 august: Italia

5 august: calculator!!!
7 august: pliculeţe cappucino, ciocolată..
9 august: Oradea – Ramo şi Ralph
10 august: 21art – brioşe, discuţii, Lactobar, Black Eagle.
11 august: Jazz in the Park. Viţa de Vie acustic. Nicu.
13 august: La Ţevi – Raul, Ank, Adrian
14 august: Belial – nebunie :))
19 august: Thewan. Discuţii productive
21 august: Boema – Mădă. Gasoline – Cătă.
24 august: 4 a.m – Dan. Tobogan
31 august: Edgar Quinet – culori. Raul, poveşti.
1 septembrie: Munţii Apuseni – plimbări…

Despre unele momente din ultimele luni am scris deja…
Am fost în sfârşit prin Oradea şi tocmai mi-am amintit ce bine m-am simţit pe-acolo şi ce mult m-am bucurat să-i revăd şi să-i cunosc mai bine pe colegii mei, mormolocii culturali.

M-am gândit să fiu prietenă bună (şi mai bună, ha!) şi să merg la un concert de-al lui Raul, dar evident (evident!) am ajuns prea târziu, deja coborâse de pe scenă. Nu e ca şi cum nu l-am auzit cântând de nenumărate ori în toţi anii ăştia, dar poate ne ducem relaţia de prietenie şi în zona evenimentelor frumoase din viaţa noastră, că în rest ne suntem prieteni excelenţi când dăm de greu. Nu mă plâng, e o excepţie frumoasă de la vorba aia… că ai prieteni, „prieteni”, doar când ţi-e bine. Dar aş zice că nici extrema cealaltă nu e chiar.. normală (?). În fine. Mai încerc faza cu prezenţa la concerte în următoarele zile 😀

Lui „Edgar Quinet” din lista de mai sus îi corespund nişte cuvinte scrise impulsiv pe facebook. nu prea mă încântă parafrazările şi e cel mai aproape de ce simţeam atunci:
„uneori e grozav când ajung seara acasă, să îmi găsesc prin geantă tot câte-un sclipici, praf de vopsele şi pensule. parcă aş aduce cu mine acasă zâmbetele lor. şi îmi aminteşte că dacă e să lucrez, îmi place să lucrez cu ei, cu copiii.”

Deşi mărturiseam aici, chiar zilele astea, că nu prea m-am plimbat prin Munţii Apuseni, duminică am ajuns şi pe-acolo, într-o plimbare fulger. A fost ceva spontan, ne-am pornit la drum destul de târziu, deci am ratat programul de vizitare pe la peşteri sau muzee. Dar m-am simţit bine, mi-a îmbunătăţit ziua considerabil, am căscat pur şi simplu ochii prin jurul nostru, ne-am mai minunat, am ascultat muzică, am râs. Am respirat aer curat!!!

A, pe sfârşit de august, m-a obsedat melodia asta de mai jos. Cum îi ziceam şi lui Cătă (el a pasat boala), se plia bine pe reţelele mele neuronale. Acum am trecut la ceva mai liniştit, dar a mers excelent pe repeat, vreo săptămână, spre două.

Gata! Am planuri mari pentru luna asta 😀 :))
Poate scriu şi alea 10 articole (ce-am scris în ultimul timp nu se pune ca articol, doar ca poveste personală) pe care le tot dezvolt şi le dau delete prin cap de ceva timp. N-ar fi rău.

Locul meu…

Standard

Mai citesc și bloguri, tot pe furiș, tot câte unul, mai rar – sunt singurele mele escapade literare în această perioadă. În ultimele minute am ascultat Heaven’s Gate, o melodie recomandată de Răzvan, săptămâna trecută. Iar apoi So long my friend, o recomandare de prin comentarii, la același articol. Sunt extraordinar de relaxante…
Eu… le am și eu pe ale mele, melodii sau voci sau povești care mă transpun altundeva, care mă ajută să evadez în locul meu… Și asta era întrebarea lui Răzvan: cum arată locul meu de relaxare? Și am zâmbit imediat, căci îl știu…

Locul meu de relaxare e un parc din apropiere, o băncuță de pe care poți privi răsăritul de soare și lumina caldă a primelor raze, alături de un prieten. Locul meu de relaxare e un drum de țară lung de 7km, într-o noapte caldă de vară, cu cer senin și stele multe, alături de oameni dragi. E o apă mare, valuri sărate care mă poartă de colo colo, și cel mai drag zâmbet alături.

Robin and the Backstabbers

Standard

Iau o mică pauză de la învățat (azi mi-am bătut propriul record și am stat 11 ore la bibliotecă), și vă întreb dacă în colțul vostru de țară și de lume ați auzit muzica băieților ăstora. Aici… nu știu dacă în Cluj, dar în mediul în care mă învârt eu, lumea îi ascultă, îi apreciază și merge la concertele lor. Sper ca măcar pe următorul să nu îl ratez, căci Robin și ai lui Backstabbers m-au făcut să mai arunc un ochi (o ureche) înspre muzica românească actuală.
Au în general niște versuri aparte, iar mie îmi place nu neapărat vocea solistului, cât (mi-e greu să explic) expresivitatea care se simte din calmul și aparenta neutralitate a vocii. Primul cântec al lor pe care l-am auzit a fost ,,Soare cu dinți”, care e și mai vechi, din câte am înțeles, apoi au urmat ,,SPNZRTR”, cu versuri tot câte-un simbol și un instrumental antrenant și ,,Sat după sat” – care, din ceva motiv dubios, e și preferata mea, poate pentru că mă relaxează și îmi induce o oarecare senzație de transă auditivă. Iar recent, recent de tot au lansat și ,,Marele zgomot”… care te face să te întrebi ce o fi aia OM ? 🙂 Mi-s dragi cântecele astea.

…deci să fugim care încotro

Rizzle Kicks… stereo typical

Standard

Eu ascult cam toate soiurile de muzică. Atât timp cât îmi place melodia în sine, nu mă interesează ce gen este sau cine o cântă. Mai demult, ascultam rock (de la hard, la punk) în principal, însă în ultimii ani am prins gustul experimentelor muzicale și mi-e tare bine. Acum ascult ce îmi place, ce se pliază pe gândurile mele dintr-un anume moment, sau pe trăirile interioare. Mi-am dat seama că unele melodii le pot asculta (chiar tolera) doar în anumite momente, că le pot detesta uneori, iar alteori adora. Și e ok – muzica ar trebui să te facă să simți, să miște ceva în interiorul tău.
În ultimele luni, l-am epuizat pe Everlast, i-am luat la rând toată muzica, mi-am ales acele câteva piese care sunt bune pentru depresii și le-am pus pe repeat. Dar despre el, altă dată.
Mi-am mai revenit și am trecut la alte muzici.
Ooook. Azi, Rizzle Kicks.
Harley și Jordan sunt doi tipi din UK care mi-au devenit, treptat și sigur, tare simpatici. De obicei, nu prea agreez videoclipurile muzicale, prefer să ascult muzica și atât, căci imaginea are darul fie de a te influența fie pozitiv, fie negativ. Cu alte cuvinte, e posibil ca o melodie să îți placă mai mult sau mai puțin și datorită impactului pe care videoclipul îl are asupra ta.
Cu toate acestea, în cazul lor am făcut o excepție din simplul motiv că mă binedispun de fiecare dată când îi văd 😀 Stereo Typical e numele albumului (s-ar putea că e primul lor album) și ascultându-l, am găsit niște melodii simpatice, fresh, originale. Jordan acoperă partea de rap tare bine (nu că m-aș pricepe, dar l-am văzut și live și am rămas foarte plăcut surprinsă + aduce puțin a old-school rap sau cum i-o zice și sună tare bine), iar Harley are o voce foarte caldă – mai ales live, mai ales în ritmuri mai lente. Păcat totuși că nu se simte tonalitatea asta a vocii mereu și în piesele înregistrate. E firesc, de altfel, au o muzică destul de alertă 🙂 A, și îmi place că se sincronizează bine unul cu celălalt cu ușurință.
Cum ziceam, îmi plac video-urile lor!! Au un stil natural de a se filma, și deși nu sunt ei niște mari frumuseți, sunt pur și simplu ,,nice to watch” și mi se pare că se simt chiar bine făcând ceea ce fac, în cel mai natural mod posibil.

Prima melodie a lor pe care am auzit-o a fost ,,Down with the trumpets”, e și cea mai cunoscută, cred. Totuși cea care e pe repeat în ultimele 2 zile e ,,The Traveller’s Chant”, varianta acustică. Și varianta originală e ok, dar m-am bucurat să îi aud live și e liniștitoare așa.

Apoi, ,,Stop with the chatter” – pentru videoclip!! Nu știu, poate sunt doar foarte subiectivă, dar chiar mi se par amuzanți și îmi transmit energia și starea aia a lor. Plus sunt câteva secvențe la care am chiar râs bine când le-am văzut prima dată. (de ex, când bate Jordan ca un apucat la tobe, sau când se joacă Harley cu sprâncenele)

Pe lângă cele două, mai ascult într-o veselie Dreamers, Mama do the hump, Miss Cigarette (chit că nu fumez) și When I was a youngster (asta a fost cam a doua melodie a lor care mi-a plăcut). Și cam atât cu ei, pe ziua de azi. Mi-ar plăcea să mai filmeze variante live/acustice ale pieselor.