Așteptând la cozi

Standard

Încă o tastă apăsată, încă un semnal sonor de eroare. Sau oroare, zi-i cum vrei. Un gât se înalță peste umărul meu și doi ochi bulbucați, ieșiți din orbite, anunță un pericol iminent. Ai vrea să o protejezi pe bătrânica din fața ta, aplecată și ea disperată peste Facturel, de ploaia de înjurături ce pare a fi inevitabilă. Dar se stinge focul. Limitele răbdării au fost depășite cu brio.

Plata facturilor e urmată de încă o coadă la ATM. Două ATM-uri, două cozi întretăiate, culoar pentru fericiții trecători ce n-au treburi financiare azi.

Pare a dura o eternitate și încă puțin. Oamenii bat nervoși din câte-un picior, pe rând. Își înalță capetele, le ies ochii din orbite, scot fum pe nas, li se umflă venele. Eu ascult Siddharta azi, deși îmi scapă tot felul de înțelesuri, căci îmi rătăcește mintea abrambura. Încă n-a izbucnit nimeni, deși tensiunea pare a se rezolva cu o inevitabilă explozie.

După ceas, au trecut doar 10 minute. Hai, 12. În total, deci la ambele cozi. Cândva, stăteam câte 45 de minute la bancă pentru operațiuni similare. Starea de așteptare pare a fi un chin pentru toată lumea, indiferent de timpul scurs.

Așteptările îmi amplifică stările anxioase. Încetinește timpul și secundele devin încordări interioare insuportabile. De-asta mi-e greu să meditez. Mă ucide încet presiunea timpului și cedez. De exersat, așadar. 

Madame Bovary și arta de-a fi pe lângă

Standard
Madame Bovary și arta de-a fi pe lângă

Nu știu ce părere să am despre corpul meu, care azi în supermarket era atras de fructe ca un îndrăgostit la prima întâlnire. Mi-e destul de rar poftă de vreo mâncare anume. Nedumerită de noile tentații, ies din Profi cu struguri, banane și căpșuni. Și ciocolată.

Ce de mofturi, aproape că mă simt ca o tânără burgheză dintr-un secol trecut, răsfățată și alintată. Adevărul e că n-aș știi. Mi-e greu să înțeleg, de exemplu, de ce Madame Bovary e o carte atât de apreciată – cu precădere în rândul femeilor (încă nu mi-a recomandat-o nici un bărbat). De fapt, la ceva nivel analitic și rațional, înțeleg de ce. Dar la nivel personal și subiectiv, nu, nu înțeleg.

Cartea e scrisă bine, cuvintele curg plăcut și armonios, Flaubert era un scriitor talentat și a zugrăvit într-o manieră simplă și, pe alocuri, ironică, stilul de viață al tinerilor căsătoriți din secolul al XIX-lea. Pentru mine, cam atât…

Oare atât de multe femei se regăsesc (încă) în dramele Emmei? Evident, perioada istorică și socială era una plină de inhibiții și restricții, norme sociale plicticoase care ar fi înfrânt spiritul liber al oricărei femei ce visa la puțină aventură și pasiune. Adulterul era un stigmat care ruina viața femeilor iremediabil. Fetele creșteau cu ceva ideal de gentleman în minte, sau cu personaje din romanele de dragoste și se loveau apoi de realitatea cruntă: ai o șansă, una singură, să te alegi cu un soț pe măsura viselor tale. Evident, probabilitatea să și fie cum ai visat tu era foarte mică.

Emma – Madame Bovary, m-a scos din sărite, mi-am pierdut răbdarea cu ea, mi-am tot dat ochii peste cap, mi-a fost milă de ea, dar am înțeles-o și i-aș fi vorbit așa cum, poate, i-aș fi vorbit unei adolescente confuze.

Dincolo de carte, mă interesează fenomenul de apreciere în masă a ei. Știu că am devenit imună la romanele de dragoste sau la orice carte/film care abordează în proporție majoritară acest sentiment ideal și idealizat, conflictele emoționale ce vin cu el și, cu atât mai mult, tot ce ține de căsnicie. Așa că da, mă simt foarte pe lângă. 

Ce-o fi și cu romanul ăsta? E o carte bună, repet, mă rog, e OK. Pentru aspectele sociale și istorice, probabil aș citi altceva, iar pentru personaje și fir narativ, pff. Deci ce-i cu Madame Bovary? Se regăsește lumea în situațiile prezentate în carte, încă suntem în esență o societate inhibată, cu relații maritale sufocante și plicticoase, cu idealuri pe care suntem incapabili să le trăim, cu greșeli pe care nu ne simțim în stare să le reparăm? Știu că răspunsul e undeva între da și nu, însă mă întristează cumva faptul că romanul lui Flaubert încă este carte de căpătâi (repet, nu pentru că ar fi o carte proastă, ci pentru ideile pe care le conține în sine).

Urmăream într-o vreme tot felul de topuri universale, mi se pare că spun multe despre stadiul și locul în care ne aflăm noi ca oameni și ca societate, în general.

Romanul are și un fel de final moralizator – care, sincer, mi se pare și mai trist. Încerc să nu dau cu spoilăre, da-i greu… Nu sunt convinsă că morala e să te mulțumești cu ceea ce ai și să te bucuri de acel lucru, deși am văzut că mulți spun asta despre carte. Că le-a deschis ochii. Emma și-a dorit mai mult de la viață și a plătit pentru asta – la propriu și la figurat, deoarece perioada istorică și normele sociale nu-i permiteau să vrea și să aibă mai mult. Aș vrea să cred că societatea actuală e diferită. Nu suntem legați unii de alții în cușca numită căsnicie. Nu-i nevoie să comiți adulter dacă nu mai ești fericită lângă partenerul de viață. Ești liberă să pleci. Și e ok să vrei mai mult – fie de la persoana cu care ești acum, fie de la altcineva. Sigur, ar fi bine și să ai ochii deschiși și să apreciezi ce ai. Dar dacă-i deschizi și nu-ți place ce vezi, există soluții sănătoase din punct de vedere emoțional.

Sigur îmi scapă ceva. Cândva, poate că aș fi înțeles și empatizat cu lumea lui Flaubert. M-am îndepărtat prea mult de dramele emoționale proprii pentru a pricepe fascinația oamenilor pentru ele. Pot înțelege la rece, însă la modul real, mi-am rafinat arta de-a fi pe lângă.

Madame Bovary am citit-o recent, în ianuarie, însă mai sunt câteva cărți similare aflate în tot felul de topuri… și nu prea înțeleg de ce. Sunt cărți ok, însă mă întristează că oamenii se regăsesc atât de mult în personajele din ele. Nu știu ce spune asta despre evoluția noastră, ca societate, dar mai ales despre sufletele, bucuriile și suferințele oamenilor…

p.s. Ultimele rânduri sunt clar influențate de faptul că l-am citit pe H.G. Wells în ultima vreme, dar altădată despre el 🙂

Exponat în vitrină

Standard
Exponat în vitrină

O mișcare îndrăzneață și naivă să te-așezi în vitrina unei cafenele, cu gândul de-a pândi oamenii ce trec pe străzi, spre piață, de la kilometrul 0 al orașului înspre cartierele lui mărginașe. Uiți că dacă vrei să-i urmărești, devii chiar tu un exponat, expus și vulnerabil.

Îți bei cafeaua și pălăvrăgești cu Bogdan despre oameni, viață și prietenii greu de sincronizat (apropo, 2 luni!). Ridici privirile spre stradă să mai vezi vreun om și să te întrebi care-o fi povestea lui, doar pentru a conștientiza că oamenii se uită și ei la tine cum bei cafea noaptea și stai în vitrină – mai erau locuri libere în cafenea, ce-i cu tine? 🙂

Doar un scurt reminder că relațiile interumane sunt cel puțin bidirecționale. Nu ești niciodată simplu observator, ci și exponat bun de observat. Iar când tragi concluzii despre oameni, ele te reflectă în primul rând pe tine. 

 

Din peșteri, deasupra norilor: TRANSALPINA [Adventureee, ziua 5]

Standard
Din peșteri, deasupra norilor: TRANSALPINA [Adventureee, ziua 5]

Somnul de noaptea trecută ne-a prins bine, am trădat cortul pentru un pat. Afară era vijelie, iar eu savuram un ceai la ore târzii… Dimineața pe la amiaz’ ne gășește desigur pe drum. Ne îndreptăm spre Baia de Fier cu o destinație clară. Două, de fapt. Peștera Muierilor și Peștera Polovragi. 

De la Peștera Muierilor rămân cu tabloul unei mari înghesuieli (cred că ne apropiem de weekend-ul nefast). Oameni agitați și copii smiorcăindu-se la intrare. Și Șerban Huidu exersând mersul piticului, ca toți restul 100 de oameni ce intră în peșteră. Sau câți om fi. Grotesc. Inevitabile glume cu privire la denumirea peșterii. Dacă am scăpat de senzația de claustrofobie în Peștera Vântului, aici începe să-mi revină. Peștera e frumoasă, totuși! Te poți măsura din ochi pe lângă-un scheletic urs de cavernă 🙂

IMG_4331.JPG

În apropiere se află și Peștera Polovragi, prin Cheile Oltețului. Drumul urcă lin spre peștera în care, se spune, însuși Zamolxe ar fi locuit. Îi vezi „scaunul”, iar la scurt timp dai nas în nas cu „Moartea”, o gravură morbidă ce se pare c-ar fi mai ancorată în realitate decât ai crede. Ascultă ghidușeniile zise de ghid, sunt lucruri interesante 😀

polovragi.jpg

Pornim iar la drum, cu furtuna în spatele nostru. O bănuim a fi una dintre cele patru ce s-au dezlănțuit deasupra noastră la Tunelul Dragostei. Oameni paranoici :))

Nu știm noi cât de recunoscători le vom fi norilor.
Cât frumos și cât wow vom aduna în suflete pe Transalpina, cât să ne țină-un an întreg!
Ce spectacol de umbre și lumini ne va oferi cerul…

Facem o primă oprire pentru a privi în urmă. Din entuziasm și din „oprește, wow, oprește-aici”, ne dăm cu fundul de asfalt, cum tragem pe dreapta. Nu noi, mașina. Nu știm la ce să ne uităm întâi: în zare sau sub mașină.

transalpina 3.JPG

La (foarte) scurt timp mai facem o oprire. Furtuna pare să ne fi ajuns din urmă, cerul s-a întunecat. Și de-aici încep nesfârșitele wow-uri. Speram la cer senin și soare, să putem admira țara-n lung și-n lat de la înălțime.

Uneori, e mai bine să îmbrățișezi valul, să privești la cer și dacă nu-i senin…

transalpina 4.JPG

Să vezi vaca de pe drum și să-ți zici c-ai aflat de unde vin norii, să râzi în hohote și să ți se taie respirația – la propriu și la figurat. Să te-arunci în iarbă, cu ochii în cer, să privești apoi în jos la norii ce tocmai se nasc.

transalpina 5 (1)transalpina 5 (2)transalpina 5 (3)transalpina 6

Transalpina e minunată. Nu știu dacă de fiecare dată își naște norii de față cu cei care-o vizitează. Noi suntem euforie. Încă simt forța clipelor de-acolo. Transalpina te lovește în față, îți intră în creier și-n plămâni, te orbește și ți se așterne în suflet pentru totdeauna.

Și, dacă ești pe fază, te-alegi cu niște brânzeturi delicioase – în loc de desert 🙂

transalpina 8transalpina 9transalpinatransalpina 10transalpina 11 (1)transalpina 11 (2)

Din vârful lumii și izvorul norilor, ne îndreptăm spre Lacul Vidra. În noaptea ce va urma, vom coborî din paradis. Mai aproape de pământ, de frig, brazi.

Va urma:
Ziua 6: Vidra, turnul și caii


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4
: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 5
: Transalpina și peșteri (Defileul Jiului – Bumbești – Novaci – Cernădia – Baia de Fier – Peștera Muierilor – Peștera Polovragi – Baia de Fier – Novaci – Rânca – Vf. Păpușa – Vf. Urdele – Lacul Vidra)
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.

Cocos, snowboard și febră

Standard
Cocos, snowboard și febră

Coaja fructului de cocos e mai îndârjită decât ai crede. Oare dacă ai da cu el de pereți…? Oare dacă îndoi cuțitul…? Oare dacă ieși pe balcon și-l calci în picioare? Sari pe el? După un strop de efort din partea noastră, coaja cedează. Fruct dulce și hrănitor, de-ți trec poftele și foamea. Cum se face că e prima dată când ronțăi cocos? Gustul de ciocolată și cocos ne-a definit, totuși, copilăria…

E mai ușor de înțeles cum reușeau, într-o oarecare măsură, concurenții de la Supraviețuitorul să-și potolească foamea doar ronțăind zi de zi niște cocos. Urmăresc emisiunea, inițial, pentru Robert. Curioasă pe unde-l poartă viața pe omul ăsta de care mă leagă vreo două zile pe drumuri de munte, prin soare, ploaie și vânt, pe la cetăți uitate de lume, întâlnind oameni scoși parcă din povești și împrietenindu-ne cu toți câinii ce ne ies în cale. Niște zile în care mi-am reevaluat viața și prioritățile, așa, mergând la pas alături de Iulia, Alexandrina și Robert. Oameni pe care nu-i uit, deși drumurile o iau care-încotro, căci vor fi mereu asociați cu acel punct de cotitură-n viață.

Așa ajungi să te uiți la tot felul de emisiuni. Apoi te uiți pentru că-i fascinant să vezi cum reacționează oamenii în situații mai mult sau mai puțin extreme. Te uiți să vezi ce face foamea din om. Și ți-s dragi oamenii, în ciuda cinismului ce-ți dă târcoale. Dacă-i accepți pentru ce sunt, oameni adică, ți-s dragi.

O vreme, mai stă cocosul în frigider, până-mi adun curaj să iau coaja la despicat. Iarna m-a cucerit cu fulgi albi de cocos, de omăt. Fulgi ce se aștern pufoși pe ochelari, într-o seară de ianuarie.

Zâmbesc și cad în fund. Îmi adun forțele și energia, nu știu de unde, mă împing în mâini și hop-sus! Alunec vreo câțiva metri cu placa, aud un vâjâit de schiuri din spate, mă dezechilibrez, cad în fund. Mă ridic, alunec, îmi țopăie sufletul fericit, cad. Mă ridic din nou, cad. Tot așa. De-acum prind viteză și cad doar de vreo două ori până ajung jos, la baza pârtiei. Ce bucurie! Urcușul e, însă, greoi, vreau să renunț. Nu este telescaun, deci la pas, în sus, pe pârtie. Simt că placa îmi rupe brațul, că nu mai am energie, că îmi tremură tot corpul. Ajung sus, privesc în jos și… mai vreau.

Cad din nou, îmi tremură picioarele, mă ridic. Alunec iar… Câteva secunde de euforie pură. De fericire. Apoi cad din nou, în genunchi de data aceasta. Mă împing prea tare în mâini și cad pe spate, în fund. Și râd așa de una-singură, de mine, de situație. Mă observă cineva, urcă și el cu placa sub braț, zâmbește înțelegător. Așa-i prima dată (și a doua, în mod sigur). Privesc iar spre cer, îmi cad fulgii de cocos în ochi. Mă ridic și plutesc o vreme. Cad iar. Sau nu știu, mă arunc pe jos pentru a evita ciocniri sau căzături urâte.

Mi-am salvat fundul de vânătăi și durere, în ciuda avertizărilor lui Tarfin. Sau poate tocmai de-aia! 😛 Mi-am sacrificat mâinile și brațele în schimb, căci ele au amortizat toate căzăturile. Pentru prima dată am febră musculară la pernițele din palmă, la mușchii degetelor, la întâlnirea antebrațului cu brațul. Nu îmi pot lua eșarfa din cuier. Nu îmi pot ridica brațele. Abia îmi țin cana de cafea. Și fiecare durere mă face să zâmbesc, căci retrăiesc pentru o clipă senzația de zbor și lipsa de griji.

Iarna m-a cucerit cu fulgi de cocos, fulgi de nea și-un vis alb ce-alunecă printre copaci. Azi e primăvară și regret că am căzut de prea puține ori. Când nu mai sunt în stare să cad, pot să mă târăsc. Acum știu că pot 🙂

16179603_10211932206200772_6925242106510235655_o

 

Viața ca un burete

Standard
Viața ca un burete

Câte-o zi în care trăiești ca-ntr-un vis. Nu de vis. Dar plutind, dus de val, pe autopilot. Când nu înțelegi de ce-i așa grav să ai o opinie, să ți-o asumi, să trântești cu ea de pereți a doua zi, dacă asta ai chef, să o iei în brațe apoi. Când știi că-i mai anost și groaznic de plictisitor să nu aibă nimeni nici o părere decât să aibă fiecare câte-o părere diferită.

O zi în care duhnește în aer platitudine și neutralitate. În care oamenii renunță la idei și opinii, doar pentru a evita… ce, până la urmă? Conflictul? Prejudecățile altora, jignirile sau discuțiile în contradictoriu?

Iar alternativa pare a fi înțeleasă ca o extremă. O agățare inutilă și totală de vreo idee, de parcă i-ar lipi cineva cu Super Glue. Sau Picătura (atenție: ăsta nu-i articol sponsorizat). Iar opinia celuilalt, diferită de a lor sau, și mai grav, inexistentă, parcă ar fi o încercare invazivă și brutală de a le rupe pielea de pe ei. (Meet me halfway era cântecul?)

Câte-o zi în care le-ai da oamenilor Jocul. Jocul de-a ideile, de-a cuvintele, de-a opiniile, de-a argumentele pro și contra. Devenim incapabili să le înțelegem celorlalți punctul de vedere sau să avem noi un punct de vedere atunci când ni se atrofiază imaginația. Când ne oprim din joc.

Câte-o zi în care te-ai contrazice în Joacă, dacă s-ar juca și alții. Te joci un pic, dar e greu să o faci singur. Nu toți văd viața ca pe-un joc și nu-i poți condamna. Te uiți la ceas, bați cu degetele-n taste și te gândești că e așa… câte o zi în care ești ca un burete emoțional.

Viața ca un burete. Cel mai îmbibat dintre pământeni. Delirul (aici nu-i nevoie de adaptare).

Și mai e câte-o zi în care îți vine să-ți fluturi brațele alandala. Să comunici mai simplu, mai direct. Când te enervezi pe tine că ești rotiță din  sistemul diplomației deșarte. În care cuvintele se irosesc de dragul menținerii statu-quo.

Atâtea sensibilități ne creăm singuri. Și apoi cădem și ne tulburăm la primul cuvânt neașteptat, nedorit. Ne ofensăm, ne intrigăm, ne supărăm.

Câte-o zi în care ajungi seara acasă și ți-e greu să-ți miști creierul. Parcă a murit. Parcă-i un copil îmbufnat ascuns sub pat. Nu-i drăguț în context, dar i-ai da, lui, creierului, vreo două palme să-și revină. După ceafă. Pe copilul din tine îl vei ademeni cu promisiunea vreunui joc.

Udă plantele, hrănește melcii, ai grijă să nu strici puzzle-ul de pe jos, ia creioanele și mâzgălește. Ele, în culorile lor arogante, sunt de vină oricum pentru rândurile astea. Era prea multă tensiune într-un vârf de albastru. S-a mai disipat acum printre rânduri.

În zilele cometei în brațe, până adormi.

coloring pages viata ca un burete game of thrones

Terapie cu viață

Standard
Terapie cu viață

Mi-s înghețate degetele de la picioare, într-atât că parcă m-aș fi îmbătat cu promoroacă. Mi-e trează mintea însă. Iar sufletul s-a topit cu totul. După 10 minute, mi-e clar că pentru o viață mai bună, ai nevoie de terapie cu viață.

Zărești cerbul carpatin, impresionantă creatură. E ceva regal în aspectul lui, însă de cum te vede, cerșește mâncare. Îi dai să ronțăie și-i zâmbești. În spatele tău, țopăie iepurașii prin zăpadă. Și o pisică stă leneșă cu ei. N-aș fi crezut că îmi pot fi atât de simpatici. Se întâmplă ceva magic și ți se satisface ceva nevoie foarte primitivă și instinctuală când hrănești alte vietăți, că-s oameni, copii, animale sau plante. Începi să-ți înțelegi părinții care și acum te-ar întreba zilnic dacă ai mâncat. Iepurașii sunt niște nesătui. Își iau rapid hrana din palmă și țopăie câțiva pași mai încolo. Atât de fascinată de creaturicile astea inedite, încât aproape nu observ pisica, care-i și ea un puf simpatic în zăpadă ce vrea afecțiune și atenție.

terapie-cu-viata-7

Un căprior stă cu iepurași într-un țarc, parcă ar fi Bambi… Păuni și alte păsări colorate… Ajungem la ponei, și ei vor mâncare și atenție.

terapie-cu-viata-1terapie-cu-viata-5

Mai jos, zebu. Înaintăm pe alei și ajungem la pisica sălbatică. Wow…

terapie-cu-viata-4

Hrănim și căprițe, măgăruși și… două lame – care, bineînțeles, ca un client nerăbdător să-și primească mâncarea, scuipă către ospătar cu obrăznicie – de data asta, la propriu 😀

terapie-cu-viata-6

Mai sus, pe alee, struțul (emu) și caii. Cât sunt de pufoși și ei! Ce se întâmplă iarna la Moara de Vânt, de-s atâtea pufoșenii ce-ți încălzesc sufletul?

Mi-e drag porcușorul. Cu excepția pisicii (nu cea sălbatică, hihi), pare a fi singurul care își dorește doar și doar afecțiune, nu mâncare.

terapie-cu-viata-3

Pornim spre oraș. Ne oprim la marginea pădurii, unii se dau cu sania (pe fund), alții se împrăștie de râs 🙂

Ne oprim la magazin de bricolaj să căutăm o plantă pentru Oana, de casă nouă, pământ pentru sâmburii de lămâie și ghiveci. Ieșim de acolo cu trei plante, nu una, cu mult pământ în brațe, semințe de plantat și zâmbete largi.

Seara, terapia pentru viață e tot cu viață. Oameni, acum. Fiecare cu zâmbetele și gândurile lui, cu idei de reamenajare a casei, lanțuri în tavan și râsete. Dar și cu Zumba și Pumpki ascunzându-se de Kali 🙂

Și cu vocea asta:

foto: Tarfin Æé & Gabi Roșca

Castelul din Carpați, într-un colț de suflet [Adventureee, tot ziua 4]

Standard

De la Tunelul Dragostei, porneam spre o cetate misterioasă: Cetatea Colț. Nu știam mare lucru despre ea, poate pentru că turismul e cum e la noi în curte. Cetatea avea totuși să devină unul dintre acele locuri care îmi provoacă sentimente mixte când vine vorba de turism.

M-a fascinat întru totul…

coltz-castelul-din-carpati

…începând cu traseul prin pădure, apoi cărarea abruptă și îngustă, de părăsești vechiul drum destinat căruțelor, trăsurilor sau călăreților ce se apropiau de cetate…

coltz-2

Mi s-a strâns un pic inima zărind, odată ieșiți din pădure, doar turnul donjon. Mi-era teamă că, după cum indica și un panou rătăcit prin zonă, cam aia era tot ce aveam să vedem.

coltz-8

Am făcut însă acei câțiva pași extra, pe-un colț de stâncă. Aici, ți se taie puțin răsuflarea.

coltz-4

coltz-3

Ceață deasă peste pădurile din jur. Vreme mohorâtă, dar clară. Și ce priveliște…

Deci ce-i cu Cetatea Colț și de ce am sentimente mixte asociate cu locul? E cetatea ce se presupune că ar fi fost sursa de inspirație pentru Castelul din Carpați, de Jules Verne. E cetatea pe care aproape că nu am vizitat-o pe motiv că nu găseam punctul de plecare, de la șosea, înspre… Vârful Colțului. Atât de bine e dezvoltat turismul. În schimb, poți găsi rapid și ușor Mănăstirea Colț. Nu mă plâng, a fost prima dată când am „cotrobăit” așa cu disperare prin casa cuiva (mda, căutam o baie…). Totuși, drumul spre cetate l-am observat mai greu, și nu am fost singurii care făceam dus-întors cu mașina pe șoseaua respectivă, cu ochii înspre înălțimi, poate-poate zărim cetatea.

În cele din urmă, am zărit panoul. Panou destul de sec și inexpresiv, cu o fotografie ce nu promitea prea multe. Aproape că am dat glas gândului… „dă-i pace, hai să mergem mai departe.”. Cât de bine-mi pare că nici unul dintre noi nu a spus cu voce tare ce gândea. Ne-am fi răpit una dintre cele mai faine experiențe transilvănene. Vezi mereu prin filme sau documentare cum e prezentată Transilvania. Un loc misterios, puțin înfricoșător și întunecat, dar plin de farmec. Evident, nu-i chiar ca în filme, nu mereu, nu peste tot.

Dar azi, mergând prin pădure, explorând apoi cetatea ce pare să-l fi inspirat pe Jules Verne să-și numească astfel romanul și cuprins fiind de ceața asta deasă… Da! Te simți ca într-un castel, prin Carpați, prin Transilvania. Acea Transilvanie! 

coltz-5

Și oricât de ciudă mi-ar fi că locul nu e îngrijit și valorificat cum s-ar cuveni, totuși… mă bucur. Așa, exact ca un copil egoist ce vrea să își ascundă jucăriile, să fie doar ale lui. Mă bucur că nu știe chiar toată lumea de cetatea asta, că drumul poate fi greoi dacă nu-i uscat pământul, că turistul nu prea poate să ajungă la cetate decât dacă e dispus să depună un pic de efort. Mă bucur că nu sunt indicatoare, panouri atractive sau interactive care, măcar datorită fotografiilor, să te facă să-ți dorești să urci spre cetate.

Mă bucur că, uneori, nu-și găsesc turiștii calea prin pădurile astea. Cetatea Colț e sălbatică. Ar trebui să fie îngrijită, dar să rămână sălbatică. Dacă îi iei liniștea, pustiul ce-ți dă fiori, priveliștea neobturată de prezența altora, ar rămâne doar niște ziduri vechi. Iar ziduri avem peste tot…

coltz-7

Ironia e că amintindu-mi de experiențele astea, le spun și altora despre cetate (evident). M-am simțit atât de bine pe-acolo, încât nu pot să o las și eu uitării. Sper să nu dispară cu totul în istorie, la fel cum sper să nu devină, totuși, un obiectiv turistic în adevăratul sens al cuvântului…

coltz-6

De-aici, am făcut drum întors spre Râu de Mori, am trecut pe lângă Ostrov…

tunelul-dragostei-si-castelul-din-carpati-2

… și ne-am îndreptat spre Petroșani și Defileul Jiului. Înainte, încă o oprire la Cheile Crivadiei (să urcați la turn dacă ajungeți pe-acolo):

img_4271

crivadiaaa

Va urma:
Ziua 5, prin peșteri


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9Liliacul măgurean și trei scântei.

Happy

Standard
Happy

Momindu-ne cu fericirea, Derren Brown ne vorbește, în cele din urmă, (și) despre moarte. Însă, depășind cinismul unui om care nu crede în viața de după moarte, ne vorbește despre cât de mult contează supraviețuirea celor dragi nouă, dar și a omenirii în general, pentru ca noi să chiar vrem să trăim. Simpla idee că viața celorlalți oameni continuă după ce noi murim, e un motoraș motivațional subestimat. Nici măcar nu-l conștientizăm.

Încă o idee frumoasă, pe care o aud acum prima dată, e cum că fiecare dintre noi avem trei morți: una când corpul încetează a funcționa, una când corpul ajunge în mormânt. Ultima moarte are loc cândva în viitor, în momentul în care numele tău e rostit pentru ultima oară (D. Eagleman). Și că, de fapt, trăim prin ceilalți, iar alții trăiesc prin noi de fiecare dată când ne amintim de ei și ne gândim ce ar fi zis ei, ce ar fi făcut. Îi readuci la viață de fiecare dată când îți amintești cum erau, cum zâmbeau, cum vorbeau…

Cartea e o abordare istorică și filozofică a conceptului de fericire. M-a pierdut pe alocuri, însă toate informațiile parcă s-au clădit frumos în cele din urmă. Mult stoicism. Mi-a plăcut ca reacție la toată industria asta a dezvoltării personale și a încurajării optimismului indiferent de ce se întâmplă. Îmi place mai mult de Derren acum. Simt că e nevoie de oameni direcți care să spună verde-n față cât de mult bullshit se promovează în cărțile astea de self-help și în discursurile motivaționale ce își falimentează audiențele. Și cât de superficial sunt tratate ideile. Unele idei vechi de când lumea, atât de profunde în esența lor, însă transformate în niște clișee ieftine din lipsa unui interes real în a le explora semnificațiile.

E o istorie a fericirii. Pe moment, dacă ești amorțit psihic de la atâtea sfaturi de dezvoltare personală, nu te va impresiona cartea. Însă ideile se așează frumos după o vreme și unele chiar îți pot schimba puțin percepția asupra ideii de fericire. Derren duce un fel de luptă împotriva conceptului de fericire promovat în zilele noastre. În schimb, te îndeamnă pur și simplu să te bucuri de viață, așa cum e ea – dincolo de așteptări nerealist de optimiste.

Nu mai mănânc carne.

Standard
Nu mai mănânc carne.

De vreo lună, cam așa. Cumva, era inevitabilă decizia asta, mai devreme sau mai târziu. Chiar în urmă cu un an citeam Beyond lies the wub și mă amuzam la ideea că dacă suntem ceea ce mâncăm, suntem toți niște porci. Numa’ zic 😛

Lăsând înțepăturile ghidușe la o parte, știu că majoritatea oamenilor se gândesc că e greu să renunți la carne. Greu din punct de vedere fizic, adică. Și din punct de vedere al poftelor și al nevoii de proteine. Probabil că multora de-asta le e greu. Eu nu simt lipsa cărnii, cam deloc, ceea ce mă face să mă întreb de ce nu am făcut pasul ăsta mai devreme. Mi se pare infinit mai greu să mă descurc cu avalanșa de reacții dezaprobatoare venite din partea oamenilor, în general. Cu faptul că trebuie să repeți și confirmi de câteva ori că nah, chiar nu vrei carne, deci chiar nu 🙂 Și da, a fost greu de sărbători să o refuz până și pe mama, care mă privea dezamăgită că nici măcar de Crăciun nu fac o excepție. S-a adaptat totuși rapid și mă răsfață acum cu tot felul de salate inedite.

Nu mai mănânc carne pentru că mi se întâmpla adesea să mă întreb ce nume i-aș fi dat creaturii din farfuria mea. Era o chestie involuntară, nu mi-am auto-impus eu idei de conduită morală în interacțiunea cu alte animale. Pur și simplu. Cred că mi se trage de la ceva traume din copilărie. Hihi 😛

Și tot analizând eu super și hipermarketurile urbane, am ajuns la concluzia că trăiesc într-un secol și într-o societate care îmi permite să mănânc selectiv. La modul că am alternative. Poți să fii mofturos, se dau toți peste cap să-ți vândă ceva. A, vrei să mănânci praf de cărămidă? Avem soluția pentru tine: încearcă noua variantă cu gust de măceșe! 😀 :))

La fel, am ajuns la concluzia că fiecare dintre noi decide unde e limita lui personală. Dacă îți place carnea și n-ai idei de-astea dubioase prin cap în timp ce-o mănânci, poftă bună. Unii nu mai mănâncă deloc-deloc produse provenite de la animale, deci nici ouă, nici lapte, nici patiserii sau chestii despre care habar n-aveam că ar conține untură de porc, care-i peste tot, apropo! Eu nu am renunțat la ele, dar pur și simplu nu mai vreau carne în farfurie (nu, nici pește, căci din câte mi se pare mie e tot carne, nu înțeleg confuzia). Acolo e limita mea.

În rest, îmi place laptele și n-aș renunța la produsele lactate. În lumea idilică în care am copilărit eu, totul era mult mai echilibrat. Bunicii mei muncesc și acum de dimineața până seara, iar una dintre muncile serioase e să hrănești și îngrijești animalele. Vrei carne, ouă și lapte? Muncești pentru ele și îți îngrijești la modul real sursa de hrană.

Devenind între timp creatură urbană, am început să mă întreb tot felul de lucruri legate de motivele pentru care consum totuși carnea din comerț, în condițiile în care o întreagă lume civilizată închide ochii și se face că nu știe sau chiar nu vrea să știe în ce mod grotesc ne ajunge bucățica aia de carne în congelator.

Să mănânc un alt animal… de fapt, ca să fiu și mai clară, să mănânc cadavrul unui alt animal nu prea mai e o opțiune ok pentru mine. Nu în condițiile în care am sute de alternative și nu în condițiile în care chiar îmi permit să mănânc altceva. Am cam rămas fără scuze pentru propriile alegeri alimentare în acest sens, de-aici și decizia bruscă de luna trecută. Nu pot să mă consider o ființă inteligentă și să mănânc alte ființe care, deși nu-s la fel de inteligente ca mine, au și ele trăiri emoționale și suferă.

Limita mea e un prim pas pe care-l simt natural de făcut. Natural pentru mine. Fiecare își stabilește singur limitele și obiceiurile alimentare. Aș vrea să am motivația necesară pentru a nu mai consuma nici un produs care conține urme de untură de porc (lipieeee…), de exemplu. Sau poate mi-ar trebui răbdare infinită pentru a citi etichetele de pe toate produsele + lecturi suplimentare din marele ghid al cunoașterii contemporane: google. Nu voi face asta, dar carne nu mai vreau.

Partea bună e că îmi reacționează corpul ok la schimbare. Carnea îmi lenevea tot organismul, de multe ori mă simțeam cumva intoxicată. Îmi simt corpul mai ușor acum, mai fresh (și nici măcar nu m-am obișnuit încă să mănânc multe fructe & legume), mă simt mai „curată”. Mi-e greu să explic. Parcă nu mai car atâtea toxine în mine.

Dar mai ales, am terminat cu procesele de conștiință în timpul meselor :))
Poate nici nu ar fi fost o chestie atât de wow dacă nu mi-ar fi transmis ceilalți că ar fi. Nu știu de ce oamenii devin defensivi și ofensivi când spui că nu vrei carne. Chiar mi-ar plăcea ca fiecare dintre noi să își traseze liniștit propriile limite și libertăți. Tot ce cred eu despre consumul de carne mă privește pe mine, iar dacă fac greșeala să reflect propriile-mi idei și concluzii asupra celor din jurul meu, e problema mea, nu a lor. Cumva, aș vrea uneori să fie reciprocă înțelegerea asta. Să înțelegi că dacă ție ți se pare normal și natural să consumi sau nu anumite alimente, nu înseamnă că și cel de lângă tine ar trebui să aibă aceleași idei despre alimentație. Să ne zicem poftă bună unul celuilalt și cam atât.

Oricum, e un proces interesant. M-am simțit în ultima lună de parcă aș fi dezbătut idei religioase, nu opțiuni alimentare. Și ca să închei cu un fel de haha: oricum cred că divinul e peste tot, deci o fi și carnea un fel de zeu 😛

52 de cărți

Standard
52 de cărți

În ianuarie, anul trecut, îmi propuneam să citesc vreo 50 de cărți în 2016. E un fel de provocare la lectură pe Goodreads, îți setezi singur numărul de cărți pe care vrei să le citești într-un an și ei îți țin evidența, atât timp cât îi anunți când ai terminat de citit o carte (și setezi data). Poți să vezi și dacă ești cât de cât „on track” raportat la timpul scurs, ceea ce poate fi un șut motivațional în fund în caz că ai nevoie 😀

Deși am citit multe cărți de când mă știu, citeam mereu impulsiv. Adică mult, intens și comprimat pe o anumită perioadă de timp. După care, pauze lungi. E greu să îți formezi obiceiuri sănătoase, dar am făcut-o, în sfârșit și da, sunt tare mândră de mine! 😀 Un mare-mare-maaaare ajutor a venit din partea audiobook-urilor. Devine extrem de ușor să faci din lectură un obicei cotidian dacă îți umpli timpii morți cu audiobooks. Drumul înspre serviciu și spre casă, de exemplu, înseamnă din start o oră de ascultat dintr-o carte / zi. Am mereu un audiobook pentru acasă (da, când fac mâncare sau curățenie), unul pe telefon pentru drumuri, plimbări și așteptat la coadă sau după alți oameni și, desigur, câte o carte pe care-o port mereu cu mine.

Am renunțat în schimb la a-mi mai scrie citate de prin cărți, pe măsură ce le citesc. Sunt și „dezavantaje”, însă cred că îmi ocupa prea mult timp… Nu am reușit să scriu prea multe idei personale despre ce-am citit, din păcate. Voi încerca să găsesc pe viitor ceva formulă de a-mi nota totuși unele idei, căci le uit în timp. Iar unele dintre cărțile astea sunt chiar prețioase și îmi sunt chiar dragi pentru toate gândurile pe care mi le-au generat și pentru ideile care m-au făcut să zâmbesc sau să fac ochii mari de uimire.

Momentan, trec în revistă cele 52 de cărți citite în 2016. Partea bună e că se găsesc citate pe Goodreads și am găsit câteva pe care le-am recunoscut și mi-au rămas ca idei prin căpșor. Pe alocuri, voi nota câteva păreri acum despre cărți + nota pe care le-am dat-o pe Goodreads (iar în paranteză e media recenziilor de acolo, făcute de ceilalți utilizatori). Notele sunt de la 1 la 5 (1 – did not like it, 5 – it was amazing), deci apar aici sub forma 3/5, 4/5 etc.

Ianuarie:
1. The Greatest Science Fiction Stories of the 20th Century – 4/5 (3.46)
*Why I Left Harry’s All Night Hamburgers by Lawrence Watt Evans înainte de a ne lua zborul înspre alte lumi, avem atâtea de explorat aici, pe Pământ. Și e „acasă”. Aici e varianta online a povestirii 🙂

“You want to see spaceships? You go to Florida and watch a shuttle launch. Man, that’s a spaceship. It may not go to other worlds, but that _is_ a spaceship. You want strange animals? You go to Australia or Brazil. You want strange people? Go to New York or Los Angeles, or almost anywhere. You want a city carved out of a mountain top? It’s called Machu Picchu, in Peru, I think. You want ancient, mysterious ruins? They’re all over Greece and Italy and North Africa. Strange temples? Visit India; there are supposed to be over a thousand temples in Benares alone. See Angkor Wat, or the pyramids — not just the Egyptian ones, but the Mayan ones, too. And the great thing about all of these places, kid, is that afterwards, if you want to, you can come home. You don’t _have_ to, but you _can_. Who knows? You might get homesick some day. Most people do. _I_ did. I wish to hell I’d seen more of my own world before I volunteered to try any others.”

*The Ones Who Walk Away from Omelas by Ursula K. LeGuin – o povestioară scurtă despre Omelas, un oraș utopic, în care fericirea și bunăstarea tuturor depinde de suferința unui singur copil. Atât timp cât acel copil suferă, tot orașul, cu toți locuitorii săi, e bine, fericit, împlinit. Mi s-a lipit de suflet povestioara nu doar pentru dezbaterile infinite asupra moralității pe care le poate genera, dar și pentru că am avut un vis, cândva, pe care i l-am povestit lui Tarfin, iar el mi-a recomandat să citesc povestioara scrisă de Ursula K. LeGuin.
*Bears Discover Fire by Terry Bisson – e cam despre ce spune titlul, cu accent pe familie și legături emoționale între membri ei.
*Și altele, de diverși autori, însă cele trei de mai sus mi-au rămas în amintire mai vii 🙂

2. The Martian Chronicles by Ray Bradbury – 4/5 (4.12)

“The Martians were there—in the canal—reflected in the water…. The Martians stared back up at them for a long, long silent time from the rippling water….”

3. The Children of Witchwood by Wally K. Daly – 3/5 (3.29)
4. The Laxian Key by Robert Sheckley – 3/5 (3.25)
5. Untouched By Human Hands by Robert Sheckley5/5 (4.21) – una dintre puținele cărți despre care am notat câte ceva 🙂
6. Cele patruzeci de legi ale iubirii by Elif Shafak – 3/5 (4.17) – e o poveste în poveste. Mi-a plăcut povestea din poveste, legătura specială dintre Rumi și Shams din Tabriz. Mi-am dat un pic ochii peste cap citind povestea Ellei, „mamă casnică și soție nefericită”. Sorry, e prea clișeu. Așadar, nu sunt sigură care o fi treaba cu Elif Shafak, autoarea. Pe cât de deosebită e povestea cu Rumi și Shams din Tabriz, pe atât de searbădă mi s-a părut povestea-cadru. Cu siguranță, voi mai citi una-două cărți scrise de ea, pentru a-mi face o părere 🙂
7. The Geography of Bliss: One Grump’s Search for the Happiest Places in the World by Eric Weiner – 4/5 (3.82) – Îmi place mult să călătoresc, dar cred că am fost traumatizată de lecturile obligatorii din gimnaziu, mai specific de „Pe drumuri de munte” de Calistrat Hogaș. Ca atare, foarte rar mă pot bucura de cărțile cu și despre călătorii. Cu atât mai mult, cartea a fost o surpriză atât de plăcută. Eric Weiner rămâne și una dintre cele mai plăcute voci pe care le-am ascultat până acum (și-a lecturat propria carte). Printre puținele pe care le-aș și reasculta din același motiv. Mai multe aici: Mai Pen Lai sau geografia fericirii. 

Februarie:
8. Ender’s Game (The Ender Quintet #1) by Orson Scott Card – 3/5 (4.29) – nu știu ce să zic despre cartea asta. Mi-au plăcut mai mult povestirile scurte ale lui Card, pe aceeași temă a copilului de geniu – și are câteva. Mi-a plăcut mai mult partea de final a audiobook-ului, unde autorul descrie puțin procesul de creație. Dar am eu un interes aparte pentru „cum” iau naștere operele de artă.
9. Haiganu. Fluviul Șoaptelor (Haiganu #1) by Marian Coman – 4/5 – (4.51) – ar fi a treia carte despre care am scris câte ceva, pe-aici.

,,Haiganu smulgea uneori din mulțime o singură voce și o asculta cu atenție, în timp ce, în fundal, Fluviul Șoaptelor continua să murmure. Parcă mai liniștit. Parcă mai puțin răutăcios. Parcă mai înțelegător. Și așa reușea să adoarmă.”

Martie:
10. The Collected Stories of Arthur C. Clarke – 4/5 (4.29) – Clarke e autorul care mi-a deschis apetitul pentru SF, cu „Sfârșitul copilăriei”, o cărticică pe care o recomand oricui vrea să înceapă să exploreze genul. Au urmat apoi odiseele spațiale, care nu sunt clasice degeaba. De atunci, am încercat să îl descopăr mai mult, să îi citesc romanele, etc. Stilul prea tehnic și alte câteva diferențe de opinie, mă vor ține la distanță pe viitor, însă colecția își are în mod clar meritele ei. E creație literară extinsă de-a lungul unei vieți, iar ideile expuse în fiecare povestire îți ghidilă neuronii, pe alocuri 🙂
11. Good Omens: The Nice and Accurate Prophecies of Agnes Nutter, Witch by Terry Pratchett, Neil Gaiman – 4/5 (4.25) – amuzantă, satirică, inedită și ghidușă. Cu apocalipsă, demoni, îngeri și relații de prietenie între ei, cu cei 4 călăreți ai Apocalipsei, cu un copil antichrist rătăcit / înlocuit la naștere cu altul, și tot felul de situații amuzante :))

“Crowley had always known that he would be around when the world ended, because he was immortal and wouldn’t have any alternative. But he hoped it was a long way off. Because he rather liked people. It was major failing in a demon. Oh, he did his best to make their short lives miserable, because that was his job, but nothing he could think up was half as bad as the stuff they thought up themselves.”

12. Fundația #1 by Isaac Asimov – 3/5 (4.11) – un alt mare clasic, mă bucur că am reușit să parcurg primul volum din seria Fundației. Am aflat că ar fi un fel de „război” literar între fanii genului, care se împart în tabăra Fundației sau tabăra Dune. Eu rămân la Dune 😛 , dar nu pot spune că nu apreciez o lume atât de complexă creată de mintea unui singur om. Oricum, nu mi se pare că cele două ar fi asemănătoare decât prin prisma faptului că abordează subiecte sociale – politică, religie, comunități, etc, în cadrul unor lumi SF complexe, gândite în detaliu.

Aprilie:
13. 1984 by George Orwell – 4/5 (4.11) – nu e tocmai o recenzie și nu e nici despre carte, ci despre camera mea 101.
14. Guards! Guards! (Discworld #8) by Terry Pratchett – 3/5 (4.31)

“There are many horrible sights in the multiverse. Somehow, though, to a soul attuned to the subtle rhythms of a library, there are few worse sights than a hole where a book ought to be.
Someone had stolen a book.”

15. Colectia de Povestiri Stiintifico-Fantastice (CPSF A #25-26) – 4/5 (4.5)
16. Windhaven by George R.R. Martin, Lisa Tuttle – 3/5 (3.6) – cred că mai mult scrisă de Lisa Tuttle, decât de Martin 🙂

Mai
17. The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy #1 by Douglas Adams – 5/5 (4.2) – De când îmi doream să citesc Ghidul! E atât de ciudată, cu atât de multe idei bizare, inedite, ghidușe, crețe, amuzante, încât mă opream după fiecare propoziție și o mai citeam rapid încă o dată. Nu chiar după fiecare în parte. Dar oricum, când deja ai minim 10 idei / pagină care îți fac neuronii să se încâlcească fericiți unii-ntr-alții, e CEVA. Ia-ți prosopul, nu te panica și fă autostopul. Te va salva de plictiseală și rutină cognitivă 😀

“Would it save you a lot of time if I just gave up and went mad now?”

“The Answer to the Great Question… Of Life, the Universe and Everything… Is… Forty-two,’ said Deep Thought, with infinite majesty and calm.”

“I like the cover,” he said. „Don’t Panic. It’s the first helpful or intelligible thing anybody’s said to me all day.”

18. Stranger in a Strange Land by Robert A. Heinlein – 1/5 (3.9) – Declar Stranger in a Strange Land cea mai nesuferită carte pe care-am citit-o vreodată până la capăt. NU, deci pur și simplu NU. Un NU și lui Heinlein de-acum înainte și personajelor sale masculine atotștiutoare și atotputernice, misogine și cu stofă de predicator moral. Un monolog mai enervant decât al lui Harshaw și niște personaje feminine mai stupide („huh?”)… PFF!
19. The Restaurant at the End of the Universe (Hitchhiker’s Guide to the Galaxy #2) by Douglas Adams – 4/5 (4/21) – După Heinlein, am fost inspirată să revin la Ghid 😀
20. Do Androids Dream of Electric Sheep? (Blade Runner #1) by Philip K. Dick – 5/5 (4.08) – Te bântuie și răscolește în stil philipkeydickian. Te face să reflecți asupra propriei tale umanități, asupra umanității în general.

“You have to be with other people, he thought. In order to live at all. I mean before they came here I could stand it… But now it has changed. You can’t go back, he thought. You can’t go from people to nonpeople.”

“It’s the basic condition of life to be required to violate our own identity.”

“I don’t really know; I have no way to tell. How does it feel to have a child? How does it feel to be born, for that matter? We’re not born; we don’t grow up; instead of dying from illness or old age, we wear out like ants. Ants again; that’s what we are. Not you; I mean me. Chitinous reflex-machines who aren’t really alive.” She twisted her head to one side, said loudly, “I’m not alive!”

21. Fahrenheit 451 by Ray Bradbury – 4/5 (3.96) – una dintre cele mai dragi audiobooks, probabil datorită faptului că am ascultat-o lecturată chiar de autor. Parcă simțeam căldura și dragul față de cărți și povești în vocea lui și o oarecare înțelegere față de oameni și față de aspectele mai puțin plăcute ale lumii în care trăim. De ascultat / vizionat A conversation with Ray Bradbury pentru a-i înțelege iubirea pentru cărți, l-aș tot asculta… 🙂

“Stuff your eyes with wonder, he said, live as if you’d drop dead in ten seconds. See the world. It’s more fantastic than any dream made or paid for in factories.”

“There must be something in books, something we can’t imagine, to make a woman stay in a burning house; there must be something there. You don’t stay for nothing.”

“If you hide your ignorance, no one will hit you and you’ll never learn.”

And when he died, I suddenly realized I wasn’t crying for him at all, but for the things he did. I cried because he would never do them again, he would never carve another piece of wood or help us raise doves and pigeons in the backyard or play the violin the way he did, or tell us jokes the way he did. He was part of us and when he died, all the actions stopped dead and there was no one to do them the way he did. He was individual. He was an important man. I’ve never gotten over his death. Often I think what wonderful carvings never came to birth because he died. How many jokes are missing from the world, and how many homing pigeons untouched by his hands? He shaped the world. He did things to the world. The world was bankrupted of ten million fine actions the night he passed on.”

Iunie
22. Starship Troopers by Robert A. Heinlein – 1/5 (3.99) – Nu „detronează” Stranger… , dar nah. Și am mai citit încă una…
23. Life, the Universe and Everything (Hitchhiker’s Guide to the Galaxy #3) by Douglas Adams – 4/5 (4.18) – Pansament pentru creieraș, după lecturi neplăcute.

Iulie
24. Elantris #1 by Brandon Sanderson – 3/5 (4.16)

„Pain lost its power when other things became more important. Kahar didn’t need a potion or an Aon to save him-he just needed something to do.”

25. Mindswap by Robert Sheckley – 4/5 (3.96) – Când te-apucă pofta de călătorii prin Univers, dar nu-ți poți permite financiar decât să îți muți conștiința într-un corp extraterestru. Iar când corpul aparține unui criminal interstelar, se complică lucrurile. Așa ajungi în alt corp, apoi în altul și altul. Până nu mai știi cine și ce ești :))
26. Oryx and Crake (MaddAddam #1) by Margaret Atwood – 4/5 (3.99) – Cartea e în mod insistent prezentată ca o poveste de dragoste și nu-i deloc așa, în opinia mea. Prin amintirile lui Snowman, posibil ultimul om rămas în viață după un accident nefericit, ești purtat într-o lume în care modificările genetice și direcția în care se dezvoltă acestea e ceea ce „conduce” societatea. Ce a cauzat accidentul ce a dus la dispariția oamenilor și care-i legătura lui Snowman cu asta? Și care-i treaba cu „Children of Crake” sau crakeri, cum le zice Snowman ființelor ce seamănă cu oamenii, dar nu sunt chiar oameni? 😀 Cartea ar fi primit 5 steluțe, dar personajul feminin principal îmi pare irealist și au fost câteva aspecte legate de personalitatea lui Oryx care nu mi s-au părut să aibă sens, chiar și într-un roman SF (= speculative fiction, nu science fiction).

August
27. Rendez-vous avec Rama (Rama #1) by Arthur C. Clarke – 2/5 (4.05) – Clarke rămâne autorul meu de suflet când vine vorba de genul science-fiction. Dar mi-e tare greu să îmi mențin interesul viu în astfel de scrieri.
28. Ghidul leneșului. Mic tratat pentru lenesi rafinați by Tom Hodgkinson – 4/5 (3.86) – Citită în concediu, deci sincronizare perfectă :))
29. Căsătoria din dragoste. Oare mai există? by Pascal Bruckner – 3/5 (3.37)

“Love has triumphed over marriage but now it is destroying it from inside”

Septembrie
30. tRai în doi by Victor Miron – 5/5 (4.9)

14021550_670597493093274_4721447477139446001_n
31. Hyperion (Hyperion Cantos #1) by Dan Simmons – 5/5 (4.2) – One of the most interesting fictional worlds I`ve discover recently 🙂 The stories of the pilgrims have such a different background, as all of our stories seem to have, but still, they are all connected. Or at least they all have their place in this Universe.
Looking forward for the second volume of the Hyperion Cantos 😀

“In the beginning was the Word. Then came the fucking word processor. Then came the thought processor. Then came the death of literature. And so it goes.”

“Who was Hitler?’ I said.
Tyrena smiled slightly. ‘An Old Earth politician who did some writing.”

“She had always felt that the essence of human experience lay not primarily in the peak experiences, the wedding days and triumphs which stood out in the memory like dates circled in red on old calendars, but, rather, in the unself-conscious flow of little things—the weekend afternoon with each member of the family engaged in his or her own pursuit, their crossings and connections casual, dialogues imminently forgettable, but the sum of such hours creating a synergy which was important and eternal.”

32. The Last Question by Isaac Asimov – 4/5 (4.58)

“There is as yet insufficient data for a meaningful answer.”

33. Henry and June: From „A Journal of Love”– The Unexpurgated Diary of Anaïs Nin – 2/5 (3.96)

Octombrie
34. Novecento. Un monologo by Alessandro Baricco – 4/5 (4.18) – Experiență interesantă, căci după lectura cu voce tare a cărții (clubul de lectură Vocea Cititorului), am vizionat și filmul „The Legend of 1900”, cu Tim Roth în rolul principal. Tonul cărții mi s-a părut o idee mai amuzant decât atmosfera din film. Per total o experiență plăcută, mai ales dacă ești pasionat de muzică și/sau pian.
35. Brave New World by Aldous Huxley – 4/5 (3.96)

“All right then,” said the savage defiantly, I’m claiming the right to be unhappy.
„Not to mention the right to grow old and ugly and impotent; the right to have syphilis and cancer; the right to have too little to eat, the right to be lousy; the right to live in constant apprehension of what may happen tomorrow; the right to catch typhoid; the right to be tortured by unspeakable pains of every kind.”
There was a long silence.
„I claim them all,” said the Savage at last.”

36. Muzicofilia. Povestiri despre muzică și creier by Oliver Sacks – 4/5 (3.87)

“Music, uniquely among the arts, is both completely abstract and profoundly emotional. It has no power to represent anything particular or external, but it has a unique power to express inner states or feelings. Music can pierce the heart directly; it needs no mediation.”

37. The Moon is a Harsh Mistress by Robert A. Heinlein – 2/5 (4.17) – A treia și ultima. Sper să am înțelepciunea necesară pe viitor pentru a refuza să-l mai citesc pe Heinlein.
38. The War of the Worlds by H.G. Wells – 3/5 (3.79)

39. The Lathe of Heaven by Ursula K. Le Guin – 5/5 (4.09) – Retrospectiv, e singura carte căreia tocmai i-am schimbat nota, căci e cu siguranță una dintre preferatele mele 🙂 Dacă ce ai visa în timp ce dormi ar afecta realitatea, ai interveni asupra lumii în care trăiești sau ai rămâne pasiv? De la a-l blama pe George Orr pentru pasivitatea și neutralitatea lui, la a-l înțelege și percepe ca pe un punct central de echilibru, e una dintre cele mai radicale schimbări de perspective asupra unui personaj. În plus, Ursula K. Le Guin îmi devine tot mai apropiată de suflet. E o căldură față de oameni și față de suferințele și defectele lor ce reiese cumva printre rânduri. Am descoperit și una dintre cele mai frumoase idei despre Univers și Sine, era cu o vacă, dar nu mai găsesc citatul. Pe scurt, George circulă cu metroul și vede pe geam o vacă. Șirul gândurilor ajunge la vaca ce stă acolo singură pe câmp și crede că pielea o separă de restul lumii, de Univers. Când, de fapt, pielea e cea care o conectează cu Universul. E o metaforă frumoasă la modul în care și noi ne formăm un Eu, îi dăm contur și trăim cu senzația că suntem ceva chestie separată de restul lumii. Când, de fapt… 🙂

40. fOameni by Victor Miron – 5/5 (4.5)
41. Cărțile pe față by Victor Miron  – Victor e unul dintre cei mai creativi oameni pe care-i cunosc, iar cartea aceasta e povestea din spatele cortinei pentru toate campaniile inedite de promovare a lecturii pe care le-a inițiat în ultimii ani. El a inițiat campania „Cărțile pe față”. În ultimii 2 ani, cititorii din Cluj au primit reduceri și gratuități în diverse locuri: discount-uri la librăria Bookstory  (dacă ai ca poză de profil pe Facebook un bookselfie), la service auto au primit o carte la schimb cât timp le era mașina în service, intrare gratuită la Grădina Botanică din Cluj dacă aveai o carte la tine, reduceri în diverse cafenele din Cluj de Ziua Internațională a Cărții, reduceri la stomatolog sau la saloane de înfrumusețare. Tot Victor a reușit una dintre cele mai faine chestii pentru lectura urbană: ai putut circula gratuit cu busul dacă citeai o carte. Victor a inițiat și Căsuța de cărți din Iulius Parc, Biblioteca vecinilor sau clubul de lectură Vocea cititorului. Iar în ultima vreme, reușește să imprime chiar și nunților o notă culturală.

Am enumerat toate campaniile inițiate de el pentru a înțelege de ce muream de curiozitate să aflu CUM și DE CE și CE îl poate motiva pe un om să depună atâta energie pozitivă și idei creative în încercarea de a promova lectura în rândul tinerilor și nu numai.

42. The Prince by Niccolò Machiavelli – 2/5 (3.76) – Din punct de vedere istoric, e interesant să descoperi viziunea unui nobil asupra puterii în anii 1500. Dacă nu ești însă pasionat de istorie în mod special și specific (sau de putere?), Prințul rămâne o lectură „ok” și cam atât. Iar preconcepția că Prințul ar fi o carte cu idei malefice și rău-intenționate nu-i justificată decât de o nefericită asemănare lingvistică. Mi se pare mai ok decât multe dintre așa-zisele cărți de dezvoltare personală din zilele noastre. Atât timp cât ești conștient de perioada istorică despre care discutăm 🙂

Noiembrie
43. Three Men in a Boat by Jerome K. Jerome – 3/5 (4.09) – Am ascultat cartea lecturată de Hugh Laurie, chiar m-am bucurat să îi aud vocea 😀 Nu-i chiar atât de amuzantă după cum e adesea prezentată. Mi-a plăcut în schimb tonul amuzat al naratorului, descrierile peisajelor și a locurilor prin care treceau, simțul auto-ironiei, seriozitatea autoimpusă și conștientă de sine de abordare a unor lucruri ce păreau vitale pentru un gentleman la sfârșit de secol XIX, dar care par atât de stupide acum. Autorul a fost un vizionar din acest punct de vedere. Și cât de mult timp liber aveau oamenii pe-atunci…
44. The Life-Changing Magic of Tidying Up: The Japanese Art of Decluttering and Organizing by Marie Kondō – 3/5 (3.77) – Am citit cartea din curiozitate, dacă tot m-a apucat virusul minimalismului anul trecut. În plus, în septembrie, i-am cumpărat cartea Ancăi, căci își dorea să-și facă ordine în casă și-n viață, așa că nah. Se cerea citită. Nu pot spune că m-a impresionat foarte mult, poate pentru că deja trecusem prin procesul de a scăpa de lucruri inutile sau nedorite pe cont propriu. Însă pare a fi o carte revelatoare pentru mulți oameni care încearcă să își elibereze spațiul interior și exterior de toate lucrurile adunate într-o viață.
45. So Long, and Thanks for All the Fish (Hitchhiker’s Guide to the Galaxy #4) by Douglas Adams – 4/5 (4.07)

“God’s Final Message to His Creation:
‘We apologize for the inconvenience.”

„Listen, bud,” said Ford, „if I had one Altairian dollar for every time I heard one bit of the Universe look at another bit of the Universe and say ‘That’s terrible’ I wouldn’t be sitting here like a lemon looking for a gin.”

46. Intermitențele morții by José Saramago – 4/5 (3.97) – Ce s-ar întâmpla dacă într-o bună zi moartea (cu m mic) și-ar întrerupe activitatea și nici un om nu ar mai muri? Mi s-a părut inedită abordarea și faptul că Saramago a încercat la modul real să răspundă la întrebarea aceasta. Ce s-ar întâmpla în plan politic? Al afacerilor locale (firme de servicii funerare, de exemplu) și instituțiilor medicale? În familii și la nivel individual? Care ar fi implicațiile religioase? Prima jumătate a cărții e un mare exercițiu de imaginație. Poate deveni anevoios pe alocuri, dar cred că se merită efortul. Apoi, moartea devine personajul principal. Un alt exercițiu imaginativ inedit. Cred că e prima carte de Saramago pe care o citesc, cu siguranță vor mai fi și altele.
47. The Forever War #1 by Joe Haldeman – 2/5 (4.14) – Au fost câteva idei interesante, dar s-au pierdut din păcate printr-o interminabilă poveste de război.
48. Mostly Harmless (Hitchhiker’s Guide to the Galaxy #5) by Douglas Adams – 4/5 (3.96) – Știu că a cincea parte a trilogiei (hihi) nu e privită cu cei mai buni ochi de fani și critici, mai știu și că a fost scrisă într-o perioadă mai dificilă din viața lui Douglas Adams. Într-adevăr tonul cărții e considerabil mai serios și poate chiar trist / pesimist pe alocuri. Dacă aș fi citit #5 imediat după primul volum din Ghidul autostopistului… (care-i absolut teribil de amuzantă, entuziastă, energică), aș fi fost uimită de diferența de ritm și atmosferă. Cumva, am simțit că a fost ceva gradual. Poate nu e un final perfect al seriei, dar l-am simțit a veni natural.

“Nothing travels faster than the speed of light, with the possible exception of bad news, which obeys its own special laws.”

“Sometimes if you received an answer, the question might be taken away.”

“The fact that all of this was happening in virtual space made no difference. Being virtually killed by virtual laser in virtual space is just as effective as the real thing, because you are as dead as you think you are.”

Decembrie
49. Slaughterhouse-Five by Kurt Vonnegut – 4/5 (4.05) – În sfârșit! Nu-i nimic eroic într-un război. E inconștiență. E fără un sens real. E trist… Salturile în timp pe care le faci alături de Billy Pilgrim, care a devenit „unstuck in time” – (nu știu cum să traduc), sunt de fapt un mod de a îmbrățișa o viziune pasivă asupra vieții. Billy e purtat prin viață, de la un moment la altul, la întâmplare, fără o cronologie aparte – căci, după cum învață de la extratereștrii ce-l răpesc, timpul se întâmplă tot deodată. Poate am citit un roman sci-fi, poate un roman despre absurditatea războiului, poate un roman post-traumatic. Billy rămâne pasiv în fața vieții. Pasiv și în fața morții. De altfel, Kurt Vonnegut explica într-un interviu că personajul a fost inspirat după un camarad de-al său de război care, luat prizonier de război de către nemți, intrase într-o stare aproape catatonică… Am ascultat cartea narată de Ethan Hawke – excelentă voce! (mi se pare interesant că foarte rar reținem particularitățile vocilor actorilor, deși fața lor ne e foarte familiară. N-aș fi zis că Hawke are o voce atât de plăcută.)

“Everything was beautiful and nothing hurt.”

“And so it goes…”

50. The Most Wonderful Tales of the Year: Holiday Memories Written and Performed by Our Favorite Narrators by Audible Narrators – 3/5 (3.51) – O surpriză plăcută la final de an. Povești de Crăciun ale celor care de obicei narează poveștile altora 🙂
51. The Mote in God’s Eye (Moties #1) by Larry Niven & Jerry Pournelle – 3/5 (4.06)

“We play your part in order to understand you, but you each seem to play a thousand parts. It makes things difficult for an honest, hard-working bug-eyed monster.”

52. Oceanul de la capătul aleii by Neil Gaiman – 3/5 (3.99)

“Adults follow paths. Children explore. Adults are content to walk the same way, hundreds of times, or thousands; perhaps it never occurs to adults to step off the paths, to creep beneath rhododendrons, to find the spaces between fences. I was a child, which meant that I knew a dozen different ways of getting out of our property and into the lane, ways that would not involve walking down our drive.”

Oh, monsters are scared,” said Lettie. „That’s why they’re monsters.”

Tunelul Dragostei [Adventureee, ziua 4]

Standard
Tunelul Dragostei [Adventureee, ziua 4]

Înainte de-a retrăi noaptea de la Oțelu Roșu, explicativ, cauza prezenței noastre acolo era Tunelul Dragostei.

Aveam să-l parcurgem de dimineață și speram să fie soare, lumină, frumos. Nu a fost soare. Dar a fost o aventură, asta-i cert! 🙂

tunelul-dragostei-si-castelul-din-carpati-3

Dacă aș face un top al nopților dubioase din viața mea, noaptea de la Oțelu Roșu și-ar ocupa furtunoasă un loc sigur. Era deja întuneric pe când instalam corturile și ne îndreptam înspre mica pădurice să adunăm lemne pentru foc. O vreme, ne-am cocoțat pe colina de lângă locul de campare și ne-am pierdut cu privirile în cer. În depărtări, se vedeau furtuni. Fulgerele luminau lumea. Și era liniște. Începeam să bănuim că una dintre furtuni era cea pe care o lăsasem în urmă, la Costești. Le-am numărat. În depărtări, amenințau vreo 4 furtuni, în 4 direcții diferite.

Ne apropiam de pădurice, urmărind lumina frontalelor și a fulgerelor. Un lătrat, încă unul. Un strigăt de om, părea să-și cheme câinele sau să strige la niște eventuale animale (oi, vaci?). La întoarcere, în apropiere de corturi, lătra un câine (sau mai mulți?). Nu suna prietenos și eu, una, nu-l vedeam. Din nou strigăte de om. De mai aproape, de data aceasta. Începeam să am o senzație de disconfort și nesiguranță – și nu câinele era cauza. Din întuneric, veneau niște oameni, urlând la noi. Nu înțelegeam o iotă. Ne întrebau ceva. Cine suntem, poate (?), ce facem acolo (?). Erau agitați, cu o atitudine agresivă. Tarfin și Cipri au zis de câteva ori că… turiști, corturi, vrem să vedem Tunelul Dragostei de dimineață… S-au liniștit în cele din urmă. Erau ciobani, ne-au văzut luminile de la frontale și s-au speriat. Aparent au fost atacați recent, li s-au furat animalele și alte probleme. Ce izbită de-o lume bizară m-am simțit. Mi-era greu să îi înțeleg ce spun, nu vorbeau foarte clar. Mi-era milă de ei, cred. Uite-mă pe-aici, în vizită, într-o lume ce nu-mi aparținea, ce funcționa după alte priorități. Venisem în căutare de mici comori. Oamenii ăștia erau în căutare de siguranță fizică. Au devenit foarte prietenoși, în modul lor gălăgios de-a fi. Ne-au arătat „filmulețe amuzante cu femei proaste de pe internet”, erau dezamăgiți. S-au oferit să ne ajute să facem focul, să ne mai aducă lemne. Ne-au spus că-i mare lucru că nu ne-au rupt în bucăți câinii, că de obicei atacă, sunt înrăiți. Că sigur suntem oameni buni, câinii simt. Ne-am simțit și noi bine auzind asta și, doamne, ce bine-mi pare că sunt așa simțitori câinii și nu atacă dacă ești om bun. Au plecat în cele din urmă. Urmau să treacă cu turma de animale pe lângă corturile noastre la primele ore ale dimineții.

Ne-am așezat în jurul focului, activitate ce-mi devenea tot mai dragă! E atât de liniștitor să privești jocul flăcărilor. Nu știu unde-mi dispar toate gândurile în momentele alea. Rătăcind cu privirea în flăcări, începi să înțelegi de ce furând focul de la zei, omul a devenit mai conștient de sine, mai introspectiv, mai inteligent. Cerul e tot mai des luminat de fulgere. Prinși de toată povestea cu ciobanii, nu am realizat ce se întâmplă deasupra noastră, în ceruri. Patru furtuni de toată frumusețea își dădeau întâlnire la Tunelul Dragostei. Și ce întâlnire a mai fost. Ne-am ascuns rapid în corturi, se anunța a fi prima probă serioasă a lor: rezistă ori ba pe furtună – pe furtuni? Cortul nostru e roșu. Aveam ochii închiși. A fulgerat și ni s-a făcut roșu în fața ochilor închiși! 😀 Trebuie să treci prin cel puțin patru furtuni simultane pentru a putea afirma sigur de tine că îți place ploaia (și prin Electric Castle). Mie îmi place!

Zâmbesc tâmp realizând că scriu iar despre altceva. Pentru că nu-i despre un obiectiv turistic. E despre experiențe ce îți rămân pe veci în suflet și-n cap, te fac să te simți viu.

Pentru mine, Tunelul Dragostei nu înseamnă lumină diafană printre frunze, soare și plimbări romantice pe vechea cale ferată. Tunelul Dragostei e noapte, cu fulgere ce te orbesc, câini ce nu te rup în bucăți dacă te simt că ai suflet bun, oameni speriați, agresivi și prietenoși, rătăciri în jocul flăcărilor. Tunelul Dragostei înseamnă să fii martor la întâlnirea a patru furtuni fix deasupra capului tău, să închizi ochii, să asculți cum se dezlănțuie o lume aproape arhaică. Să vezi cu ochii închiși cum totul devine roșu aprins. 

Iar dimineața, când toate s-au liniștit, să pornești la plimbare pe calea ferată. Prin Tunelul Dragostei. Care e o iluzie, una frumoasă. Întocmai ca dragostea, de multe ori. Vei privi în față, în spate. Vei alege direcția: acolo pare să fie tunelul. Ajungi acolo și ți se pare că, de fapt, e mai în față, să mai mergi o vreme. Tunelul Dragostei nu-i niciodată acolo unde ești tu, te cheamă insistent să îți continui drumul. E mai în față, dacă mai mergi încă 50 de metri, acolo e. Și tot așa. O iluzie…

tunelul-dragostei-si-castelul-din-carpati-1

Va urma:
Castelul din Carpați


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9Liliacul măgurean și trei scântei.

M-am cățărat pe stânci, prin chei | Mari realizări în 2016

Standard
M-am cățărat pe stânci, prin chei | Mari realizări în 2016

„Tot în sus”, zice Gabi și pare că se amuză de anxietățile noastre și genunchii tremurați. E cel mai scurt și eficient instructaj de învingere a fricii. Ce trebuie să fac, cum, când, unde? Tot în sus. Uneori răspunsurile pe care le cauți sunt simple, oricât ai vrea tu să le despici în patru mii de bucăți.

N-aș zice că mi-a fost frică. Îmi doream tare mult să mă cocoț pe-o stâncă, îmi doream asta de ani de zile! Eram chiar entuziasmată. Însă îmi tremurau picioarele, așteptându-mi rândul, cu hamul pus deja și papucii încălțați. Așteptarea a fost mai palpitantă decât așteptarea zborului cu parapanta, deși am avut și atunci emoții înainte de a ne ridica înspre cer.

Poate pentru că, pe lângă regula clară cum că tot în sus, mai trebuie să știi și că te bazezi în urcuș pe picioarele tale. Nu te legeni în mâini ca Tarzan, ci urci pe stâncă folosindu-te de picioare. Și cum să te bazezi pe ele când îți tremură vizibil și nici n-ai făcut primul pas? 🙂

catarat

Dacă aș putea, aș da din experiența cățăratului pe stânci fiecărei persoane care n-a mai simțit de ceva timp că trăiește cu adevărat. E adrenalină, da. Dar e mai ales satisfacția că ți-ai depășit frica aceea atât de instinctivă, de fiziologică, vocea care îți urla în cap să stai cuminte în banca ta și te trăgea insistent înapoi. Satisfacția că ai făcut acel prim pas. Picioarele se opresc apoi din tremurat. Dacă e ceva ce mă tot învață propriul corp, e faptul că oamenii se pot adapta incredibil de repede la tot felul de situații dificile. Odată ce ai făcut primul pas, creierul se resemnează instant și zice ok, deci chiar facem asta. Iar picioarele te ascultă, te susțin, te urcă tot mai sus, și mai sus.

Și cumva, cred că e valabil pentru orice ai face în viață. Dar pentru acele lucruri pe care le chiar faci, în urma unei decizii conștiente și voluntare. Dacă ai luat decizia, doar treci la acțiune, fă primul pas și continuă să mergi. Nu mai sta la taclale cu frici instinctive, cu vocea neîncrederii și nesiguranței din capul tău. E și asta o lecție de învățat într-o viață de om: să chiar treci la acțiune. De multe ori, ne blocăm în pregătiri, analize și sinteze, comparații și cântărit de argumente pro și contra. Până într-acolo încât nu mai facem, de fapt, nimic. Ni se întâmplă chestii în viață, dar nu facem noi să se întâmple.

Îți dă atât de multă putere interioară un astfel de moment, în care tu iei o decizie și treci la acțiune. Îmi place adrenalina, da. Pentru că mă ancorează 100% în clipă. Acele câteva minute în care m-am cățărat pe stânci au fost trăite 100%. Sunt acolo, trăiesc la timpul prezent. În acele câteva clipe, viața-i atât de clară. Atât de… multă! Dar e mai mult decât adrenalină. E satisfacția că ți-ai lărgit paleta experiențelor fizice, psihice, emoționale, împotriva obstacolelor interioare.

Da, deși mă entuziasma ideea, mi-au tremurat picioarele ca naiba (+ palpitații, transpirații și toată gama de trăiri anxioase). Am depășit momentul și am urcat. Acolo sus, pentru câteva secunde, înainte de a coborî, acolo e fericire. E liniște interioară, e claritate, e împlinire.

Cred că voiam să împart cu alții bucuria acelui moment, adrenalina, entuziasmul. Văd prea mulți oameni în jurul meu care nu se pot bucura de viață, nu știu cum să o facă, se simt blocați și neîmpliniți. Eu îmi iau fericiri din astfel de experiențe și altele aparent nesemnificative, însă nu e vorba de cățărat în sine. La fel cum nu-i vorba de a face origami (cu două mâini stângi) sau puzzle-uri de mii de piese, nu-i vorba nici de a-ți pune patinele și a-ți da drumul pe gheață, nici de a sta o jumătate de oră cu un copil mic în brațe răsfoind o carte cu povești.

E vorba de a decide ce vrei să faci și a lua inițiativa. Să faci să se întâmple, în loc să ți se întâmple. Oricât de nesemnificativ, în aparență, ar fi acel lucru, sau dimpotrivă, oricât de dificil de îndeplinit ar părea.

cățărat pe stânci

 

Am melci, nu-s de mâncat | Mari realizări în 2016

Standard

Am melci 🙂 Iar pentru a clarifica rapid: nu, nu sunt de mâncat. Sunt animale de companie și reprezintă una dintre marile mele realizări în 2016.

Am melci

Sună pretențios și sunt puțin amuzată de mărturisirea de față, însă creaturicile astea lente, ce-și alunecă intențiile prin viață, chiar înseamnă mult pentru mine.

Povestea e simplă și începe într-o grădină cu pământ sănătos, buruieni până peste cap și melci din belșug. Tocmai plantasem niște copaci (va fi o mare realizare a anului 2017, în funcție de cum trece iarna peste ei) și nu știu, stăteam. Cred că îmi așteptam rândul la săpat locul pentru un cireș. Era imposibil să nu-i vezi. Oriunde întorceai privirile vedeai melci. Mai mari, mai mici. Mi-a atras atenția un melc mic, apoi încă unul, i-am așezat pe amândoi pe banca pe care stăteam și eu.

Stând acolo, am început să-i chiar urmăresc. Și acum, ca și atunci, rămân fascinată de efectul calmant pe care îl are asupra mea activitatea asta. Dacă te oprești din agitația interioară și exterioară și îi chiar privești, începi să simți lumea în ritmul lor… Și e liniște în lumea melcilor. Nu am reușit să îmi fac o rutină din a medita, dar cred că acestea sunt momentele pure de meditație pentru mine. Privind melcii și… atât.

La început, au fost doar doi, apoi patru, apoi șapte. Acum hibernează și doar vreo 4 dintre ei mai mișună activi prin terariu, sper să îi văd și pe ceilalți la primăvară (s-au ascuns în pământ). Îi am din aprilie, deci avem o relație de lungă durată 🙂

Melcii mei sunt ca niște plante. Trebuie udați zilnic, pământul să fie mereu umed. Mai trebuie și hrăniți, dar le dau cam ce mănânc și eu, deci nu e mare filozofie (mere, ciuperci, salată, banane, roșii, morcovi, etc). Pe cât de fragili mi se par, pe atât de bine adaptați. Mereu mă întrebam unde dispar melcii și de unde apar ei brusc așa după ploaie? Aparent, pe timpul iernii se ascund în pământ sau urcă pe vreun trunchi de copac, își creează o crustă solidă la intrarea în cochilie și dorm liniștiți. La fel se întâmplă și pe vreme secetoasă. Și uite-așa pot trăi câțiva ani buni. Dacă nu cumva sunt călcați de vreun întârziat în drum spre serviciu 🙂

Îmi sunt dragi pentru că te pot învăța o lecție frumoasă. A învățat-o inclusiv mama, care a fost nevoită să mi-i îngrijească vreo 2 săptămâni cât am plecat în lume, și pe care o oripila ideea inițial. În momentul în care începi să interacționezi sincer și direct cu o altă ființă, abia atunci, începi să o percepi cu adevărat ca pe o ființă vie și nu ca pe ceva „chestie” față de care ai tot felul de prejudecăți sau de care ți-e teamă / scârbă etc.

Îmi dau seama foarte bine că majoritatea oamenilor sunt dezgustați de ideea unui melc pe post de animal de companie. Știu și că sunt ciudată și… nah, asta e. Dezgustul față de o altă ființă își are rădăcini, cred, și într-o lipsă de înțelegere a acesteia, la modul real.

Creaturicile mele interacționează – ele între ele, apoi cu tine, cu lumea. Sunt curioase, își întind ochișorii să vadă ce-i cu degetul ăla uman apărut la orizont, îți ronțăie din palmă – la propriu, căci au vreo 14.000 de dinți (din seria „Știai că?” 😀 ), le place să le faci duș în chiuvetă, iar dacă e liniște deplină, îi poți auzi cum ronțăie din legume / fructe 🙂

Motivul pentru care nu am un câine e faptul că sunt prea haotică. Mi-e teamă că nu sunt suficient de responsabilă, că stilul meu de viață nu e tocmai stabil, că nu ajung zilnic pe-acasă, nu pentru suficient de mult timp. Viața unei alte ființe e o responsabilitate imensă, așa mi se pare.

Melcii sunt micuți și liniștiți. Mă calmează și îmi amintesc zilnic că ar fi cazul să încetinesc, să îmi domolesc ritmul. E o responsabilitate mică, dar e. Și e satisfăcător să ajung acasă, să mă așez lângă ei, să-i ud, să-i aștept să iasă încet din cochilie, să le urmăresc traseele și mișcările lente și armonioase 🙂