Everestul, morții și stelele

Standard
Everestul, morții și stelele

Mor oameni pe Everest, nu-i vreo surpriză. Rămân însă cadavrele acolo, întru eternitate, parcă. Moartea devine reper de orientare, cadavrele – puncte topografice¹ pentru alții ce se încumetă a urca muntele.

Grotesc, când moartea ți-e străină și n-ai habar de ea, decât din greșeală, căci te-a împins politicos-forțat vreo mătușă binevoitoare în camera unde era „mortul”² și oricât de repede ți-ai trântit privirile-n podea, ai văzut.

Grotesc, deci, gândul că pe Everest au rămas peste 200 de cadavre ale șerpașilor și alpiniștilor care au cutezat să-l urce. Au murit și au rămas acolo, devenind puncte de reper în ascensiunea altora. Ca primă reacție de om civilizat și normal, te scârbești. Cum să treci peste cadavre, la propriu, din dorința de-a ajunge în vârf? Ce fel de resorturi interioare îi mână pe oamenii ăștia?

Niște resorturi care pot muta munții din loc. Ei sunt oamenii care ne-au dus un pas mai departe în evoluția noastră ca specie. Sunt cei care își înving fricile și iau monstrul la trântă, cei care privesc mereu spre următorul pisc mai înalt și care simt că trebuie să o facă. De ce trebuie să o facă nu știu nici ei, deși toți au ceva ce-i duce într-acolo. Să-și dovedească lor ceva, că pot. Că își pot testa și depăși limitele, că în ciuda pericolului și a confruntării constante cu moartea, pot ieși învingători. Nu neapărat și în viață, dar învingători în lupta cu propria lor persoană, poate.

Nu știu, vorbesc și eu. Everestul n-are nimic romantic în el. Cândva, era un simbol al depășirii limitelor umane și a nevoii de explorare și de apropiere a înălțimilor cerești. Între timp, am ajuns în spațiu, ne croim drum prin Univers, iar Everestul a fost urcat de mii de oameni, de mii de ori. La fiecare ascensiune, își primește jertfele. Dar și spațiul cosmic își va primi miile de jertfe, până îți va deveni și ție, omului de rând, mai accesibil, în timp ce te întrebi ce-i cu nebunii ăștia de explorează munți și stele.

E nevoie de oameni care vor și simt că trebuie să mute munții din loc, la propriu. Oricine a făcut vreo drumeție lungă pe munte știe că odată ce-ai început, e greu să te oprești. E atât de fizică experiența! Fiecare pas făcut îl generează pe următorul, e simplu. Nu te poți întoarce din drum.

Ca idee, drumul pe Everest totuși n-are nici un sens dacă nu faci și câteva drumuri interioare. Experiențele extreme au darul de a-ți transforma întreaga ființă, simți foarte pregnant schimbarea. Simți că ți-ai spulberat Eul și Ego-ul și poți, de-acum, să devii o altă persoană, poți chiar să fii tot tu, dar altul. Poți să ai astfel de transformări și acasă sau stând în liniște într-un hamac. Poate nu îți vor tăia respirația ca Everestul și nu-ți vor îngheța sufletul pentru o vreme, dar le poți avea. E o altfel de călătorie, un altfel de drum. Și fiecare-și alege modul de-a călători în viață. În cele din urmă, tot la moarte ajungem.

Fizic și metaforic, morții de pe Everest rămân repere pentru ceilalți.

* * *
¹Recomandare de lectură: Death in the clouds: The problem with Everest’s 200+ bodies – BBC
²Întotdeauna mi s-a părut interesant cum se raportează oamenii la persoana care a trecut în neființă. Ne e greu să-i mai spunem pe nume, poate. Devine doar „mortul”, căci spunându-i numele, parcă ai concretiza moartea și mai mult.

foto: en.wikipedia.org

nocturne#2

Standard

respiră și dă-ți gândurile-ncolo. oprește năvala nemulțumirilor. dezintoxicarea zilnică de clișee. respiră. ia doar un cuvânt și fă-i statuie, doar unul. e ok să te simți și ca naiba din când în când. ascultă vocea lui andy din app, îți zice și el să respiri. sau, de fapt, el era de la bun început cel care te tot încuraja cu respirația. Ai adormit. de ce tot insistă oamenii să te facă să-ți pese de chestii neimportante – de ce îți tot pasă de chestii neimportante? nu doar tu te simți rău. vecinul își dă mațele afară din nou, e cam la a 150-a încercare matinală, aproximativ. cancer oare? alcoolism, după cum l-ai acuzat în mintea ta încă din prima zi? să uzi plantele când reușești să te ridici din pat. să dai salată melcilor. e dimineață, mi-era dor de lumina asta, e înnorat afară dar soarele-și strecoară oricum niște raze pe ici, pe colo. A trecut și noaptea asta, e ok, totul bine.

Bloca-ți-aș mașina…

Standard
Bloca-ți-aș mașina…

Așa-mi place să cred că îi îndeamnă pe șoferii supărați vreun demon de parcare. Nervos și obosit, Șoferul se întoarce acasă doar pentru a descoperi cum, în fața blocului, al propriului său bloc, un alt șofer (ăsta-i cu ș mic, că orgoliile nu încap) i-a ocupat locul de parcare. Care loc de parcare îl deține sau nu-l deține legal, depinde de caz, dar oricum e locul Lui de parcare, în fața propriului său bloc.

Supărat și nervos, se așează în fundul șoferului cu ș mic și-i blochează calea de ieșire. Na, blocați-aș mașina, rămâne-ai pe veci în parcare. Ca gest cu valoare artistică, Șoferul poate, opțional, să-i ridice celuilalt ștergătoarele.

Mulțumit de sine și o idee mai eliberat de frustrarea acumulată la vederea mașinii străine pe locul lui de parcare, Șoferul urcă în apartament și își vede de treabă. Sau cine știe, poate aruncă ocheade pe balcon să-și prindă inamicul în încurcătură.

Așteaptă vreo câteva ore, bea niște țuică, scuipă semințe, urlă de la etajul 10 când îl vede pe șoferul ăla mic, jos, că încearcă să iasă din „parcarea” care-i un petec de pământ pe-un deal, ăăă, stai, ăsta era alt Șofer.

Așteaptă o vreme, se mai uită fugitiv pe fereastră, apoi uită de problema parcării. Sau cine știe, poate curiozitatea îi cauzează insomnii și stă cu urechile ciulite toată noaptea, poate-poate îl aude pe ăla disperat că nu poate ieși din parcare.

În supărarea și răzbunarea lui, Șoferul nu conștientizează că poate le blochează și altora mașina. Și chiar de n-ar face-o, nu conștientizează nici faptul că pur și simplu contribuie la acumularea și mai multor frustrări și izbucniri nervoase din toate părțile, perpetuând o stare de spirit tensionată și încrâncenată.

Și au trăit fericiți…

Standard
Și au trăit fericiți…

Basmele nu ne-au spus cât de fericiți erau zmeii, înspre ce tărâmuri își purtau prințesele răpite și unde-și dădeau duhul sub spada vreunui viteaz.

În Trascău, se zice că-n vremuri de demult, zmeii își ridicaseră un castel. Coborau în sat doar uneori, sub înfățișare omenească, și răpeau vreo fată de la horă. Aflând de prostul obicei al zmeilor, sătenii s-au răzbunat: au dat foc pădurilor și au distrus castelul de pe platoul Bedeleului. A rămas doar poarta, o invitație deschisă adresată curajoșilor.

Oamenii mai sacrifică și copaci nevinovați din dorința lor de răzbunare. Din fericire, pentru a ajunge azi la Poarta Zmeilor vei trece prin păduri minunate ce-ți vor zice la tot pasul că ești fericit, că e ca-n povești, că ești și tu un Z(m)eu.

zmei

Vei auzi cascada ce-ți promite relaxare, îți vei continua drumul căci abrupturile parcă-parcă promit mai multe. Tot privind în sus la ele, îți vine greu a crede că vei ajunge acolo. Cum?

Traseul e ușor la început, spre mediu pe parcurs – ca accesibilitate (poate fi parcurs de oricine cu o condiție fizică normală spre inexistentă). E foarte bine marcat, trebuie doar să ajungi în Sălciua de Jos (jud. Alba), să întrebi vreun sătean de drumul spre Poarta Zmeilor, din centrul satului să treci Arieșul pe drumul 130, să ții bine de el, să ajungi la începutul Potecii tematice „Pietrele Vorbitoare”.

Apoi, cauți crucea roșie pe tăblițe, pe copaci și pietre și te ții de traseu până ajungi sus-sus pe platou, la balcon și Poartă.

poarta zmeilor

Traseul poate fi însă dificil din perspectiva efortului susținut (2h30 – 3h urcarea și încă vreo 2h coborârea). Dar, zice povestea, se merită tot efortul și transpirația!

Sus, pe platou, te vei întinde pe-o stâncă pentru a admira vechea împărăție zmeiască, iar apoi vei plonja cu gândurile-n Arieș de pe marginea balconului…

18192307_1679209108773062_5447220018934728826_o

18192442_1679207802106526_6051887711469373918_o

Te vei simți tare mic înconjurat de măreția naturii. Mic, dar tare fericit! 🙂

zmei 2

Vei sacrifica leneveala din hamac pentru o vizită la Cascada Șipote, la coborâre. Neașteptat de frumoasă, cascada îți va vorbi tot felul. De-ai mai știi limba zmeilor, ai înțelege-o mai bine. Așa, vei da admirativ din cap, alunecând în reflecții interioare liniștite și lăsând apa să-ți ducă la vale toate grijile.

18193082_1679214098772563_652531769597968289_o

Cu picioarele și mâinile tremurând de oboseală, cu genunchii tociți la coborâre și glicemia varză, dar cu tine fericit pe de-a-ntregul, vei reveni în rândul oamenilor. Ai fost, pentru o zi, printre z(m)ei.

Așteptând la cozi

Standard

Încă o tastă apăsată, încă un semnal sonor de eroare. Sau oroare, zi-i cum vrei. Un gât se înalță peste umărul meu și doi ochi bulbucați, ieșiți din orbite, anunță un pericol iminent. Ai vrea să o protejezi pe bătrânica din fața ta, aplecată și ea disperată peste Facturel, de ploaia de înjurături ce pare a fi inevitabilă. Dar se stinge focul. Limitele răbdării au fost depășite cu brio.

Plata facturilor e urmată de încă o coadă la ATM. Două ATM-uri, două cozi întretăiate, culoar pentru fericiții trecători ce n-au treburi financiare azi.

Pare a dura o eternitate și încă puțin. Oamenii bat nervoși din câte-un picior, pe rând. Își înalță capetele, le ies ochii din orbite, scot fum pe nas, li se umflă venele. Eu ascult Siddharta azi, deși îmi scapă tot felul de înțelesuri, căci îmi rătăcește mintea abrambura. Încă n-a izbucnit nimeni, deși tensiunea pare a se rezolva cu o inevitabilă explozie.

După ceas, au trecut doar 10 minute. Hai, 12. În total, deci la ambele cozi. Cândva, stăteam câte 45 de minute la bancă pentru operațiuni similare. Starea de așteptare pare a fi un chin pentru toată lumea, indiferent de timpul scurs.

Așteptările îmi amplifică stările anxioase. Încetinește timpul și secundele devin încordări interioare insuportabile. De-asta mi-e greu să meditez. Mă ucide încet presiunea timpului și cedez. De exersat, așadar. 

Madame Bovary și arta de-a fi pe lângă

Standard
Madame Bovary și arta de-a fi pe lângă

Nu știu ce părere să am despre corpul meu, care azi în supermarket era atras de fructe ca un îndrăgostit la prima întâlnire. Mi-e destul de rar poftă de vreo mâncare anume. Nedumerită de noile tentații, ies din Profi cu struguri, banane și căpșuni. Și ciocolată.

Ce de mofturi, aproape că mă simt ca o tânără burgheză dintr-un secol trecut, răsfățată și alintată. Adevărul e că n-aș știi. Mi-e greu să înțeleg, de exemplu, de ce Madame Bovary e o carte atât de apreciată – cu precădere în rândul femeilor (încă nu mi-a recomandat-o nici un bărbat). De fapt, la ceva nivel analitic și rațional, înțeleg de ce. Dar la nivel personal și subiectiv, nu, nu înțeleg.

Cartea e scrisă bine, cuvintele curg plăcut și armonios, Flaubert era un scriitor talentat și a zugrăvit într-o manieră simplă și, pe alocuri, ironică, stilul de viață al tinerilor căsătoriți din secolul al XIX-lea. Pentru mine, cam atât…

Oare atât de multe femei se regăsesc (încă) în dramele Emmei? Evident, perioada istorică și socială era una plină de inhibiții și restricții, norme sociale plicticoase care ar fi înfrânt spiritul liber al oricărei femei ce visa la puțină aventură și pasiune. Adulterul era un stigmat care ruina viața femeilor iremediabil. Fetele creșteau cu ceva ideal de gentleman în minte, sau cu personaje din romanele de dragoste și se loveau apoi de realitatea cruntă: ai o șansă, una singură, să te alegi cu un soț pe măsura viselor tale. Evident, probabilitatea să și fie cum ai visat tu era foarte mică.

Emma – Madame Bovary, m-a scos din sărite, mi-am pierdut răbdarea cu ea, mi-am tot dat ochii peste cap, mi-a fost milă de ea, dar am înțeles-o și i-aș fi vorbit așa cum, poate, i-aș fi vorbit unei adolescente confuze.

Dincolo de carte, mă interesează fenomenul de apreciere în masă a ei. Știu că am devenit imună la romanele de dragoste sau la orice carte/film care abordează în proporție majoritară acest sentiment ideal și idealizat, conflictele emoționale ce vin cu el și, cu atât mai mult, tot ce ține de căsnicie. Așa că da, mă simt foarte pe lângă. 

Ce-o fi și cu romanul ăsta? E o carte bună, repet, mă rog, e OK. Pentru aspectele sociale și istorice, probabil aș citi altceva, iar pentru personaje și fir narativ, pff. Deci ce-i cu Madame Bovary? Se regăsește lumea în situațiile prezentate în carte, încă suntem în esență o societate inhibată, cu relații maritale sufocante și plicticoase, cu idealuri pe care suntem incapabili să le trăim, cu greșeli pe care nu ne simțim în stare să le reparăm? Știu că răspunsul e undeva între da și nu, însă mă întristează cumva faptul că romanul lui Flaubert încă este carte de căpătâi (repet, nu pentru că ar fi o carte proastă, ci pentru ideile pe care le conține în sine).

Urmăream într-o vreme tot felul de topuri universale, mi se pare că spun multe despre stadiul și locul în care ne aflăm noi ca oameni și ca societate, în general.

Romanul are și un fel de final moralizator – care, sincer, mi se pare și mai trist. Încerc să nu dau cu spoilăre, da-i greu… Nu sunt convinsă că morala e să te mulțumești cu ceea ce ai și să te bucuri de acel lucru, deși am văzut că mulți spun asta despre carte. Că le-a deschis ochii. Emma și-a dorit mai mult de la viață și a plătit pentru asta – la propriu și la figurat, deoarece perioada istorică și normele sociale nu-i permiteau să vrea și să aibă mai mult. Aș vrea să cred că societatea actuală e diferită. Nu suntem legați unii de alții în cușca numită căsnicie. Nu-i nevoie să comiți adulter dacă nu mai ești fericită lângă partenerul de viață. Ești liberă să pleci. Și e ok să vrei mai mult – fie de la persoana cu care ești acum, fie de la altcineva. Sigur, ar fi bine și să ai ochii deschiși și să apreciezi ce ai. Dar dacă-i deschizi și nu-ți place ce vezi, există soluții sănătoase din punct de vedere emoțional.

Sigur îmi scapă ceva. Cândva, poate că aș fi înțeles și empatizat cu lumea lui Flaubert. M-am îndepărtat prea mult de dramele emoționale proprii pentru a pricepe fascinația oamenilor pentru ele. Pot înțelege la rece, însă la modul real, mi-am rafinat arta de-a fi pe lângă.

Madame Bovary am citit-o recent, în ianuarie, însă mai sunt câteva cărți similare aflate în tot felul de topuri… și nu prea înțeleg de ce. Sunt cărți ok, însă mă întristează că oamenii se regăsesc atât de mult în personajele din ele. Nu știu ce spune asta despre evoluția noastră, ca societate, dar mai ales despre sufletele, bucuriile și suferințele oamenilor…

p.s. Ultimele rânduri sunt clar influențate de faptul că l-am citit pe H.G. Wells în ultima vreme, dar altădată despre el 🙂

Exponat în vitrină

Standard
Exponat în vitrină

O mișcare îndrăzneață și naivă să te-așezi în vitrina unei cafenele, cu gândul de-a pândi oamenii ce trec pe străzi, spre piață, de la kilometrul 0 al orașului înspre cartierele lui mărginașe. Uiți că dacă vrei să-i urmărești, devii chiar tu un exponat, expus și vulnerabil.

Îți bei cafeaua și pălăvrăgești cu Bogdan despre oameni, viață și prietenii greu de sincronizat (apropo, 2 luni!). Ridici privirile spre stradă să mai vezi vreun om și să te întrebi care-o fi povestea lui, doar pentru a conștientiza că oamenii se uită și ei la tine cum bei cafea noaptea și stai în vitrină – mai erau locuri libere în cafenea, ce-i cu tine? 🙂

Doar un scurt reminder că relațiile interumane sunt cel puțin bidirecționale. Nu ești niciodată simplu observator, ci și exponat bun de observat. Iar când tragi concluzii despre oameni, ele te reflectă în primul rând pe tine. 

 

Din peșteri, deasupra norilor: TRANSALPINA [Adventureee, ziua 5]

Standard
Din peșteri, deasupra norilor: TRANSALPINA [Adventureee, ziua 5]

Somnul de noaptea trecută ne-a prins bine, am trădat cortul pentru un pat. Afară era vijelie, iar eu savuram un ceai la ore târzii… Dimineața pe la amiaz’ ne gășește desigur pe drum. Ne îndreptăm spre Baia de Fier cu o destinație clară. Două, de fapt. Peștera Muierilor și Peștera Polovragi. 

De la Peștera Muierilor rămân cu tabloul unei mari înghesuieli (cred că ne apropiem de weekend-ul nefast). Oameni agitați și copii smiorcăindu-se la intrare. Și Șerban Huidu exersând mersul piticului, ca toți restul 100 de oameni ce intră în peșteră. Sau câți om fi. Grotesc. Inevitabile glume cu privire la denumirea peșterii. Dacă am scăpat de senzația de claustrofobie în Peștera Vântului, aici începe să-mi revină. Peștera e frumoasă, totuși! Te poți măsura din ochi pe lângă-un scheletic urs de cavernă 🙂

IMG_4331.JPG

În apropiere se află și Peștera Polovragi, prin Cheile Oltețului. Drumul urcă lin spre peștera în care, se spune, însuși Zamolxe ar fi locuit. Îi vezi „scaunul”, iar la scurt timp dai nas în nas cu „Moartea”, o gravură morbidă ce se pare c-ar fi mai ancorată în realitate decât ai crede. Ascultă ghidușeniile zise de ghid, sunt lucruri interesante 😀

polovragi.jpg

Pornim iar la drum, cu furtuna în spatele nostru. O bănuim a fi una dintre cele patru ce s-au dezlănțuit deasupra noastră la Tunelul Dragostei. Oameni paranoici :))

Nu știm noi cât de recunoscători le vom fi norilor.
Cât frumos și cât wow vom aduna în suflete pe Transalpina, cât să ne țină-un an întreg!
Ce spectacol de umbre și lumini ne va oferi cerul…

Facem o primă oprire pentru a privi în urmă. Din entuziasm și din „oprește, wow, oprește-aici”, ne dăm cu fundul de asfalt, cum tragem pe dreapta. Nu noi, mașina. Nu știm la ce să ne uităm întâi: în zare sau sub mașină.

transalpina 3.JPG

La (foarte) scurt timp mai facem o oprire. Furtuna pare să ne fi ajuns din urmă, cerul s-a întunecat. Și de-aici încep nesfârșitele wow-uri. Speram la cer senin și soare, să putem admira țara-n lung și-n lat de la înălțime.

Uneori, e mai bine să îmbrățișezi valul, să privești la cer și dacă nu-i senin…

transalpina 4.JPG

Să vezi vaca de pe drum și să-ți zici c-ai aflat de unde vin norii, să râzi în hohote și să ți se taie respirația – la propriu și la figurat. Să te-arunci în iarbă, cu ochii în cer, să privești apoi în jos la norii ce tocmai se nasc.

transalpina 5 (1)transalpina 5 (2)transalpina 5 (3)transalpina 6

Transalpina e minunată. Nu știu dacă de fiecare dată își naște norii de față cu cei care-o vizitează. Noi suntem euforie. Încă simt forța clipelor de-acolo. Transalpina te lovește în față, îți intră în creier și-n plămâni, te orbește și ți se așterne în suflet pentru totdeauna.

Și, dacă ești pe fază, te-alegi cu niște brânzeturi delicioase – în loc de desert 🙂

transalpina 8transalpina 9transalpinatransalpina 10transalpina 11 (1)transalpina 11 (2)

Din vârful lumii și izvorul norilor, ne îndreptăm spre Lacul Vidra. În noaptea ce va urma, vom coborî din paradis. Mai aproape de pământ, de frig, brazi.

Va urma:
Ziua 6: Vidra, turnul și caii


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4
: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 5
: Transalpina și peșteri (Defileul Jiului – Bumbești – Novaci – Cernădia – Baia de Fier – Peștera Muierilor – Peștera Polovragi – Baia de Fier – Novaci – Rânca – Vf. Păpușa – Vf. Urdele – Lacul Vidra)
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.

Cocos, snowboard și febră

Standard
Cocos, snowboard și febră

Coaja fructului de cocos e mai îndârjită decât ai crede. Oare dacă ai da cu el de pereți…? Oare dacă îndoi cuțitul…? Oare dacă ieși pe balcon și-l calci în picioare? Sari pe el? După un strop de efort din partea noastră, coaja cedează. Fruct dulce și hrănitor, de-ți trec poftele și foamea. Cum se face că e prima dată când ronțăi cocos? Gustul de ciocolată și cocos ne-a definit, totuși, copilăria…

E mai ușor de înțeles cum reușeau, într-o oarecare măsură, concurenții de la Supraviețuitorul să-și potolească foamea doar ronțăind zi de zi niște cocos. Urmăresc emisiunea, inițial, pentru Robert. Curioasă pe unde-l poartă viața pe omul ăsta de care mă leagă vreo două zile pe drumuri de munte, prin soare, ploaie și vânt, pe la cetăți uitate de lume, întâlnind oameni scoși parcă din povești și împrietenindu-ne cu toți câinii ce ne ies în cale. Niște zile în care mi-am reevaluat viața și prioritățile, așa, mergând la pas alături de Iulia, Alexandrina și Robert. Oameni pe care nu-i uit, deși drumurile o iau care-încotro, căci vor fi mereu asociați cu acel punct de cotitură-n viață.

Așa ajungi să te uiți la tot felul de emisiuni. Apoi te uiți pentru că-i fascinant să vezi cum reacționează oamenii în situații mai mult sau mai puțin extreme. Te uiți să vezi ce face foamea din om. Și ți-s dragi oamenii, în ciuda cinismului ce-ți dă târcoale. Dacă-i accepți pentru ce sunt, oameni adică, ți-s dragi.

O vreme, mai stă cocosul în frigider, până-mi adun curaj să iau coaja la despicat. Iarna m-a cucerit cu fulgi albi de cocos, de omăt. Fulgi ce se aștern pufoși pe ochelari, într-o seară de ianuarie.

Zâmbesc și cad în fund. Îmi adun forțele și energia, nu știu de unde, mă împing în mâini și hop-sus! Alunec vreo câțiva metri cu placa, aud un vâjâit de schiuri din spate, mă dezechilibrez, cad în fund. Mă ridic, alunec, îmi țopăie sufletul fericit, cad. Mă ridic din nou, cad. Tot așa. De-acum prind viteză și cad doar de vreo două ori până ajung jos, la baza pârtiei. Ce bucurie! Urcușul e, însă, greoi, vreau să renunț. Nu este telescaun, deci la pas, în sus, pe pârtie. Simt că placa îmi rupe brațul, că nu mai am energie, că îmi tremură tot corpul. Ajung sus, privesc în jos și… mai vreau.

Cad din nou, îmi tremură picioarele, mă ridic. Alunec iar… Câteva secunde de euforie pură. De fericire. Apoi cad din nou, în genunchi de data aceasta. Mă împing prea tare în mâini și cad pe spate, în fund. Și râd așa de una-singură, de mine, de situație. Mă observă cineva, urcă și el cu placa sub braț, zâmbește înțelegător. Așa-i prima dată (și a doua, în mod sigur). Privesc iar spre cer, îmi cad fulgii de cocos în ochi. Mă ridic și plutesc o vreme. Cad iar. Sau nu știu, mă arunc pe jos pentru a evita ciocniri sau căzături urâte.

Mi-am salvat fundul de vânătăi și durere, în ciuda avertizărilor lui Tarfin. Sau poate tocmai de-aia! 😛 Mi-am sacrificat mâinile și brațele în schimb, căci ele au amortizat toate căzăturile. Pentru prima dată am febră musculară la pernițele din palmă, la mușchii degetelor, la întâlnirea antebrațului cu brațul. Nu îmi pot lua eșarfa din cuier. Nu îmi pot ridica brațele. Abia îmi țin cana de cafea. Și fiecare durere mă face să zâmbesc, căci retrăiesc pentru o clipă senzația de zbor și lipsa de griji.

Iarna m-a cucerit cu fulgi de cocos, fulgi de nea și-un vis alb ce-alunecă printre copaci. Azi e primăvară și regret că am căzut de prea puține ori. Când nu mai sunt în stare să cad, pot să mă târăsc. Acum știu că pot 🙂

16179603_10211932206200772_6925242106510235655_o

 

Viața ca un burete

Standard
Viața ca un burete

Câte-o zi în care trăiești ca-ntr-un vis. Nu de vis. Dar plutind, dus de val, pe autopilot. Când nu înțelegi de ce-i așa grav să ai o opinie, să ți-o asumi, să trântești cu ea de pereți a doua zi, dacă asta ai chef, să o iei în brațe apoi. Când știi că-i mai anost și groaznic de plictisitor să nu aibă nimeni nici o părere decât să aibă fiecare câte-o părere diferită.

O zi în care duhnește în aer platitudine și neutralitate. În care oamenii renunță la idei și opinii, doar pentru a evita… ce, până la urmă? Conflictul? Prejudecățile altora, jignirile sau discuțiile în contradictoriu?

Iar alternativa pare a fi înțeleasă ca o extremă. O agățare inutilă și totală de vreo idee, de parcă i-ar lipi cineva cu Super Glue. Sau Picătura (atenție: ăsta nu-i articol sponsorizat). Iar opinia celuilalt, diferită de a lor sau, și mai grav, inexistentă, parcă ar fi o încercare invazivă și brutală de a le rupe pielea de pe ei. (Meet me halfway era cântecul?)

Câte-o zi în care le-ai da oamenilor Jocul. Jocul de-a ideile, de-a cuvintele, de-a opiniile, de-a argumentele pro și contra. Devenim incapabili să le înțelegem celorlalți punctul de vedere sau să avem noi un punct de vedere atunci când ni se atrofiază imaginația. Când ne oprim din joc.

Câte-o zi în care te-ai contrazice în Joacă, dacă s-ar juca și alții. Te joci un pic, dar e greu să o faci singur. Nu toți văd viața ca pe-un joc și nu-i poți condamna. Te uiți la ceas, bați cu degetele-n taste și te gândești că e așa… câte o zi în care ești ca un burete emoțional.

Viața ca un burete. Cel mai îmbibat dintre pământeni. Delirul (aici nu-i nevoie de adaptare).

Și mai e câte-o zi în care îți vine să-ți fluturi brațele alandala. Să comunici mai simplu, mai direct. Când te enervezi pe tine că ești rotiță din  sistemul diplomației deșarte. În care cuvintele se irosesc de dragul menținerii statu-quo.

Atâtea sensibilități ne creăm singuri. Și apoi cădem și ne tulburăm la primul cuvânt neașteptat, nedorit. Ne ofensăm, ne intrigăm, ne supărăm.

Câte-o zi în care ajungi seara acasă și ți-e greu să-ți miști creierul. Parcă a murit. Parcă-i un copil îmbufnat ascuns sub pat. Nu-i drăguț în context, dar i-ai da, lui, creierului, vreo două palme să-și revină. După ceafă. Pe copilul din tine îl vei ademeni cu promisiunea vreunui joc.

Udă plantele, hrănește melcii, ai grijă să nu strici puzzle-ul de pe jos, ia creioanele și mâzgălește. Ele, în culorile lor arogante, sunt de vină oricum pentru rândurile astea. Era prea multă tensiune într-un vârf de albastru. S-a mai disipat acum printre rânduri.

În zilele cometei în brațe, până adormi.

coloring pages viata ca un burete game of thrones

Terapie cu viață

Standard
Terapie cu viață

Mi-s înghețate degetele de la picioare, într-atât că parcă m-aș fi îmbătat cu promoroacă. Mi-e trează mintea însă. Iar sufletul s-a topit cu totul. După 10 minute, mi-e clar că pentru o viață mai bună, ai nevoie de terapie cu viață.

Zărești cerbul carpatin, impresionantă creatură. E ceva regal în aspectul lui, însă de cum te vede, cerșește mâncare. Îi dai să ronțăie și-i zâmbești. În spatele tău, țopăie iepurașii prin zăpadă. Și o pisică stă leneșă cu ei. N-aș fi crezut că îmi pot fi atât de simpatici. Se întâmplă ceva magic și ți se satisface ceva nevoie foarte primitivă și instinctuală când hrănești alte vietăți, că-s oameni, copii, animale sau plante. Începi să-ți înțelegi părinții care și acum te-ar întreba zilnic dacă ai mâncat. Iepurașii sunt niște nesătui. Își iau rapid hrana din palmă și țopăie câțiva pași mai încolo. Atât de fascinată de creaturicile astea inedite, încât aproape nu observ pisica, care-i și ea un puf simpatic în zăpadă ce vrea afecțiune și atenție.

terapie-cu-viata-7

Un căprior stă cu iepurași într-un țarc, parcă ar fi Bambi… Păuni și alte păsări colorate… Ajungem la ponei, și ei vor mâncare și atenție.

terapie-cu-viata-1terapie-cu-viata-5

Mai jos, zebu. Înaintăm pe alei și ajungem la pisica sălbatică. Wow…

terapie-cu-viata-4

Hrănim și căprițe, măgăruși și… două lame – care, bineînțeles, ca un client nerăbdător să-și primească mâncarea, scuipă către ospătar cu obrăznicie – de data asta, la propriu 😀

terapie-cu-viata-6

Mai sus, pe alee, struțul (emu) și caii. Cât sunt de pufoși și ei! Ce se întâmplă iarna la Moara de Vânt, de-s atâtea pufoșenii ce-ți încălzesc sufletul?

Mi-e drag porcușorul. Cu excepția pisicii (nu cea sălbatică, hihi), pare a fi singurul care își dorește doar și doar afecțiune, nu mâncare.

terapie-cu-viata-3

Pornim spre oraș. Ne oprim la marginea pădurii, unii se dau cu sania (pe fund), alții se împrăștie de râs 🙂

Ne oprim la magazin de bricolaj să căutăm o plantă pentru Oana, de casă nouă, pământ pentru sâmburii de lămâie și ghiveci. Ieșim de acolo cu trei plante, nu una, cu mult pământ în brațe, semințe de plantat și zâmbete largi.

Seara, terapia pentru viață e tot cu viață. Oameni, acum. Fiecare cu zâmbetele și gândurile lui, cu idei de reamenajare a casei, lanțuri în tavan și râsete. Dar și cu Zumba și Pumpki ascunzându-se de Kali 🙂

Și cu vocea asta:

foto: Tarfin Æé & Gabi Roșca

Castelul din Carpați, într-un colț de suflet [Adventureee, tot ziua 4]

Standard

De la Tunelul Dragostei, porneam spre o cetate misterioasă: Cetatea Colț. Nu știam mare lucru despre ea, poate pentru că turismul e cum e la noi în curte. Cetatea avea totuși să devină unul dintre acele locuri care îmi provoacă sentimente mixte când vine vorba de turism.

M-a fascinat întru totul…

coltz-castelul-din-carpati

…începând cu traseul prin pădure, apoi cărarea abruptă și îngustă, de părăsești vechiul drum destinat căruțelor, trăsurilor sau călăreților ce se apropiau de cetate…

coltz-2

Mi s-a strâns un pic inima zărind, odată ieșiți din pădure, doar turnul donjon. Mi-era teamă că, după cum indica și un panou rătăcit prin zonă, cam aia era tot ce aveam să vedem.

coltz-8

Am făcut însă acei câțiva pași extra, pe-un colț de stâncă. Aici, ți se taie puțin răsuflarea.

coltz-4

coltz-3

Ceață deasă peste pădurile din jur. Vreme mohorâtă, dar clară. Și ce priveliște…

Deci ce-i cu Cetatea Colț și de ce am sentimente mixte asociate cu locul? E cetatea ce se presupune că ar fi fost sursa de inspirație pentru Castelul din Carpați, de Jules Verne. E cetatea pe care aproape că nu am vizitat-o pe motiv că nu găseam punctul de plecare, de la șosea, înspre… Vârful Colțului. Atât de bine e dezvoltat turismul. În schimb, poți găsi rapid și ușor Mănăstirea Colț. Nu mă plâng, a fost prima dată când am „cotrobăit” așa cu disperare prin casa cuiva (mda, căutam o baie…). Totuși, drumul spre cetate l-am observat mai greu, și nu am fost singurii care făceam dus-întors cu mașina pe șoseaua respectivă, cu ochii înspre înălțimi, poate-poate zărim cetatea.

În cele din urmă, am zărit panoul. Panou destul de sec și inexpresiv, cu o fotografie ce nu promitea prea multe. Aproape că am dat glas gândului… „dă-i pace, hai să mergem mai departe.”. Cât de bine-mi pare că nici unul dintre noi nu a spus cu voce tare ce gândea. Ne-am fi răpit una dintre cele mai faine experiențe transilvănene. Vezi mereu prin filme sau documentare cum e prezentată Transilvania. Un loc misterios, puțin înfricoșător și întunecat, dar plin de farmec. Evident, nu-i chiar ca în filme, nu mereu, nu peste tot.

Dar azi, mergând prin pădure, explorând apoi cetatea ce pare să-l fi inspirat pe Jules Verne să-și numească astfel romanul și cuprins fiind de ceața asta deasă… Da! Te simți ca într-un castel, prin Carpați, prin Transilvania. Acea Transilvanie! 

coltz-5

Și oricât de ciudă mi-ar fi că locul nu e îngrijit și valorificat cum s-ar cuveni, totuși… mă bucur. Așa, exact ca un copil egoist ce vrea să își ascundă jucăriile, să fie doar ale lui. Mă bucur că nu știe chiar toată lumea de cetatea asta, că drumul poate fi greoi dacă nu-i uscat pământul, că turistul nu prea poate să ajungă la cetate decât dacă e dispus să depună un pic de efort. Mă bucur că nu sunt indicatoare, panouri atractive sau interactive care, măcar datorită fotografiilor, să te facă să-ți dorești să urci spre cetate.

Mă bucur că, uneori, nu-și găsesc turiștii calea prin pădurile astea. Cetatea Colț e sălbatică. Ar trebui să fie îngrijită, dar să rămână sălbatică. Dacă îi iei liniștea, pustiul ce-ți dă fiori, priveliștea neobturată de prezența altora, ar rămâne doar niște ziduri vechi. Iar ziduri avem peste tot…

coltz-7

Ironia e că amintindu-mi de experiențele astea, le spun și altora despre cetate (evident). M-am simțit atât de bine pe-acolo, încât nu pot să o las și eu uitării. Sper să nu dispară cu totul în istorie, la fel cum sper să nu devină, totuși, un obiectiv turistic în adevăratul sens al cuvântului…

coltz-6

De-aici, am făcut drum întors spre Râu de Mori, am trecut pe lângă Ostrov…

tunelul-dragostei-si-castelul-din-carpati-2

… și ne-am îndreptat spre Petroșani și Defileul Jiului. Înainte, încă o oprire la Cheile Crivadiei (să urcați la turn dacă ajungeți pe-acolo):

img_4271

crivadiaaa

Va urma:
Ziua 5, prin peșteri


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9Liliacul măgurean și trei scântei.

Happy

Standard
Happy

Momindu-ne cu fericirea, Derren Brown ne vorbește, în cele din urmă, (și) despre moarte. Însă, depășind cinismul unui om care nu crede în viața de după moarte, ne vorbește despre cât de mult contează supraviețuirea celor dragi nouă, dar și a omenirii în general, pentru ca noi să chiar vrem să trăim. Simpla idee că viața celorlalți oameni continuă după ce noi murim, e un motoraș motivațional subestimat. Nici măcar nu-l conștientizăm.

Încă o idee frumoasă, pe care o aud acum prima dată, e cum că fiecare dintre noi avem trei morți: una când corpul încetează a funcționa, una când corpul ajunge în mormânt. Ultima moarte are loc cândva în viitor, în momentul în care numele tău e rostit pentru ultima oară (D. Eagleman). Și că, de fapt, trăim prin ceilalți, iar alții trăiesc prin noi de fiecare dată când ne amintim de ei și ne gândim ce ar fi zis ei, ce ar fi făcut. Îi readuci la viață de fiecare dată când îți amintești cum erau, cum zâmbeau, cum vorbeau…

Cartea e o abordare istorică și filozofică a conceptului de fericire. M-a pierdut pe alocuri, însă toate informațiile parcă s-au clădit frumos în cele din urmă. Mult stoicism. Mi-a plăcut ca reacție la toată industria asta a dezvoltării personale și a încurajării optimismului indiferent de ce se întâmplă. Îmi place mai mult de Derren acum. Simt că e nevoie de oameni direcți care să spună verde-n față cât de mult bullshit se promovează în cărțile astea de self-help și în discursurile motivaționale ce își falimentează audiențele. Și cât de superficial sunt tratate ideile. Unele idei vechi de când lumea, atât de profunde în esența lor, însă transformate în niște clișee ieftine din lipsa unui interes real în a le explora semnificațiile.

E o istorie a fericirii. Pe moment, dacă ești amorțit psihic de la atâtea sfaturi de dezvoltare personală, nu te va impresiona cartea. Însă ideile se așează frumos după o vreme și unele chiar îți pot schimba puțin percepția asupra ideii de fericire. Derren duce un fel de luptă împotriva conceptului de fericire promovat în zilele noastre. În schimb, te îndeamnă pur și simplu să te bucuri de viață, așa cum e ea – dincolo de așteptări nerealist de optimiste.

Nu mai mănânc carne.

Standard
Nu mai mănânc carne.

De vreo lună, cam așa. Cumva, era inevitabilă decizia asta, mai devreme sau mai târziu. Chiar în urmă cu un an citeam Beyond lies the wub și mă amuzam la ideea că dacă suntem ceea ce mâncăm, suntem toți niște porci. Numa’ zic 😛

Lăsând înțepăturile ghidușe la o parte, știu că majoritatea oamenilor se gândesc că e greu să renunți la carne. Greu din punct de vedere fizic, adică. Și din punct de vedere al poftelor și al nevoii de proteine. Probabil că multora de-asta le e greu. Eu nu simt lipsa cărnii, cam deloc, ceea ce mă face să mă întreb de ce nu am făcut pasul ăsta mai devreme. Mi se pare infinit mai greu să mă descurc cu avalanșa de reacții dezaprobatoare venite din partea oamenilor, în general. Cu faptul că trebuie să repeți și confirmi de câteva ori că nah, chiar nu vrei carne, deci chiar nu 🙂 Și da, a fost greu de sărbători să o refuz până și pe mama, care mă privea dezamăgită că nici măcar de Crăciun nu fac o excepție. S-a adaptat totuși rapid și mă răsfață acum cu tot felul de salate inedite.

Nu mai mănânc carne pentru că mi se întâmpla adesea să mă întreb ce nume i-aș fi dat creaturii din farfuria mea. Era o chestie involuntară, nu mi-am auto-impus eu idei de conduită morală în interacțiunea cu alte animale. Pur și simplu. Cred că mi se trage de la ceva traume din copilărie. Hihi 😛

Și tot analizând eu super și hipermarketurile urbane, am ajuns la concluzia că trăiesc într-un secol și într-o societate care îmi permite să mănânc selectiv. La modul că am alternative. Poți să fii mofturos, se dau toți peste cap să-ți vândă ceva. A, vrei să mănânci praf de cărămidă? Avem soluția pentru tine: încearcă noua variantă cu gust de măceșe! 😀 :))

La fel, am ajuns la concluzia că fiecare dintre noi decide unde e limita lui personală. Dacă îți place carnea și n-ai idei de-astea dubioase prin cap în timp ce-o mănânci, poftă bună. Unii nu mai mănâncă deloc-deloc produse provenite de la animale, deci nici ouă, nici lapte, nici patiserii sau chestii despre care habar n-aveam că ar conține untură de porc, care-i peste tot, apropo! Eu nu am renunțat la ele, dar pur și simplu nu mai vreau carne în farfurie (nu, nici pește, căci din câte mi se pare mie e tot carne, nu înțeleg confuzia). Acolo e limita mea.

În rest, îmi place laptele și n-aș renunța la produsele lactate. În lumea idilică în care am copilărit eu, totul era mult mai echilibrat. Bunicii mei muncesc și acum de dimineața până seara, iar una dintre muncile serioase e să hrănești și îngrijești animalele. Vrei carne, ouă și lapte? Muncești pentru ele și îți îngrijești la modul real sursa de hrană.

Devenind între timp creatură urbană, am început să mă întreb tot felul de lucruri legate de motivele pentru care consum totuși carnea din comerț, în condițiile în care o întreagă lume civilizată închide ochii și se face că nu știe sau chiar nu vrea să știe în ce mod grotesc ne ajunge bucățica aia de carne în congelator.

Să mănânc un alt animal… de fapt, ca să fiu și mai clară, să mănânc cadavrul unui alt animal nu prea mai e o opțiune ok pentru mine. Nu în condițiile în care am sute de alternative și nu în condițiile în care chiar îmi permit să mănânc altceva. Am cam rămas fără scuze pentru propriile alegeri alimentare în acest sens, de-aici și decizia bruscă de luna trecută. Nu pot să mă consider o ființă inteligentă și să mănânc alte ființe care, deși nu-s la fel de inteligente ca mine, au și ele trăiri emoționale și suferă.

Limita mea e un prim pas pe care-l simt natural de făcut. Natural pentru mine. Fiecare își stabilește singur limitele și obiceiurile alimentare. Aș vrea să am motivația necesară pentru a nu mai consuma nici un produs care conține urme de untură de porc (lipieeee…), de exemplu. Sau poate mi-ar trebui răbdare infinită pentru a citi etichetele de pe toate produsele + lecturi suplimentare din marele ghid al cunoașterii contemporane: google. Nu voi face asta, dar carne nu mai vreau.

Partea bună e că îmi reacționează corpul ok la schimbare. Carnea îmi lenevea tot organismul, de multe ori mă simțeam cumva intoxicată. Îmi simt corpul mai ușor acum, mai fresh (și nici măcar nu m-am obișnuit încă să mănânc multe fructe & legume), mă simt mai „curată”. Mi-e greu să explic. Parcă nu mai car atâtea toxine în mine.

Dar mai ales, am terminat cu procesele de conștiință în timpul meselor :))
Poate nici nu ar fi fost o chestie atât de wow dacă nu mi-ar fi transmis ceilalți că ar fi. Nu știu de ce oamenii devin defensivi și ofensivi când spui că nu vrei carne. Chiar mi-ar plăcea ca fiecare dintre noi să își traseze liniștit propriile limite și libertăți. Tot ce cred eu despre consumul de carne mă privește pe mine, iar dacă fac greșeala să reflect propriile-mi idei și concluzii asupra celor din jurul meu, e problema mea, nu a lor. Cumva, aș vrea uneori să fie reciprocă înțelegerea asta. Să înțelegi că dacă ție ți se pare normal și natural să consumi sau nu anumite alimente, nu înseamnă că și cel de lângă tine ar trebui să aibă aceleași idei despre alimentație. Să ne zicem poftă bună unul celuilalt și cam atât.

Oricum, e un proces interesant. M-am simțit în ultima lună de parcă aș fi dezbătut idei religioase, nu opțiuni alimentare. Și ca să închei cu un fel de haha: oricum cred că divinul e peste tot, deci o fi și carnea un fel de zeu 😛