Traseu spre Vârful Giumalău

Vârful Giumalău

Din Rarău, spre Vârful Giumalău

Dimineață rece și înrourată, Snoopy alergând de ici-colo, fermoarul cortului stricat (parcă ne-am chinuit seara să-l închidem). Și un entuziasm încă adormit: urma să ne îndreptăm spre Vârful Giumalău. Din zona de campare din Rarău, descoperită cu o seară înainte, ne adunăm lucruri și ne adunăm pe noi. Suntem la prima întâlnire cu Munții Rarău, poate c-am sosit oarecum nepregătiți. Nu-l știm nici pe Giumalău, nu-i știm nici pădurile minunate, nici potecile prin jnepeniș, nici marea de afine ce ne aștepta pe-acolo. 

trasee Munții Rarău - Giumalău
De la Cabana Rarău

Coborâm pe Transrărău, parcă văzusem la urcare niște marcaje turistice. Traseul spre Rarău începe, pentru noi, din Șaua Fundu Colbului (Colbul e firicelul de apă pe lângă care urcăm o bucată de drum). Pe dungă roșie, vom merge preț de câteva ore, spre Vârful Giumalău. 


Informații utile:
Durata traseului, din Șaua Fundu Colbului (cu intrare de pe Transrarău) până pe Vârful Giumalău, e de vreo 2-3 ore la dus. Vorbim deci de un traseu de-o zi, ce îmbie la pauze și bucurii printre afine și prin codri, fără grija timpului. Distanță: aprox. 5 km (deci cam 10 dus-întors), iar diferența de nivel e de vreo 500 metri. 

Părăsim destul de repede porțiunea de drum, după ce ne aprovizionăm cu apă proaspătă și rece (izvor pe partea stângă, la urcare, îți dai seama după firicele de apă de pe drum care devin tot mai pronunțate). Și intrăm în pădure. Pădurea asta ce-o străbați pentru a ajunge pe Giumalău parcă-i scoasă din povești. Îmi rămâne prin suflet și prin amintiri. 

traseu Giumalău

Ne mirăm la mușchii și vegetația ce se scaldă prin lumină, pe alocuri. Mai ieșim din pădure, mai întâlnim indicatoare și ghidușim cu Snoopy (e greu să nu-ți fie drag, chiar și știind acum că la întoarcere urma să se scalde în… bălegar). :)) 

Spre Vârful Giumalău
Snoopy, Tarfin și fundulețul lui Stewie

Cândva, pe neștiute și nesimțite, ne trezim prin jnepeniș, ca un ocean verde, labirintic. Traseul spre Vârful Giumalău nu e greu din punct de vedere tehnic. Dar poate te bate soarele fix în cap, poate încă dormi, poate îți scade glicemia printre jnepeni sau îți vine să te rostogolești printre afine, iar urcarea asta lină și continuă poate fi și o provocare. 🙂 

Giumalău - prin jnepeniș

Stăm o vreme aici, la mesele din vârf. Nu mai știu dacă mâncăm; poate ronțăim ceva. Acum soarele ne bucură, când bătăile inimii s-au liniștit, iar corpul și-a găsit ritmul. 

Vârful Giumalău
Vârful Giumalău
Vârful Giumalău

Pe firul amintirilor, cred că la întoarcere m-am bucurat cu adevărat de pădurea dintre Giumalău și Șaua Fundu Colbului. Când ieșim de sub protecția ei, dăm nas în nas cu nori plimbăreți, gata de ploaie.

View this post on Instagram

O nouă definiție pentru "vreme bună" 🙂

A post shared by Iulia Marc (@colorblissu) on

Nu ne grăbim, stăm aici o vreme, la marginea pădurii, căscăm ochii și mintea. La reîntâlnire, Transrarăul strălucește.

Transrarău

Munții Rarău: Transrarău, Piatra Șoimului și Pietrele Doamnei

Munții Rarău - Pietrele Doamnei

O primă întâlnire cu Munții Rarău

Prin Munții Rarău – Giumalău îmi doream să ajung de când eram prin gimnaziu și-mi petreceam verile prin Moldova și prin zona Bucovinei. Cred că mă atrăgea sonoritatea și nota admirativă, subtilă, din glasul localnicilor când își depănau vreo scurtă amintire din Rarău. Și-apoi, în Durău mergeam an de an (fără a urca și pe Ceahlău), iar în mintea mea cele două toponime și-au împletit destinele. 

I. Transrarău, încă un drum cu emoții

Zâmbeam prin Pojorâta, pe măsură ce devenea evident că ne îndreptăm spre, iar mai apoi că suntem pe Transrarău. Câte drumuri pitorești în țara asta! Nu doar trans-urile (Transfăgărășan, Transalpina, Transbucegi, Transapuseni), ci toate șerpuirile de pământ și piatră ce-și fac loc printre munți de sute sau mii de ani. Pe cât de frumos, pe atât de periculos pe Transrarău. O dată: îți fug privirile în stânga și-n dreapta. Să te aștepți că și celorlalți șoferi li se întâmplă cam același lucru. Apoi, drumul e îngust, serpentinele la ele acasă. La fiecare curbă, te aștepți să se deschidă priveliștea. 

Anticipația asta va fi pe deplin răsplătită odată ce ajungi la punctul de belvedere (chiar înainte de Șaua Poiana Șoimului, imposibil de ratat). Aici parchezi mașina, ca toți ceilalți. Nu pentru că îți place efectul de turmă, ci pentru că nu poți rezista tentației: doar cinci minute, doar o gură de aer și praf de frumos în ochi. De aici, se vede Piatra Șoimului. Peste puțin timp, vei admira vârfuri muntoase și culmi deluroase de-acolo, de pe Piatră. Și le vei zâmbi din depărtare omuleților care se vor opri și ei, la rândul lor, aici. 

Munții Rarău – Piatra Șoimului, Pietrele Doamnei. Fotografia nu e făcută de la punctul de belvedere, ci de undeva dinspre Giumalău (cred).

De la punctul de belvedere, mai înaintăm cu mașina preț de câteva minute. Spre Cabana Rarău / Hotel Alpin Rarău. Pentru cei care vor să pună cortul, e bine de știut că există zonă de camping (cu vreo două foișoare acoperite și o toaletă clasică, românească), chiar pe partea dreaptă a drumului, cum urci spre hotel, cu vreo două-trei curbe înainte. 

Am avut spectacol sus, pe cer 🙂

II. Piatra Șoimului

De-aici, de pe Piatra Șoimului, am admirat două seri la rând apusul și liniile orizontului. De la șosea, din apropiere de Cabana Rarău e un traseu de… nu mai știu cât, între 5 și 15 minute. Ajungi îndată. Tu și mulți alții. Partea bună e că pe măsură ce se lasă frigul și coboară soarele, se răresc și oamenii. Sau rămân mai degrabă cei ce-și îndreaptă atenția către spectacolul ăsta de-ți taie răsuflarea… 

Au fost momente dintr-acelea pe care doar ochiul uman le poate surprinde cu adevărat. Fotografiile, filmările nu prea reușesc să redea finețea luminii ce cădea pe munți, văi și dealuri.

Apus Munții Rarău
Munții Rarău apus
Munții Rarău golden

III. Pietrele Doamnei 

Ca circuit, Pietrele Doamnei se transpune în două ore de plimbare prin pădure și cățărat pe stânci. Două ore dus-întors, așadar, cu pornire tot de la Cabana Rarău. Pe măsură ce cățăram Pietrele Doamnei, încercam să mi le imaginez pustiite, fără hohotele de râs, fără părinți răstindu-se la copii. Munții Rarău – Giumalău sunt probabil printre cei mai accesibili din țară din punct de vedere turistic. Ajungi și treci cu mașina prin inima lor. Așa se face că era plin de familii pe-aici. 

Traseul spre Pietrele Doamnei, chiar și bucata de cățărat pe stânci, pe lanțuri, nu-i greu în sine. Însă e o adevărată provocare și emoție când sub talpă (și imediat mai jos de tine) e mâna unui copil căruia nu-i zice nimeni că nu e în siguranță să stea sub un adult, pe stâncă, că ar trebui să păstreze distanța etc. Părinți inconștienți care își ceartă copiii pe nedrept sau părinți inconștienți care nu-și îndrumă copiii pentru a-i ține în siguranță. Pietrele Doamnei sunt minunate. Doar că traseul, accesibil fiind (cel puțin partea de început) este subestimat. Așa ajungi să te minunezi pentru o vreme mai degrabă de haosul, agitația, emoțiile, încălțămintea, fricile și inconștiența turiștilor buluciți pe stâncă, decât de loc și de priveliștea ce ți-o oferă. Priveliștea este, totuși, memorabilă… 🙂

„Eu nu am spirit competitiv”

spirit competitiv

M-am tot gândit în ultima vreme la treaba asta, la cum exacerbăm sau ne dezicem de spiritul nostru competitiv. Dorința de a câștiga, de a fi mai bun (decât alții) e firească. În timp ce unii se jenează de ea, alții și-o neagă (doar că dă pe-afară și sunt incomode momentele respective) sau și-o manifestă într-o extremă agresivă, nepotrivită situației noastre actuale de maimuțe sociale. Cred că nu prea reușim să ne înțelegem propriile porniri competitive. Eu sigur nu mi le-am înțeles de-a lungul anilor. 

Am trăit o bună parte din viață cu ideea asta în cap, cum că „eu nu am spirit competitiv”

O posibilă explicație ar fi faptul că ideea de competiție e adesea asociată cu un „celălalt”. Și adevărul e că nu prea m-a interesat în mod activ să fiu mai bună decât alții în funcție de diverse criterii stabilite de niște alții de care iar nu mă interesa prea tare. Privind în urmă, îmi dau seama că – evident – spiritul competitiv l-am avut dintotdeauna și, în funcție de subiectul de interes, mi-era chiar bine dezvoltat. Doar că cele mai relevante competiții au fost cu mine însămi. Iar asta nu prea se încadra în conceptul de spirit competitiv așa cum era el înțeles în sensul clasic. 

Când ești în competiție tu cu tine, cu propriile tale slăbiciuni și strategii, nu ideea de a-i depăși pe ceilalți te fac să zbârnâi, ci ideea de a-ți depăși propriile limite. Și zbârnâi intens și cu patos, doar că e o competiție aparent tăcută, neștiută, nevăzută. Chestia asta combinată cu faptul că oricum mi se pare că oamenii nu știu să piardă, iar eu sunt un burete emoțional și mă simt prost, până la suferință, pentru pierderea lor și apoi pentru incapacitatea lor de a gestiona absența câștigului, m-au făcut să-mi pun singură frână în situații competiționale. Să nu dau tot ce pot.

Dintr-un soi de jenă? 

Jenă că poate chiar aș fi mai bună decât unii și apoi m-aș simți prost pentru că oricum mie nu-mi chiar pasă, în timp ce poate pentru unii e chiar importantă competiția respectivă în sine? Și apoi cine știe cum reacționează și suferă? etc. Nu știu. Poate. 

Din lene? 

Oh, da. Am fost mereu de părere că trebuie să-ți păstrezi energia pentru lucrurile care contează cu adevărat…

Problema este că în timp, neștiindu-ți limitele reale, auto-frânarea (indiferent care-o fi motivul pentru care o faci) se transformă în nesiguranță. În timp, de la atâta abținere de la a da tot ce poți, nu mai știi ce și cât poți. Așa că te simți nesigur. Și riști să rămâi la infinit în bucla asta. Nu e vorba că n-ai spirit competitiv, ci că nu ți l-ai exersat. Nesiguranța se manifestă la unii în forme pasiv-agresive (oamenii ăia cărora le pasă, în mod vizibil, de „cine câștigă”, dar încearcă să-și înăbușe tendințele și devin ciudoși, frustrați și tensionați), iar la alții prin evitare. 

Nu m-a ajutat nici faptul că am un soi de anxietate generalizată. Competițiile, în mod special, îmi generează o anxietate cu privire la reacțiile oamenilor. Am evitat cât de mult am putut activități ce implicau board games, de exemplu, tocmai pentru că mă incomodează incapacitatea oamenilor de a se bucura de competiție într-un mod sănătos, de a o vedea ca pe o provocare personală, dar în context social, cu potențial distractiv. Mereu sunt vreo câțiva tensionați, nervoși, nemulțumiți, agitați. E multă dramă în orice soi de competiție, indiferent cât de mică și aparent nesemnificativă ar fi. Sunt puțini oameni care își asumă 100% propriul spirit competitiv și o fac într-o manieră sănătoasă, una care să îi angreneze și pe restul în competiție, dar care să nu genereze conflict sau atitudini pasiv-agresive, ci dimpotrivă. Foarte puțini. Mi-a luat multă vreme să îmi dau seama că nu competițiile în sine le evitam (sub convingerea că eu nu am spirit competitiv și că lasă, că sunt destui care să se zbată), ci incapacitatea oamenilor de a le gestiona și tot disconfortul emoțional asociat. 

Mi-am (re)descoperit spiritul competitiv tocmai prin jocuri – laser tag, paintball, board games, prin jocuri de evadare sau parcuri de aventură etc. Am fost uimită când am conștientizat că, de fapt, îmi place să concurez (și) cu ceilalți, nu doar cu mine și cu propriile-mi limite. Oricum toți concurăm cu ceilalți, că ne dăm seama sau nu; e firesc și normal. Am descoperit, de fapt, plăcerea în sine de a fi într-o competiție fățișă cu alții, într-o manieră constructivă. Când dai tot ce poți, indiferent cât de stupidă e miza și chiar indiferent de cine va sta pe podium. Când competiția vă forțează pe toți cei implicați să vă depășiți propriile limite individuale, în timp ce încercați să-i depășiți pe ceilalți. Poate că a fost nevoie de contextul potrivit și de oamenii potriviți. De fapt, cu siguranță a fost nevoie de contextul și oamenii potriviți. 🙂 

Acum… cred că ne oprim prea devreme din joacă. Adulții ar trebui să se joace pentru a învăța să-și înțeleagă și să-și gestioneze spiritul competitiv. Care-i acolo, nu există că „nu-l ai”. Ci doar că e prost înțeles sau prost manifestat. 

Cam atât. 

Cum era muzica î.e.n.? | Călătorii muzicale în timp (2)

Mi-e destul de dificil să mă conectez la modul real la melodiile create înaintea erei noastre. Ca exercițiu de ascultare sau ca experiment muzical – sigur, e fascinant. Ajută și faptul că există artiști contemporani adepți ai muzicii arhaice, pe care o reinterpretează și o readuc la viață. Sunt ca o punte de legătură între omul de azi și cel care a trăit în urmă cu mai multe veacuri sau chiar milenii. 

Chiar și în interpretările muzicale mai mult sau mai puțin fidele, precum cele de aici, există așadar acel filtru: cântăm și simțim muzica prin prisma a ceea ce suntem azi, a cunoștințelor acumulate (inclusiv despre muzică) pe care le deținem azi; interpretăm muzica de atunci cu abilitățile de acum.  În ciuda acestui „acum”, muzica aceasta îmi rămâne străină; deși… există, pe alocuri, fragmente și linii melodice care au trecut de bariera timpului și mi-au spus… ceva. 

Cu cea mai veche piesă muzicală descoperită până la ora actuală (veche de aprox. 3.400 de ani!), m-am mai obișnuit între timp. Și adevărul este că, într-o oarecare măsură, această înstrăinare de care ziceam mai sus are la bază, în mod cert, și lipsa de familiarizare – dincolo de diferențele noastre, ca oameni din veacuri diferite… Așa că mi-am propus să mi le fac familiare și pe celelalte. 🙂 

Corul din tragedia greacă „Oreste” de Euripide

Din secolul al V-lea î.e.n., ne-a rămas un scurt fragment coral din tragedia greacă Oreste de Euripide. La fel ca Eschil și Sofocle, Euripide a contribuit și el la dezvoltarea teatrului antic. Una dintre măsurile luate și de el a fost tocmai reducerea rolului deținut de cor. Partea bună este că un fragment a supraviețuit timpului: corul femeilor din Argos se roagă de zei să aibă milă de Oreste, să nu-l lase pradă nebuniei căci… și-a ucis mama, pentru a-l răzbuna pe Agamemnon, tatăl său.

Oamenii înțelegeau cu totul altceva prin tragedie, așadar; de aici poate și dificultatea de a empatiza în trăirile muzicale. Linia melodică are însă ceva dubios care îmi atrage atenția, dincolo de tonul de jale și tânguire… 🙂

Imnul către Apollo 

În tezaurul oracolului de la Delphi au fost descoperite două Imnuri către Apollo. Acestea datează aproximativ din anii 120-130 î.e.n. și au fost gravate pe marmură, la vremea respectivă, de către doi atenieni (numele unuia dintre ei era Limenaios). Se aude aici o intonație evlavioasă care pare să fi stat la baza muzicii religioase din secolele ce-au urmat. Probabil că m-aș putea obișnui însă cu instrumentalul piesei. 

Imnul către Nemesis 

Cam din aceeași perioadă, de prin secolul al II-lea î.e.n., ne-a mai rămas și Imnul către Nemesis. A fost descoperit pe papirusuri bizantine, de către Vicenzo Galilei (1520 – 1591) – care da, era tatăl mai celebrului Galileo Galilei. Au fost descoperite atunci, de fapt, două imnuri grecești care i-au fost atribuite lui Mesomede din Creta (Imn către Nemesis și Imn către soare), precum și Imnul către muză – autor necunoscut. 

Una dintre cele mai reușite interpretări pare să fie cea realizată de Ensemble de Organographia. Aici, clar, vocea este acea punte de legătură care îți apropie muzica altei ere…


Notă: Nu am cultură muzicală, iar de-o vreme, la fel ca majoritatea celor din jurul meu, mi-am pierdut capacitatea de a asculta muzică. Mă tot frământă pierderea aceasta, faptul că „dăm drumul la niște muzică”, „punem muzică”, lăsăm „să meargă muzica pe fundal”. Rar, ascultăm. Și cum am o nevoie ciudată de-a începe cu începutul orice, poate îmi fac timp să încep iar să ascult muzică. Și încep… de-acum 3.400 de ani. Iar aici adun ce găsesc: Călătorii muzicale.

Pledoarie pentru un consum intențional de bloguri, site-uri, canale de Youtube & co.

Îmi dedic azi vreo două ore pentru o curățenie generală pe rafturile digitale de site-uri, bloguri și ce alte minuni mai consum de obicei. În timp ce-mi actualizez situația, simt nevoia să susțin cauza aceasta a consumului responsabil și intențional când vine vorba de lecturile noastre digitale. Mi se pare că nu prea se discută despre treaba asta, nu mi-au căzut sub priviri articole sau discuții prin rețelele de socializare (în comunitățile din țara noastră) pe astfel de teme. Iar oamenii, în general, nu prea sunt conștienți că ar putea ei să dețină controlul asupra informațiilor pe care le consumă. 

Pe vremuri, blogurile aveau în bara laterală lista aceea cu linkuri înspre alte bloguri – un fel de recomandări înspre alții din blogosferă. Mi-a luat o vreme până să mă prind că mulți se foloseau de bara respectivă în sistem de „schimb de linkuri”. Pentru mine era, efectiv, o listă de site-uri pe care le urmăream în mod activ și regulat, pe care le puteam accesa rapid și ușor de acolo. Precum ziarul de duminică de altădată, bănuiesc. Alții se foloseau de acel RSS Feed, la care eu am renunțat din motive de gândaci și alte incompatibilități tehnice. 

pară mălăiață… 

Cumva, în timp, odată cu ascensiunea fluxului de știri de pe Facebook, ne-am obișnuit să consumăm pasiv cam ce ne cade pe sub ochi și reușește să ne fure atenția, înainte de a ne continua derularea fără noimă, fără scop. Ceea ce nu-i în esență greșit, dacă tipul și calitatea informațiilor care ajung la tine în creier, pe care le consumi, nu reprezintă un punct de interes pentru tine sau dacă ai toată încrederea din lume în sutele de prieteni din rețelele de socializare. Sau dacă preferi să te lași dus de val și nu neapărat să fii pe val

După o oarecare pauză, descopăr (din nou) avantajele unui consum intențional de informații – fie ele de pe bloguri, de pe diverse site-uri, din podcast-uri, canale de Youtube sau, mai nou, newslettere. În urmă cu vreo câțiva ani, am luat niște decizii cu privire la consumul hranei (încă am de făcut îmbunătățiri), însă mă uimește cât de inconștient consumăm informații, în cea mai mare parte a timpului. 

câteva unelte utile…

Dacă ar fi să analizez mai în profunzime, aș merge probabil pe trei axe: calitate, cantitate și timp. În cele câteva ore pe care mi le-am dedicat acum pentru a-mi responsabiliza consumul de informații, am făcut o selecție de bloguri, site-uri, canale de Youtube și newslettere la care m-am abonat (sau la care am rămas abonată). În rest, curățenie generală ( = ștergere / dezabonare). Clar, calitatea surselor de informare e un criteriu de bază. Dar poate ar trebui să ne definim fiecare, în mare măcar, ce acceptăm să consumăm, ce înseamnă „calitate” pentru noi. Pentru că am învățat că un conținut poate fi calitativ strict din punct de vedere recreativ, în timp ce în alte părți caut calitatea dimensiunii culturale, informative sau filosofice. De stabilit scopul, așadar. Apoi, eu una mă simt copleșită de orice e „prea mult”. Cantitatea la mine e strâns legată de timp, așadar. Am renunțat la multe site-uri din simplul motiv că urmăresc deja ceva mai bun, pe fix aceeași temă și n-am timp să consum conținut duplicat doar de dragul de a consuma. 

Nu știu ce sisteme au alții căci, așa cum ziceam, nu aud conversații pe tema aceasta în jurul meu. Nu pot să spun că am testat prea multe. Din fericire, se pare că pentru mine funcționează următoarele: 

Bara de bookmarks

» Aici am câteva site-uri pe care le accesez zilnic, să fie la îndemână + Google Keep & un anume dosar din Google Drive (pentru că.). În rest, am creat acum 2-3 dosare tematice, să-mi pot salva articole pe-aici, pentru uz ulterior. Uneori, vreau să revin rapid la o anume informație, însă știu că apoi nu voi mai reveni neapărat pe site-ul respectiv. Așa că temporar stă prin Bookmarks, până fac ce-am de făcut cu informația cu pricina. De exemplu: ceva rețetă ciudățică, ceva articole / interviuri despre vreo carte pe care o dezbatem la Clubul de Carte Cluj etc. 

Feedly.com

» De fapt, aici ajung toate site-urile, blogurile și chiar podcast-urile pe care vreau să le urmăresc cu drag și cu interes în mod regulat. Mi-am tot zis că aș putea deveni o reclamă vie pentru aplicația asta. E gratuită, e simplă, e ușor de utilizat și am reușit să mă bucur iar de lecturile online, care pentru mine e  (fără senzația de suprasaturație sau de agasare, când toată lumea aruncă înspre tine cu „dă click pe mine” / „citește-mă pe mine” / „vezi aici, aici!”). În Feedly, treaba e simplă: avem FEEDS și avem BOARDS. 

» În feeds, îți poți crea câteva teme de interes (eu le-am grupat puțin pe subiecte – gen cărți, comunitate locală, bloguri, sănătate, știri etc). Practic, aici îți adaugi site-urile de care ești interesat la modul real. Și poți să vezi în timp real, cronologic, ce se publică – fie doar într-un anume feed, fie pe toate.
» În boards, poți salva anumite articole din feeds pentru a reveni ulterior la ele. De exemplu, cum administrez mai multe pagini de Facebook, am creat un board în care salvez articole pe care aș vrea să le distribui. Am un alt board cu idei pe care aș vrea să le pun în practică.

Feedly îți (re)dă senzația aia de control: nu mai citești articole la întâmplare, ci tu decizi care sunt sursele tale de informare și când le acorzi timp. Le adaugi aici și poți urmări tot conținutul publicat de toate aceste site-uri, într-un singur loc. Cu siguranță sunt și alte aplicații similare, însă eu n-am simțit nevoia să testez altceva, mi se pare excelentă aceasta. 

Newsletter

M-am bucurat tare mult să descopăr faptul că newsletterul a devenit, în sfârșit, o lectură de sine-stătătoare. În sensul că poți afla lucruri utile sau poți primi un plus de valoare fără a fi nevoit să dai n-șpe click-uri înspre diverse articole. Majoritatea site-urilor se folosesc de newsletter pentru a-și crește traficul, numărul de vizitatori pe site; ca un fel de listă cu ce s-a mai publicat pe site, haideți să citiți. Există însă și altfel de newslettere, foarte faine, care au alt scop și altă funcție. Am descoperit câteva recent, nu multe, ci exact atâtea cât să îmi privesc Inbox-ul cu alți ochi 🙂 Poate ar trebui să le recomand la un moment dat. 

alte câteva idei…

Poate unora li se pare inutil și pueril acest efort al meu de a-mi recâștiga bucuria lecturilor digitale. Totuși, până la urmă, mi-a luat mai mult timp să scriu articolul de față, decât activitatea în sine de a mă gândi ce site-uri îmi plac, la modul real, ce informații mă interesează, ce fel de informații las să vină înspre mine în mod regulat. Deci nu-i mare filosofie. Le-am adăugat prin Feedly, m-am abonat la câteva newslettere și canale de Youtube (aici au fost mai multe dezabonări, ce-i drept), mi-am salvat vreo 2-3 podcast-uri prin Spotify. Atât. 

Nu spun că nu voi mai citi niciodată la întâmplare articole zărite prin fluxul de știri de pe Facebook. Îmi mai salvez și pe-acolo uneori câte un articol. Dimpotrivă: cum sunt genul de persoană care dă click foarte greu pe articole (pentru că scepticism și pentru că n-am încredere că articolul ăla livrează ce promite titlul), trebuie să îmi reamintesc constant că e bine să ies din bula mea, să mai citesc atât chestii realmente interesante distribuite de unii, cât și inepțiile distribuite de alții. 

Spun doar că am eliminat fenomenul ăla zis FOMO, frică de care suferim mulți dintre noi (nu ziceți că nu, decât dacă n-aveți cont pe rețelele de socializare). Mai spun că dacă nu eram împăcată cu obiceiurile astea de consum cotidian, fie el și cultural & de calitate, acum simt că mă pot bucura (iar) de el și că îl pot valorifica (na, contează totuși și ce anume consumi). Și mai simt că e un timp pentru toate, iar eu decid când e timpul ăla – dacă are sens. 

Ceea ce vă doresc și vouă, deși poate ați descoperit roata asta deja. 🙂 

Cărți și Luluri: Furia Oarbă de Marian Coman (Haiganu, #2)

furia oarba de marian coman

Când mă gândesc la Zeul Osândit și la lumea pe care Marian Coman a reușit să o clădească odată cu personajul acesta care s-a ivit subit în literatura română, mă învăluie o senzație confuză; ca o combinație de curiozitate, înfiorare, fascinație și teamă. Așa cum te simțeai când erai mic și ascultai povești de groază spuse de oameni dragi, în jurul focului. Un sentiment plăcut de familiaritate, așadar, tulburat de cele mai arhaice angoase. 

Prin stilul dark fantasy (știut la noi – sau neștiut, na – ca fantezie întunecată), cum e și seria Haiganu, am pășit mereu cu un dram de precauție și scepticism. Iar în ceea ce privește literatura română, oricum simt că abia acum s-au desferecat lăzile cu aur. Adică… aveam basmele, care așteptau de atâta vreme să fie asumate și duse la următorul nivel. Direcția nu e musai să fie una „întunecată”, însă adevărul e că miturile și folclorul nostru au tot soiul de elemente tulburătoare care pot fi explorate astfel. Despre „Fluviul Șoaptelor” – primul roman din serie, am scris deja pe-aici, poate mai la subiect. 🙂 

În „Furia Oarbă” explorăm firul narativ și descoperim noi dimensiuni ale personajelor, ne adâncim în întunecimea unora și tânjim după un strop de speranță pentru altele. Pe Haiganu l-am simțit oarecum mai distant, dar consecvent ca personaj. Are sens, adică. 

Celor care nu sunteți deloc familiarizați cu Haiganu, vă spun doar că la origini personajul îl are pe vechiul „Ochilă” din povestea lui Harap-Alb, aceasta fiind cam singura asociere sau asemănare pe care o voi arăta cu degetul, pentru a nu vă strica experiența vreunei lecturi viitoare. Toate astea se petrec cu mult înainte ca cei doi să se întâlnească, iar lumea de peste mări și țări este enormă, plină de creaturi odioase, magi puternici, zei înstrăinați, ființe magice și muritori de rând despre care basmele noastre, dincolo de erou și drumul său inițiatic, nu ne dezvăluie niciodată prea multe. E o întreagă mitologie imaginară în cele două volume, cu rădăcini în folclorul traco-dac-român, și abia aștept să apară și „Tristețea Zeilor” – volum care va aduce însă și finalul trilogiei. 

Cu „Furia Oarbă” am gustat puțin din tărâmul Celor Mari (cred că episoadele de-aici mi-au stârnit cel mai mult curiozitatea), am trecut dincolo de marea cea mare, m-am scufundat în temnițele din Xantipor, am zburat cu grifonii (inedită și una dintre însușirile lor), i-am urmărit pe Moroianu și Dekibalos, și de această dată, cu o fascinație împotriva voinței mele…

Apoi mai e și Cerbul. O altă punte de legătură cu basmul știut de toată lumea, însă de o cu totul altă profunzime. Te sfâșie bucata asta de poveste, poate pentru că simți că-i cunoști deja viitorul…

E greu; e foarte greu să scrii ceva original când personajele ți-s ancorate în ceva știut de toată lumea » în basme și în mitologie, în cazul de față. Cred că (și) aici e marea reușită a lui Marian Coman. Era ușor de stagnat în acea zonă a basmului care ne este familiară, era poate mai confortabil inclusiv pentru cititori. Marian Coman a făcut însă saltul; și-a creat propria lume, păstrând doar acele câteva ițe, aproape invizibile, între noi și acea fărâmă de familiaritate în care ne găsim confortul – fie că e un personaj, fie că un spațiu geografic care ne amintește de ceva. 

Un roman straniu, care te lasă cu un nod în gât și-o așteptare. 

Știu că nu toată lumea gustă genul fantasy, însă Haiganu este o experiență inedită și recomand cu drag o scurtă incursiune pe meleagurile pe care au colindat vechii zei (fie ei și Osândiți). 

Prin ploaie, prin Cheile Moara Dracului

Vă mai spun despre drumuri acum îndepărtate și despre ploaie. Căci abia acum, când încerc să pun vara aceea în scris, îmi dau seama că a fost într-adevăr un sezon ploios. De fapt, îmi amintesc că pe la televizor erau anunțate inundații și drumuri blocate prin zona Moldovei. Ca prin vis, îmi amintesc că timp de vreo (maxim) 10 minute mi-am făcut griji. Cred că am inițiat și o scurtă căutare pe Google. Nu mai știu ce am aflat, dar concluzia a fost că „mergem și vedem noi”. 

I. Ne urmărește ploaia

Mi se amestecă amintirile prin minte. Suntem într-o altă vară, pe șosea; serpentine. Nu mai știu pe unde, dar era frumos. Cipri privește în urmă, din mașină, la furtuna amenințătoare care ne urmărește deja de câteva zile. Ne suflă-n ceafă, la propriu, cum s-ar zice. Timp de-o secundă, un scurt episod nervos. Apoi, hohote de râs. Ne amintim și de Tunelul Dragostei și alea patru furtuni ce ni s-au dezlănțuit deasupra, în și pe sub corturi. Cu ploile nu era necesar, îmi plăceau deja. Dar m-am împrietenit în toate hoinărelile astea cu ideea că nu poți controla toți factorii exteriori ție. Că, de fapt, te poți bucura de orice moment, indiferent de vreme (a se înlocui „vreme” cu orice criteriu care-ți condiționează bună dispoziția sau starea iluzorie de confort). 

II. Cheile Moara Dracului

Eram prin Câmpulung Moldovenesc. Am fost primiți în vizită la Muzeul Arta Lemnului, în ciuda orei târzii. De ploaia măruntă ce începea să facă larmă ne-am ascuns apoi la Muzeul Lingurilor. Nu mai era mult din zi, însă de-aici voiam să ajungem la Cheile Moara Dracului. Nu știam ce-i cu ele, însă oricum nu știam nici  unde să dormim sau ce altceva să facem, așa că ne-am pornit într-acolo. 

Din centrul orașului până în chei sunt circa 10 kilometri. Am cotit spre Valea Caselor, un drum pietruit străjuit de pârâul cu același nume. După vreo 4 kilometri de drumușor provocator pe alocuri, fermecător pe de-a-ntregul, ploaia tropăia într-o veselie pe parbrizul mașinii. Cum bocancii ne erau încă uzi din Munții Rodnei, parcă nu ne-am fi avântat de-a dreptul în ploaie și cu încălțămintea de schimb. Să așteptăm puțin, poate se oprește… 

Cheile Moara Dracului fac parte dintr-o rezervație naturală de interes geologic și reprezintă un punct de plecare pe traseul spre Rarău. Stând așa de ploaie, nu țin minte să fi reflectat la culmile Rarăului, deși înspre el urma să ne îndreptăm a doua zi. Ne-am bucurat de ploaie, din mașină, vreo oră. Părea nesfârșită. 🙂 Așa că jos papucii și șosetele uscate. Confortul pus deoparte și încălțarea cu bocancii uzi. Pelerina pe noi și spre chei! 

Cheile sunt scurte, cu o lungime de aprox. 60 – 70 metri. Sunt însă și înguste și de-aici cred că le vine și frumusețea. Te simți ca într-un tunel de vegetație, apă și sălbăticie. 

Au făcut alții fotografii minunate în zonă, în zile însorite. Iar dacă mai trecem prin Câmpulung Moldovenesc, m-aș bucura să văd cheile și într-o zi mai puțin… tumultoasă. Noi avem doar o mică  tentativă de filmare, la care zâmbesc acum entuziasmată. Adevărul e că mi-au rămas Cheile astea prin suflet tocmai pentru că ni s-au dezvăluit așa – furtunoase, alunecoase și capricioase. 🙂

III. În parcarea Lidl 

Întorși în oraș, ne-am așezat cuminți în parcare la Lidl și ne-am început căutările. De pus cortul nu prea se punea problema. Dar nici locuri libere de cazare nu găseam niciunde. Cred că era 15 august. Cel mai probabil. Ploua cu poftă în continuare, se lăsa întunericul încet și începeam să luăm în calcul un somn în mașină. În cele din urmă, am găsit loc și pentru noi: undeva la vreo 30 de kilometri distanță de oraș, în direcția taman opusă celei în care voiam să mergem de dimineață. 

Nu era convenabil, dar ce frumos avea să fie! 🙂 

Pe pământ suntem strălucitori o clipă – Ocean Vuong

„Când se termină un război? Când pot pronunța numele tău și să însemne doar numele tău, și nu ce ai lăsat în urmă?”

Reiau paginile pe care am subliniat cu un creion subțire, întâi nesigur, abia vizibil, apoi în linii apăsate, acompaniate de steluțe și cuvinte-cheie precum „îmi pare rău”, „monstru”, „bizonii și fluturii monarh”, „culorile dor”. Reiau și retrăiesc momentele înșirate de Little Dog în aceste scrisori atipice, adresate unei mame care nu știe să citească. 

Nu îmi plac dramele de familie. Poate pentru că suntem cei care am crescut să ni le conștientizăm. Părinții și bunicii noștri au avut drame în viață. Prin urmare, noi le-am avut în familie. Evit în mod activ cărțile care explorează această temă, dintr-un soi de suprasaturație. Și poate pentru că prea rar am găsit printre rânduri acea împăcare a sufletului pe care o caut – o împăcare cu propria-ți persoană și cu trecutul tău, cu ei și cu trecutul lor. 

Am fost cucerită încă din primele 2-3 pagini. Sunt acele momente, încărcate de nostalgie și melancolie, amintite exact așa cum orice copil își trăiește clipele, când lucrurile pur și simplu se  întâmplă, fără a fi încărcate de resentimente, de frustrări. Ocean Vuong este un virtuoz al memoriei. Sunt acele momente, fragmentate și retrăite ca prin vis, a căror amintire se declanșează dintr-o altă amintire. Uneori, nu par a fi conectate. Dar momentele mi se așează în suflet. Și mai dau o pagină. 

„Îți scriu pentru a ajunge la tine – chiar dacă fiecare cuvânt pe care îl pun pe foaie mă duce cu un cuvânt mai departe de unde ești. Îți scriu pentru a mă întoarce în timp…”

Războiul din Vietnam mi-e o filă străină din cartea istoriei. Filmele hollywood-iene, îmbâcsite de patriotism ieftin și superficialitate, mi-au zugrăvit o imagine vagă și searbădă a Vietnamului. În sus și-n jos cu un subiect, până nu mai realizezi că nu știi, de fapt, nimic. Am cunoscut Vietnamul prin ochii de copil ai lui Little Dog, prin poveștile dure, atât de vii însă, zise de Lan, prin trecutul unei mame pe care nu am ajuns să o cunosc întru totul, rămânând o străină pentru fiul său. În vietnameză, același cuvânt care exprimă dorul, exprimă și aducerea aminte. A-ți fi dor înseamnă a-ți aminti. Uneori mai mult îți aduci aminte, decât ți-e dor. Alteori invers. 

Poveștile pe care Lan i le spune lui Little Dog nu sunt cele mai potrivite povești pe care o bunică i le-ar putea spune nepotului ei. Sunt povești de viață, însă. O viață reală, pierdută în negura timpului, dincolo de granița unei Americi care nu i-a îmbrățișat niciodată ca fiind de-ai ei, dincolo de acel „îmi pare rău” cu care imigranții își plătesc zi de zi, zeci de ani, șederea și strădania împlinirii unui vis american ce-i doar atât, un vis, o iluzie. Poveștile îi aduc pe cei doi mai aproape. Little Dog îndepărta albul uitării de pe capul lui Lan, cu fiecare fir de păr alb smuls, iar Lan îl răsplătea în singurul mod știut de ea: „Munca îmi era plătită în povești.”

„Unii susțin că istoria urmează o spirală, nu o linie, cum am ajuns să ne așteptăm noi. Călătorim prin timp urmând o traiectorie circulară, îndepărtându-ne tot mai mult de un epicentru doar pentru a reveni, cu un cerc mai încolo. Prin poveștile ei, și Lan călătorea în spirală.”

Cândva, spre finalul cărții, Little Dog e întrebat dacă doar marile distrugeri duc la mari opere de artă. „Dar de ce limbajul creativității nu poate fi cel al regenerării?”, întreabă el… Și, cumva, așa am simțit cartea aceasta. „Pe pământ suntem strălucitori o clipă” a fost, așa cum l-am asimilat eu, un roman despre forța regeneratoare a poveștilor pe care ni le spunem și respunem, nouă înșine și altora. Un demers de a-l înțelege pe celălalt, de a spune ce nu-i poți spune, de a te apropia sufletește de un trecut ce nu-ți aparține dar care e parte din tine, transmis dintr-o generație în alta. 

„Dacă avem noroc, ceva se transmite, un alt alfabet înscris în sânge, tendon și neuron; strămoșii își încarcă neamul cu nevoia de a zbura spre sud, de a se întoarce în locul din poveste căruia nimeni nu ar fi trebuit să-i supraviețuiască.”

Acum când reiau paginile și cuvintele care mi s-au întipărit prin minte, văd și poezia din fraze. Am avut rețineri în a-l citi, căci Ocean Vuong e poet (iar eu și poeziile…). Poezia din fraze stă în culori: în movul florilor și al picioarelor învăluite treptat în moarte, în albul laptelui, al firelor de păr și al uitării, în rozul bicicletei și al momentului când înveți că o culoare poate să doară, în portocaliul aripilor de fluturi. Poezia frazelor nu e voit profundă, nu e dulceagă, nu impune un ritm și o rimă. E doar observație. Iar contrastul cu partea de mijloc a cărții, ce abundă în exprimări mai vulgare, în droguri, explorări sexuale și o duritate în limbaj și emoții, nu te lasă să te scalzi în visare. 

Mi-a fost mai greu să mă acomodez amintirilor sale cu Trevor. Erau prea din două lumi diferite – povestea familiei vietnameze și povestea lui Trevor. Însă aceste lumi se izbesc, își caută ecoul și sensul una în cealaltă. Ambele lumi sunt străine și respinse de lumea „reală”, cea a visului american, rămas inaccesibil copilului imigrant, tânărului gay, bătrânilor ce nu-și pot revizita trecutul decât repovestindu-l următoarelor generații – pentru că „Fiecare plecare, așadar, este definitivă. Numai copiii lor se întorc; numai viitorul revizitează trecutul.”

Mă bucur mult că am descoperit cartea. Potolindu-mi dorul de Clubul de Carte Cluj, am ieșit din zona de confort literar. „Pe pământ suntem strălucitori o clipă” a fost cartea propusă înspre dezbatere online la primul club de carte al editurii Storia Books, dedicat proaspetei serii „Storia Plus”. Nu cred că mi s-ar fi intersectat, altfel, căile cu Ocean Vuong.

Ocean Vuong mi-a furat și câteva lacrimi, când am ajuns la rândurile de mai jos. Înainte de-a mă despărți cu totul de carte, apăs butonul de play pe un podcast » Jules recomandă #2. Mă declar, apoi, împăcată. 

„Știu că tu crezi în reîncarnare. Eu nu știu dacă cred, dar sper că există. Pentru că așa poate te vei întoarce aici în tura următoare. Poate vei fi o fată și poate te va chema tot Rose și vei avea o cameră plină cu cărți și părinți care îți vor citi povești la culcare într-o țară neatinsă de război. Poate că atunci, în viața aceea și în viitorul acesta, vei găsi această carte și vei ști ce ni s-a întâmplat. Și-ți vei aminti de mine. Poate.”

nocturne #8

ploua noaptea

Plouă să spele tot. Să-mi spele grijile imaginare, să-mi potolească sub ropotele picurilor alergările minții. Mi-aș lua uneori creierul de obrăjori și l-aș scutura, prietenește, cumva, dar hotărât. Îmi joacă feste. Îmi induce stări confuze, anxioase, de maximă antipatie față de oameni. Nu-i frustrant? Cum ne distanțăm social și mă simt, în continuare, sufocată de așteptările unora și altora? Ironia este că militez pentru eficiență. Ar trebui să fiu de acord și cu eficiența în relații: n-are sens să investim timp aiurea în relația cu un celălalt când, practic, avem nevoie de el poate o dată la câțiva ani. Și chiar sunt de acord. Ce mă sâcâie atunci? Poate mimarea interesului față de persoana de la care furăm timp și solicităm diverse. O formă nereușită de troc afecțiune – servicii. Nu poți plăti timpul și atenția cuiva cu false gesturi și forme goale de interes. Cu acel „ce mai faci” fără semn de întrebare, fără dramul de curiozitate care ne-ar mai putea conecta. E mai rău decât să-i soliciți să facă muncă voluntară pentru o cauză străină lui. E mai rău decât să-mi soliciți să fac muncă voluntară pentru o cauză străină mie, pentru că încerci să-mi induci senzația că mi-ai oferi ceva – păsare, emoție, prietenie, atenție. Un soi de șantaj emoțional care în loc să mă apropie, mă îndepărtează. Îmi plac relațiile eficiente, însă acelea asumate și oneste, fără așteptări nerealiste, fără interes mimat. Nu știu de ce îmi bat capul cu toate interacțiunile umane, însă ropotul ploii s-a domolit, broasca tocmai a făcut o boacănă în cealaltă cameră, iar la televizor e semnal pierdut. Foșnetul ăsta minunat de vânt și ploaie printre brazii de lângă balcon mă adoarme…


Photo by pan xiaozhen on Unsplash

Să mergeeem în comuna-muzeu Ciocănești: ouă încondeiate, plutărit și păstrăvi

După scurta vizită la Muzeul Rădăcinilor, o casă-muzeu de care îmi amintesc și acum cu drag, urma să ajungem, deși nu știam încă, într-una dintre puținele comune-muzeu ale României. Deși, drept vorbind, multe ar avea acest potențial, însă lipsește intenția și niște acțiuni asumate din partea autorităților, iar apoi ale comunității. 

I. Unul dintre cele mai inedite sate din România

Ne-am oprit în Ciocănești pentru că, în trecere, am remarcat cum mai toate casele aveau pe pereții exteriori un fel de brâu cu motive tradiționale. Încetinind mașina pentru a le studia mai cu atenție, observăm că nici un brâu nu e întru totul identic cu cel din vecini, însă păstrează stilul geometric și culorile puternice, în contrast cu cele ale caselor. În plus, Ciocăneștii păreau a fi în sărbătoare. Așa că tragem mașina pe dreapta, în centrul localității bucovinene, unde pare-se că se află strânsă întreaga comunitate. 

Casele din Ciocănești, Suceava, Bucovina

Obiceiul caselor „încondeiate” a început prin anii 1950, când Leontina Țăran, una dintre localnicele din Ciocănești, s-a decis să-și renoveze astfel casa. Alte gospodării i-au urmat exemplul de-a lungul anilor, iar de ceva timp, se pare că obiceiul a devenit o obligație arhitecturală, impusă de către Consiliul Local tuturor celor care își renovează sau își construiesc o locuință aici. Nu știu cât de populară o fi fost această reglementare la vremea ei, cert este însă că rezultatul te face să te oprești din drum, să caști ochii, să cunoști oamenii și să descoperi și celelalte obiceiuri și tradiții care fac din Ciocănești o comoară de localitate. 

Util: Este vorba de Ciocănești, județul Suceava – Bucovina (în România mai sunt și alte localități cu aceeași denumire). Google Maps » AICI

II. Muzeul Ouălor Încondeiate din Ciocănești

Când am aflat că în Ciocănești există un muzeu al ouălor încondeiate, reacția imediată a fost de a asocia denumirea localității cu obiceiurile pascale. Totuși, denumirea nu are legătură, din punct de vedere istoric vorbind, cu ciocnitul ouălor de Paște 🙂 

Muzeul Ouălor Încondeiate Ciocănești
Muzeul Ouălor Încondeiate din Ciocănești

Micul muzeu, aflat chiar acolo în centrul localității, găzduiește niște exponate mai aparte: ouă încondeiate, mari și mici, păstrate unele de zeci de ani! Modelele de pe ouă îți fură ochii. Unele îți amintesc de brâiele admirate cu doar 10 minute în urmă pe casele localnicilor. Altele, aflăm, sunt chiar transpuneri fidele ale motivelor tradiționale de pe costumele populare specifice zonei.

Muzeul Ouălor Încondeiate Ciocănești
Muzeul Ouălor Încondeiate din Ciocănești

Deși muzeul este unul tânăr, înființat prin 2007, odată cu primele ediții ale Festivalului Național al Ouălor Încondeiate de aici, avem ocazia să admirăm exponate vechi de peste 100 de ani. Câteva dintre ouăle încondeiate din colecția Dr. Anton Setnic au fost datate ca fiind din anul 1902. 

Ne mai bucurăm privirile și cu ouă încondeiate mari, de struț (ni se explică și tehnica încondeierii acestora), precum și cu ouăle premiate, de-a lungul anilor, la Festivalul Național al Ouălor Încondeiate. 

Muzeul Ouălor Încondeiate Ciocănești
Ou de struț | Muzeul Ouălor Încondeiate din Ciocănești
Muzeul Ouălor Încondeiate Ciocănești
Muzeul Ouălor Încondeiate din Ciocănești

Util: La plecare, vizitatorii muzeului pot achiziționa ouă încondeiate (sigur, nu din rândul celor vechi care fac parte din colecțiile muzeale). Program » Luni – Vineri: 09:00-16:00. 

III. Muzeul Etnografic din Ciocănești

Peste drum de Muzeul Ouălor Încondeiate, găsim Muzeul Etnografic din Ciocănești care, pe lângă obiectele și camerele vechi reconstituite, care sunt ca o fereastră înspre viața oamenilor din trecut, se remarcă prin două aspecte mai inedite: 

» motivele tradiționale pe care le-am zărit inițial pe casele localnicilor sunt reluate și aici, pe pereții muzeului, inclusiv la interior. Aspectul îmi gâdilă simțul estetic. 

Muzeul Etnografic din Ciocănești
Muzeul Etnografic din Ciocănești
Muzeul Etnografic din Ciocănești

» cu Bistrița Aurie curgând la vale, în Ciocănești există un obicei vechi de sute de ani ce (încă) ține piept trecerii timpului: plutăritul. În muzeu, am avut ocazia să ne familiarizăm într-o oarecare măsură cu semnificația plutăritului în viețile oamenilor din zonă. Au mai rămas doar unul-doi (meșteri) plutași în Ciocănești, care încearcă să transmită mai departe arta de construi plute trainice. Ucenicii sunt puțini la număr, însă, iar meșteșugul se învață în timp…

Util: Program » Luni – Vineri: 10:00-16:00. 

Muzeul Etnografic din Ciocănești
Plutărit pe Bistrița Aurie – reconstituire în miniatură | Muzeul Etnografic din Ciocănești

IV. Săptămâna Plutăritului și Festivalul Național al Păstrăvului 

Comunitatea din Ciocănești sărbătorea așadar. Am ajuns în ultima zi a Festivalului Național al Păstrăvului, iar furtuna se apropia în viteză de localitate. Oamenii erau încă în centrul localității, la mesele amenajate din zona cu mâncare sau printre tarabele meșterilor populari care își vindeau produsele. 

Eu nu mai știu ce am mâncat, dar Tarfin s-a bucurat de-un păstrăv cu mămăliguță și mujdei. Pe care l-a lăudat. Între timp, am studiat afișele și m-am lămurit: tocmai ce-am ratat Săptămâna Plutăritului și ne desfătam acum cu ultimele momente ale Festivalului Păstrăvului. 

Săptămâna Plutăritului și Festivalul Național al Păstrăvului înseamnă, printre concursuri gastronomice sau de pescuit, spectacole folclorice și momente artistice, și activități de confecționare a plutei cu patru și cu trei table. Informativ, o „tablă” este formată din 20-30 de bușteni. Cele două plute parcurg apoi trasee prestabilite și pot transporta între 45 și 60 de persoane în scop recreativ și turistic. O experiență pentru care, poate, mă voi întoarce cândva în Ciocănești… 🙂 

Util: În anul 2020, Săptămâna Plutăritului a fost programată pentru 9 – 15 august, iar Festivalul Național al Păstrăvului în perioada 15 – 16 august. Datele rămân valabile dacă nu intervin cumva modificări din cauza situației cauzate de faimosului virus. 

Muzeul Etnografic din Ciocănești
„Păstrăvul, porcul locului” – zise Tarfin

Golem

petka_w golem meyrink

,,Se presupune că povestea îşi are originea în secolul al şaisprezecelea. Un rabin, respectând instrucţiunile aflate într-un volum pierdut al Cabalei, ar fi creat un om artificial, aşa-numitul Golem…”

[Ciornă veche. Foarte veche. Să tot aibă vreo 6-7 ani.]

Gustav Meyrink a fost însoţitorul meu în drum spre servici, în cele două săptămâni de lectură matinală. Sau, mai degrabă, Golem mi-a tulburat jumătăţile de oră petrecute la geamul unui autobuz.

Cartea şi-a ocupat locul ei în bibliotecă vreo doi ani de zile, înainte de-a mă deranja să îi răsfoiesc paginile. Poate pentru că, atunci când am primit-o în dar, aş fi preferat să o pasez mai departe. Unele cărţi impresionează prin stilul literar, altele prin poveştile uimitoare pe care le ţes în jurul tău, altele prin disecarea sufletului cuiva, al unui personaj în care tu te regăseşti uneori mai mult decât ar trebui.

Altele, cum e şi Golem, nu îţi relevă mari mistere ale lumii şi nici nu îţi tresaltă intelectul sau sufletul atunci când reiei lectura, ci, chiar dimpotrivă, tonul lor şi haosul ascuns dincolo de înşiruirea de cuvinte te irită. Pe ici, pe colo, curiozitatea ţi-e aţâţată, dar nu şi hrănită.

,,Însă n-a devenit niciodată o fiinţă umană adevărată, continuă Zwakh. Ducea o existenţă doar pe jumătate conştientă, aproape vegetală, iar asta numai în timpul zilei, aşa merge vorba, graţie unui petic de hârtie cu o formulă magică plasată în spatele dinţilor, atrăgând în acest fel energia stelară a Cosmosului. Şi când într-una din seri, înainte de rugăciune, rabinul a uitat să scoată inscripţia din gura Golemului, acesta a pornit ca turbat prin oraş, distrugând tot ce-i ieşea în drum.”

Ţi-e indiferent ce se întâmplă cu herr Pernath, nu îl înţelegi prea bine şi dacă citeşti cartea pe autobuz, aşa ca mine, e posibil să îţi scape unele detalii. Dar simţi că trebuie să citeşti tot, ori Golemul ghetto-ului evreiesc te va bântui şi pe tine, aşa cum subtil le bântuie şi pe personajele create de Meyrink.

„În mare, la fiecare treizeci şi trei de ani se întâmplă ceva pe aceste străzi, ceva care nu e neapărat senzaţional, dar creează o senzaţie de oroare pentru care nu există nici o justificare sau explicaţie satisfăcătoare: în aceste perioade un ins complet necunoscut, cu faţa smeadă şi pielea gălbuie, cu trăsături mongoloide, îmbrăcat în haine vechi, demodate, cu alură obişnuită, dar cu un mers ciudat de împiedicat, gata să cadă în nas în orice moment, e văzut în ghetou venind dinspre Altschulgasse, până când… silueta dispare subit. De regulă, dispare la colţ de stradă.”

Golemul este o creatură mistică ce a rămas în subconştientul colectiv ale evreilor din Praga şi pare să revină la viaţă la un anumit interval de timp. Fricile, obsesiile și frustrările acestor oameni captivi parcă într-o buclă a timpului, neatinşi de evenimentele exterioare acestui spaţiu sufocant, toate se învârt într-un cadru psihotic. Cartea e o oază de simboluri esoterice, de cuvinte-cheie şi semnificaţii mai mult sau mai puţin ascunse. Necesită extra-documentare (= căutare pe internet) dacă nu eşti cunoscător, chiar şi superficial, al unor concepte precum Kabbala sau Cartea lui Ibbur sau al semnificaţiilor cărţilor de Tarot.

E un joc existenţial al sacrului, plasat într-o lume decadentă şi delirantă. Iar experienţa onirică îi deschide naratorului calea înspre această lume, căci, în vis, conştiinţa se va plia pe amintirile şi viaţa lui Pernath. Astfel două fiinţe diferite, din epoci diferite, vor fuziona. Dar în ce scop? Eu vreau să cred că pentru cunoaştere şi pentru memorie. Aşa cum Hillel îi explica lui Pernath, fiecare suflet şi-a ales deja Calea Vieţii sau a Morţii, ne supunem ei, iar liberul nostru arbitru îi este subordonat. Însă e important să ne trezim, să ne descoperim calea, să ieşim din starea vegetală în care ne ducem existenţa.

Golem. O carte foarte apreciată de unii, neînţeleasă de alţii. Pentru mine, o transă binevenită, iritabilă pe alocuri, calmantă şi sufocantă în acelaşi timp. Să o recomand? Să nu? Nu contează. Decideţi singuri. Pentru mine, cartea a reușit să oprească timpul în loc, deşi corpul mi-era aflat în deplasare. M-a bântuit subtil şi pasiv, mi-a indus senzaţii haotice, doar pentru a-mi oferi apoi pagini de amorţeală a conştiinţei. M-a blocat într-un spaţiu neplăcut de închis şi m-a determinat să îi parcurg fiecare filă, ignorându-mi micile ieşiri claustrofobice. E un merit al autorului şi al Golemului său, un om de lut care scormoneşte adânc în umanul din tine.

,,Presupune că cel care a venit la tine şi pe care îl numeşti Golem semnifică trezirea celor morţi prin viaţa ta spirituală cea mai secretă. Fiecare lucru de pe pământ nu e decât simbolul etern înveşmântat în colb.”

foto: @petka_w

Călătorii muzicale în timp (1) | Imnul Hurian dedicat zeiței Nikkal

Un cântec vechi de 3.400 de ani. L-am descoperit în urmă cu vreo câțiva ani, plimbându-mă pe aleile învechite ale Internetului și mi s-a tipărit în cap o idee: că poți înțelege Omul ascultându-i muzica. Nu am cultură muzicală, iar de-o vreme, la fel ca majoritatea celor din jurul meu, mi-am pierdut capacitatea de a asculta muzică. Mă tot frământă pierderea aceasta, faptul că „dăm drumul la niște muzică”, „punem muzică”, lăsăm „să meargă muzica pe fundal”. Rar, ascultăm. 

Am o nevoie ciudată de-a începe cu începutul orice. Poate îmi fac timp să încep iar să ascult muzică. Și încep de-aici – de-acum 3.400 de ani. Acest imn hurian este cea mai veche piesă muzicală (aproape) completă descoperită până la ora actuală. Face parte din colecția de tăblițe cuneiforme descoperite spre mijlocul secolului al XX-lea în Ugarit. Dacă din sculpturi și diverse descoperiri arheologice, au putut fi deduse instrumentele muzicale specifice muzicii sumero-babiloniene, pentru prima dată am putut să auzim cum sună acel Trecut. O melodie antică. 

Pe tăbliță sunt versuri dedicate zeiței Nikkal (era zeița livezilor), dar și notele muzicale și instrucțiuni pentru un instrument cu 9 coarde – ceva similar cu harpa sau lira. Astfel că imnul a putut fi reinterpretat muzical în zilele noastre. 

O variantă a imnului îi aparține lui Michael Levy, cu un aranjament pentru liră bazat pe transcripția originală a melodiei. 

Mă întreb dacă cineva, cândva, peste alte trei mii de ani va fi curios să ne asculte muzica. Se va putea conecta cu ea, va înțelege speranțele, durerea, duioșia sau misterul care ne învăluiau când o cream sau ascultam? 

10 cărți de citit când e sfârșitul lumii* (și poate speri la chestii faine)

*traducere forțată și adaptată 🙂

Am primit o provocare zilele trecute, de la ianca, să îmi fac propriul „top 10 books to read while living the end of the world and hoping for the best”. Cărțile se văd (relativ) și din poză, dar e mai degrabă vorba de autorii lor și de ideile pe care le explorează. Am ales cărțile împreună cu Tarfin Æé – avem oricum preferințe în comun (SF) și biblioteca lui la îndemână

Una dintre „cărți” este, de fapt, caietul meu de desene și mâzgăleli. Cealaltă te face să tânjești la 1001 de chitare la care să cânți. Cred că în momente critice, e bine să ne retrezim și spiritul creator și creativ (poate va fi nevoie de el).

Nu sunt cele mai optimiste cărți, nu în sensul clasic. Cred că speranța pentru viitor poți să o ai, într-un mod autentic, realist și senin, când reușești să înțelegi și să accepți umanitatea, cu bune și cu rele, dar și când îți faci o idee despre locul ei în univers.

„Sfâșierea cerului” e despre cum ar fi lumea dacă visele (dar și visurile) noastre despre o lume mai bună ar deveni realitate. Dacă aș fi avut cartea, aș fi pus însă întâi „The Dispossessed” de la Ursula K. Le Guin.

Kurt Vonnegut aprofundează absurditatea războiului, liberul arbitru și sensul vieții unui om, în cele din urmă. Cărțile nu îți induc senzația de „hoping for the best”, cât o acceptare și o căldură în suflet pentru omuleții ăștia care suntem, chinuiți și cu tot soiul de idei absurde prin cap.

Philip K. Dick, în „Visează androizii oi electrice?” dar și în restul operelor sale reia obsesiv problema identității – ce te face să fii om? ce te face să fii tu, cel real? – dar și problema realității (este ea reală sau doar o iluzie, o fațadă?)

» Asimov și Clarke te pot pregăti pentru altfel de lumi, cât se poate de plauzibile. Când o lume se termină, o alta îi ia locul.

Și poate n-ar fi rău să ne reîntoarcem puțin, fără panică, ci cu entuziasm, la a interacționa cu lumea din care facem parte. Poate învățăm una-alta despre ciuperci, copaci și plante diverse care viețuiesc alături de noi pe-aici, prin acest colț de univers

P.S. Unul dintre motivele pentru care mă scufund în literatură e multitudinea de universuri și lumi care îmi devin accesibile. Toate acele variante posibile și (im)probabile ale lumii în care trăim, construite meticulos în cărțile pe care le citim, sunt invitații la exerciții de imaginație: ce s-ar întâmpla dacă lumea, așa cum o știm, n-ar mai fi? Dacă ar fi altfel, cum ar fi? Ce anume ne definește ca oameni, ce păstrăm cu noi când totul se prăbușește sau când totul se schimbă? Literatura științifico-fantastică explorează toate aceste întrebări, de aici și alegerile de față…

P.P.S. Dacă ai citit până aici, îți pasez provocarea

Să mergeeem: Muzeul Lingurilor și Muzeul Arta Lemnului din Câmpulung Moldovenesc

Poate c-o fi o ciudățenie. Însă așa cum unii savurează mirosul cărților vechi sau, din contră, al celor proaspăt ieșite de sub tipar, mie îmi place lemnul. Miresme înfrățite. De la remorcile pline cu rumeguș și bucăți de lemne din care clădeam lumi când eram copii, prin ograda bunicilor, până la sunetul tăios de lemn crăpat din repetate lovituri de secure într-o iarnă geroasă. De la mirosul de copac plouat, de copac în floare, cu scoarță vindecată, așa ca rănile omului, până la mirosul de lemn mucegăit, învăluit de mușchi, prin pădurile de conifere. 

Iubesc sunetul aproape imperceptibil al dălții ce crestează lemnul. Nu e un sunet propriu-zis. Este o senzație completă: e mișcare, formă, miros, sunet și anticipație vizuală. Îl prefer în forma lui naturală, lemnul viu. Copacul. Iar într-o perioadă mi-a fost dificil să împac cele două pasiuni. Cum să-ți placă lemnul, ca „material”, dacă tu iubești pădurea? Am înțeles că atracția față de lemn își are rădăcinile în alte timpuri, pe când nu omul nu știa de tăieri ilegale și de mafia lemnului. Pe când își prețuia resursele și fiecare bucată de lemn era transformată în artă. 

Când am gândit traseul, nu am conștientizat pe deplin ce zi bogată în arhaic ne aștepta. După Muzeul Rădăcinilor și o incursiune prin Ciocănești, am ajuns în Câmpulung Moldovenesc pe când se începea liniștea de dinaintea furtunii. 

I. Muzeul Arta Lemnului

Mi-e ciudă că nu reușesc să scriu pe-aici în timp real. Căci poate nu prea ne manifestăm aprecierea pentru oamenii care își fac treaba cu drag și care îți fac ziua mai bună. Verbalizăm, cum știm și cum putem pe moment, însă momentul trece. Am ajuns la Muzeul Arta Lemnului la ora închiderii. Cum în muzeu încă se mai plimba un grup de turiști, ni s-a îngăduit și nouă să intrăm, să admirăm măcar secția în aer liber. 

Apoi, ni s-a îngăduit să vizităm câteva săli de expoziție, iar apoi, deși trecuse de ora închiderii, nu doar că am primit permisiunea de a face un tur în pași rapizi prin tot muzeul, am primit și un tur ghidat. Astfel de oameni îți fac ziua mai bună și te apropie de instituțiile de cultură. Ni s-ar fi putut închide ușa în nas. Am fost lăsați, în schimb, să descoperim arta lemnului… 

Muzeul Arta Lemnului Câmpulung Moldovenesc

În cele 19 sau 20 de săli ale muzeului, am găsit lemn de brad, de molid și de foioase, sculptat și crestat pentru a înfrumuseța viețile oamenilor de odinioară. Lemn tăcut, ce de secole spune povești. Lemn ce a luat forma uneltelor și obiectelor de uz casnic, lemn ce sună cu jale, lemn în care, precum o comoară, era ținută zestrea. 

Muzeul Arta Lemnului Câmpulung Moldovenesc

Un car de lemn pentru transportul vinului, vechi de 400 de ani, coșuri împletite, găleți, cupe și cofe, bote ciobănești, donițe, linguri și lopățele, instrumente muzicale (bucium, cobză, corn de vânătoare), lăzi de zestre (unele cu o vechime de două-trei secole), sănii ce ne duc cu mintea la iernile de altădată – toate te conectează cu universului țăranului de acum două-trei secole și te ajută să înțelegi un strop mai bine relația acestuia cu realitatea sa imediată. 

A, am descoperit și artă contemporană, iar piesele de șah de la intrare sunt scoase direct din basmele românești. 🙂 

Info utile: Muzeul se află în proces de restaurare (până la finalul anului 2020) | Calea Transilvaniei, nr. 10 | Facebook: Muzeul Arta Lemnului Câmpulung Bucovina

Muzeul Arta Lemnului Câmpulung Moldovenesc
Muzeul Arta Lemnului Câmpulung Moldovenesc

II. Muzeul Lingurilor

Începea să plouă. Să ne întoarcem la mașină sau să ne încercăm norocul la Muzeul Lingurilor? Nu știam nimic despre loc, intuiam doar că am mai putea admira câteva obiecte din lemn. Curiozitatea a învins, așa că iată-ne în fața casei de pe strada Gh. Popovici, nr. 1. Intrăm în curte, sunăm la ușă. Suntem întâmpinați de o doamnă amabilă și de o pisică vizibil obișnuită cu musafiri. 

Muzeul Lingurilor este, urma să aflăm, colecția prof. Ioan Țugui, etnolog pasionat care, de-a lungul câtorva decenii, a reușit să adune aici, în casa sa din Câmpulung Moldovenesc, cea mai mare colecție de linguri din țară. Le zărim de cum trecem pragul casei: la parter, pe scări, în camerele de la etaj, în ferestre. Stau frumos aranjate pe pereți sau agățate de tavan. Cioplite în lemn de tei, de plop sau de arin, de nuc, cireș, tisă sau paltin, lingurile își spun povestea în simboluri vechi de când lumea. Poate nicicând nu mi-a fost mai dor să pun mâna pe daltă. Iar acum, amintindu-mi de vizită, din nou…

Recomand cu drag o vizită și aici. Unele spații, clădiri sunt atât de încărcate de povești de viață, încât parcă-ți strigă din drum să vii, să le afli.

Info utile: Str. Gh. Popovici, nr. 1, Câmpulung Moldovenesc | Fiind o casă-muzeu, nu am găsit un program anume de funcționare. Noi am fost după-amiaza, poate în jur de ora 17-18:00, în timpul săptămânii.

Muzeul Lingurilor
Muzeul Lingurilor

bombăneli #2

Poate că recomand persoanelor sensibile care, așa ca mine, sunt un soi de bureți emoționali, să nu citească. Nimic de pierdut. Nu sunt neapărat mândră de mine și intenția nu mi-e să transmit mai departe starea asta, cât să-mi dau delirul și să trec mai departe. Cam ăsta-i blogul azi. 

Cred că am reușit să mă intoxic sufletește. Totul a început de ieri, când, ca activitate specifică jobului, m-am văzut nevoită să trec prin câteva zeci de comentarii pe tema coronavirusului. Cu siguranță e un efect cumulativ. Toate discuțiile, infinitele dezbateri, interminabilele apariții în newsfeed-ul meu din ultimele săptămâni, m-au cam epuizat. Nu am putea noi toți să urmărim cuminți noutățile venite din surse oficiale și să mai terminăm naibii cu istericalele și paranoia? 

Nu vă mai suport. Aproape c-am grăit-o ieri. Eram singură acasă și era liniște. Ceea ce înseamnă că ajung în pragul nebuniei din cauza prostiei fără cap și coadă a unora care-și dau delirul pe Facebook și nu-i verifică nimeni. Ăia de publică și fac bani la greu din știri false de ce nu primesc amenzi? Sunt zeci și zeci de astfel de site-uri în România. Și nu, nu e suficient să ne mobilizăm o gașcă de oameni și să le dăm stegulețe portocalii virtuale. Să primească amenzi de să nu mai miște nimic în mediul de afaceri toată viața lor. Jurnaliștii sunt trași la răspundere dacă nu-și aleg cuvintele cu grijă, imediat se sesizează tot românul. Dar toate aberațiile posibile și imposibile circulă într-o veselie în ultimele zile fără nici o treabă. Avem acces la informație și habar n-avem cum s-o filtrăm. Mâncăm pită și hârtie igienică de parcă ar fi unul și același aliment. 

Cum e posibil ca prostia să ne depășească frica viscerală de boală și de moarte? Te duci să-ți faci provizii (ca disperatul, da?) de la supermarket – că vrei să stai în casă că ți-e frică să nu mori, DAR te apuci să te înghesui, să te împingi în ceilalți, să te atingi practic de toți din jurul tău și de toate produsele din magazinul ăla. Dacă porți bucuria cu tine, ai împrăștiat-o eficient. Dacă nu o purtai, ai făcut tot posibilul s-o iei. Dar e ok, acum te poți atrofia în casă liniștit, ai luat ultima făină. Stau și mă întreb, totuși, cum au reușit genele astea să se transmită de-a lungul atâtor generații? 

Ieri am fost de-a dreptul tristă și dezamăgită de oameni, în general. De câtă urâțenie și răutate adunăm în suflete și apoi le aruncăm unii înspre ceilalți în cele mai critice momente. De câtă lipsă de empatie dăm dovadă. De cum abia așteptăm să aruncăm cu răutăți în ceilalți, chiar și în cei vulnerabili. Nu știu, de ce nu taci din gură & scroll-down? Nu-i nimeni curios de părerea ta. Nu știu cine și cum ne-a indus senzația că străinii din Social Media și în general, că oamenii (chiar și ăia apropiați nouă) ar avea vreun fel de nevoie intrinsecă sau și-ar dori cu ardoare să ne afle opiniile. Ce iluzie de maimuță socială. 

Sâmbătă nu eram așa agitată, cred că am transmis unele idei într-un mod mai optim pentru asimilare și înțelegere. Atunci am publicat pe rețelele de socializare – pentru că da, când ești într-o rețea activă de socializare online, contează ce le oferi oamenilor care, că vor, că nu vor, îți vor vedea aberațiile. Las mai jos, să închei într-o notă mai pozitivă. 

P.S. A nu se lua în serios tot ce zic. Nu cred și nu mă identific cu bombăneala asta – adică nu la intensitatea de-aici. Dar îmi trec prin cap toate gândurile și starea asta de saturație. Iar punerea lor în negru pe alb le dizolvă. Și mă simt mai bine. 

[14 martie]

Întâmplarea face că am ajuns pe la Urgențe ieri și am avut timp (vreo 5 ore) să observ pacienții & personalul medical într-o perioadă critică, pe acest fundal ușor paranoic.

N-am o părere bună despre sistemul medical. Și despre sistem zic, nu despre oamenii din el – să facem diferența. Medicii, asistentele, infirmierele și brancardierii sunt probabil cei mai expuși nu doar la virus, ci la boli în general. În contextul actual, cred că avem de învățat una-alta de la oamenii ăștia. Da, să fim precauți și preventivi. Să respectăm recomandările privind igiena & co. Dar să nu uităm că un om bolnav este, în continuare, om. Să nu ne comportăm ca hienele. Să nu cultivăm neîncrederea și paranoia între noi.

Cred că și ei sunt speriați și au familii acasă. Însă cât am stat pe-acolo, într-o stare de semi-amorțeală, nu am putut să nu mă gândesc la cum adesea uităm că noi, oamenii, murim. Că boala și moartea fac parte din viață. Poate de aceea îi admir azi pe Oamenii din sistemul medical, pe cei câțiva pe care i-am observat ieri, cel puțin. Se confruntă zilnic cu posibilitatea reală de a se îmbolnăvi, dar rămân umani. Și-i al naibii de greu. Uite ce răi am devenit noi toți prin Social Media.

Zilele trecute eram pe bus și nah, am înghițit cumva aiurea. M-am înecat și am… tușit – de câteva ori. Au curs și câteva lacrimi. M-am simțit sfârtecată de privirile celor câțiva oameni din jur. Cum să zic, nici o privire îngrijorată onest. Nu-i plăcut. Și atunci… stăm acasă de frică pentru propria persoană, nu din ceva sentiment nobil sau din altruism. De-asta avem atâția inconștienți care (tot din frică) s-au întors în țară. Stăm în casă după ce am dat năvală prin supermarket și prin farmacii – nouă să ne fie bine. Că Netflix & chill o vreme. Ce contează că mulți dintre noi probabil suntem deja purtători și am împrăștiat bucuria tocmai prin supermarket & co. Nu mai fiți răuți și ipocriți 🙂 Să încercăm să fim atenți, să nu îi lingem pe față pe necunoscuți, să ne distanțăm social. Dar să nu uităm că distanțarea socială se referă la spațiul fizic, nu la distanțare psiho-emoțională, nu la pierderea omeniei. Atât.