Sacră zi prin Mall

Standard
Sacră zi prin Mall

O vizită prin Mall sau la Biserică reprezintă un act de cultură în viziunea multor români (conform unui studiu, bla bla), motiv pentru care mai că-ți vine să-ți reconfigurezi opiniile și stările interioare inadaptate și să participi și tu, duminica, desigur, la viața culturală a urbei.

Te iei de mânuță cu un tarfinotroll și ataci, de voie, de nevoie, Mall-ul, această instituție culturală, în care patrimoniul nostru specific perioadei de consumerism modern este valorificat la potențial maxim.

Cu grijă să nu te-agăți de restul însetaților de cultură, să nu interferezi din greșeală cu vreun cot în trăirile culturale ale altora, să nu încurci bunul stat la scena neconvențională cu mâncare, să nu deranjezi exprimarea artistică de la noile case de marcat scanat, simți cum te scufunzi în momentul profund dramatic și tragi-comic deopotrivă, saturat de viață, de culori, luciri, sunet și ritm ancestral.

După primele două ore de tropăit fonic și vizual, timpul intră-n sac. Râzi zgomotos, te zombifici cu repeziciune, faci ochii mari la vreun produs, analizezi prețuri, te confrunți cu dileme existențiale și iei decizii spontane, creative și impulsive.

Orele în Mall sunt un mare ghem haotic de culoare și gălăgie.

Își au farmecul lor, cu toată viața și claia de oameni ce mișună de ici-colo, cu ritmul haotic căruia-i poți da o melodie, dacă zumzăi îndeajuns și lași inhibițiile deoparte. După atâta cultură, însă, obosești și te prostești. Ți-e somn și parcă mai dă-l încolo de act cultural-social. 

Anunțuri

focus

Standard
focus

m-am trezit azi cu poftă de lectură, mai am vreo 6 ediții necitite din Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice Anticipația și mi-am zis că le dau gata. Terminasem ediția #17 și, în timp ce răsfoiam primele pagini din #24, mi-a fugit atenția înspre setul de creioane de pe frigider (așa se întâmplă când răsfoiești cărți în timp ce te gândești ce-ai putea să mănânci). Cumva, mi-e pierit cheful de stat în pat sub păturică și plimbat cu mintea-n lumi eventuale și (im)probabile, mi-am amintit că îmi plăcea să desenez și să mâzgălesc și că de îndată ce termin cu leneveala, mă pun să reiau lecțiile alea online de desen (știam eu un site… 😛 ). De creioane și alte instrumente de scris și colorat nu mai duc lipsă, Tarfin și colegii de redacție m-au „înarmat” bine 🙂

Iau setul de creioane de pe frigider, uite și suportul mămăruțean de lentile (!), le așez pe pat, dau fuga înapoi la bucătărie să închid ușa frigiderului. O deschid iar, parcă trebuia să mănânc ceva. Încropesc ceva ronțăială, dau sonorul încet la televizor și îmi iau abonamentele de pe youtube la rând, să văd una-alta, până mă hrănesc. Dintr-una într-alta îmi vin tot felul de idei. N-am chef să fac retrospective personale ale anului 2017, analize sau verificări ale marilor realizări din acest an, observ că blogul mi-e lăsat oricum în paragină iar, oare să-mi adun pe-o listă cărțile citite anul ăsta și să recomand câteva dintre ele? Am obiceiul de-a uita ce-am citit chiar și săptămâna trecută și niciodată nu am la îndemână măcar un titlu-două de recomandat altora.

Îmi adaug pe listă chitara, ar fi frumos să ajung măcar la nivelul la care eram prin liceu și să învăț câteva melodii, cândva mă pun și pe colorat, aș vrea să-mi îmbunătățesc engleza vorbită, la cea scrisă am „muncit” activ (traduceri & co), dar accentul rusesc nu-i justificat în contextul în care nu știu rusă (ar fi fain să învăț și rusa, de altfel, sau vreo altă limbă străină dubioasă), trec pe listă și poiul, e o metodă de relaxare excelentă – și de meditație, de altfel, dar meditația e trecută separat pe listă + yoga, la care am tot zis că merg și n-am ajuns (de vreo 2 ani). De reluat geocaching, călărie și taekwando. Nu știu câți ani voi trăi, dar n-am cum să mă plictisesc.

Și uite-așa îmi amintesc de creioanele lăsate pe pat. Voiam să le testez, să mă joc de-a desenul, să fircălesc puțin. Dar să nu uit: să-mi notez în carnețel cele de mai sus. Șiiiii… pe lângă chitară, ukulele și o vagă poftă de clape, mi-e dor să ascult muzică. Să chiar ascult. În urmă cu vreo câțiva ani, nu mai știu câți, dar aș putea verifica pe blog, îmi mai cășunase ideea asta prin cap, de-a asculta cât mai multă muzică în ordine cronologică, începând cu cele mai vechi fragmente de melodii sau compoziții muzicale (există câteva și din î.e.n, care au fost descoperite și interpretate conform notației muzicale de atunci) și ajungând în perioada contemporană. Îmi găsesc resursele informative necesare (istoria muzicii, liste de compozitori din perioada medievală și așa mai departe…) și dau la maxim cel mai vechi cântec din lume care s-a păstrat până acum. E din 1400 î.e.n.

Ce voiam să zic e că mă frustrează modul în care-mi funcționează creierașul uneori. Când nu se poate concentra pe-o idee anume, pe-o singură chestie. De-asta mi-e greu să scriu și aici despre vreun subiect, să-mi aleg o temă și să o întorc pe-o parte și pe alta și apoi să-i dau un titlu care să reflecte ce-am scris măcar în proporție de 60%. Sigur, sunt perfect capabilă să fac asta. Profesional, o fac mai mereu. Însă în ce mă privește personal, mi-e greu, e o luptă. Și apoi mai am viziunea asta despre viață că nu ar trebui să fac chestii din obligație sau pentru că „trebuie”, viziune care mă încurcă uneori, recunosc. Așa că mă frustrează lipsa asta de concentrare a atenției, de focus pe-o singură chestie. Însă privind la toate experiențele frumoase și inedite pe care le-am tot avut și intenționez să le am, la toate proiectele astea în așteptare și toate lucrurile-n viață de care sunt curioasă, de toate în aceeași măsură, da, și uneori simultan, mă gândesc că este, totuși, ok… 🙂

nocturne #6

Standard

dezamăgirea de-a fi om, de-a te surprinde vulnerabil, afectat, prea dramatic, prea sensibil, de-a-ți aminti de ce unele obiceiuri ți-au devenit obiceiuri, de ce ții oamenii la distanță, de ce-i mai bine să faci asta, de ce te întristezi că îți trec prin minte gândurile astea. dormi 15 minute, visezi urât, privești în tavan, mai dormi 15 minute. panica din piept, din cap, panica ce se hrănește cu panică. gânduri cărora le lipsesc cuvintele, cum poți să ai o conversație cu tine, dacă nu te-auzi? cum poți să-ți aduci argumente raționale menite să te scoată dintr-o prăbușire emoțională idioată dacă nu unor gânduri îmbrăcate în cuvinte trebuie să le explici cât de neimportante-s toate momentele astea?

dificultatea de-a respira. ciuda de-a simți toate astea. tristețea de-a te îndepărta.

astea toate, de mi-ar dispărea peste noapte din suflet, din cap. de-ar rămâne aici.

Ca prin ceață. Și e bine

Standard
Ca prin ceață. Și e bine

Aș lua ceața și liniștea și nămeții cu mine, într-o prelungită stare de-a nu face nimic.

Sufeream de sindromul omului modern, incapabil să „șadă blând”, mereu cu mintea într-o mie de direcții, mereu agitație, mereu pusă pe făcut ceva, cu o senzație de vinovăție și neliniște în scurtele momente de repaus.

24131451_10214947394858604_7703087368605720178_n24294295_10214947453700075_6340116938067014157_n

Aerul de munte e ca un buton ce mă conectează instant la realitate, la realitatea aia adevărată, dincolo de mușuroaiele cotidiene pe care ni le construim împreună și prin ale căror culoare mișunăm ca nebunii.

Oftatul de ușurare ce-mi scapă involuntar de cum ajungem pe-aici e ca o declarație de iubire pentru viață, nimic altceva. Pentru că pot să respir de-acum. Ceața simplifică existența, drumul ăsta coboară-n infinit și aștept ninsorile, zăpada, albul.

24232781_10155217920218526_4231203350552525591_n

Ne jucăm de-a conceptele, de-a ideile, de-a ping-pong încoace-încolo, de-a bucătarii, de-a copiii, de-a adulții, de-a plimbăreții, de-a ninja, de-a fotografii pe întuneric, de-a cinefilii, de-a somnoroșii.

24129842_10155217921703526_7103968807409341836_n

Casc ochii la lună, printre crengi de brad și câțiva fulgi de nea și grija mea cea mai mare e cum să mă cuibăresc și mai bine între două brațe dragi. Și oare unde-o fi bricheta dispărută și cum să facem să ne ridicăm cumva-careva să dăm volumul mai încet la copiii ăia ce ne cântă parcă de ore întregi despre Crăciun și nașteri miraculoase? Și ce bine-i să dormi fără nici un stres.

 Au sosit și nămeții. A rămas și ceața prin zonă. O vreme, încă, o port cu mine. Și mă tot uit pe-afară, aștept înălbirea cimentului urban.

24301231_1932965673397403_2664221786217084669_n24312442_10155217925053526_7811559419800446731_n24174252_10214956373603067_2901434372028086849_n

Beliș 2017 / 📷 Zoly Zelenyak, Tarfin Æé și eu

banane prăjite

Standard
banane prăjite

Cât de periculoase sunt etichetele de care te-agăți, faci suma și zici că „asta-s eu” / „așa-s eu”. Eu nu gătesc. Și totuși gătesc banane tăvălite în făină și-un strop de lapte de cocos, prăjite în baie de ulei de palmier și îndulcite-n miere. Pentru că-i distractiv să faci ce vezi la televizor pe Travel Channel. Dar, în rest, eu nu gătesc – până data viitoare. 🙂 Câinele nostru de la blocul vecin privește înspre fereastră, mă vede, dă din coadă și latră prietenos. De-ar ști el ce bunătăți se coc aici. O farfurie întreagă de șnițele de banană.

De dimineață îmi fac un ou prăjit, un ochi. Pun chiar și sare. Îl mănânc în timp ce mă încalț, evident mai e loc de dezvoltare în direcția unui stil de viață sănătos, dar calc prin baltă așa de mândră de mine pe drumul spre stație, de parcă mi-aș fi luat diplomă-n bucătărie. E fain să-ți ieși din pepeni uneori, să te dai pe banane și ouă (n-o să șterg asta! 😀 ).

Salina, păsările și fluturii tropicali din Praid

Standard
Salina, păsările și fluturii tropicali din Praid

Încă din Sovata, de pe tăblițe orientative și imense panouri publicitare, aflăm că în Praid putem vizita „Casa Fluturilor”. Cu ochii după gângănii colorate cum sunt uneori, fluturi tropicali am mai avut ocazia să admir și prin Cluj, în spații amenajate temporar.

În Praid, însă, există un proiect de sine stătător, o adevărată casă a fluturilor tropicali. Exotică îmi pare-a fi nu doar casa în sine, cât faptul că se află în Praid, zonă plină de sare. Așa că înainte de-a merge spre Salina Praid, loc destul de faimos, cotim pe-o uliță îngustă și ne lăsăm duși după fluturi.

salina praid fluturi tropicali (2)

Proiectul se află încă în stadiu de dezvoltare, însă vizitarea fluturilor a devenit posibilă din iunie 2017, din câte aflăm. Mă bucură tare mult inițiativele astea care mișcă și aduc valoare comunității în care se află. Praid, desigur, înseamnă salină și, eventual, ștrand cu apă sărată. Dar cine zice că trebuie să însemne doar asta? Poate să însemne fluturi tropicali, păsări colorate și sare, multă sare, deopotrivă… 🙂

salina praid fluturi tropicali (3)

În „spațiul pentru zbor”, cum e numită zona de microclimat tropical, găsim fluturi mari și colorați, păsări mici și gălăgioase, oameni ce-și oferă câteva momente de liniște și repaus. E plăcut aici, nici nu-ți dai seama cum ajungi în genunchi sau șezut turcește pe micile alei, stând cuminte și admirând zbor de fluturi și păsări. Ideal ar fi să petreci mai mult timp în tihnă printre creaturile zburătăcite. Să stai în liniște, nemișcat, măcar o vreme, și să te bucuri de viață – la propriu și la figurat…

Noi poposim în Casa Fluturilor pentru scurtă vreme, suficient însă cât să ne fericim mintea (și urechile!) 😀

De-aici, ne îndreptăm spre Salina Praid, pentru a cărei vizitare ne cumpărăm întâi bilete, urmând ca un autobuz să ne coboare în vechea mină de sare. Foarte bine organizat totul.

Dar ok. Trebuie să spun… Prima impresie și ultima impresie îți rămân în cap (și-n nas!!!) pentru totdeauna. Autobuzul care duce turiștii înspre salină miroase într-un fel imposibil de pus în cuvinte. Iar nasul meu e destul de nesimțit, de obicei… Dar totuși!

Trecem cu greu, dar cu bine, peste obstacolul olfactiv și explorăm salina: sculpturi, un parc de aventură, un planetariu, locuri de joacă, o capelă și un mic muzeu al mineritului în sare. Parcul de aventură e chiar impresionant și mult mai complex decât mă așteptam, iar planetariul e o prezență cu totul neașteptată și este, clar, un mare plus 🙂

salina praid fluturi tropicali (6)

La ieșire, așteptăm încântătorul autobuz pentru a reveni la suprafață. Mai vedem câte-o engleză, ne amuzăm 😛

salina praid fluturi tropicali (4)

Pff, și din nou: cineva trebuie să ia măsuri cu privire la autobuzul ăsta. E de nedescris cum ți se mută nasul și te ia cu amețeală. Salina e frumoasă, dar experiența asta are potențialul să-ți strice tot cheful și orice poftă de-a vizita Praidul.

Până una-alta, încă o aventură ni se pregătește la orizont, pe-nserate: să găsim locuri libere de cazare pe undeva 🙂

Suflet sau n-am suflu

Standard

O întreagă istorie a umanității, de conflicte și războaie, de evoluție sau stagnare spirituală, de dezvoltare tehnologică și medicală, se învârte în jurul sufletului. Suflet, psihic, conștiință. Indiferent. Ne stabilim limitele cruzimii în funcție de bifarea în grila de evaluare a criteriului sufletesc. Orice act de cruzime pleacă (și) de la premisa că celălalt n-are suflet, că e ceva mai prejos de o persoană. Cruzimea față de membrii celuilalt trib / popor („barbari”), demonizarea inamicilor teritoriali, atitudinea față de sclavi sau față de femei de-a lungul istoriei, cruzimea față de animale, limitele legale în care se poate face avort (are sau n-are psihic, e sau nu persoană?), atitudinea pe care deja ne-o creionăm vizavi de clone și inteligențe artificiale – ne preocupă dacă vor avea conștiință, dacă le vom putea considera persoane, etc. Avem un întreg set de comportamente derivate din stabilirea de comun acord a existenței sau lipsei sufletului într-o terță entitate.

Dar nu ar trebui să conteze, cu adevărat, nu? Nu ar trebui să conteze dacă ceva are sau nu are suflet. Dacă avem încă nevoie de coordonata asta pentru a ne stabili permisiuni și limite în acte de cruzime sau de natură morală, e trist. Mă rog, nu-i trist, doar e cum e. Pe mine mă întristează.

[în curs de citire: „Never let me go” – Kazuo Ishiguro]

nocturne #5: bosumflare

Standard

Nu știu, mi-e creierul bosumflat parcă, îl simt cum se-nfoaie, încearcă apoi să se ascundă într-un colț de cap, se agită, apoi vrea doar să doarmă. Bănuiesc că nu-i singurul creier din lume care are-așa o viață proprie și ușor rebelă și-mi dau seama cât de instinctiv ți-e să cauți explicații în mediu, să atașezi o cauză unor stări, să-ți spui o poveste ce explică bosumflarea. Câteodată, se-agită creierul pur și simplu, nu toate stările noastre sunt efecte, nu toate au vreo cauză specifică. De-asta mă detașez de propriul creier uneori. Mă afectează, mă supără, mă enervează, dar nu-l iau în serios. Nu mă mai identific 100% cu ce gândește și cum se simte. Cândva mă regăseam în tot ce trăia el acolo, mic organ închis într-o cutie craniană. Acum… treaba lui. M-a bâzâit întreaga zi cu tot felul de gânduri răzlețe, cu emoții inutile din sertarul ălora de le tot cărăm cu noi o viață întreagă, i-am tot cedat timp și atenție, mi-e ciudă pe mine acum. În altă ordine de idei, în timp ce scriu aici, primesc un newsletter care mă anunță că „Your brain is lazy.” Creier la creier trage, toți oamenii din lume abonați la Taco from Trello, stresați de propriul creier, au primit în momentul ăsta un mesaj inoportun și nelalocul lui. Creierul meu nu-i leneș, ci bosumflat și relativ frustrat. Mi l-aș vrea și leneș, în adevăratul sens al cuvântului.

Somnul vindecă bosumflarea.

pomparea orgoliilor în rochii de gală

Standard

Înainte de-a-mi afișa vreo atitudine arogantă și atotștiutoare despre oameni și situații, mi-e musai să încerc, să văd, să cunosc, să testez. Mă roade curiozitatea, deși intuiția-mi zice unde-i de nasul meu și unde nu-i. Așa ajung voit și intenționat pe la diverse evenimente, cu diverși oameni. Iar dacă rochiile de gală sunt în zona statisticii „normale”, majoritatea adecvate evenimentului, câteva supra-evaluând nivelul de glamour, câteva miserupiste, cam tot așa ca oamenii care le poartă (femei sau bărbați, că rochia-i metaforică), numărul de orgolii ce-așteaptă a fi hrănite cu laude și premii la un astfel de eveniment ce-mi amintește de vechile Revelioane de la TVR, din anii ’90 – 2000, depășește procentul statistic dezirabil. În fine, cine-oi fi eu să stabilesc procentul ăsta în limita bunului simț. Atâta pupare-n fund în doar câteva ore rar mi-a fost dat să văd. Însă e o experiență, în mod sigur 🙂 Nu știu care-or fi criteriile de pupare-n fund, dar nu mi s-au părut juste, oneste sau autentice. Desigur, acele câteva excepții salvează mereu situația. Mi-ar plăcea să văd oamenii dezbrăcați de rigiditate contextuală, oficială, antreprenorială, POLITICĂ sau religioasă. Să depășim și noi, ca societate, secolul politețurilor și falsității publice, al laudelor reciproce bazate pe diverse interese personale și de-o parte și de alta („ne-am adunat astăzi, aici, pentru a ne lăuda reciproc unii pe alții”), să devenim și noi, fiecare, mai de sine-stătători, mai capabili să gândim independent, să facem alegeri autentice, să fim onești în laudele pe care la aducem, să spargem cutumele. Cu greață de la atâta eleganță, rafinament și elocvență-n exprimare, care vin și cu lacune când vine vorba de profesionalism și competență propriu-zise, mă declar totuși bucuroasă c-am fost. Rochie de gală nu port, că-mi plac astea așa mai scoase din seriale science-fiction, dar e un mod de-a interacționa cu o lume care trăiește în propria-i bulă, o lume ipocrită, dar rafinată și elegantă. Au fost și mulți oameni frumoși pe-acolo, oameni de calitate, păcat că nu știm cum să spargem tiparele astea depășite.

We are Solar Seeds (2016 sau 2017, cândva)

Standard
We are Solar Seeds (2016 sau 2017, cândva)

Cumva, în unele locuri ajung din nou (și, poate, din nou), fără să-mi explic prea bine motivul. E vorba despre oameni și drum, mai mult decât despre repere temporale, preferințe muzicale și justificări raționale.

Solar Seeds devenea, încă de la prima întâlnire, un loc – nu un festival sau un eveniment, un loc în care ajungeam noaptea târziu, în mod paradoxal ghidați de-o Lună plină și strălucitoare (e și ea tot un solar seed). Un loc ce ne iniția în tainele GPS-ului și-n tehnici obscure de orientare după lună, pietre și copaci.

we are solar seeds (6)we are solar seeds (2)

Parcurgeam un drum nesfârșit, cu speranța că-i drumul bun, că pietrele și șanțurile vor fi totuși obstacole de depășit pentru mașină, nu piedici iremediabile, cu ochii mijiți pentru a despica întunericul. Nenumărate curbe aruncate în categoria de „după asta sigur ajungem” și bucuria (re)găsirii locului.

Ne încheiam aventura aici, cu Solar Seeds, doar pentru a o relua din nou, tot de-aici. Un an întreg a trecut între cele două momente, dar locurile au darul ăsta de-a fi atemporale. Așa că e o continuă aventură. Ne simțeam și ne simțim veșnici călători.

we are solar seeds (1)

N-aș știi ce muzică era, nici alte informații utile. N-aș zice nici cum se ajunge acolo, căci fiecare cu drumul lui 🙂

we are solar seeds (5)

Dar mi-e drag locul, cu oamenii de-acolo, ceaiul ăla demențial de cald și bun, cu așezatul corturilor la margine de pădure, cu jocurile noastre de lumini și foto. Și Luna, iar apoi cerul înstelat. Și focul de tabără. Și zâmbetele somnoroase din fiecare dimineață… 🙂

Și ce idee frumoasă. We are Solar Seeds, indeed…

we are solar seeds (4)

we are solar seeds (3)

📷 Tarfin, Cipri & Lori

Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4
Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 5: Din peșteri, deasupra norilor: Transalpina (Defileul Jiului – Bumbești – Novaci – Cernădia – Baia de Fier – Peștera Muierilor – Peștera Polovragi – Baia de Fier – Novaci – Rânca – Vf. Păpușa – Vf. Urdele – Lacul Vidra).

Ziua 6: Vidra, turnul și caii (Lacul Vidra – Obârșia Lotrului – Lacul Oașa – Tău Bistra – Șugag – Căpâlna – Petrești – Sebeș – Cristian – Sibiu –  Avrig – Porumbacu de Sus – Porumbacu de Jos – herghelia de cai, pe undeva prin zonă)
Ziua 7: Transfăgărășan – aproape. (Herghelia de cai – Porumbacu de Jos & Sus – Cârțișoara – Transfăgărășan – aproape de Lacul Bâlea – înapoi spre Zărnești – Măgura)
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.
Ziua 10: Prăpăstii
(Măgura – Fântâna lui Botorog – Prăpăstiile Zărneștiului – spre Cabana Curmătura).
Ziua 11: Nebunul, calul și norii
(Măgura).
Ziua 12: Râșnov, Rupea, Viscri
(Măgura – Râșnov – Rupea – Viscri -> de-aici, spre Șilea Nirajului)

Râșnov, Rupea, Viscri [Adventureee, ziua 12]

Standard
Râșnov, Rupea, Viscri [Adventureee, ziua 12]

Cu ideea bine înrădăcinată-n minte – cum că-mi plac cetățile, aveam să aflu că îți place ceva până nu-ți mai place, cam așa.

E cruntă reîntoarcerea la cotidian, când încă nu știi dacă azi e marți sau vineri, dacă ai stat prin Măgura trei, patru sau cinci zile (?), când încă-ți vuiește mintea de-atâta liniște și bine. Când în starea asta buimacă și euforică, te plesnește gălăgia și atmosfera de mahala de la Cetatea Râșnov. Ea, cetatea, n-are nici o vină. E frumoasă. Fără a avea habar de cum se fac restaurările, cazul cetății de-aici nu mi se pare, totuși, cel mai reușit. Dar e doar o părere, așa ca o senzație. Cine știe. Am rămas, desigur, influențată de țipetele exagerate ale copiilor, de râsetele grobiene ale grupurilor de turiști, de mitocănia gunoaielor (și aici), de atmosfera generală de bâlci.

De la cetate am plecat totuși cu un suvenir imperfect de minunat, un mic vas ciobit, prăfuit și părăsit într-un zid. A fost poate cea mai autentică imagine surprinsă pe-aici. Mi-a părut rău de cetate. Poate am prins eu o zi nefericită, poate așa mi-ar fi toate vizitele.

rasnov 1 (Medium)

La Rupea ne-am mai liniștit și am reintrat în atmosfera de vacanță. Or fi zidurile mai albe, spațiul mai deschis și oamenii mai calmi de „vină”.

Am explorat nivel cu nivel din vechea cetate, ne-am bucurat de priveliște, ne-am simțit voievozi și domniță pentru vreo 5 minute 🙂

rupea 5 (Medium)

rupea 7 (Medium)

rupea 6 (Medium)

rupea 1 (Medium)

rupea turn (Medium)

Simțind că ne apropiem de finalul călătoriei, decidem să părăsim E60 pentru o ultimă aventură în trecut. Și-nspre trecut ne-am dus, slalom printre gropi de toată frumusețea, pe-un drum ce parcă trecuse recent prin bombardamente cu bolovani.

Viscri a devenit, poate, unul dintre cele mai renumite sate din țara noastră. Nu-i atât de special cum ajungi să crezi, însă e mai mult decât pare. Căsuțe în același stil arhitectural sau biserici fortificate mai găsești în zonă. Însă aici întreg satul și-a păstrat aspectul secolelor trecute, iar izolarea (deși nu e departe de E60) îi dă satului un aer aparte.

Ne-am plimbat prin Viscri o bucată de timp înainte de-a porni spre Șilea Nirajului – un alt loc izolat de lume, însă cu totul diferit…

viscri sus (Medium)

viscri 3 (Medium)

viscri 15 (Medium)

viscri 2 (Medium)

viscri 4 (Medium)

Va urma:
We are Solar Seeds (2016 sau 2017, cândva)


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4
: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 5: Din peșteri, deasupra norilor: Transalpina (Defileul Jiului – Bumbești – Novaci – Cernădia – Baia de Fier – Peștera Muierilor – Peștera Polovragi – Baia de Fier – Novaci – Rânca – Vf. Păpușa – Vf. Urdele – Lacul Vidra).

Ziua 6: Vidra, turnul și caii (Lacul Vidra – Obârșia Lotrului – Lacul Oașa – Tău Bistra – Șugag – Căpâlna – Petrești – Sebeș – Cristian – Sibiu –  Avrig – Porumbacu de Sus – Porumbacu de Jos – herghelia de cai, pe undeva prin zonă)
Ziua 7: Transfăgărășan – aproape. (Herghelia de cai – Porumbacu de Jos & Sus – Cârțișoara – Transfăgărășan – aproape de Lacul Bâlea – înapoi spre Zărnești – Măgura)
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.
Ziua 10: Prăpăstii (Măgura – Fântâna lui Botorog – Prăpăstiile Zărneștiului – spre Cabana Curmătura).
Ziua 11: Nebunul, calul și norii (Măgura).
Ziua 12: Râșnov, Rupea, Viscri (Măgura – Râșnov – Rupea – Viscri -> de-aici, spre Șilea Nirajului)

nocturne#4: serios

Standard
nocturne#4: serios

m-am scăldat azi printre cărți de tot felul, unele mi-au promis c-ar fi interesante și le-am luat acasă, altele sunt pur și simplu dubioase și nu știu ce scopuri au în viață; însă vorbind despre cum cluburile de carte pot fi amuzante și nu trebuie să ți se spargă vreo venă cerebrală de la atâta seriozitate în abordarea subiectelor literare, mi-am amintit de tata și alți oameni care în esență sunt niște copii puși pe năzbâtii și boacăne, dar care învață, cândva, de-a lungul anilor, că trebuie să fie oameni serioși. Hai c-am scris o frază lungă, mi-era dor. Serioși și duri și, cumva, invulnerabili. Și-i trist, parcă, să-ți îngropi ludicul și pofta de joacă, de glume, de mișto-uri și haha-uri, pentru că înveți repede că asta-i norma, că viața în societate e tot un fel de junglă și dacă vrei să nu fii atacat, e bine să fii om serios. Suntem prea serioși și ne luăm prea în serios unii pe alții, pe noi înșine, ne-ar prinde bine câte-o căzătură cu nasu-n baltă pe trotuar, în centrul orașului, să reînvățăm haz de necazul, să râdem de noi și să n-avem rușine. Da. Mi-ar plăcea să n-am rușini, să fiu o nerușinată, nu nesimțită, dar fără rușine.

Gunoaielor, nu mai faceți mizerie

Standard
Gunoaielor, nu mai faceți mizerie

Dacă ceva îmi umbrește bucuria de-a descoperi locuri faine în țara asta, acel ceva e mizeria pe care turiștii de ocazie o lasă în urma lor. De ce naiba poți să cari cu tine o sticlă plină cu apă / suc până sus pe munte, dar e greu să o duci goală înapoi?! De ce?

M-am tot gândit dacă pot verbaliza, dacă pot pune în cuvinte revolta și dezamăgirea pe care le-am simțit când am ajuns în Bucegi, la Sfinx și Babe, anul acesta.

Dezamăgirea asta o resimt de fiecare dată când văd gunoaie în natură, de fiecare dată când trecem cu mașina prin Făget și pădurea mă face să zic wow, doar pentru ca imediat să observ gunoaiele de la marginea drumului. De fiecare dată când, urcând la cetățile Bologa sau Liteni, inevitabil găsesc și pungi de chipsuri sau PET-uri diverse.

Dezamăgirea se transformă în revoltă, de obicei, prin Beliș, una dintre cele mai cunoscute zone turistice din Cluj și una dintre cele mai apreciate, nu-i așa? nu-i așaaa? NU, NU-I AȘA. La Beliș am simțit prima dată nevoia să ridic o sticlă goală de plastic de pe jos și să i-o îndes pe gât gunoiului de om care tocmai coborâse din mașină și a aruncat-o nonșalant pe iarbă.

De obicei, e doar tristețe și dezamăgire. Alteori, se transformă în revoltă și am tot felul de gânduri sadico-agresive pe care mi le reprim cu succes. Totuși, nu m-am simțit niciodată atât de dezamăgită, revoltată, tristă, neputincioasă, copleșită de gunoaie ca în Bucegi, în zona turistică a Babelor și Sfinxului. Deci, serios. PET lângă PET lângă PET.

Era ca după un chef unde am băut toți ca sparții și am lăsat adunatul gunoaielor pe a doua zi. Doar că a doua zi nu pare să mai vină, iar Babele par să se transforme în Babele Îngrădite în Gunoaie.

Despre îngrădirea obiectivelor naturale (deci din natură) sau despre necesitatea de a face chestia asta (pentru că și pe Sfinx era plin de maimuțe, deși scria frumos că nu-i voie să fii maimuță pe monumentul natural cu pricina) mă plâng altădată.

Cert e că, deși aș fi preferat să nu fie cazul, am înțeles rapid strigătul de revoltă mâzgălit grotesc de mare la granița dintre județele Prahova și Dâmbovița, pe drumul spre Lacul Bolboci. Inițial, mă gândeam cu o sprânceană ridicată că bine, bine, gunoaie, dar și mesajul ăsta e o mizerie vizuală. Dar îl înțeleg. Prea bine, din păcate.

Gunoaiele se răresc pe măsură ce te îndrepți spre trasee montane cu un oarecare grad de dificultate, pe-acolo unde gunoaiele trebuie să depună efort pentru a ajunge. Spre Vf. Omu, de exemplu, nu m-am mai simțit sufocată, pe Piatra Craiului ești liber de constrângeri de orice fel, iar gunoaiele nu prea își fac drum într-acolo.

Până și bucuria de-a împărtăși cu alții locurile minunate care ne înconjoară, traseele pe care le putem face pentru-a ne scoate creierașul dintre zidurile urbane și rutină și toate micile comori pe care le descopăr, până și bucuria asta e redusă înspre zero în astfel de situații. Până la urmă de ce să contribui la promovarea și valorificarea potențialului cultural și turistic al unui loc (iar jobul chiar mi-e de așa natură), dacă rezultatul constă într-un morman de mizerii lăsate în urmă de gunoaie bipede?

Nu sunt vreo eco-activistă, nici n-aș știi să definesc exact termenul și n-am chef să caut pe google. Mă dezamăgesc însă implicațiile indirecte ale unor astfel de atitudini față de mediul natural din care facem și noi parte, totuși, și ce anume spun comportamentele astea despre noi, ca oameni. Inconștiență, nepăsare, rea-voință? Gunoaiele noastre spun multe despre noi, asta-i sigur.

IMG_8146

haaaappy, bestie!

Standard
haaaappy, bestie!

Uneori, te miri că scriu ușor. Sute de cuvinte în câteva zeci de minute, despre orice, despre stele, despre munți, despre carioci și patroane de cerneală, despre construcții din lemn sau revitalizarea turismului intern. Scriu greu, însă, despre marile mele fericiri. Tu ești una dintre ele, dar orice-aș pune în cuvinte sau aș verbaliza ar deveni o exprimare nereușită a sentimentului autentic. Așa că îți scriu pe cărți de joc, vezi bine, câte-o frântură de ceva. Momentul ăla când ai aruncat cu lebeniță de pe balcon să dai la coș în gunoi și am crezut că îmi explodează organele interne de la atâta râs. Sau momentele alea când îți strălucește în ochi vreo idee năstrușnică, pe care-o pui în aplicare cu încăpățânare. Sau când îi scoți pe oameni de pe filmul lor cu tot felul de întrebări neașteptate, când dă curiozitatea pe-afară din tine și devii medic, biolog și astronom în aceeași zi. Momentele alea când scoți limba și ceri țigări de la oameni, când ești un mare troll și ești mândru de tine, când rămâi calm și liniștit în cele mai exasperante situații, când (aproape) strici un binoclu de căpos și meșter ce ești, dar îl repari până la urmă din aceleași două motive. Când iei chitara în brațe și lălăi cu o voce caldă. 

Încerc să adun momentele astea pe verso de cărți de joc. Poate că boala căpușelor insistente nu-i contagioasă, dar amnezia pare-se că e ( 😛 ) . Mi-e teamă să nu uit cumva cât ești de minunat, bănuiesc. E greu să-ți dau cuvinte, așa că-ți dau frânturi de gânduri, zâmbete, încă un tort cu nucă (am înnebunit pe toată lumea cu asta, evident că nu eu l-am făcut, etc, știi tu), niște măscărici și încercarea asta de a-ți spune ceva ghiduș. 

Haaappy, bestie! 

Cu drag,
Lulu

Lumea prin lentile de contact

Standard
Lumea prin lentile de contact

Simpla senzație de-a vedea lumea, de-a o vedea bine, fără ochelari, poate fi atât de copleșitoare și plină de prezent.

Nu-mi pot imagina ce emoție trăiesc oamenii care-și recapătă vederea, după lungi sau scurte perioade de orbire. Eu am purtat ieri lentile de contact pentru prima dată și experiența mi-a acaparat toată ființa și mintea și emoțiile. Cum să-ți fie dor de-o senzație ce-ți lipsea până și-n amintiri?

Căci dor am simțit ieri, dor să-mi ridic privirile din mine, oricând, direct înspre oamenii din jur. Dor să pot urmări o minge de ping pong cu privirile fără să fiu nevoită să-mi întorc tot capul pentru a calcula rapid la ce nivel să țin paleta, dor să cobor scările mai în siguranță, dor să îmi învârt ochii în cap, în stânga și-n dreapta, în sus și-n jos și să văd, să nu am puncte moarte în câmpul vizual. Nu știam că mi-era dor de toate astea, însă mi-era.

Nu știam nici cât de frecvent renunț la a-mi ridica privirile înspre oamenii de lângă mine, știind că oricum nu-i văd pe deasupra ochelarilor sau prin lateral, iar până fac eu mișcarea completă cu tot capul, trece momentul. Ieri vedeam și conștientizam de câte ori, dacă aș fi avut ochelarii, n-aș fi privit omul din fața mea. Sau l-aș fi privit, fără a-l vedea.

O emoție greu de priceput, probabil, de către cineva care nu are probleme de vedere. Poate-i exagerată și pentru cei care se confruntă cu astfel de probleme. Ne obișnuim și ne adaptăm repede, iar normalitatea își schimbă valențele în funcție de capacitatea noastră de a funcționa optim în condițiile date. Așa că pentru unii nu-i mare lucru.

Uneori, pot fi chiar recunoscătoare pentru incapacitatea de a vedea riduri și fețe bosumflate, mimică și microexpresii pe care le-aș interpreta în nșpe feluri, de-a vedea urâțenia locurilor și, uneori, a oamenilor. Iar luna, deși nu are contur clar, e întotdeauna mai strălucitoare, iar stelele sclipesc mai puternic pe cerul înstelat.

Totuși, miopia mi-a „furat” bucuria de-a privi oamenii. Sigur, e fix responsabilitatea mea, nu era musai să o las să-mi fure bucuria asta. Dar cumva, de-a lungul anilor, s-a întâmplat. Cumva, am încetat să privesc oamenii pe stradă, pe autobuz, oamenii de la mesele alăturate dintr-o cafenea, oamenii din jurul focului. Iar luna, deși-i strălucitoare, nu are cratere, Calea Lactee nu e întotdeauna acolo pentru mine, iar ridurile, expresiile și gropițele din obraji ce dau frumusețe și unicitate fiecărui om, lipsesc și ele.

Așa că m-a copleșit emoția prezentului ieri, cu lentile de contact în ochi. Am redescoperit lumea.

Le-am primit cadou de la Iulia, de probă, lentile valabile o zi, mi le-a înghesuit în ochi Bianca, iar după încercări nereușite și-un ochi înroșit și chinuit, mi le-a scos din ochi Tarfin, cândva pe la 4 dimineața, pe-un fundal de outrageous acts of psych 😛

Terorizată (aham) de ultima parte și cu-n nivel crescut de anxietate, caut totuși tutoriale și instrucțiuni de băgat și scos lentile din ochi. Am priceput ideea. Devine esențial să o pun în practică. Procedura neplăcută din baie merită tot efortul pentru bucuria de-a vedea lumea așa… Iar Tarfin mi le-a scos în 2-3 secunde, deci nu-i greu, trebuie doar să văd cum fac 🙂