nopți matinale #4: somn fragmentat

Formatul postării

Nu mai știam exact cum numisem gândurile astea, erau parcă ceva idei nocturne sau matinale. Sunt nopți matinale. Mi s-au scurs ieri ochii dintr-un oarecare sentiment de panică. Au fost două săptămâni epuizante, am dormit puțin și am început să simt efectele privării de somn, starea de nervozitate, de tremur în tot corpul, de deconectare, depresie, mulți nori și o tonă de fulgere prin cap îndreptate înspre mine, înspre ceilalți (sper că n-am provocat prea multe daune). Mă cuprinde ușor panica de îndată ce recunosc semnele insomniei, fie ele și într-o aparentă fază incipientă și total nevinovată. Pentru că știu cât de gravă poate deveni situația și cât de greu ieși de acolo…

Am dormit în weekend. M-am odihnit. Vineri seara simțeam că e o lume atât de urâtă, că oamenii sunt toți niște nesuferiți, voiam doar să fiu singură, în liniște, departe de toate. Din experiență, știu că cel mai bun lucru pe care-l poți face când te simți așa e să dormi și să vezi dacă lucrurile par la fel și a doua zi dimineața. Uneori par la fel, deci chiar o fi o problemă, alteori nu te încântă, dar nici nu mai sunt atât de imposibil de suportat.

Ar trebui să dorm mai mult, dar mi-e tare greu să îmi pun ora de culcare mai devreme. Sunt ca și oamenii ăia care promit în fiecare zi de luni că de săptămâna aceasta merg la sală, mănâncă sănătos, se lasă de fumat sau nu mai beau. Creierașul meu știe foarte bine că se descurcă și cu trei ore de somn, dacă-i nevoie. Și nu o zi, două, trei, ci și un an dacă trebuie. Uite cum funcționează abilitățile de adaptare împotriva mea🙂

Mi-au tot ajuns sub nas, în ultimul an, articole despre diverse studii științifice care au abordat ideea aceasta de somn fragmentat, pe bucăți, ca alternativă la cum dormim acum majoritatea dintre noi (cam 8 ore neîntrerupte). Aparent, în trecut, oamenii dormeau pe etape. Vreo patru ore pe când se însera (intervalul 20:00 – 00:00) și vreo patru ore spre dimineață ( 03:00 – 07:00), cu o pauză de câteva ore de socializare, relaxare, activități recreative. Mai sunt tot felul de variante, cu doar 2-3 ore de somn nocturn propriu-zis și bucăți de somn pe timpul zilei de câte 30 minute. Cele din urmă mi se par puțin riscante, căci în doar o jumătate de oră nu poți intra în somnul REM.

Dau o șansă somnului fragmentat în două. E un fel de variantă pentru adulți a somnului de la amiază din copilărie. Azi am ajuns acasă, m-am învârtit puțin pierdută (de la oboseală oricum nu poți face mare lucru), mi-am pornit un audiobook (adorm tare bine cu ele, chiar îmi spune cineva povești) și am dormit vreo două ore. Chiar patru ore n-am reușit, mi s-a făcut foame și m-am trezit :)) Dar încă mă simt odihnită și uite că am reușit să leg câteva cuvinte pe-aici.

Poate reușesc să mă țin de somnul ăsta, ar fi important🙂

1474595_248157295342369_1212228455_n

imagine: Fotografii de citit

Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului [Adventureee, Ziua 1]

Formatul postării
Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului [Adventureee, Ziua 1]

Uite că ajut și la refacerea traseului, să nu mai fiu trasă de urechi! :P 
Deci Ziua 1: Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești (campare aici).

Pornim din Cluj așa cum se pornește la drum, de dimineață bună, adică pe la ora 14:00. Un semn mai evident de atât din partea Universului cum că așa urma să ne sincronizăm cu noi și cu restul lumii pe tot parcursul călătoriei, nu am fi putut primi :))
Pornim deodată cu tot alaiul de untoldiști ce părăsesc orașul din inima Transilvaniei. Am uitat de ei, cine s-ar fi gândit să îi ia în calcul. Sunt eu o mică obsedată, dar îmi scap și mie detalii… Noroc cu sticker-ul melcesc lipit pe mașină, le va fi util celor din spatele nostru, cu siguranță îi ajută să fie mai liniștiți, cu siguranță ne-a scăpat de multe înjurături, nemulțumiri, etc.

Pe drum, mulți arbori Paulownia și alți arbori cu un fel de păstăi ce atârnă (ăștia ce specie or mai fi?). Paulownia par să fi invadat țara în ultimul an. Cresc pe ici, pe colo, aparent nevinovați… Înaintăm cu încetinitorul, avem timp să căscăm ochii la drum, pe dealuri, la frunzele copacilor…

Trecem și prin Aiud, iar toți cei care au mers vreodată pe direcția Cluj – Alba-Iulia, au trecut și prin Aiud. E un orășel mic, știi că în centrul lui sunt niște ziduri, le vezi de fiecare dată, dar fiind doar ceva mic orășel, nu oprești niciodată, grăbit fiind să ajungi undeva.

Azi oprim în Aiud, la Cetatea Aiudului. Cât să fumeze băieții o țigară, două, iar eu să dau o tură de cetate (și o tură de urzici).

cetatea aiudului

Locul are potențial, păcat că nu-i pe mâini ce au atașate și un creier🙂 Se muncește pe-acolo, există niște schele, de vreo câțiva ani (?), dar nu pare a se concretiza nimic… Cu toate astea, mi-au plăcut cele 15 minute învârtite pe-aici.

cetatea aiudului 2

Cetatea e un mic giuvaer și doar o altă dovadă că nu știm să apreciem, implicit să valorificăm ce avem în propria curte… Ca idee, e una dintre cele mai vechi cetăți urbane din Transilvania (sec. XIII – XVI), fiind construită pe o veche așezare daco-romană.

cetatea aiudului 3

De peste drum de cetate ne luăm niște sandwich-uri să avem cu noi, căci ne așteaptă melceală pe șoselele patriei. Mă amuz de situație, însă adevărul e că ne prinde bine, e ca un fel de trecere forțată de la viteza în care ne trăim viețile, zi de zi, la un ritm încetinit. Așa, ca de vacanță.

*** Cetatea Alba-Iulia, Sântimbru, Lancrăm (Râpa Roșie) și Cetatea Orăștiei se cer explorate cu altă ocazie *** 

Ajungem în cele din urmă la Castelul Corvinilor sau Castelul Huniazilor sau Castelul Hunedoarei, încă nu ne-am decis cum să-i spunem. Mie îmi place al Corvinilor, poate pentru că mi-e familiar numele, poate pentru că-mi place rezonanța și sonoritatea numelui și asocierea lui cu pasărea ce simboliza, cândva, înțelepciunea și longevitatea. Știu despre castel că e apreciat ca fiind unul dintre cele mai frumoase din țară și din Europa. Îmi e atât de familiar din fotografiile altora, încât nu prea știu la ce să mă aștept. Nu că s-ar diferenția de altele, dar uite și o poză făcută de mine😀

IMG_3488

Castelul a fost inclus în ceva top 10 destinații de basm din Europa și, cel puțin ca o primă impresie și admirat din exterior, cam asta e senzația, că e de basm. Sau… drăguț, „pretty”.

Foarte pe scurt, de reținut ar fi că e cea mai mare construcție medievală din România cu funcție dublă (civilă și militară), din care încă a mai rămas ceva. Și că, evident, aparținea familiei Corvinilor (Huniazilor, Ioan de Hunedoara, Matia Corvin, etc…).

IMG_3338

Castelul începe să îmi placă, de fapt, odată ce ne aflăm între zidurile lui. Cine știe, poate frumușenia exterioară, atât de evidentă, nu are un impact deosebit asupra mea. Cred că am nevoie să simt că explorez și descopăr.

IMG_3352

IMG_3349

IMG_3390

IMG_3397

IMG_3403

IMG_3409

IMG_3414

Unii aruncă bani, alții – minioni :)) Ce priveliște sumbră! Una peste alta, mă tot bântuie ideea că e tare picat din cer castelul aici (sau picat din basme, hihi). Cu siguranță, Ioan de Hunedoara nu ar fi anticipat că într-un viitor nu chiar atât de îndepărtat, grandoarea castelului va constrasta cu… un alt soi de turnuri (?).

castelul corvinilor

Mă întreb cât de picat din cer va părea blocul în care locuiesc eu acum, dacă va fi restaurat și păstrat printre clădirile din viitorul unui an 2400, de exemplu, hihi😀

Mai privim o dată castelul și pornim din nou la drum. Destinație de seară: Costești. Nu fără a ne bucura între timp de surpriza unui apus pictat parcă, pe cerul satului Ocolișu Mic, nu fără a încerca să luăm Lunu’ cu noi…

IMG_3509

14124315_1375275929166383_2596107683580610921_o

În a mea cameră 101…

Formatul postării

Camera mea 101* nu-i la înălțime, nici plină de șerpi sau șobolani, păianjeni sau apă. E destul de statică și nu se învârtește la viteze copleșitor de amețitoare. Poate acum nu i-aș zice „cel mai îngrozitor lucru din lume”, dar cândva era cea mai mare frică a mea. În a mea cameră 101 se înghesuie toate zâmbetele false din lume, toate momentele de ruptură și lipsă de conexiune reală, toate prezențele absente și conversațiile goale și forțate de împrejurări, de bunul simț și decență.

În a mea cameră 101 lipsește autenticitatea. Ăsta-i cel mai groaznic coșmar al meu: că o persoană mi-ar oferi timp, cuvinte și zâmbete doar din politețe, ar fi prezentă doar fizic, dar absentă, mi-ar spune vorbe care nu înseamnă nimic pentru ea, nimic pentru mine, mi-ar crea momente și experiențe pe care nu le-ar chiar trăi.

13103354_10209392688194409_5569141828723184600_n

Singurătatea aceasta în care ne izolăm, în care ne ascundem unii de alții, o găsesc terifiantă. Faptul că purtăm conversații lipsite de sens, fără a fi cu adevărat acolo, prezenți în clipă, mă sperie. Ne furăm unii altora timp și viață. Și da, prin colțuri de cameră, e plin de falsitate. Roluri, măști, rău sau bine intenționate, nu contează, e relativ oricum. Mă sperie incapacitatea noastră de a ne privi în ochi și a fi… nu noi înșine, căci ce-o mai fi însemnând și asta?!, dar a fi autentici în ceea ce spunem, facem, gândim atunci, în acea clipă. Nu sinceri, nu-i neapărat non stop ceva dezirabil și adorabil, dar aliniați cu ceea ce suntem, ce simțim, ce gândim în acel moment. Nu atât de alienați… 

Așa-i camera mea 101. Într-o vreme, mă copleșise, devenise cât o lume întreagă și mă sufoca. Îmi vedeam fricile peste tot, nu vizitam camera, ci rătăceam prin ea. Toți o avem undeva prin gânduri, pe la ceva etaj cu emoții și trăiri traumatizante de care ne-am agățat și nu mai știm cum să scăpăm. N-am sfaturi pentru voi, de rătăciți prea mult printre frici. Dar știu sigur că sunt și alții pe-acolo, prin camera asta.

*Room 101 – camera apare în romanul 1984, George Orwell. Pentru mai multe detalii, citiți cartea.

Liliacul măgurean și trei scântei [Adventureee, Ziua 9]

Formatul postării

Plouă încet. Apoi, se dezlănțuie cerul, cu tunete și fulgere. E prima zi în care ploaia ne chiar ține „în casă”. Savurăm o cafea (mult prea dulce) în foișor, spionând norii din Măgura și Piatra Craiului…

20160816_155451

Bunica lui Adrian ne pregătește o supă (sau o ciorbă, nu rețin care-i diferența). Ne bucurăm de ea și de o smântână adevărată pe întuneric (nu deplin), căci e pană de curent.

Suntem cazați la o pensiune aparte, cu aripi de liliac. Ieri oprise o mașină pe drum și cineva i-a făcut o poză. Aș face la fel, e o priveliște unică.

IMG_4984.JPG

Simțeam nevoia de o pauză, iar liliacul măgurean se dovedește a fi tare confortabil. Adorm ascultând peripețiile lui Bill prin Australia*. E plăcut aici, poate jucăm Rummy mai târziu.

***

Gazdele noastre sunt trei scântei, o familie tare primitoare. Adrian se întoarce acasă, urcă panta cu bicicleta, un efort de care nu m-aș vedea în stare. Îl vede pe Tarfin cântând la chitară și își face curaj: ne cântă „Dragostea din tei” la ukulele. Îi învață pe copii un englez, mutat aici în sat, în Măgura. Pare încântat de chitară și dornic să învețe. E frumoasă curiozitate copiilor și inteligența lor nativă.

***

13935129_1368177476542895_1266843150842188560_n

Mai bem o cafea, urmărim norii ce par a se ridica dintre munți și decidem că-i frumos să stai🙂 Învățăm arta de a lenevi, cu alte cuvinte. Ordinea zilelor oricum o cam pierdem, e greu să-ți dai seama dacă e marți sau miercuri, dacă suntem aici de două zile sau de patru. Decidem să mai rămânem încă o noapte.

14107817_1375284639165512_3002288338698104837_o

***

Înainte de somn: rummy, joc ce-mi trezește dragi nostalgii🙂 E frumos aici, la liliacul din Măgura, găzduiți de trei scântei🙂

_______

*Bill Bryson, In a Sunburned Country (audiobook)

Măgura în hamac și prin baloane de săpun [Adventureee, Ziua 8]

Formatul postării
Măgura în hamac și prin baloane de săpun [Adventureee, Ziua 8]

Cu Piatra Craiului în dreapta și Bucegii în stânga, Moieciu în vale și Măgura pe culmi, poți visa liniștit în hamac.

M-am cuibărit aici la înălțime, într-un sac de dormit, într-un hamac verde, într-o inedită și tare mică pădurice („șezătoare de copaci” i-aș zice). Dragul ascultă ceva poveste în căști, Cipri visează pe note muzicale, iar soarele și luna își zâmbesc unul altuia. E divin🙂

IMG_5038

Aș plăti oricât pentru clipele astea suspendate în timp și-n hamac deasupra lumii și deasupra hăurilor de griji cotidiene și lipsite de sens. Și, în același timp, n-aș plăti nimic, pentru a nu le altera valoarea.

IMG_5058

Aici, am realizat că nu-mi mai trebuie nimic. N-avem prea multe nevoi, în esență, și e minunat când crestele munților, nori pufoși și raze de soare îți reamintesc faptul acesta simplu. Simți că adormi și poți atinge fiecare clipă ce te duce spre lumea viselor. Și zâmbești: știi că te vei trezi când vei vrea.

Presiunea timpului a dispărut pe la primul balon de săpun ivit pe măgura aceea, de mai jos, când admirai Bucegii.

IMG_5008

Când te trezești, soarele e pregătit să apună pe Piatra Craiului, iar Lunu se înalță tot mai rapid deasupra Bucegilor. Joc de lumini calde peste Măgura, loc de vis și de visare, de înălțare a gândurilor și de așezare a emoțiilor și trăirilor tumultoase: șșșșșș….

IMG_5067

IMG_5069

Începem să coborâm și noi, deodată cu înserarea.

20160815_195945

Luna Măgura

Gigantul de pe Dealul Domnului: arborele de Sequoia

Formatul postării

În urmă cu vreo doi ani, aproape, declaram fericită că un copac poate fi considerat obiectiv turistic de sine stătător. Știu că nu toți mi-ar înțelege neapărat fascinația pentru copaci, dar știu și că sunt unii care înțeleg perfect. N-aș putea să explic prea bine…

Ceva legat de grația ramurilor și a unei siluete puternic ancorate în pământ cu aspirații de înălțare în văzduh, ceva legat de creștere, de calm și liniște, ceva legat de o minimă dualitate existențială – rădăcinile sunt ca o oglindă subterană a copacului ce crește înspre cer. Ceva legat de siguranță, stabilitate și dezvoltare continuă, dar și ciclică. Și așa mai departe🙂

Pe scurt, văd copaci peste tot. Mi-s dragi. Unii mi se par fragili și i-aș lua în brațe, alții mi se par de-a dreptul maiestuoși și i-aș lua și pe ei în brațe. Unii te fac să zâmbești, alții te fac să taci și să admiri răbdarea unei ființe care de zeci de ani pare că doar stă, în timp ce continuă să crească, să se dezvolte.

Unii stau și cresc de sute de ani. De mii de ani. Așa ca arborii de sequoia…

Ar fi cam cele mai înălțate ființe de pe Pământ. Date măsurabile: pot trăi până la 5000 de ani, pot ajunge la o înălțime de 145 de metri și o circumferință de 38 de metri. Rezistă la foc – de fapt, incendiile forestiere chiar le priesc. În mod normal, cresc prin Munții Sierra Nevada (California), la peste 2000 de metri altitudine.

Câțiva au reușit să crească și în România. La poalele Masivului Vlădeasa, în județul Cluj, am descoperit fericită, acum vreo doi ani, rezervația forestieră Arborele de Sequoia. A mai trecut ceva timp până când, în cele din urmă, am ajuns pe Dealul Domnului (aflat între satele Săcuieu și Rogojel). Aici se află cel mai impunător arbore din Munții Apuseni: un sequoia ce depășește deja 40 de metri, dominând dealul de mai bine de un veac…

Ajuns în Rogojel, vei părăsi mașina, urmând drumul întâi abrupt, neasfaltat – evident, prin pădure. Drumul de vreo 2-3 km e o experiență frumoasă în sine, cu priveliști pitorești spre Vlădeasa, spre dealuri înverzite, cu gospodării răsfirate pe ici, pe colo, cu sperietori de ciori, urzici, vreun Grivei…🙂

12107915_1150380891655889_5633656478501605439_n

În cele din urmă, iată-l…

arborele de sequoia

Vei zăbovi o vreme aici, bucurându-te de moment. E ciudat poate să „vizitezi” un copac, fie el și un monument al naturii și, mai ales, o raritate pe meleagurile noastre. Depinde, cred, de cum trăiești și simți experiența. Arborele de Sequoia de pe Dealul Domnului e încă tânăr, mic copil. Aș vrea să ajung prin Rogojel peste o mie de ani, să văd dealul, să caut din priviri gigantul copac. Câte generații vor fi poposit lângă el, câte priviri l-or fi cercetat curioase…

12118782_1150381591655819_3157924649058885706_n

Electric Castle și ploaia infinită de descărcări emoționale

Formatul postării

Mă simt întoarsă dintr-o lungă călătorie, deși spre deosebire de alții am castelul de la Bonțida aici aproape, la vreo 30 km distanță de oraș. Zilele petrecute în natură au mereu darul de a mă scoate din amorțeală și cotidian. Au fost patru zile de Natură la superlativ, iar festivalul este, poate, o lecție asimilată (conștient sau nu) de toți cei care aleg să fie un zâmbet la Electric Castle: aceea că da, e fain să-ți petreci timp în natură, căci natura-i frumoasă, doar că vremea „urâtă” e de fapt una dintre cele mai naturale chestii întâlnite în… Natură (natura aia cu N mare).

Să-ți petreci timp în natură înseamnă și ploi ce par a nu se mai sfârși, înseamnă mocirlă în cizme sau în cei mai frumoși papuci ai tăi, înseamnă și senzația aia nesuferită că nu-ți stă ție în putere să faci ceva și, treptat, acceptarea ei (măcar parțial, măcar temporar). Înseamnă să înțelegi odată că nu există vreme rea, există doar vreme care-i fix cum vrea ea. Capricioasă, insistentă, nepăsătoare. Cumva, festivalul de la castel a devenit contextul ideal să înveți lecțiile astea. Poate pentru că e un contrast cât se poate de mare între ce așteptări ai avea mergând acolo și ce îți dă vremea și natura.

Dacă mi-a plăcut la Electric Castle, n-a fost datorită concertelor în sine, nici datorită locului (îmi place castelul mai mult în liniștea lui cotidiană), nici datorită detaliilor organizatorice. Mi-a plăcut acel moment în care o mulțime de oameni asimilează o idee, o acceptă, o îmbrățișează și aleg să facă ceva frumos cu ea. Ideea că la toți ni se întâmplă cam aceleași lucruri și că, în fapt, chiar noi alegem cum reacționăm. Ideea că putem depăși stadiul de „uite ce ni s-a întâmplat” cu „uite ce am făcut cu ce ni s-a întâmplat”.

Din punctul acesta de vedere, a fost minunat la Electric Castle.
Momentul acela când n-ai mai avut nici măcar un centimetru pătrat de piele sau haină uscată sau semi-uscată pe tine (de la pelerină, tricou, până la șosete, chiloți și bocanci), când îți ieșea apa afară din papuc la fiecare pas pe care-l făceai în bălțile ce deveneau o singură baltă mare, și ai decis să sari și să țopăi în ploaie la concertul lui Skrillex, deși habar n-aveai ce-i cu muzica lui – acela e momentul electric.

Atunci am simțit că toți oamenii de acolo erau, cumva, conectați unul cu celălalt. Că toate măștile de ființe sensibile și pretențioase pe care ni le asumăm au fost puse deoparte. A fost bucurie sinceră și entuziasm pe fețele oamenilor. Și nu vezi asta prea des la concerte, festivaluri sau party-uri. Vezi oameni cool care se distrează, eventual. Dar lipsește, de multe ori, bucuria aceea spontană.

Revenind la chestii cotidiene: se putea mai bine, se puteau pune mai multe corturi, se putea face un drumuleț și către WC-uri (mai ales la cele de la main stage, adică… no.) – dacă tot au făcut atâtea drumulețe pe-acolo. Ar fi putut pune în vânzare pelerine și cizme, într-un loc vizibil și anunțat în prealabil. Food court acoperit, măcar parțial, de un cort? Să nu îți plouă în gură când mănânci, că în rest nu era problemă. Era excelent și dacă în ultima noapte de festival nu s-ar fi dat stingerea la farul din parcare și n-ar fi trebuit să orbecăiești după mașină. Și alte detalii de-astea care contează și arată că înveți din experiențele prin care treci. Cumva nu pot să nu mă întreb  de ce, totuși, mai ales după experiența de anul trecut, nu s-au gândit la un plan de rezervă, să ofere mai multe locuri de adăpostire pentru oameni în caz că plouă. Adică, să fie clar: plouă la Bonțida! :))

Simt că s-a mizat foarte mult pe faptul că oamenii se vor distra oricum. Ceea ce s-a și întâmplat și, oarecum, ploaia infinită de la castel a fost cea care a creat contextul pentru niște senzații și momente unice. Dar acesta e meritul oamenilor, al celor care au reușit să ia realitatea externă și să o transforme în experiențe frumoase.

Cu toate minusurile, ce s-a organizat… s-a organizat bine🙂

Revenind la experiențe, ploi și descărcări emoționale și, mai ales la muzică, mi-a plăcut Enter Shikari. Cel mai mult, cred, în mod neașteptat. Mi-a plăcut o melodie de la God is an Astronaut, în mod special. Și vreo 20 de secunde de la Bastille. Atmosfera de la Argatu și cum cădea ploaia peste toate mânuțele ridicate în aer. Energia pozitivă adusă de Babylon Circus și cum sărea unul dintre soliști pe scenă. Și ultimele fărâme de energie ale noastre pe la concertul Congo Natty.

Nu știu, cred că Electric Castle poate fi un exercițiu de acceptare a lumii și a realității imediate, în ceva mod ciudat. E util să poți accepta situații asupra cărora nu ai control (gen vremea) și să te raportezi sănătos și frumos la ele. Aici cred că e farmecul festivalului de la Bonțida: faptul că adună atât de mulți oameni care, în ciuda condițiilor nu tocmai prielnice, reușesc să se simtă bine împreună, să se bucure de moment și să împartă cu ceilalți emoții pozitive🙂

electric castle lucian nuta

Foto: Lucian Nuță

 

Unde duce drumul ăsta…

Formatul postării

V-aș spune despre toată liniștea aia absolută pe fundal de zumzet de gângănii și huruit de tractor sau despre caii ăia trei ce alergau domesticiți, dar liberi, fără ham, fără șa. V-aș spune despre mirosul de iarbă cosită și aproape uscată sau despre frumusețea florilor sălbatice. Despre melodicitatea fânului adunat în bodi, nu în baloți și despre cum nimeni nu a ridicat ștergătoarele la mașina părăsită în capăt de sat.

Aș insista că dacă e să admitem o perfecțiune a luminii în culori, ea trebuie să fie lumina caldă a soarelui ce apune peste dealuri înverzite.

În schimb, vă spun să vă întrebați la fiecare intersecție oare unde duce drumul ăsta și să vă satisfaceți curiozitatea.

p.s. Dacă toate ieșirile la o țigară ar duce pe tot felul de drumuri, mai că m-aș apuca de fumat :P 

bodi

p.p.s. Drumul ne-a dus în Tăuți, comuna Florești, peste deal de Cluj.

Despre cum poate un audio book să-ți salveze viața

Formatul postării

În viață, mă fac vinovată de o singură convingere ce a persistat ani de zile: aceea cum că eu, Iulia Marc, am cu precădere capacități de învățare vizuală. De altfel, o mulțime de omuleți cred asta despre ei și sunt convinși că nu ar putea să asimileze altfel informații în mod eficient.

Vezi-ți de treabăăă!…🙂

Crești într-un sistem educațional și, până la urmă, într-o societate axate pe dimensiunea vizuală a realității. Vezi, citești, scrii, faci schițe. Iar apoi afli despre tipurile de inteligență, personalitate și stiluri de învățare și gata, ești destul de convins că așa ești tu. Eu zic că eventual, cel mult, așa te-ai obișnuit să fii. Totul ține de obișnuință.

Ziua în care am ieșit din rutina „eu nu pot să ascult informațiile, trebuie să le văd, să le citesc, bla-bla” a fost una dintre cele mai simpatice revelații personale. Abilitățile tale nu sunt predefinite. Dacă nu poți asimila informații decât vizual nu e din cauză că așa ești tu sau că acesta e stilul de învățare care te caracterizează by default. E din cauză că nu ai exersat alt stil, alt mod. E doar obișnuința.

cartoful albastru

Am început cu scurte povestioare science fiction. Durată medie: 15 minute. Am ajuns să ascult romane întregi (între 10 – 20 de ore). Există diverse variante: poți asculta puneri în scenă / adaptări (cu actori, dialog, teatru radiofonic) sau poți asculta lectura normală a cărții. O prefer pe cea din urmă deoarece păstrează exact stilul autorului, cu fiecare cuvințel pe care acesta l-a scris.

Cum poate un audio book să-ți salveze viața

Profund impresionată de noile mele abilități de ascultare și interiorizare a informațiilor auditive, m-au marcat câteva idei:
– ce trist că trăim zeci de ani cu idei preconcepute despre propria persoană, fără să ne testăm abilitățile, fără să ne provocăm limitele;
a asculta povești are rădăcini mult mai vechi în persoana ta decât a citi povești, amintește-ți de când erai copil și-ți spuneau adulții câte-o poveste. Sau amintește-ți de vremurile când doar unii știau carte, iar restul își transmiteau ideile prin viu grai;
– exersând ascultatul cărților audio, exersezi și ascultatul oamenilor;

Așa îți salvează un audio book viața: te învață că poți oricând să înveți noi moduri de a învăța, te învață să chiar asculți oamenii, să le asculți vocea, dincolo de imaginea pe care ți-o oferă, te întoarce la rădăcini și la acea copilărie personală, dar și a umanității.

Dar, DAR, mai ales îți salvează timpul. Și ăsta e argumentul suprem și cel mai bine ancorat în realitatea mea cotidiană. Mereu sufeream când trebuia să mă confrunt cu timpi morți. Drumul casă – birou (și înapoi –> cel puțin o oră / zi), așteptări prin oraș după prieteni întârziați, mersul la cumpărături, mersul până la magazin, așteptări la coada de la bancă (x2, că de obicei trebuie să vizitezi minim 2 ghișee ca să rezolvi o chestie), așteptări pe la medici, așteptări în stații de autobuz, curățenia prin casă sau alte activități care îți solicită prezența fizică.

Toate drumurile și așteptările care nu contribuiau cu nimic la creșterea mea au devenit, dintr-o dată, nespus de prețioase. Au devenit povești, romane, eseuri filozofice. Brusc, parcă o viață în care să citești tot ce ți-ai propus devine mai palpabilă și mai realizabilă.

Și, brusc, parcă nu mai trece viața incontrolabil pe lângă mine, nu mor clipele fără a primi vreun sens. Căci la nivel subiectiv, viața-i timp și timpu-i viață. Iar dacă audio book-urile astea atât de evitate de unii îmi resuscitează mie toți timpii morți, practic, îmi salvează viața😀

Ca să rezum: pentru cei care își prețuiesc timpul, obiceiul de a asculta cărți va fi revelația vieții lor :P 

Fericirea ca scop în viață

Formatul postării

„Fericirea este sensul și scopul vieții, traiectoria și finalul existenței umane.” – Aristotel

Eram tristă ieri și, într-o oarecare măsură, chiar sufeream. Priveam pe geam și mi s-a strecurat un zâmbet printre gândurile triste. Am trecut pe lângă un cal în jurul căruia țopăia un mânz. Un zâmbet s-a strecurat și când, prin somn, auzeam glume despre Dorel care și-a lăsat tractorul pe marginea drumului și că puteam trece, de data aceasta.

Primul instinct este să reprimi zâmbetul, în astfel de momente. Poate dintr-o nevoie de a fi consecvenți, nu știu. Dar mi-a zburat gândul la prezentarea unui cabinet de psihologie de care m-am ocupat săptămâna trecută, pe site-ul căruia apărea ideea exprimată de Aristotel – că fericirea ar fi sensul și scopul vieții. Simți asta, atunci când suferi, cred. Că cel și cel mai mult ți-ai dori să fii fericit, că acesta-i scopul vieții.

De altfel, trăim într-o societate care ne învață că e important să fii fericit, auzim de prin filmele americane despre dreptul la căutarea fericirii (the pursuit of happiness), de ziua ta de naștere ți se spune să fii (mereu) fericit, le vezi altora pozele afișate pe facebook și ți se creează iluzia că ar trebui să fii (și tu) fericit, că acesta e scopul vieții.

Uneori, mi se pare că ideea aceasta că ar trebui să fim fericiți e cea care ne face să ne simțim mizerabil, pe termen lung. Ne evaluăm pe noi înșine în funcție de cât de fericiți suntem sau nu. Ni se întâmplă lucruri în viață care ne stârnesc variate emoții, poate unele care ne sperie sau ne displac și ne împotrivim lor, le refuzăm și le reprimăm, nu le dăm voie să fie acolo, să existe, să se manifeste, să facă parte din noi și să plece nestingherite. Le negăm și renegăm.

Nu știu de ce. Poate e ceva învățat. De îndată ce plângem sau suntem triști, încă de mici, ni se spune să nu mai fim, să zâmbim. Dacă plânge copilul mic, de îndată e luat în brațe și alinat să nu mai plângă, să fie bine și fericit. Iar asta devine rapid un scop în viață.

Dacă ne raportăm la fericire ca la o emoție, trebuie să înțelegem că e absurd să o vedem ca pe un scop în viață, când ea prin definiție e ceva temporar, ceva care vine și pleacă. Dacă e un scop în viață, fiecare dintre noi l-am atins deja de fiecare dată când, fie și pentru o secundă, am fost fericiți. Și îl vom atinge iar și iar…

Dacă o vedem ca pe ceva abstract, ca pe o destinație finală în care știm că am ajuns dacă x și dacă y, cred că ne limităm. Suntem capabili să trăim, să experimentăm și să simțim atât de multe alte lucruri dincolo de fericire. Când facem din fericire un scop în viață, ea devine ceva static, ceva ce crezi că poți atinge și bifa într-o listă de obiective. De ce să facem din fericire ceva static, când ea poate veni și pleca oricând?

Poate ar fi mai ușor să ne acceptăm emoțiile mai puțin plăcute dacă fericirea nu ar fi un scop în viață. Poate clipele de suferință nu ar crea, pe deasupra, și panică, dacă am înțelege că e perfect normal să le simțim, că e perfect normal și dezirabil să vină și ele în conștiința noastră.

E ok să fii trist. La fel cum e ok să fii fericit. E și mai ok să îți dai voie să le simți pe ambele, să știi că nici una dintre emoțiile acestea nu te obligă la fidelitate față de ele. Dacă ești fericit și brusc se întâmplă ceva ce te întristează, lasă-te să fii trist, e normal, ești om. Dacă ești trist și brusc ceva anume te face să (vrei să) zâmbești, dă-ți voie să zâmbești și să fii fericit. Sunt doar stări, sunt doar emoții și sunt efemere.

Ar fi trebuit să zâmbesc ieri când am văzut mânzul pe geam. Acolo era fericirea, trebuia doar să o las să se manifeste. La fel cum ar fi trebuit să fiu ok cu senzația aia de-mi venea să intru în pământ, ar fi trecut repede dacă nu m-aș fi panicat că e acolo. Scopul nu-i fericirea, ci viața în sine, cu tot ce înseamnă ea, cât mai mult și mai multe din ce înseamnă ea.

fericirea ca scop in viata

 

Stufărișurile de la Sic și Muzeul Dansului

Formatul postării
Stufărișurile de la Sic și Muzeul Dansului

După doar o oră de ascultat muzică în mașină, fie că alegi drumul bun și mai lung sau cel scurt și aventuros, vei ajunge în stufărișurile de la Sic, o mică deltă a Transilvaniei. Care o fi legătura dintre stuf și dans, ne tot întrebăm? :) 

Trecuse de ora amiezii când, în cele din urmă, ne-am pornit din Cluj. Pe drum, cafea și sandvișuri, povești între prieteni, iar pe fundal melodii ce aveau să devină „viermi de ureche”.

Am părăsit E576 , făcând dreapta spre Jucu. Dacă te mână simțul aventurii, recomandarea ar fi să nu faci chiar prima la dreapta, spre Jucu de Mijloc, ci să aștepți până ajungi în Juc Herghelie și să mergi pe 109D. Tot în Jucu vei ajunge, dar cele patru roți ce te poartă pe drumuri de țară îți vor fi puțin (doar puțin) mai recunoscătoare.

Satele din zona aceasta a Clujului au ceva aparte. N-am reușit să îmi dau seama ce anume. O fi ceva combinație între apropierea de un drum european și izolarea lor, pe măsură ce înaintezi pe 109D. E senzația unei nuvele fantastice a lui Eliade. O senzație de timp magic, oprit în loc…

Ajunși în Coasta, facem stânga. Vocea GPS-ului ne mai scoate din visare.

stufarisurile de la sic

Iată-ne ajunși. Privind pe geamul mașinii, stufărișurile de la Sic te îmbie legănându-se ușor. Vedem un foișor, uite și turnul! Suntem ca niște melci azi, ne-am dus casa cu noi. Pături, mâncare, haine, două chitare. Ne instalăm în foișor, nu înainte de a privi cu uimire în jur. Nu e o priveliște obișnuită pentru zonele în care trăim.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (17)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (12)

Stufărișurile de la Sic reprezintă o rezervație naturală, o arie protejată pentru stufărișul abundent și păsările care viețuiesc aici. O punte din lemn, cu un farmec aparte, te ajută să traversezi stuful dintr-o parte în alta a lui. Primul foișor, aflat la mică distanță de șosea, la intrarea în rezervație, te îndeamnă într-un stil ardelenesc să faci (deja) un popas. Azi nu e nici o grabă. Te poți opri, poți sta, poți asculta liniștea…

Curiozitatea te va îndemna să mergi mai departe. La jumătatea drumului, observi turnul de lemn și te întrebi dacă poți să urci și tu acolo, sus. Folosit pentru observarea păsărilor din rezervație, turnul e ușor accesibil plimbăreților. O scară de lemn te urcă la primul nivel, apoi la al doilea.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (5)

Din turn, privești în depărtare și observi foișorul aflat la ieșirea din rezervație. Totuși, puntea de lemn pare să se oprească brusc, undeva cu mult înainte de a ajunge la foișor. Cu speranță, pornești să verifici: o fi vreo curbă… ?

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (3)

Așa-i! Podulețul de lemn, mai aventuros și provocator înspre final, îți poartă pașii până la ieșirea din rezervație. Facem un popas și aici, înainte de a face plimbarea întoarsă.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (18)

Stufărișurile de la Sic ne încântă cu mlaștini, iazuri și luciu de apă, cu vegetație de papură și, evident, stufăriș. Poate nu sună atractiv, însă e o zonă de un pitoresc blajin, calm, inedit. Păsările migratoare de baltă, de pasaj sau sedentare care viețuiesc aici sunt multe și diverse: corcodel mic, buhai de baltă, stârc cenușiu, lișiță, presură, cufundar polar, nagâț , pițigoi moțat, cânepar, lăcarul mare sau șorecar.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (21)

Ne pregăteam să părăsim Sicul, îndreptându-ne spre Gherla de această dată. Ne-am zis că după o mică aterizare într-un șanț cu roata din spate, mașina merită și ea condiții de drum liniștit.

Ne-am amintit însă de o fotografie cu cizme atârnate într-un pridvor de casă țărănească. Cu ajutorul indicațiilor primite de la săteni, am ajuns la Muzeul Dansului din Sic, un spațiu inedit într-un sat, o pasiune adusă la viață de un olandez îndrăgostit de aceste meleaguri și tradiții.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (14)

Dansurile sicănești, inițial admirate în fotografiile realizate de Korniss Peter, sunt cele care l-au cucerit pe olandezul Michel van Langeveld. În 2004, cucerit de tradițiile și folclorul maghiar descoperit păstrat încă în Sic, Michel a cumpărat o veche și tradițională casă a dansului.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (16)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (20)

De menționat este faptul că Sicul e împărțit, încă din anul 1438, în trei zone, de-a lungul a trei străzi lungi: Felszeg, Forrószeg și Csipkeszeg (strada I, strada II, respectiv strada III), fiecare cu specificul ei. În trecut, pe fiecare dintre aceste trei străzi se afla câte o casă a dansului popular (mișcarea táncház).

Casa dansului cumpărată în 2004 de către Michel este cea aflată pe Csipkeszeg. În urma restaurării acestei case, Michel a reconstruit și casa dansului din Forrószeg, adăugându-i și un un nou hambar, construit în același stil tradițional. În 2008, Michel van Langeveld a înființat Csipkeszeg Foundation și continuă să promoveze și să păstreze vie bogata istorie a dansului și a tradițiilor descoperite de el în Sic.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (13)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (4)

Odată ajunși la Csipkeszeg Bed & Breakfast, pășiți în curte și întrebați dacă puteți vizita muzeul. Un olandez prietenos vă va prezenta, din perspectiva unui om pasionat de dans, Sicul și tradițiile care au mai supraviețuit până în epoca modernă.

p.s Michel a reușit să adune de la sicani, până în acest moment, cam 460 de perechi de cizme. Cum? Cu ajutorul cafelei olandeze🙂

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (6)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (19)

La final, îți vei face o promisiune: trebuie să revii la unul dintre evenimentele dansante organizate lunar de către Michel la casele dansului din Sic. Tradiția dansului a rămas aici încă vie și, datorită unor astfel de oameni pasionați, se face cunoscută și nouă, căutătorilor de bucurii și valori autentice.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (22)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (10)

Timpul pare să se fi închis într-o buclă aici, la Sic. Stufărișurile de la Sic sunt ca un fel de portal temporal înspre o altfel de lume, căci îți poartă cizmele în pași de dans înspre liniște și relaxare.

Căi de acces:
1. Cluj-Napoca – Apahida – Răscruci – Iclod – Gherla – Lacul Știucilor, Săcălaia – Sic (59 km)
2. Cluj-Napoca – Apahida – Juc Herghelie – Jucu – Vișea – Coasta – Stufărișurile de la Sic (40 km)

Fotografii: Tarfin Æé

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (11)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (2)

 

Untouched by Human Hands

Formatul postării

Lumea ar putea fi privită așa, cu mintea deschisă, de parcă ai citi literatură science-fiction. De parcă o privești în fiecare zi pentru prima oară și nu știi ce-i cu ea și cum funcționează. N-ai mai simți revolta aceea inutilă împotriva ei. Ar fi mai ușor să înțelegi și să accepți.

Monștrii [The Monsters]. Am aflat azi de pe Facebook, de la Bianca, de existența unei grupări neo-misogine aparent mai radicale. De fapt, nici nu știu despre ce-i vorba căci nu am dat click-uri și nici nu m-am documentat, dar mi-am amintit despre dilemele unora care, ajunși la finalul unui ciclu de 25 de zile, trebuie să își facă datoria civică și socială și să își ucidă nevestele. Devine amuzant de evident cum ne facem griji cu privire la moralitatea altora, a celor diferiți de noi, în timp ce propriile comportamente asumate și învățate social le acceptăm necondiționat, fără a ne întreba dacă nu cumva noi suntem monștrii din poveste…

Cât te costă să trăiești? Cât te costă să chiar trăiești? [Cost of living]. Cred că țin la sentimentul de libertate, fie el și iluzoriu cum l-au decretat unii a fi. De-asta nu îmi place ideea de împrumut și de a fi datoare cuiva cu ceva. Nu știu cum trăiesc unii liniștiți pe credite bancare. Eu aș vrea totuși să merg pe Marte. Sau măcar vreun nepot de-al meu să meargă – pe Marte, pe vreun inel saturnian sau poate-i norocos și devine autostopist galactic.

Altceva [The Altar]. Când totul devine prea familiar, trebuie să alternezi ceva. Iar dacă nu o faci tu, ți se întâmplă. Niciodată nu lăsa lucrurile să ți se întâmple!😛 De altfel, dacă mergi pe stradă și privești în jur, observi că unii oameni par scoși din alte straturi și împletituri universale.

Feluri și forme [Keep your shape]. Dacă aș putea fi oricum, aș fi mereu altcumva. Și putem fi oricum, suntem toți niște Grom, elastici, dar închistați în niște idei sociale fără noimă. De fapt, avem abilitatea de a ne asuma ce formă vrem, doar că până ajungem să înțelegem cu adevărat asta, durează…

Afectat [The Impacted Man]. Oare eu cum aș construi o galaxie, o metagalaxie? Poate verbul a crea ar fi mai potrivit, dar întotdeauna mi-a plăcut a construi. Creația îmi pare poetică și temporară, un moment frumos și scurt și poate abstract, construcția e o muncă în desfășurare, unde trebuie să pui piesă cu piesă, să le faci să se îmbine armonios. Și funcțional. Dacă nu construiești funcțional, te trezești cu tot felul de afectați prinși în structura timpului și a spațiului.

Otravă sau comestibil? [Untouched by Human Hands]. Noi, generațiile actuale și urbanizate, habar n-avem să diferențiem alimentele cu potențial de otravă de cele comestibile nici măcar aici, pe Terra. Ne-am descurca într-un depozit extraterestru? Cum poți să știi dacă mâncarea unei specii extraterestre e mâncare și pentru tine sau e otravă? Cum poți să știi dacă ce-l otrăvește pe membrul unei specii te otrăvește și pe tine… sau dacă te hrănește?

Viermi [Warm]. Știu că nu așa se traduce, dar poate și Sheckley s-a jucat cu ideea… Când începi să privești oamenii ca fiind niște grămăjoare de atomi, care funcționează împreună, așa cum o face orice mecanism, când devin doar niște pattern-uri de organizare a materiei, e greu să simți ceva pentru ei, să le acorzi importanță… să nu devii cinic. Când înveți despre senzațiile umane și despre procesele fiziologice care au loc în corpul uman, înțelegi că suntem construiți așa, astfel încât să vedem întregul, rezultatul. Să vedem fața zâmbitoare a unui om, nu bucăți fragmentate de carne și oase care se așează într-o structură relativ ascendentă și simbolică, dar care nu îți transmite nimic. Uneori, reușim să defragmentăm și să pătrundem în profunzimea procesului. Poate fi înspăimântător, poate fi dezolant. Poate fi provocator și, la fel ca Anders din poveste, vei vrea să te apropii, vei vrea să înțelegi. Cu riscul de a te pierde de ceilalți, de tine.

untouched by human hands

 foto: Mario Dance Atelier  

Jocul de-a draperia

Formatul postării

Oscilația dintre nevoia de lumină și dorința de obscuritate poate crea ușor confuzii. Și până la urmă, de ce nu le poți avea pe amândouă?

În secunda aceasta ai vrea să inspiri lumină, să simți cum îți pătrunde în tot corpul și celulele încep să respire, să trăiască, să zâmbească. Ieri, în timp ce mă plimbam grăbită într-o direcție, nu mai știu care – mai pierd contactul cu realitatea, și ascultam la căști Coldplay (da, mi-am dat seama că e posibil să îmi placă muzica lor, oare de ce nu am observat-o mai devreme?), a început să mă bântuie o imagine. O imagine a propriilor mele celule care zâmbesc. Zâmbesc și țopăie, mai exact. Cum arată o celulă care țopăie zâmbind? Poate ar trebui să fac un desen. Gândul m-a înseninat. Și am dat vina pe lumina de afară. Au fost tot mai rare diminețile în care am tânjit după lumină, după albul culorilor, dar în ultima perioadă nevoia asta îmi reapare. Lumina îmi produce un sentiment de exaltare sufletească. Și mai mult de-atât n-aș putea să explic.

jocul de-a draperia gabriel bica from nowhere to nowhere

În paralel, îmi trebuie întunericul meu. Când stau prea mult în lumină, ajung să mă suspectez de superficialitate și irealism. Când celulele îmi țopăie scăldate în lumină, sunt părți din mine pe care nu le recunosc – iar asta, în primitivismul meu de om egoist, mă sperie. Și atunci tânjesc după căldura unei lumini obscure, difuze, care să aducă liniștea întunericului. De întunericul din mine nu prea îmi mai e frică (iar asta e o dovadă de inconștiență, pe de-o parte), e teren sondat cu atenție, analizat și întors cu susul în jos de prea multe ori. Acolo e acum o liniște statică, una care nu mișcă nimic, nu tresare, nu (re)acționează. Când mi-e dor de ea, trag draperiile și fac întuneric.

Și până la urmă ce vreau? Să țopăie celulele în lumină sau să am liniștea mea din întuneric? Dar le vreau pe amândouă. Exersez mișcarea de mutat draperiile dintr-o parte în alta.

*rânduri adunate din mișunări colorate prin curtea măriei sale Milogul S.R.L)
*foto: detaliu din „Nowhere to nowhere” – Gabriel Bica

 

nopți matinale #3: am scris

Formatul postării

Am scris azi, după o perioadă îndelungată în care am simțit că doar redactez texte. N-aș ști exact de unde-i fericirea aceasta. O fi libertatea de a-ți alege un subiect și de a-ți lăsa atenția să zburde într-acolo, integral. O fi lectura și documentarea pe subiect, făcută în liniște și cu scop. O fi sentimentul că transmiți niște lucruri frumoase și contribui, poate doar într-o manieră infimă, la educarea unui public oarecare. Sau fericirea-i în libertatea literelor ce prind contur în fața ochilor tăi și creează sensuri dorite de tine, nu de alții.

M-am întrebat uneori de ce scriu. Aud undeva, prin acele zone din conștiința mea, care-s ancorate bine în societate, voci care întreabă „De ce-ți pierzi vremea cu scrisul ăsta? Care-i rostul?”. Sprâncenele sunt ridicate (și lăsate în aer) când oamenii află că îți place să scrii. Și nu, nu ca să publici, nu ești scriitor. Doar îți place să scrii. Să vezi cum se aștern litere pe foaia de hârtie sau pe cea digitală. Cum liniile formează cuvinte, iar cuvintele – sensuri.

Cum altfel poți încetini viteza gândului? Altă metodă nu stăpânesc prea bine, încă.

***
Am scris altceva între timp. Nu pot decât să mă amuz🙂 Noapte bună!

Aud

Formatul postării
Aud

Mă rup dintr-o lume pe care o voi uita în trei secunde, trec din vis în stare de veghe, încep să aud – nici nu știu ce: o fi vântul care bate în geam? sau poate plouă? sau poate un tren își mută grămăjoara de suflete abonate la naveta săptămânală. Un vecin și-a luat o chitară – sunt zgomote inedite într-un bloc în care singurele note muzicale împărtășite colectiv sunt manelele și vreo melodie dubioasă de care mă îndrăgostesc eu în câte o noapte și vreau să o simt mai intens. Ochii nu mi-i pot deschide încă, dar aud, aud corzile de chitară ciupite stângaci și zâmbesc la fiecare sunet stins înainte de a-și atinge misiunea. Un acord, două, trei. Un vers, două, o voce. Imagine there’s no heaven… Mă întreb cât o fi ora, oare ar trebui să mă ridic în grabă din pat? You may say I’m a dreamer… Mă afund din nou într-un fel de vis, e întuneric acum, sunt ascunsă sub o pătură, e cald și bine, tarfinul e lângă mine, pe scaun, cântă… Aș putea să îl ascult dormind încă vreo câteva ore… Doar că e dimineață și, de fapt, doarme și el. Aud alarma, aud din nou chitara vecinului care nu îl mai exersează pe Lennon. Încerc să îmi dau seama ce vrea să cânte, dar nu pot. Aud din nou alarma. De data aceasta, trece și trenul…🙂