Trasee prin Ceahlău: Vârful Toaca și Cascada Duruitoarea

Prin Munții Ceahlău ne-am plimbat doar vreo două zile, însă mi-au rămas prin minte legende, rădăcini, cele 520 de trepte ce te urcă spre Vârful Toaca, pădurile de molizi înalți, bătrâni, glasurile de „bucurie” de la Cascada Duruitoarea. Privind în urmă, îmi amintesc șocul de-a găsi aici, în Durău, dar și pe primele porțiuni ale traseelor, atât de multă lume. Stațiune turistică, știu, însă nu eram pregătită pentru freamătul acela constant al turiștilor nerăbdători. Pe alocuri, pe unele poteci, mă simțeam ca pe culoarele din mall. Cred că aș fi îndrăgit Ceahlăul înmiit dacă l-aș fi găsit în liniște… Cu toate astea, rădăcinile și bucuria altora mi-au devenit amintiri dragi. Iar pe Toaca, vântul acoperă toată gălăgia (iar efortul le mai taie unora din respirație și vorbă). 

Munții Ceahlău - Căciula Dorobanțului

Ziua 1: Traseu spre Vârful Toaca și Cabana Dochia

Știam din camping că vechiul traseu care te purta și pe la cascadă, iar mai apoi spre vârful Toaca, nu era practicabil, așa că am făcut o oprire scurtă la centrul salvamont, ne-am luat niște hărți. Am plătit taxa de intrare în Parcul Național Ceahlău. A fost vreo 5-6 lei / persoană la momentul respectiv; și nu-ți vine să plătești pentru a urca pe munte, însă protejarea aceasta a anumitor zone, dacă altfel nu știm ca societate să le purtăm de grijă, presupune niște activități și implicarea permanentă a unor oameni. Costuri adică. Nu ne-a verificat nimeni „biletele de acces”, însă nu asta-i ideea. 

Așadar, am lăsat cascada pe-a doua zi, și ne-am dus pe traseul de bandă roșie, cu urcare din stațiunea Durău, spre Cabana Fântânele, iar de-acolo prin Șaua „La Morminte”, spre Panaghia, vârful Toaca și, în cele din urmă, la Cabana Dochia. Dus-întors, probabil vreo 7-8 ore, teoretic. Însă dacă te fură priveliștea la tot pasul (și te fură!), iar supa de la cabana Dochia o mănânci în tihnă, vreme de-o oră și ceva, adevărul e că nu mai numeri minutele. Oricum, e traseu de-o zi. Dacă ești om matinal, n-ai nici o grijă. Dacă pornești ca leneșii la 10, fă-ți pasul vioi. 

Urcarea până la Cabana Fântânele am simțit-o, așa îmi amintesc. Prima oră din orice traseu montan o simt, în general, căci îmi bubuie ceva (nu știu ce, viața) prin tâmple, îmi vâjâie capul, îmi țiuie urechile, îmi scade glicemia, se întunecă lumea. După o vreme, mi se aliniază toate-n cap și-n corp și e bine. Cam pe când ajungeam la cabană, deci, mi-era bine. Am respirat aici de câteva ori și am mers mai departe. 

Lacul Bicaz Ceahlau
Lacul Bicaz (Izvorul Muntelui) văzut de pe Ceahlău

Pe măsură ce urci, glasurile de oameni se distanțează, rămân în urmă, îți lasă loc de întâlnire cu Piatra Lată, Căciula Dorobanțului, Cununa Zimbrului, cu Scăldătoarea Vulturilor și Panaghia. Stâncile Ceahlăului. Le afli legendele de pe panouri mari, amplasate din loc în loc. 

Jnepeniș Ceahlău
Trepte Vârful Toaca

Apoi, spre Vârful Toaca urci pe… trepte. Mai exact, 520 de trepte. Încă nu știu ce părere să am, în contextul glumelor cu lift pe munte, însă cert e că nu-i așa ușor cum sună nici pe treptele astea. În plus, stația meteorologică este aici și tind să cred că treptele deservesc stației, mai degrabă decât turiștilor. În orice caz, e o experiență, iar lumea se vede tare frumos de-acolo…

Tarfin pe Vârf

Coborâți de pe Toaca, ne-am pornit cu entuziasm spre Cabana Dochia. Atâta doar că am zărit ceva clădire și am presupus (greșit) că aia o fi cabana, ne-am rătăcit prin jnepeniș și am ajuns, de fapt, la Mănăstirea Ceahlău.

Dacă ajungeți pe-aici, să știți că în dreapta e Mănăstirea, iar în stânga e Cabana Dochia 🙂

Cabana era și ea aproape, însă pe latura cealaltă de șa. Iar aici, la cabană, am mâncat o supă tare bună și-am lenevit cu ea la masă cât de mult s-a putut. Și ne-am întors pe unde-am venit…

Vârful Toaca Ceahlău
Jnepeniș Vârful Toaca Ceahlău
Pădure Ceahlău

Ziua 2: „Bucurie” la Cascada Duruitoarea & Rădăcini

În următoarea zi, ne-am pornit spre Cascada Duruitoarea, cascadă pe care o auzi din Durău, iar pe măsură ce te-apropii înțelegi și ce-i cu denumirea. Am decis să facem un mini-circuit, dacă tot se anunța un traseu mai scurt, așa că la dus am mers pe cruce albastră, prin râpe și prin văi mici, prin Piciorul lui Bucur, iar la întoarcere am fost pe cruce roșie, prin Poiana Viezuri. Țin minte că se recomandă invers, parcă, însă mi se părea mai sălbatic și mai liniște pe cruce albastră, așa că. 🙂 

„Nenorocitele de rădăcini”

Urmau câteva râpe mici de trecut și câțiva turiști în teniși întâlniți pe drum, venind din sensul opus. Spre ultima râpă, întâlnim și o familie, doamna oarecum îngrijorată (nu mai spun nimic de încălțăminte, dar avea dreptate să fie), domnul curios de traseul care-i aștepta. Încercam să-i explicăm că poate ar fi mai indicat să se întoarcă pe unde au urcat, că prin Piciorul lui Bucur sunt tot felul râpe care, deși nu imposibil de trecut, necesită niște atenție, niște papuci, niște dispoziție de-a pune mâna și pe pământ, pe trunchiuri de copaci etc. Poate mă holbam cu îngrijorare la gleznele lor. Domnul nu ne asculta oricum, poate auzea, dar nu asculta. 

Era nervos pe toate rădăcinile alea de pe traseul celălalt. El nu mai avea de gând să se întoarcă la rădăcini, rădăcini peste tot, nici nu faci bine un pas, că iar rădăcini. (Dar știți, râpele, poate va fi mai greu totuși pe-aici, poate…). Nenorocitele de rădăcini! S-au pornit spre râpe. Comicul situației și discuției m-a ajuns din urmă abia după ce ne-am îndepărtat unii de alții. Nenorocitele de rădăcini, cum stau ele așa la tot pasul prin pădure. Mărturisesc că privesc, parcă, de-atunci, cu și mai mult drag la ele și parcă le-aș zâmbi așa complice, cum pun ele piedici turiștilor terorizați de rădăcinile pădurii. 

„Bucurieeeee”

Ne apropiam de cascadă și, pe măsură ce duruia apa mai puternic, auzeam și glasuri de copii ce strigau râzând un singur cuvânt: „bucurieeeeeeee”. Era un grup destul de mare, copii de toate vârstele, probabil în tabără. Păreau cu adevărat bucuroși să strige la cascadă cuvântul ăsta. Cădea apa în viteză (cascada Duruitoarea are o cădere a apei de vreo 30 metri, în două trepte), își arunca soarele câte o rază, ne molipseau copiii cu bucuria lor, urmăream un câine cum încerca să vâneze un chițcan (a scăpat cu viață). Era frumos. 

Cascada Duruitoarea Ceahlău

La întoarcere am luat drumul spre Poiana Viezuri, pe cruce roșie, anticipând întâlnirea cu Rădăcinile. N-au dezamăgit. Sunt minunate și sunt, într-adevăr, multe și la tot pasul. Nu mă puteam abține să nu-i invidiez pe cei care au ales traseul acela pentru urcuș, totuși, căci rădăcinile îți ancorează pasul, prinzi puțin elan. Poate că și obosești. Mi-era greu să pricep însă disperarea pe care i-au cauzat-o domnului cu pricina.

Rădăcini - Traseu Ceahlău

Pădurea e de poveste pe traseu, ne opream din loc în loc doar pentru a ne ridica privirile în sus, pentru a urmări jocul razelor de soare printre copaci. A fost o bucurie, într-adevăr.

pe unde mergi, te iei cu tine

Pe unde mergi

Mă gândesc uneori la lucrul ăsta: la iluzia regăsirii sinelui în alt loc. Și chiar dacă, poate, nu mă tentează o călătorie inițiatică în India (a nu se înțelege greșit, vreau să văd India, așa cum vreau să văd toată planeta), am căzut și eu, nu o dată, în capcana căutărilor interioare în alte locuri decât cel în care eram în mod standard. Poate nu degeaba le spunem „escapade” – în natură, în regiuni exotice, în alt colț de lume. Sau „deconectări”. Sau „evadări”. Fugim din viața noastră în speranța că vom găsi ceva mai bun sau ceva diferit alt-undeva: alte locuri, alți oameni, poate un alt eu. Doar că, pare-mi-se, uităm că oriunde am merge, ne luăm persoana în spinare. Și că oricâți Pietroși am urca, tot pe noi trebuie, de fapt, să ne înălțăm / cucerim / escaladăm. Și că regăsirea sinelui înseamnă, de cele mai multe ori, deconstrucție și reconstrucție. 

Și-mi vine să fac asta, să-mi folosesc curiozitatea și bucuria de-a hoinări ca mecanism principal de-a face față vieții. Nu cred nici că-i greșit. Însă urmăresc cu coada ochiului să nu alunec, fără să-mi dau seama, în iluzia aia; mi-e teamă să nu mă păcălesc că fugind din cotidian, că deconectându-mă temporar de la viața mea de zi cu zi, îmi rezolv problemele. E frumos în pădure și în vârf de munte. Poate și-n India or fi experiențe de-astea pline de acum și de liniște. Însă dacă nu sunt în stare să le creez și să le reproduc în mine, oriunde și cu oricine m-aș afla, rămân la stadiul de mimoză ce reacționează la stimuli externi. 

Când abia aștept să fug din viața de zi cu zi în pădure, la sfârșit de săptămână, poate că ceva n-o fi tocmai bine, știi? E un soi de simptom ce trebuie adresat. Poate ar trebui să repar lucrurile care mă fac să fug sau să merg mai des în pădure? 

Sunt prea atentă la nuanțe? Pentru că a merge într-un loc în timp ce fugi dintr-altul îmi pare a fi, cumva, o infidelitate și-o înșelăciune, un mod de-a știrbi din frumusețea destinației. Pentru că nu mergi acolo onest, nu întru totul. E ca în relațiile alea pansament, când crezi că-ți vindeci suferința cauzată de o relație, aruncându-te într-alta. Poate fi parțial autentic. Însă o bucată din tine e acolo doar pentru că fugi de ceva. 

Aș vrea ca drumețiile și hoinărelile mele să nu fie evadări terapeutice. Sigur, au funcția asta, că vreau, că nu vreau (dar nu mă plâng). Am descoperit că orice drum spre vârf de munte mă transformă cu fiecare pas – de îndată ce m-am oprit din văicăreală, am tăcut și am început să ascult. Prin urmare, deconstrucția și reconstrucția se întâmplă oricum, călătoriile de genul ăsta doar au darul de-a accelera și, poate, forța procesul. Însă nu locul în sine și faptul că am fugit de unde eram m-au transformat, ci procesul ăla de deconstrucție, în care mi-am dat voie să renunț la cine sunt de obicei și… să fiu. Aș vrea să nu uit asta. Să nu caut pe cine-știe-unde „deconectări” și „escapade”, pentru că – dacă nu clădesc altceva în schimb – pe oriunde mă duc, mă iau, de fapt, cu mine.

Pe unde mergi
Scriind pe-aici, mi-a venit pofta și de desen. Nu mă gândeam că vor merge mână-n mână. 🙂

Lacul Bicaz și un drum zdrențuit spre Durău

Lacul Bicaz - Izvoru Muntelui

Mi-am amintit azi de un drum crăpat și zdrențuit ce ne purta spre Ceahlău. Știi cum sunt unele locuri sau lacuri pe care le vezi mereu doar dintr-o parte, doar dintr-un unghi anume, ăla dinspre care ai tu drum? Așa era Lacul Bicaz pentru mine. Sau Lacul Izvorul Muntelui – sunt unul și același. Mergeam verile la Lostunița, prin Broșteni, și inevitabil în vreuna din zile, ne urca Dragoș în mașină și ne ducea spre Durău. Treceam prin Dreptu și Frumosu, prin Poiana Teiului și Roșeni, prin Ceahlău (localitatea) și urcam spre Durău. De acolo, admiram colțuri din Munții Ceahlău. Auzeam cascada. Ne învârteam în jurul mănăstirii Durău și ne integram și noi în forfota de pe strada principală. Am rămas de-atunci cu o dorință să ajung la cascadă și pe munte încolo…

S-a întâmplat abia acum vreo două veri. Ajunși la coada lacului, Tarfin a luat-o direct pe viaduct. Și iată-mă pe partea cealaltă de lac. Iată-mă, văzând, de fapt, lacul în marea lui splendoare. Am trecut prin tot felul de sate ale căror denumiri le rosteam cu voce tare (am obiceiul): Chirițeni, Grozăvești, Buhalnița, Ruginești și Potoci. Pe măsură ce treceam prin ele, lacul ni se dezvăluia tot mai grandios, cu vârful Toaca în depărtări.

Apoi, barajul Bicaz. Care parte a barajelor îți fură din atenție? Cea în care îți scufunzi privirile în luciul apelor sau cea în care privești înspre ce-a fost înainte de acumularea lor? Pe de-o parte, privești la al doilea cel mai mare lac artificial din România, acum rezervație naturală acvatică. Te copleșește și te amețește cu unduirea lui, cu sclipiri de apă și soare ce par să se joace cu tine. Pe de alta, încerci să zărești, prin trecut, cele 22 de sate strămutate parțial sau în întregime, unele dispărute cu totul. 18.000 de oameni plimbați de ici, colo. Și „Drumul Morților”, cel pe care sătenii din Hangu și Fârțagi și-au dus morții din cimitirele satelor, către noul cimitir de pe Dealul Chirițenilor. 

La capăt de baraj, crucea comemorativă. Pentru construirea barajului, între anii 1950 – 1960, au fost aduși aici, ca forță de muncă, deținuți politici. Erau organizați în două lagăre sau „colonii de muncă”, unul la Dodeni, altul în Bicaz. Crucea e pentru deținuții politici care au suferit sau, din păcate, au decedat muncind aici. Țin să-mi notez și să-mi amintesc și detaliile acestea. Uneori, văd câte o cruce și reacționez, inconștient, ca la reclamele din online, cu un soi de filtru automat. Doar că monumentele spun povești.  

Am cântărit dacă să ne întoarcem în Poiana Largului și să urcăm spre Durău (ne-ar fi prins noaptea) sau dacă să ne aventurăm pe un drum în unanimitate nerecomandat, ce urma să ne ducă prin Izvoru Muntelui și să ne urce spre munți, ieșind direct în Durău. Pe drumușor am luat-o. Și ce mă bucur! A fost cu (foarte mari) emoții. Și cu bălți mai late decât drumul. Și cu un soi de vegetație pe margini pe care n-am mai întâlnit-o, în halul ăsta, niciunde altundeva.

Fiecare metru făcut în plus a însemnat o nouă lovitură în scutul mașinii. Consecințele le-am simțit apoi, dincolo, în Călimani. Însă, deocamdată, chițăiam de bucurie.


Drumul e 155F, pentru cine mai îndrăznește. Nu știu dacă între timp e mai grav sau dacă a fost, cumva reabilitat. Din câte am înțeles, e greu de întreținut oricum. 

În Durău, într-una din zile, am mâncat niște ciorbă și pizza excelente la Taverna Ceahlău. M-aș mai duce pe-acolo. 

Am poposit vreo 2-3 nopți, nu mai știu, în Camping Leon Durău, la căsuță. A fost ieftin (vreo 40 lei căsuța / noapte, aprox.) și spațios. Dușurile la comun, într-o clădire. Oameni faini, în general. Într-una din nopți a fost chef cu manele la căsuța vecină. Numai pe Toaca aveam de urcat în următoarea zi. :))

Rar fac poze la mâncare. Aici, la Taverna Ceahlău, s-a întâmplat să fac. Îmi pare bine! 🙂

bombăneli #3

am săpat vreo trei secunde după conceptul în limba română, pentru că-mi veneau în minte tot soiul de discuții despre millennials și despre acel “entitlement” specific lor*. dar avem o expresie mai bună, de-a noastră: când crezi și te comporți de parcă ți se cuvine ție totul sau ceva anume, de parcă-ți datorează ție toată lumea câte ceva**; când te apuci și îl iei la întrebări pe ăla ce a făcut un bine societății de ce nu a făcut (încă) ceva și pentru ce te interesează, vorba vine, pe tine; când primești ceva gratuit (da, inclusiv conținut de orice fel, pe care-l consumi pentru a-ți umple timpul liber) și începi să arunci cu venin că nu-i întocmai cum te-ai fi așteptat tu să primești, că nu îndeplinește standardele tale prețioase, că ar fi trebuit să mai primești încă ceva, ceva mai mult, mai altfel; când te-apuci să iei la rost metodologia unora de-s voluntari și își dedică timpul lor liber (și uneori și banii) pentru ca tu, ăla care nu faci nimic, să te bucuri de niște rezultate în comunitate; când consumi munca unora de prin diverse proiecte, gratis, zilnic, și ai tupeul să soliciți tot felul, de parcă tu le-ai plăti salariile la final de lună; când ai impresia că deși n-ai plătit nimic, nu ai susținut cu nimic (nici măcar c-o vorbă bună), ai dreptul să ceri mai mult. 

și na, dreptul să ceri îl ai, așa cum pot și eu bombăni liber. dar ești o scârbă. 

*a se nota că nu-i vorba de generații aici, căci sentimentul ăsta de cuvenire apare la orice vârstă.

**nimeni nu-ți datorează ție nimic în viața asta (decât dacă aia-i înțelegerea), termină cu prostiile. pune mâna și fă.

bombănelile sunt momentele mele de saturație. a se trata ca atare, cu un zâmbet la colțul buzelor. nu mă identific cu ele, în general, la aceeași intensitate la care, poate, le scriu. scrisul dizolvă și diluează. 🙂

ou cu două gălbenușuri

Ouăle cu două gălbenușuri m-au învățat, pe când eram copil, că realitatea este discutabilă, că e fix ce-ți alege mintea să creadă, e ce îți spun alții, dar mai ales ce îți spui tu ție. Oul cu două gălbenușuri e Moș Crăciunul meu, într-un fel straniu. Oarecum mai puțin dramatic, la granița dintre realitate și ficțiune, s-a lipit de mine și îmi revine, din când în când, prin minte. Mai precis, de fiecare dată când descopăr vreunul pe bune sau înghesui două gălbenușuri în tigaie, dintr-un soi de impuls subconștient.

„Câte ouă să îți fac?”
„Doar unuuuuul.”
Renunțase la munca de convingere. Poate pentru că eram încăpățânată; poate pentru că bunica este genul de om care fie îți spune o dată ce-ai de făcut și se întâmplă întocmai, fie te lasă în treaba ta. Fără discuții inutile ce te storc de energie. Felul ăsta al ei de-a fi, cu o claritate și simplitate a negocierilor emoționale, era ce aveam nevoie pe-atunci și cred că l-am căutat de-a lungul anilor în relațiile cu ceilalți. Prea rar l-am găsit.

Doar că mâncam puțin. Puteau trece zile, dacă era după mine, fără să mănânc. Așa că „uite, iar s-a ouat găina aia”. În tigaie și, apoi, în farfuria mea, se afla un ou cu două gălbenușuri. Cumva confuză în primele dăți când găina cu pricina a ouat o așa grozăvie, așteptam apoi cu nerăbdare și mâncam oul fără alte negocieri și strâmbături din nas.

Și, hei, ouăle cu două gălbenușuri sunt rare, dar există. Cum aveam să aflu după ani și ani, lumea le asociază cu diverse idei superstițioase: ba c-ar aduce noroc, ba că cineva din familie va muri, ba că vreo femeie însărcinată va naște gemeni. De altfel, pe același film cred că era și gândul meu, în timp ce mâncam: s-ar fi născut doi puișori gemeni? Azi, datorită cercetătorilor britanici, știu că nu, că ouăle cu două gălbenușuri rezultă în urma unei mici disfuncții la nivelul sistemului reproducător al găinii, dar că sunt ok pentru consum – iar pentru tentativele mele de parțial veganism, ideea e chiar îmbucurătoare.

Când am înțeles cât de prostuță-i mintea

În timp ce ouăle astea există, probabilitatea de a le descoperi stă în zona de 1 la 1000. Și atunci, găina aia avea o înțelegere cu buni? Pe când eram deja un copil mai rezonabil, capabil să priceapă unele lucruri, eram părtașă cu uimire la o discuție între adulți. Bunica îi povestea cuiva despre trucul ouălor cu două gălbenușuri, despre cum nu prea voiam eu să mănânc, despre cum ea nu voia să mă forțeze, dar nici nu putea să mă lase nemâncată, despre cum într-o zi chiar a dat peste un ou cu două gălbenușuri, pe care l-am mâncat, despre cum unea apoi câte două ouă în tigaie, să repete grozăvia.

Ouă cu două gălbenușuri
Am mâzgălit pentru prima dată în multă vreme. Ouă.

Nu a fost Moș Crăciun. Însă a fost unul dintre acele prime momente din existență când mi se înlătura un voal de pe creier și începeam să deslușesc, mai bine, realitatea (propriei minți). Înțelegeam că ea, mintea, ne joacă feste. Că ne fixăm pe o idee, cum că vrem „1”, de exemplu, și respingem orice altceva poartă o etichetă diferită. Dacă ne convinge cineva din exterior sau reușim să ne convingem singuri că (și) „2” poate fi „1”, îmbrățișăm ce ni se oferă cu relativă ușurință. Adică vezi că-i „2” în farfurie, dar dacă ți s-a vândut ca fiind „1”, mănânci.

Îmi amintesc de ouăle cu două gălbenușuri și când mă fixez pe vreo idee cu potențial de moft. Cât de mult mă agăț de realitatea brută și cât de cum ajunge ea la mine, de fapt, îmbrăcată? Dacă treci printr-o experiență, fără să-i pui vreo etichetă, contează până la urmă dacă o fi 1, o fi 2, sau contează strict experiența în sine, ce și cât ai acumulat? Sau mâncat.

În timp ce adevăratul ou cu două gălbenușuri are cam aceleași valori nutritive cu un ou normal, ouăle cu două gălbenușuri de la bunica aveau, evident, o valoare nutritivă dublă. Aveam 2 în farfurie, nu 1, iar eu nu făceam diferența. Și atunci, reluând dilema, dacă nu poți să faci diferența, contează că e unul sau două, că e om sau animal, că-i spui verde sau kaki?

Am dat recent peste un cofraj plin de ouă cu două gălbenușuri. Au o formă mai ciudățică, sunt mai mari și sunt separate de restul ouălor încă din ferme, pe criterii estetice. Așa, pare-se, a ajuns cofrajul ăsta plin de surprize la mine și m-a făcut să zâmbesc cu uimire prin bucătărie, să-mi amintesc de ce metode ingenioase găsea bunica să mă tempereze – fără să-mi îngrădească copilăriile, să-mi reevaluez unele mofturi și fixații.

Retrospectivă asupra Armaghedonului: „Vă mulțumesc pentru atenție, eu am șters-o de aici.”

Oare de ce nu au fost mai mulți oameni care, așa ca Vonnegut, să scrie, să strige, să picteze, să cânte despre absurditatea războiului? Poate nu s-ar mai înrola atâția cu mândrie națională în războaie ce nu sunt despre noi, indivizii, dar care da, evident, spun atâtea despre omenire. Și nu spun lucruri mărețe, oricât am vrea să ne mințim. Războiul ne prinde în cele mai penibile, înjositoare și mici momente. 

„Retrospectivă asupra Armaghedonului” este o colecție de 12 povestiri, un prim volum postum, de ficțiune amestecată cu realitate, cu o introducere de Mark Vonnegut, fiul lui Kurt Vonnegut Jr. În această introducere, Mark Vonnegut mi-a dăruit o perspectivă caldă și familiară asupra tatălui său, un scriitor care a reușit performanța să mă facă să râd și să plâng în același timp, în repetate rânduri. 

Mi-e drag Kurt Vonnegut Jr., așa că nu pot fi decât subiectivă. Mi-e drag pentru mintea lui plină de absurdități și fenomene dubioase – cum e „infundibulul cronosinclastic”, și de concluzii frumoase,  precum aceea că scopul unei vieți omenești, indiferent cine ar controla-o, ar fi să iubească tot ce-i de iubit în jurul său (ca în „Sirenele de pe Titan”) sau pentru felul său delicat și amuzant de a-ți spune cele mai dureroase adevăruri despre oameni, despre viață, despre moarte (ca în „Abatorul cinci”). 

Încă din primele pagini, vei citi scrisoarea tânărului soldat Kurt Vonnegut Jr., care își anunța familia, prin mai 1945, că nu e „dispărut în misiune”, după cum se credea. Luat prizonier de război, alături de divizia 106 din care făcea parte (și care a primit o „mențiune prezidențială și o decorație britanică de la Montgomerry” – despre care aflăm imediat ce părere are soldatul), Kurt Vonnegut Jr. a supraviețuit unui transport chinuitor cu trenul de la Limberg, fără mâncare, fără apă, fără toalete, câte 60 de oameni într-un vagon. A supraviețuit bombardamentului britanic asupra trenului, deși alți circa 150 de oameni au murit. A supraviețuit și șocurilor de la dușuri – după zece zile în care au răbdat foame, frig și sete, deși alții nu fost la fel de norocoși. 

După aproape o lună de chin, pe 10 ianuarie 1945, soldatul K. Vonnegut Jr., alături de alte 150 de „ființe mărunte”, a ajuns într-un lagăr de muncă din Dresda. Experiența de acolo, din „poate cel mai frumos oraș din lume”, l-a marcat pe viață. Povestirile acestea sunt, fiecare în felul ei, câte un strigăt de revoltă și de neputință, câte o ridicare din umeri, câte o resemnare în fața inevitabilului, câte-un zâmbet ștrengar când nimic altceva nu-ți rămâne de făcut. 

Sunt cele mai bune texte ale lui? Nu. „Abatorul cinci” e tot ceea ce „Retrospectivă asupra Armaghedonului” este, însă ridicat la rang de artă și înmulțit cu 50. Dacă nu-ți ajunge abatorul, retrospectiva aceasta e un memento (mori) binevenit. Există un motiv pentru care nu le-a publicat de-a lungul vieții, bănuiesc. Dacă nu ți-e familiar stilul lui direct și caustic, într-o ciudată armonie cu tonul cald și amuza(n)t, nu știu care e impactul, nu-mi dau seama. 

Mi-e drag volumul pentru că îi simți vocea din plin. Începând de la acea primă scrisoare după Dresda, până la acel ultim discurs pe care l-a scris, înainte de a muri, Kurt Vonnegut Jr. și-a păstrat franchețea, capacitatea de a privi realitatea în față, simțul umorului, autenticitatea și o forță vitală de care, probabil, era și el conștient. 

„Dar eu am scăpat”. 

[audio] Cărți & Luluri: Nesupunere, de Naomi Alderman – „Cuvintele noastre sunt, într-un fel, realitate.”

Nesupunere de Naomi Alderman

Nesupunere, de Naomi Alderman

„Nesupunere” este romanul care va da startul acestor mici experimente audio; o carte despre care aș spune că m-a dezamăgit (sau doar amăgit), însă, nu știu, o îndrăgesc pentru câteva idei pe care mi le-a generat și la care m-am tot gândit de-o vreme încoace. Trimit întâi mulțumiri spre editura Storia Books, căci cu ocazia clubului de carte Storia Book Quest am descoperit tot soiul de cărți ce răscolesc mentalități și feluri de a fi.

„Cărți & Luluri” a devenit umbrela sub care strâng idei și gânduri de-a valma, fără prea multe filtre sau concluzii relevante din punct de vedere literar, cât pline de înțelesuri pentru harta mea interioară. Poate îți vor spune și ție ceva. Poate vei citi, cândva, cărțile astea.

Varianta scrisă (și bucuria că în sfârșit am niște idei transmise atât audio, cât și în scris).

Un ritual de înmormântare, de pregătire a mortului pentru ceremonial, ar fi un moment ciudat să te gândești că-ți place cartea pe care tocmai o citești. Însă cred că atunci am întrezărit potențialul literar pe care „Nesupunere”, romanul de debut al scriitoarei Naomi Alderman, îl are. 

Obiceiurile și tradițiile evreilor ortodocși din cartierul londonez Hendon, inedit ilustrate în „Nesupunere”, rămân motivul principal pentru care aș recomanda cartea celor însetați de culturi străine și habarniști într-ale iudaismului ortodox de secol XXI. Inedit pentru că deși disprețuite și desconsiderate de Ronit, fiica de rabin răzvrătită și alienată, ritualurile sunt atât de elegant prezentate din condei încât, chiar ateu să fii, nu poți să nu le apreciezi frumusețea intrinsecă. 

De ce mi-a rămas în cap ritualul de pregătire a mortului, de la începutul cărții? Există un oarecare farmec al lucrurilor făcute la timpul și în ritmul lor, al momentelor ce curg unul după altul, neîntrerupt. Apa trebuie turnată continuu de către cei doi bărbați, iar înainte ca unul dintre ibricuri să se fi golit complet, din celălalt trebuie deja să curgă apă. Întreruperea obligă o reluare. 

M-am tot gândit la curgerea aceasta continuă, pe tot parcursul cărții, dar și la contrastul între semnificațiile profunde pe care ritualurile le poartă cu ele și repetarea lor mecanică, golită de aceste semnificații arhaice. Omul secolului XXI nu le mai știe esența, nu mai știm de ce facem ceea ce facem. Ca să fac o paralelă cu frustrări creștine: de ce simțim că marile sărbători religioase sunt tot mai golite de sens, că și-au pierdut parcă farmecul? Tind să cred că le-am împopoțonat cu mesaje comerciale și le-am despuiat de sensuri și înțelesuri. Nu le mai înțelegem. 

„Cuvintele noastre sunt, într-un fel, realitate. Ele pot crea lumi și le pot distruge.”

Revenind la carte, îi dau dreptate autoarei: „Nesupunere” vorbește într-adevăr, printre altele, despre „puterea tăcerii și puterea cuvântului”, un joc continuu între tăcerea evreilor, tăcerea femeii (prin Esti) și zgomotul interior, dar și al societății contemporane – un conflict parțial bine punctat prin Ronit. 

Sigur, sunt interpretările mele. Mi-ar fi plăcut ca întreg romanul să păstreze stilul profund al paginilor scrise din perspectiva lui Dovid sau Esti, care veneau ca o continuare firească a citatelor din Tora și explicațiilor ulterioare, de la începutul fiecărui capitol. Ferestrele acestea mici, ele însele conflictuale, înspre comunitatea evreilor ortodocși, au fost prețioase în felul lor. Stilul răzgâiat, rebel și nesupus al lui Ronit, pe de altă parte, l-am simțit lipsit de autenticitate sau, mai blând spus, imatur – atât literar, cât și emoțional. 

Pe cât de dragi mi-au fost incursiunile acestea în comunitatea evreiască din Londra, pe atât de iritantă a fost evoluția sau chiar intervențiile lui Ronit, ca personaj. Inițial, mi-a venit greu să mă explic: ce anume din personajul ăsta mă îndepărta de carte, mă scotea din poveste? Căci ea, Ronit, pare să fie în mijlocul ideii de „Nesupunere”. Lovind idei de ideile altora, la clubul de carte al Editurii Storia Books, parcă mi s-au clarificat (și) nemulțumirile. Cartea, pe alocuri, transmite o dorință de a impresiona – a lui Ronit, prin atitudinea de copil răzgâiat, veșnic în centrul atenției, dar mai grav – pentru mine, a autoarei – prin deciziile de stil și abordare pe care le-a făcut pe parcursul cărții. 

Senzația că triunghiul ăsta amoros sau de prietenie, între Ronit, Esti și Dovid, cu toate mini-dramele sociale și personale asociate, e pus aici ca artificiu literar, să-mi mențină vie curiozitatea mie, cititorului, să mă șocheze, să mă facă să dau paginile cu emoție, ca și cum aș aștepta următorul episod din ceva telenovelă… a fost dezamăgitoare. Eu, cititorul, nu ar trebui să simt că mă ademenești ca să dau pagina. Ar trebui să fiu pur și simplu acolo în poveste. 

Nu erau necesare atâtea răsturnări de situație și atâta focus pe ce se întâmplă. Știu că am tendința să judec mai aspru o carte cu mult potențial (pe care-l simt irosit) decât o carte care, mai simplu, nu mi-a plăcut și gata. Însă „Nesupunere” ar fi putut fi una dintre cărțile care nu doar stârnesc curiozitatea inițial și au priză la public, ci își păstrează integritatea și esența, nu se diluează în drame și telenovele inutile. 

Există atât de multe luciri de frumos și esență pe parcursul cărții, atâtea invitații la analiză și introspecție, atâtea imagini inedit conturate ale naturii umane – fie ea nesupusă, fie tăcută, revoltată sau ordonată și calmă. Mi-au plăcut. Mi-a plăcut cât de fragil e prezentată această nevoie pentru ordinea lucrurilor, cât de mult sens și liniște ne poate ea oferi. Mi-ar fi plăcut să nu se piardă printre drame și răsturnări de situație oarecum forțate. 

Mi-a plăcut enorm cum e prezentat Șabatul*, vi-l citesc sau pun o poză cu pagina. Căci Șabatul,  dincolo de ce ai voie sau nu să faci, dincolo de toate acele interdicții ciudățele la care am ridicat mereu câte-o sprânceană, are un sens cu adevărat profund – pe care, recunosc, nu l-am luat până acum în calcul. A nu se înțelege că mi se pare acum revelatoare interdicția (la creștini) de a spăla haine duminica. Luată ad litteram, neînsoțită de conștientizarea în profunzime a gestului, o găsesc în continuare fără noimă. 

Dacă „Nesupunere” are vreun merit, paradoxal, acesta este: m-a făcut să apreciez ordinea lucrurilor, să apreciez beneficiile unei vieți așezate, să-i înțeleg mai bine pe cei care preferă o astfel de viață în locul uneia răzvrătite și nesupuse, să fiu mai îngăduitoare cu aparenta lipsă de logică a ritualurilor și ceremoniilor religioase. Nu știu dacă aceasta a fost intenția autoarei sau, în cazul meu, i-a ieșit… pe invers (pun intended). 

Legături spre alte lumi: 

✅ „Nesupunere” se găsește la editura Storia Books, fiind tradusă de Alina Marc-Ciulacu.
✅ Melodia de pe fundal se numește „Rouă” și este creația lui Tarfin.
✅ Fotografiile sunt realizate de mine și le găsiți rătăcite pe-aici pe Instagram @colorblissu.

Cărți & Luluri: holeră, năpastă și ferma animalelor

N-aș putea promite că într-o zi voi deveni om serios și că voi scrie despre cărți cum s-ar cuveni. Mă rezum la câteva idei de-a valma, fără prea multe filtre și fără concluzii relevante din punct de vedere literar. Mi-aș dori în schimb să îmi mai notez unele idei în timp real. Dar încă n-am stăpânit arta scrisului în mișcare și adevărul este că nici sufletul nu mi-e suficient de boem încât să-mi scot carnețelul oricând-oriunde și să-mi las ideile să zburde. Aș vrea eu. 

Dragostea în vremea holerei – Gabriel Garcia Marquez

Romanul este prezentat ca fiind „una dintre cele mai frumoase și mai tragice povești de dragoste din literatura universală” și încerc să fac abstracție de această perspectivă. Dar nu pot. De Marquez m-am îndrăgostit într-Un veac de singurătate, însă pare c-a fost doar o aventură de-o noapte, cât m-a ținut atunci lectura. Am regăsit și aici măiestria cu care Marquez își capturează cititorii (da, ca pe o pradă), forța poveștii și a personajelor. Pot să intuiesc ce fel de corzi sensibile vibrează în oameni când citesc acest roman. Doar că mă deranjează romantizarea obsesiei față de o altă persoană și echivalarea unei relații toxice cu „iubirea care învinge barierele timpului”.

Prea ne aberăm noi, oamenii, câteodată… Cu iubiri neîmplinite care durează 50 de ani și idealuri de noblețe sufletească concretizată în fapte contradictorii. Cu „Un veac de singurătate”, Marquez are meritul de-a fi făcut poveștile de dragoste atât de scârboase și sub nici o formă acceptabile din punct de vedere moral, social și cultural, încât nu prea ne-a trecut prin cap să le romantizăm și să le idealizăm, iar atenția a fost îndreptată către acele idei și întrebări care dau profunzime romanului. În „Dragostea în vremea holerei”, simt că l-am pierdut printre toate născocirile astea vizavi de cum e dragostea, în care nu mă pot regăsi și pe care, de altfel, recunosc, le desconsider. Altfel, am auzit că e o carte de căpătâi pentru mulți, așa că. 🙂 

Năpasta – I.L. Caragiale 

A durat o vreme până să ajung și la „Năpasta”. Dramă, ne-dramă, Caragiale avea darul de a surprinde absurditatea cotidianului și ițele întortocheate pe care oamenii și le țes singuri.

Din „Năpasta” mi-au rămas câteva idei: cum că oamenii, chiar și cei „simpli”, cum ne place nouă să ne gândim la țăranii de altădată, sunt complicați și complecși sau cum că suferința și obstacolele îi pot nărui pe unii și-i pot întări pe alții. Anca se căsătorește cu cel pe care-l bănuie a fi criminalul primului ei soț. Și stă în noua căsnicie ani buni, cu determinare, în încercarea de a(-și) dovedi că Dragomir este, într-adevăr, criminalul.

Dacă ar fi să faci un rezumat, „Năpasta” sună a telenovelă țărănească. Dar psihicul personajelor îl simți a fi autentic, iar motivele lor sunt puternice și bine ancorate în contextul social și în drama lor personală. Am descoperit un alt Caragiale și mă bucur că am citit „Năpasta”, fie și acum, când poate clasicii noștri nu mai reprezintă o curiozitate. 

Ferma animalelor – George Orwell 

După „1984”, acest micuț roman, distopic și el, a părut o lectură ușoară. Încă din primele pagini ai senzația că citești o fabulă. De altfel, titlul original al cărții a fost Ferma Animalelor: O fabulă. O critică a revoluției bolșevice, printre rânduri, îmbrăcată în piele de animale. Să-i faci porci pe politicieni nu-i vreo invenție metaforică, e doar o exprimare mai directă a lui Orwell :))

Lupta pentru putere și ascensiunea politică a lui Stalin sunt ilustrate aici (și) prin explorarea vidului de putere. Când „inamicul” comun este înlăturat (ființa umană în fabula noastră), pe fondul acestui spațiu rămas gol, fie se dezlănțuie o nouă luptă pentru putere care va dezechilibra colectivul, fie acest spațiu este umplut de o nouă forță politică (sau de un nou opresor, Stalin în realitatea istorică). 

„Toate animalele sunt egale, numai că unele animale sunt mai egale decât altele.” – rezumă perfect mecanismele unei societăți în care un grup privilegiat șterge pe jos cu ideea de egalitate, răsturnând după bunul plac semnificațiile unor concepte și idealuri îmbrățișate de restul animalelor, murdărindu-le în proces și golindu-le de semnificație. Am senzația că atât timp cât vor exista politicieni avizi de putere, „Ferma animalelor” va rămâne un roman relevant.


Photo by Shraddha Agrawal on Unsplash

creativitate pe bandă rulantă

Conceptul de creativitate pe banda rulantă - becuri înșirate, câteva aprinse

Mă gândeam zilele trecute la cum ar fi să renunț la Social Media, măcar o vreme, la cum nu prea e fezabil, având în vedere natura activităților mele profesionale, la cum aș găsi cu siguranță soluții, dacă aș fi foarte decisă, la cum nu sunt, de fapt, decisă. Mergând spre stația de autobuz, mi se rostogolesc gândurile mai departe la cum avem toate aceste noi profesii, la care nici nu puteai visa când erai copil. Ți-ai dorit cândva să fii creator de conținut, să generezi idei creative care să crească cifre de afaceri? 

Este, desigur, un privilegiu să fii plătit pentru ce-ți coace mintea, pentru cum ți se așază cuvintele în pagină, pentru cum așterni elemente de design într-o mare de biți. Pentru idei și pentru implementarea lor. În același timp, mă gândesc, punându-mi masca pe față și urcând într-un 35, la cum, în ciuda evoluției activităților profesionale și a unei tot mai crescute frecvențe a profesiilor de natură intelectuală și creativă, procesele de muncă au încă acel caracter al benzii de producție. 

Zilnic, pentru un anumit număr de ore, mai mult sau mai puțin același (în funcție de politicile companiei și flexibilitatea programului de lucru), livrezi creativitate pe bandă rulantă. Idei creative cuantificate – cantitativ, calitativ (în cazurile fericite) și în rezultate generate (profit). Dacă muncitorului din fabrică îi treceau prin mâini 15 piese de mașină într-un oarecare interval de timp, acum fabrici și tu 15 idei, texte, imagini etc, într-un interval de timp stabilit extern. Lupta aceasta contra-cronometru, specifică majorității proiectelor de care diverse echipe de oameni se ocupă în zilele noastre, vine de multe ori ca o urmare a unei aprecieri defectuoase a timpului necesar activităților propriu-zise. Căci este, într-adevăr, greu să stabilești un „timp alocat” pentru idei și procese creative. 

Cum s-ar spune… Ai 10 minute la dispoziție să vii cu 5 idei creative și inedite, pe care ulterior să le și poți aduce la viață într-un mod eficient, în alte minute alocate, implementare care mai apoi să aducă profit. 

Doar că noțiunea de creativitate intră în contradicție directă cu îngrădirea libertăților de orice fel, cu limitările impuse din exterior sau din interior. Însăși ideea că trebuie să generezi ceva creativ, dar respectând un anumit interval de timp, reprezintă un inhibitor puternic. 

E o luptă cotidiană cu astfel de blocaje și știi, în adâncul sufletului, că nu sunt niciodată cele mai bune idei, că era o scânteie acolo pe care ai simțit-o, dar pe care n-ai avut timp să o descoperi, să o dezvolți, să o crești. Însă ceasul ticăie, termenul de livrare e alaltăieri, următorul task e în așteptare pe bandă. 

Partea bună în toată derularea de solicitări e faptul că înveți rapid că „lipsa de inspirație” e doar o scuză, că dacă te așezi și creezi, fără să aștepți să te lovească inspirația în creștetul capului, vei crea – ceva, orice. Poate (cu siguranță) nu cea mai bună creație a ta, dar ceva de la care poți porni și poți crește. Înveți să îți depășești blocajele și inhibițiile de mic geniu creator. 

Partea mai puțin bună e că nu vei avea niciodată timp să crești și să dezvolți ideile respective la adevăratul lor potențial. Și te confrunți zilnic cu insatisfacția creației neșlefuite, neterminate, imperfecte și incomplete. O veșnică nemulțumire și conștientizare a tuturor lacunelor tale creative. La care oricum nu ai timp să te chiar gândești. 

Cobor din 35 și-mi pierd șirul ideilor. 

Cărți & Luluri: Puterea de Naomi Alderman

puterea naomi alderman

E ciudat să citești despre o „lume inversată” și să-ți dai seama – destul de repejor – că citești fix despre lumea în care trăim. Ideea că poate nu genul în sine – masculin ori feminin, ci separarea, distanțarea și setea pentru putere sunt cele care generează violență și discriminare mi s-a părut curajoasă acum, într-o societate în care feminismul e tot mai prost înțeles, ba de unii, ba de altele.

„Puterea” e distopie ca la carte și ne propune un exercițiu de imaginație: cum ar fi dacă într-o bună zi femeile ar căpăta un avantaj biologic, o putere „electrizantă”, care le-ar permite dominația fizică, implicit socială asupra bărbaților? Iar răspunsul autoarei e brutal: lumea ar fi cam cum este (sau era până) acum, doar cu rolurile inversate. Strict din această perspectivă, ai senzația că citești o carte bine încadrată în curentul feminist: citind unele secvențe din roman te șochează violența interacțiunilor umane. Fiind inițiate de femei, unele acte par de-o cruzime ireală, în timp ce aceleași acte, în lumea reală, făcute de bărbați, nu prea ne (mai) miră. Timpul normalizează orice. Totuși, „Puterea” nu-i un roman feminist, din punctul meu de vedere. Și cred că acesta e meritul autoarei. Imaginând această lume în care rolurile se inversează, a reușit să tragă un semnal de alarmă. Frustrările unei vieți trăite în inferioritate pot duce adesea la săvârșirea altor abuzuri. Având „puterea”, femeile ajung la rândul lor tiranice, violente, insensibile la suferințele celuilalt gen. Cu alte cuvinte, nu-i vorba de gen, ci de putere și de cum alegem să o gestionăm. Titlul e cât se poate de clar 🙂 

Mi-a rămas încă vie în minte dezbaterea de la clubul de lectură al editurii Storia Books și încă nu știu cui aș „recomanda cu încredere” cartea. Poate oamenilor echilibrați și cumpătați (?). Nu știu. Doamna Rodica avea dreptate când spunea că impactul cărții poate varia foarte mult și mesajul poate fi interpretat în numeroase feluri. Anumite persoane, adeptele unui feminism mai pătimaș, să zicem, ar putea simți răsturnarea aceasta de situație ca pe ceva dezirabil, o mult așteptată „răzbunare”, în timp ce anumite persoane, unii mai speriați, care se simt amenințați de emanciparea femeii, ar percepe întâmplările din roman ca pe-o confirmare a propriilor temeri sau prejudecăți. 

Totuși, întrebările pe care le ridică și conversațiile pe care le poate genera mi se par suficient de  importante încât să… nu-mi chiar pese de extremele astea. Fiecare e responsabil de ce pricepe sau alege să priceapă. Sunt discuții pe care oricum trebuie să le avem ca societate și cartea e valoroasă din acest punct de vedere. 

Altfel, asemănarea cu mai faimosul roman „Povestea slujitoarei” de Margaret Atwood – în tonul scriiturii, în atmosfera și cadrul distopic, chiar și în detașarea și răceala narațiunii în raport cu personajele… nu sunt neapărat pe gustul meu; nu-mi displac – dar cum spuneam, cred că altul e meritul autoarei Naomi Alderman, dincolo de faptul că a fost influențată și îndrumată de Margaret Atwood. Aș îndrăzni chiar să afirm că am trecut cu vederea bucăți din „Puterea” care nu-mi sunau deloc bine din punct de vedere literar (romanul se simte slăbuț scris pe alocuri) tocmai pentru că ideile și tabloul de ansamblu mi se par relevante, iar mesajul e… puternic. 🙂 


Dincolo de lulurile mele, poate ar fi util să rămână pe-aici și câteva informații punctuale:

Titlu: Puterea / The Power
Autoare: Naomi Alderman
Traducătoare: Miruna Voiculescu
Recomandată: +18 ani

Prezentare (via Storia Books):

În Puterea, lumea e un loc familiar: băiatul nigerian bogat care lenevește pe marginea piscinei părinților; copilul aflat în plasament, ai cărui părinți adoptivi își ascund adevărata fire în spatele religiei; politicianul american ambițios; fata dură de pe străzile Londrei, care provine dintr-o familie atipică.

Din senin apare însă o forță nouă, vitală, care se răspândește cu viteză și care face ca destinele personajelor să se împletească cu consecințe devastatoare. Adolescentele își descoperă o putere fizică uriașă – pot provoca o durere atroce și chiar moartea. Astfel, printr-o mică întorsătură a naturii, lumea este repornită de la zero.

Traseu spre Vârful Giumalău

Vârful Giumalău

Din Rarău, spre Vârful Giumalău

Dimineață rece și înrourată, Snoopy alergând de ici-colo, fermoarul cortului stricat (parcă ne-am chinuit seara să-l închidem). Și un entuziasm încă adormit: urma să ne îndreptăm spre Vârful Giumalău. Din zona de campare din Rarău, descoperită cu o seară înainte, ne adunăm lucruri și ne adunăm pe noi. Suntem la prima întâlnire cu Munții Rarău, poate c-am sosit oarecum nepregătiți. Nu-l știm nici pe Giumalău, nu-i știm nici pădurile minunate, nici potecile prin jnepeniș, nici marea de afine ce ne aștepta pe-acolo. 

trasee Munții Rarău - Giumalău
De la Cabana Rarău

Coborâm pe Transrărău, parcă văzusem la urcare niște marcaje turistice. Traseul spre Rarău începe, pentru noi, din Șaua Fundu Colbului (Colbul e firicelul de apă pe lângă care urcăm o bucată de drum). Pe dungă roșie, vom merge preț de câteva ore, spre Vârful Giumalău. 


Informații utile:
Durata traseului, din Șaua Fundu Colbului (cu intrare de pe Transrarău) până pe Vârful Giumalău, e de vreo 2-3 ore la dus. Vorbim deci de un traseu de-o zi, ce îmbie la pauze și bucurii printre afine și prin codri, fără grija timpului. Distanță: aprox. 5 km (deci cam 10 dus-întors), iar diferența de nivel e de vreo 500 metri. 

Părăsim destul de repede porțiunea de drum, după ce ne aprovizionăm cu apă proaspătă și rece (izvor pe partea stângă, la urcare, îți dai seama după firicele de apă de pe drum care devin tot mai pronunțate). Și intrăm în pădure. Pădurea asta ce-o străbați pentru a ajunge pe Giumalău parcă-i scoasă din povești. Îmi rămâne prin suflet și prin amintiri. 

traseu Giumalău

Ne mirăm la mușchii și vegetația ce se scaldă prin lumină, pe alocuri. Mai ieșim din pădure, mai întâlnim indicatoare și ghidușim cu Snoopy (e greu să nu-ți fie drag, chiar și știind acum că la întoarcere urma să se scalde în… bălegar). :)) 

Spre Vârful Giumalău
Snoopy, Tarfin și fundulețul lui Stewie

Cândva, pe neștiute și nesimțite, ne trezim prin jnepeniș, ca un ocean verde, labirintic. Traseul spre Vârful Giumalău nu e greu din punct de vedere tehnic. Dar poate te bate soarele fix în cap, poate încă dormi, poate îți scade glicemia printre jnepeni sau îți vine să te rostogolești printre afine, iar urcarea asta lină și continuă poate fi și o provocare. 🙂 

Giumalău - prin jnepeniș

Stăm o vreme aici, la mesele din vârf. Nu mai știu dacă mâncăm; poate ronțăim ceva. Acum soarele ne bucură, când bătăile inimii s-au liniștit, iar corpul și-a găsit ritmul. 

Vârful Giumalău
Vârful Giumalău
Vârful Giumalău

Pe firul amintirilor, cred că la întoarcere m-am bucurat cu adevărat de pădurea dintre Giumalău și Șaua Fundu Colbului. Când ieșim de sub protecția ei, dăm nas în nas cu nori plimbăreți, gata de ploaie.

View this post on Instagram

O nouă definiție pentru "vreme bună" 🙂

A post shared by Iulia Marc (@colorblissu) on

Nu ne grăbim, stăm aici o vreme, la marginea pădurii, căscăm ochii și mintea. La reîntâlnire, Transrarăul strălucește.

Transrarău

Munții Rarău: Transrarău, Piatra Șoimului și Pietrele Doamnei

Munții Rarău - Pietrele Doamnei

O primă întâlnire cu Munții Rarău

Prin Munții Rarău – Giumalău îmi doream să ajung de când eram prin gimnaziu și-mi petreceam verile prin Moldova și prin zona Bucovinei. Cred că mă atrăgea sonoritatea și nota admirativă, subtilă, din glasul localnicilor când își depănau vreo scurtă amintire din Rarău. Și-apoi, în Durău mergeam an de an (fără a urca și pe Ceahlău), iar în mintea mea cele două toponime și-au împletit destinele. 

I. Transrarău, încă un drum cu emoții

Zâmbeam prin Pojorâta, pe măsură ce devenea evident că ne îndreptăm spre, iar mai apoi că suntem pe Transrarău. Câte drumuri pitorești în țara asta! Nu doar trans-urile (Transfăgărășan, Transalpina, Transbucegi, Transapuseni), ci toate șerpuirile de pământ și piatră ce-și fac loc printre munți de sute sau mii de ani. Pe cât de frumos, pe atât de periculos pe Transrarău. O dată: îți fug privirile în stânga și-n dreapta. Să te aștepți că și celorlalți șoferi li se întâmplă cam același lucru. Apoi, drumul e îngust, serpentinele la ele acasă. La fiecare curbă, te aștepți să se deschidă priveliștea. 

Anticipația asta va fi pe deplin răsplătită odată ce ajungi la punctul de belvedere (chiar înainte de Șaua Poiana Șoimului, imposibil de ratat). Aici parchezi mașina, ca toți ceilalți. Nu pentru că îți place efectul de turmă, ci pentru că nu poți rezista tentației: doar cinci minute, doar o gură de aer și praf de frumos în ochi. De aici, se vede Piatra Șoimului. Peste puțin timp, vei admira vârfuri muntoase și culmi deluroase de-acolo, de pe Piatră. Și le vei zâmbi din depărtare omuleților care se vor opri și ei, la rândul lor, aici. 

Munții Rarău – Piatra Șoimului, Pietrele Doamnei. Fotografia nu e făcută de la punctul de belvedere, ci de undeva dinspre Giumalău (cred).

De la punctul de belvedere, mai înaintăm cu mașina preț de câteva minute. Spre Cabana Rarău / Hotel Alpin Rarău. Pentru cei care vor să pună cortul, e bine de știut că există zonă de camping (cu vreo două foișoare acoperite și o toaletă clasică, românească), chiar pe partea dreaptă a drumului, cum urci spre hotel, cu vreo două-trei curbe înainte. 

Am avut spectacol sus, pe cer 🙂

II. Piatra Șoimului

De-aici, de pe Piatra Șoimului, am admirat două seri la rând apusul și liniile orizontului. De la șosea, din apropiere de Cabana Rarău e un traseu de… nu mai știu cât, între 5 și 15 minute. Ajungi îndată. Tu și mulți alții. Partea bună e că pe măsură ce se lasă frigul și coboară soarele, se răresc și oamenii. Sau rămân mai degrabă cei ce-și îndreaptă atenția către spectacolul ăsta de-ți taie răsuflarea… 

Au fost momente dintr-acelea pe care doar ochiul uman le poate surprinde cu adevărat. Fotografiile, filmările nu prea reușesc să redea finețea luminii ce cădea pe munți, văi și dealuri.

Apus Munții Rarău
Munții Rarău apus
Munții Rarău golden

III. Pietrele Doamnei 

Ca circuit, Pietrele Doamnei se transpune în două ore de plimbare prin pădure și cățărat pe stânci. Două ore dus-întors, așadar, cu pornire tot de la Cabana Rarău. Pe măsură ce cățăram Pietrele Doamnei, încercam să mi le imaginez pustiite, fără hohotele de râs, fără părinți răstindu-se la copii. Munții Rarău – Giumalău sunt probabil printre cei mai accesibili din țară din punct de vedere turistic. Ajungi și treci cu mașina prin inima lor. Așa se face că era plin de familii pe-aici. 

Traseul spre Pietrele Doamnei, chiar și bucata de cățărat pe stânci, pe lanțuri, nu-i greu în sine. Însă e o adevărată provocare și emoție când sub talpă (și imediat mai jos de tine) e mâna unui copil căruia nu-i zice nimeni că nu e în siguranță să stea sub un adult, pe stâncă, că ar trebui să păstreze distanța etc. Părinți inconștienți care își ceartă copiii pe nedrept sau părinți inconștienți care nu-și îndrumă copiii pentru a-i ține în siguranță. Pietrele Doamnei sunt minunate. Doar că traseul, accesibil fiind (cel puțin partea de început) este subestimat. Așa ajungi să te minunezi pentru o vreme mai degrabă de haosul, agitația, emoțiile, încălțămintea, fricile și inconștiența turiștilor buluciți pe stâncă, decât de loc și de priveliștea ce ți-o oferă. Priveliștea este, totuși, memorabilă… 🙂

„Eu nu am spirit competitiv”

spirit competitiv

M-am tot gândit în ultima vreme la treaba asta, la cum exacerbăm sau ne dezicem de spiritul nostru competitiv. Dorința de a câștiga, de a fi mai bun (decât alții) e firească. În timp ce unii se jenează de ea, alții și-o neagă (doar că dă pe-afară și sunt incomode momentele respective) sau și-o manifestă într-o extremă agresivă, nepotrivită situației noastre actuale de maimuțe sociale. Cred că nu prea reușim să ne înțelegem propriile porniri competitive. Eu sigur nu mi le-am înțeles de-a lungul anilor. 

Am trăit o bună parte din viață cu ideea asta în cap, cum că „eu nu am spirit competitiv”

O posibilă explicație ar fi faptul că ideea de competiție e adesea asociată cu un „celălalt”. Și adevărul e că nu prea m-a interesat în mod activ să fiu mai bună decât alții în funcție de diverse criterii stabilite de niște alții de care iar nu mă interesa prea tare. Privind în urmă, îmi dau seama că – evident – spiritul competitiv l-am avut dintotdeauna și, în funcție de subiectul de interes, mi-era chiar bine dezvoltat. Doar că cele mai relevante competiții au fost cu mine însămi. Iar asta nu prea se încadra în conceptul de spirit competitiv așa cum era el înțeles în sensul clasic. 

Când ești în competiție tu cu tine, cu propriile tale slăbiciuni și strategii, nu ideea de a-i depăși pe ceilalți te fac să zbârnâi, ci ideea de a-ți depăși propriile limite. Și zbârnâi intens și cu patos, doar că e o competiție aparent tăcută, neștiută, nevăzută. Chestia asta combinată cu faptul că oricum mi se pare că oamenii nu știu să piardă, iar eu sunt un burete emoțional și mă simt prost, până la suferință, pentru pierderea lor și apoi pentru incapacitatea lor de a gestiona absența câștigului, m-au făcut să-mi pun singură frână în situații competiționale. Să nu dau tot ce pot.

Dintr-un soi de jenă? 

Jenă că poate chiar aș fi mai bună decât unii și apoi m-aș simți prost pentru că oricum mie nu-mi chiar pasă, în timp ce poate pentru unii e chiar importantă competiția respectivă în sine? Și apoi cine știe cum reacționează și suferă? etc. Nu știu. Poate. 

Din lene? 

Oh, da. Am fost mereu de părere că trebuie să-ți păstrezi energia pentru lucrurile care contează cu adevărat…

Problema este că în timp, neștiindu-ți limitele reale, auto-frânarea (indiferent care-o fi motivul pentru care o faci) se transformă în nesiguranță. În timp, de la atâta abținere de la a da tot ce poți, nu mai știi ce și cât poți. Așa că te simți nesigur. Și riști să rămâi la infinit în bucla asta. Nu e vorba că n-ai spirit competitiv, ci că nu ți l-ai exersat. Nesiguranța se manifestă la unii în forme pasiv-agresive (oamenii ăia cărora le pasă, în mod vizibil, de „cine câștigă”, dar încearcă să-și înăbușe tendințele și devin ciudoși, frustrați și tensionați), iar la alții prin evitare. 

Nu m-a ajutat nici faptul că am un soi de anxietate generalizată. Competițiile, în mod special, îmi generează o anxietate cu privire la reacțiile oamenilor. Am evitat cât de mult am putut activități ce implicau board games, de exemplu, tocmai pentru că mă incomodează incapacitatea oamenilor de a se bucura de competiție într-un mod sănătos, de a o vedea ca pe o provocare personală, dar în context social, cu potențial distractiv. Mereu sunt vreo câțiva tensionați, nervoși, nemulțumiți, agitați. E multă dramă în orice soi de competiție, indiferent cât de mică și aparent nesemnificativă ar fi. Sunt puțini oameni care își asumă 100% propriul spirit competitiv și o fac într-o manieră sănătoasă, una care să îi angreneze și pe restul în competiție, dar care să nu genereze conflict sau atitudini pasiv-agresive, ci dimpotrivă. Foarte puțini. Mi-a luat multă vreme să îmi dau seama că nu competițiile în sine le evitam (sub convingerea că eu nu am spirit competitiv și că lasă, că sunt destui care să se zbată), ci incapacitatea oamenilor de a le gestiona și tot disconfortul emoțional asociat. 

Mi-am (re)descoperit spiritul competitiv tocmai prin jocuri – laser tag, paintball, board games, prin jocuri de evadare sau parcuri de aventură etc. Am fost uimită când am conștientizat că, de fapt, îmi place să concurez (și) cu ceilalți, nu doar cu mine și cu propriile-mi limite. Oricum toți concurăm cu ceilalți, că ne dăm seama sau nu; e firesc și normal. Am descoperit, de fapt, plăcerea în sine de a fi într-o competiție fățișă cu alții, într-o manieră constructivă. Când dai tot ce poți, indiferent cât de stupidă e miza și chiar indiferent de cine va sta pe podium. Când competiția vă forțează pe toți cei implicați să vă depășiți propriile limite individuale, în timp ce încercați să-i depășiți pe ceilalți. Poate că a fost nevoie de contextul potrivit și de oamenii potriviți. De fapt, cu siguranță a fost nevoie de contextul și oamenii potriviți. 🙂 

Acum… cred că ne oprim prea devreme din joacă. Adulții ar trebui să se joace pentru a învăța să-și înțeleagă și să-și gestioneze spiritul competitiv. Care-i acolo, nu există că „nu-l ai”. Ci doar că e prost înțeles sau prost manifestat. 

Cam atât. 

Cum era muzica î.e.n.? | Călătorii muzicale în timp (2)

Mi-e destul de dificil să mă conectez la modul real la melodiile create înaintea erei noastre. Ca exercițiu de ascultare sau ca experiment muzical – sigur, e fascinant. Ajută și faptul că există artiști contemporani adepți ai muzicii arhaice, pe care o reinterpretează și o readuc la viață. Sunt ca o punte de legătură între omul de azi și cel care a trăit în urmă cu mai multe veacuri sau chiar milenii. 

Chiar și în interpretările muzicale mai mult sau mai puțin fidele, precum cele de aici, există așadar acel filtru: cântăm și simțim muzica prin prisma a ceea ce suntem azi, a cunoștințelor acumulate (inclusiv despre muzică) pe care le deținem azi; interpretăm muzica de atunci cu abilitățile de acum.  În ciuda acestui „acum”, muzica aceasta îmi rămâne străină; deși… există, pe alocuri, fragmente și linii melodice care au trecut de bariera timpului și mi-au spus… ceva. 

Cu cea mai veche piesă muzicală descoperită până la ora actuală (veche de aprox. 3.400 de ani!), m-am mai obișnuit între timp. Și adevărul este că, într-o oarecare măsură, această înstrăinare de care ziceam mai sus are la bază, în mod cert, și lipsa de familiarizare – dincolo de diferențele noastre, ca oameni din veacuri diferite… Așa că mi-am propus să mi le fac familiare și pe celelalte. 🙂 

Corul din tragedia greacă „Oreste” de Euripide

Din secolul al V-lea î.e.n., ne-a rămas un scurt fragment coral din tragedia greacă Oreste de Euripide. La fel ca Eschil și Sofocle, Euripide a contribuit și el la dezvoltarea teatrului antic. Una dintre măsurile luate și de el a fost tocmai reducerea rolului deținut de cor. Partea bună este că un fragment a supraviețuit timpului: corul femeilor din Argos se roagă de zei să aibă milă de Oreste, să nu-l lase pradă nebuniei căci… și-a ucis mama, pentru a-l răzbuna pe Agamemnon, tatăl său.

Oamenii înțelegeau cu totul altceva prin tragedie, așadar; de aici poate și dificultatea de a empatiza în trăirile muzicale. Linia melodică are însă ceva dubios care îmi atrage atenția, dincolo de tonul de jale și tânguire… 🙂

Imnul către Apollo 

În tezaurul oracolului de la Delphi au fost descoperite două Imnuri către Apollo. Acestea datează aproximativ din anii 120-130 î.e.n. și au fost gravate pe marmură, la vremea respectivă, de către doi atenieni (numele unuia dintre ei era Limenaios). Se aude aici o intonație evlavioasă care pare să fi stat la baza muzicii religioase din secolele ce-au urmat. Probabil că m-aș putea obișnui însă cu instrumentalul piesei. 

Imnul către Nemesis 

Cam din aceeași perioadă, de prin secolul al II-lea î.e.n., ne-a mai rămas și Imnul către Nemesis. A fost descoperit pe papirusuri bizantine, de către Vicenzo Galilei (1520 – 1591) – care da, era tatăl mai celebrului Galileo Galilei. Au fost descoperite atunci, de fapt, două imnuri grecești care i-au fost atribuite lui Mesomede din Creta (Imn către Nemesis și Imn către soare), precum și Imnul către muză – autor necunoscut. 

Una dintre cele mai reușite interpretări pare să fie cea realizată de Ensemble de Organographia. Aici, clar, vocea este acea punte de legătură care îți apropie muzica altei ere…


Notă: Nu am cultură muzicală, iar de-o vreme, la fel ca majoritatea celor din jurul meu, mi-am pierdut capacitatea de a asculta muzică. Mă tot frământă pierderea aceasta, faptul că „dăm drumul la niște muzică”, „punem muzică”, lăsăm „să meargă muzica pe fundal”. Rar, ascultăm. Și cum am o nevoie ciudată de-a începe cu începutul orice, poate îmi fac timp să încep iar să ascult muzică. Și încep… de-acum 3.400 de ani. Iar aici adun ce găsesc: Călătorii muzicale.