Să mergeeem: Cascada Cailor (nah) și Muzeul Rădăcinilor | Ziua 6

Muzeul Rădăcinilor

Cascada Cailor și Muzeul Rădăcinilor

Urma să lăsăm ploile Pietrosului în urmă și să ne îndreptăm spre alte zări. Păreau mai senine. Păreau și mai anoste, dacă e să recunosc. Urma să vizităm Cascada Cailor și tot soiul de muzee cu și despre lemn. Cu o oboseală ce parcă-mi sfărâma oasele, senzația de entuziasm părea a fi mai potolită. Era acolo, dar în fundal. Dintre toate, mă rodea doar curiozitatea: cum o fi ăla un muzeu al rădăcinilor? 

I. Dar înainte de orice, ziua 6 e despre cum NU am ajuns la Cascada Cailor 🙂

Mi-am dat seama recent că am cărat cu mine, poate vreo câțiva ani, inconștient, o oarecare aversiune față de cascade. Creierul nu face întotdeauna cele mai fericite (nici măcar adaptative) asocieri din lume. Nu eram foarte impresionată de ele, de cascade, deci (sigur, între timp, s-a schimbat narațiunea). La momentul respectiv, am ajuns pe-un drum spart și neprietenos cu burta mașinii, am calculat că ar fi de mers pe jos vreo oră – două până la cascadă. Deasupra ei, niște nori întunecați își făceau numărul. Alegerea a fost dacă să mergem la cascadă și să ne murăm (din nou), renunțând la altele de pe traseul zilei, sau să ne vedem de drum. Așa că ne-am văzut de drum. Oricât de frumos a fost în ziua precedentă pe Vf. Pietrosul Rodnei, prin ploaia torențială in-fi-ni-tă 🙂 , acum era prea devreme și prea dimineață pentru încă o ploicică, fie cât de mică. Iar papucii ne erau încă prea uzi. 

p.s. Cascada am auzit, însă, că-i tare frumoasă (e și cea mai mare din România, cu o cădere de apă de 90 m). Și că merită o vizită! Se ajunge totuși ușor la ea, inclusiv cu telescaunul din stațiunea Borșa. Pe noi ne așteptau alte drumuri… 

Info utile: Plimbarea cu telescaunul se face vara între orele 09:00 – 18:00 și costă 30 lei dus-întors / persoană. Drumul se continuă și pe jos, vreo 15-30 min, traseu ușor. 

II. Muzeul Rădăcinilor 

L-am zărit pe Google Maps, la un zoom-in pe hartă, iar denumirea mi-a atras atenția. Am găsit apoi rapid și un reportaj făcut de Digi24 prin anul 2015, cu suficiente informații cât să pricepem dacă ar trebui sau nu să căutăm curtea omului. Cam așa cum am presimțit, Muzeul Rădăcinilor nu este doar / chiar un muzeu. Domnul Ștefan Grec, fost muncitor forestier, adună încă de prin anii ‘70… rădăcini (și nu numai). Cu mintea mereu curioasă, deși trecut de vârsta de 75 ani, caută și dă sensuri noi lemnului. Este nu doar un colecționar, ci și un desăvârșit artist. 

Cu vreo câteva rețineri, căci am simțit imediat că suntem la cineva acasă, pășim în curtea micului muzeu. La ferestre, prin pomi, pe garduri, zărim ineditele forme din lemn și zâmbim. Îi zâmbim și doamnei Tinuța care ne iese în întâmpinare, iar apoi artistului – care ne face bucuros turul casei-muzeu. Sunt vreo două camere ale casei + o anexă în curte » spații dedicate atât expoziției de rădăcini, cât și unor obiecte din Primul Război Mondial (grenade, căști, binoclu, măști de gaze) sau unor exponate cu specific tradițional (costume populare, obiecte casnice, fotografii vechi). 

Rădăcinile le-a găsit de-a lungul anilor prin pădurile din munții Rodnei și Maramureșului. Fără să le altereze forma inițială, le-a dat o nouă viață, inspirată din lumea satului, din folclorul românesc, din poveștile Pădurii. Așa că muzeul nu găzduiește simple rădăcini, ci îi găzduiește pe Ioan Vodă cel Cumplit și Muma Pădurii, Șarpele încolăcit, Fiara din adâncuri, Crocodilul Dracula sau Creierul Pădurii. 

Dincolo de exponatele de muzeu, care surprind prin originalitate, m-am simțit chiar onorată să-l întâlnesc pe Ștefan Grec. Sunt (tot mai) rari oamenii care își pot dedica timpul unei pasiuni atât de neobișnuite, pentru o perioadă îndelungată – cât o viață de om, până la urmă. Au trecut aproape 50 de ani de când a ridicat de la pământ prima rădăcină și a văzut mai mult decât un lemn contorsionat, de când a decis să le arate și celorlalți poveștile pe care le întrezărește în lemn. 

Muzeul Radacinilor Borsa

Vizita nu a durat mult. Poate o jumătate de oră, cu tot cu poze, căscat ochii și zâmbind încoace-ncolo. În desaga mea de explorări prin lume, Muzeul Rădăcinilor se amestecă printre locurile acelea simple și autentice, a căror existență am trăit-o, la rându-mi, plenar. Locuri în care prind, cu sufletul, rădăcini. 

E pentru toată lumea, însă? Probabil că nu. Îmi imaginez că unii oameni privesc prin curte și văd doar niște bucăți de lemn. Sau alții, după cum citisem un comentariu, sunt triști că n-au parcare amenajată. Dacă treceți pe-acolo, însă, opriți-vă să vedeți rădăcinile și să cunoașteți omul. Fără așteptări de turist în concediu. Doar cu mintea deschisă 🙂

Info utile: Muzeul Rădăcinilor se află la aprox. 20 km de Borșa, după pasul Prislop (cum mergi spre Cârlibaba). Punct de reper: localitatea Șesuri. Există un indicator, însă noi l-am ratat prima dată și ne-am întors. Parchezi mașina la drum, iar intrarea este din șosea, pe o mică uliță de pământ care duce direct în curtea familiei. Vizitarea muzeului este gratuită, dar se pot lăsa donații.

Google Maps

Monolog în doi

Aud involuntar monologuri – pe stradă, în autobuz, în diverse contexte sociale. Monologuri în doi. Când un om îi relatează vreunui prieten sau coleg, cu lux de amănunte – adesea irelevante, vreo întâmplare, vreo problemă. Când scopul nu e conversația, nu comunicarea, ci să-ți verși tu năduful. Când interacționezi fără a te conecta cu adevărat la celălalt. Căci dacă te-ai conecta pentru o secundă la el, ai vedea că nu-l interesează neapărat ce-ai zis tu și ce-a zis cea mai bună prietenă a ta, apoi care a fost replica ta și care a fost reacția ei. Ai vedea că îl interesează, poate, ce gândești și cum te simți, în mare. Că poate și-ar dori o conversație reală, nu să asiste pasiv și neputincios la expunerea unei piese de teatru. Poate de-asta îmi surâd noile tendințe în teatrul contemporan și/sau independent. Alea în care publicul nu stă ca un cartof, ci e implicat.

Poate ar trebui să-ți reamintești că deși ești personajul principal în propria-ți viață, nu ești personajul principal în general. Și că viața n-ar trebui expusă ca un monolog vărsat în creierul și-n sufletul unei alte persoane.

Suntem nemiloși unii cu alții. Ne folosim de resursele psihice și emoționale ale celor apropiați nouă ca niște veritabili paraziți, când ar trebui să le prețuim și să investim cu atenție în ele. Mi-e ciudă pe mine când mă trezesc vorbind. Când te trezești dintr-o dată și-ți dai seama că vorbești de-o vreme aiurea. Mi-e ciudă când mă surprind monologând tocmai pentru că am fost multă vreme creierul și sufletul în care și-au vărsat mulți năduful. Iar dacă la finalul monologului, unul dintre cei doi răsuflă ușurat, celălalt e împovărat de informații, emoții și cuvinte. Multe cuvinte.

Siddhartha – Hermann Hesse

Siddhartha a fost întâia mea întâlnire cu Hesse, după o nereușită încercare de-a citi Jocul cu mărgele de sticlă – carte la care urma să revin și care mi-e acum tare dragă. 

Personajul nostru, Siddhartha, fiu de brahman, crescut în puf și cu toate învățăturile la îndemână, este nemulțumit. Simte că stagnează; își începe, așadar, drumul inițiatic. Pleacă de-acasă și vagabondează o perioadă, doar pentru a ajunge la concluzia că simpla renunțare la bunurile materiale nu este suficientă, nu te aduce mai aproape de iluminare. 

“Knowledge can be communicated, but not wisdom. One can find it, live it, do wonders through it, but one cannot communicate and teach it.” 

Îl întâlnește pe Buddha, pe acel Buddha, care la vremea respectivă își transmitea învățăturile contemporanilor săi. Ce învață Siddhartha în urma acestei întâlniri este acel moment al cărții care mi s-a întipărit cel mai bine în minte. Oricât de excelente ar fi fost învățăturile lui Buddha, Siddhartha realizează că nimic nu poate înlocui experiența directă, trăirea efectivă. A învăța prin experiență, a învăța trăind – aceasta ar fi calea spre iluminare. Așa că își continuă călătoria. Învață plăcerile carnale și devine un iscusit om de afaceri. Renunță apoi din nou la tot, se retrage pe marginea unui râu…

“Have you also learned that secret from the river; that there is no such thing as time? That the river is everywhere at the same time, at the source and at the mouth, at the waterfall, at the ferry, at the current, in the ocean and in the mountains, everywhere and that the present only exists for it, not the shadow of the past nor the shadow of the future.”

Cartea este de o simplitate pe care nu am mai regăsit-o ulterior la Hesse. Simplitate care, da, înglobează învățături vechi de când lumea, filozofii de viață și idei în jurul cărora umanitatea gravitează de secole întregi. Renunțarea la Ego, Iluminarea, sensul vieții unui om – al acestui om. Similar cursului râului, curge și textul și povestea lui Siddhartha. 

Nu îmi este întru totul clar care mi-e nemulțumirea, așadar. Poate Paolo Coelho (vezi Alchimistul) mi-a alterat capacitatea de-a aprecia scriiturile „simple”. Poate mi s-a părut că preaaa era Siddhartha minunat, apreciat, frumușel și priceput la toate. Prea i se așterneau toate frumos în cale pentru ca el să evolueze. Sigur, povestea e una alegorico-metaforică. Însă, nu știu, mi-ar fi plăcut un Siddhartha mai autentic, nu unul idealizat. Poate drumul acesta inițiatic a fost atât de frecvent utilizat în literatură, cinematografie și alte arte, încât povestea lui Siddhartha mi s-a părut prea… clișeu. Poate dacă aș fi citit-o înaintea altora, mi-ar fi ajuns și mie la suflet, cum se pare că le-a ajuns multora. De altfel, textul curge plăcut, fiecare pagină își are doza proprie de înțelepciuni și adevăruri simple…

“I have had to experience so much stupidity, so many vices, so much error, so much nausea, disillusionment and sorrow, just in order to become a child again and begin anew. I had to experience despair, I had to sink to the greatest mental depths, to thoughts of suicide, in order to experience grace.” 

Pe Hesse l-am cunoscut, însă, mai îndeaproape și, simt eu, mai autentic, în „Jocul cu mărgele de sticlă”. Pe „Siddhartha” nu mi l-am putut apropia, nici metaforic, nici rațional, nici spiritual, cu toate că apreciez ideile ce răzbat din micul roman.

Un fel de [ciornă]

[niște gânduri scrise cândva, pe care am renunțat să le public, dar de care mă simt azi suficient de detașată pentru a le elibera din teancul de ciorne]

Nu știu. E un fel de presiune sub stern și o încordare a gâtului. O tensiune nervoasă, ca firicele mici încărcate electric, prin tot corpul. Apare din senin, uneori. Alteori, e alimentată de priza de gânduri, frânturi de gânduri ce nu-și găsesc astâmpărul, ce dau năvală și-mi ocupă spațiul mental, mă activează, mă seacă, mă determină, mă. Mă. Mă copleșesc. E un fel de nod în gât, de parcă m-ar invada potop de lacrimi. Ele, lacrimile, nu-și fac însă apariția, n-au motiv pentru a se dezlănțui. E doar un fel de senzație, nu e pe bune. Un fel de panică existențială, haos, avalanșă de idei și emoții concentrate într-o secundă. Și apoi încă o secundă… și încă una. Un fel de intensitate a trăirii ce-atinge praguri dureroase. E un fel de agitație incontrolabilă. Însă știu că e controlabilă, experiența își spune cuvântul, trec de pragul ăla insuportabil și apoi intensitatea scade. Odată cu ea, scade și agitația asta dureroasă. Răbdare, nu-i nici o grabă. Secundă după secundă.

E un fel de atac de panică domol, dacă așa ceva există. Unul bătrân, obosit, plictisit, apatic.

bombăneli #1

Mi-e rău fizic. Greață. Iar stomacul meu e destul de nesimțit de felul lui. Însă acum mi-e greață de lume, de oameni, de societatea asta absurdă, bolnavă și toxică pe care ne-am construit-o și în care ne-am resemnat să trăim. Că trăim într-o țară în care apucăturile misogine și abuzurile asupra femeilor (fie ele verbale sau fizice) sunt o normalitate, nu-i vreo surpriză. Nu-i pentru femeile de-aici cel puțin. Nu-i nici pentru fete și copile de 15 ani, căci învățăm de la vârste foarte fragede că trebuie să avem grijă. Iar dacă nu avem grijă, e vina noastră, desigur. Că agresiunile sexuale nu sunt luate în serios nici măcar de către autorități și de către ăia care ar trebui să ne protejeze, din nou, nu-i vreo mirare. Trebuie să se ajungă la crime și la astfel de cazuri odioase pentru ca societatea, în ansamblul ei, să reacționeze. Asta-i cu adevărat trist.

Voi mai #rezistați? Că mie chiar mi-e rău și simt că nu mai am nervi, energie și forță să mă lupt cu genul ăsta de mentalitate colectivă. Și să fie clar: societatea asta e a noastră, a tuturor. Suntem toți vinovați sub o formă sau alta.

Pentru ăia câțiva scârboși pe care nu i-am raportat la poliție când trebuia, căci am avut noroc de-un tată, o mamă și un unchi care m-au învățat să ripostez dacă nu mă simt în siguranță, iar pentru mine a fost totul ok în cele din urmă. Pentru toți needucații pe care nu i-am educat eu la momentul potrivit, pe motiv că mi-a fost rușine de rușinea lor, pe motiv că nu-mi doream să fiu văzută (iar) ca isterică și exagerată, că doar „nu te-a violat, numai a pus un pic mâna pe tine”. Pentru toate situațiile trecute cu vederea și jena de-a alerta autoritățile, de a-i familiariza și pe polițiști cu genul ăsta de probleme (adică: să priceapă că DA, cam ar fi o problemă că te lovește sau că s-ar putea să te violeze cineva!), pentru toate nopțile în care am auzit plânsete și urlete prin vecini și n-am făcut nimic. Pentru astea mă simt vinovată de-o vreme încoace. Mi-e silă că am contribuit la genul ăsta de societate – prin pasivitate, resemnare și toleranță vizavi de comportamente deviante.

Și sper din suflet să nu mai aud nimic de nici un referendum. După ani de zile în care s-au făcut toate eforturile politice pentru a ușura existența infractorilor, după valul de eliberări ale unor specimene de soiul jegului din Caracal, după toate măsurile de slăbire a justiției, vor acum să mă întrebe dacă aș prefera totuși pedepse mai mari pentru cazurile de viol, răpiri, pedofilie & co? Are you fucking kidding me?!?!

Greață.

Să mergeeem: spre Vf. Pietrosul Rodnei & Lacul Iezer | Ziua 5

Vf. Pietrosu Rodnei

Mi-am verificat cizmele de pe balcon. Prăfuite și crăpate de soare, aproape că-și cereau porția de potop. Până la urmă, Electric Castle nu a făcut decât să-mi educe toleranța la frustrare; iar dacă la un festival de muzică aceasta nu e o calitate absolut necesară, mi-a prins bine în vârf de munte.

Pietrosul Rodnei și-a lăsat o puternică impresie asupra mea. Discutam recent cu un om de-al munților despre cât de inutil-subiective sunt remarcile de tipul „cei mai frumoși munți din țară!”. Fiecare întâlnire cu muntele este o experiență unică și, probabil, irepetabilă. Nu avem criterii pentru „frumos”. A plouat cu gheață, a fulgerat în jurul adăpostului din vârf, la doi metri de noi, mi s-a făcut pielea de găină de la frig, a turnat cu găleata preț de 4-5 ore, timp în care am făcut traseul de întoarcere pe un drum inundat, cu apă ce-mi trecea de nivelul bocancilor, mi-erau picioarele răni și fiecare pas era o mare durere. A fost extraordinar de greu, extraordinar de frumos! N-aș zice despre Pietrosul Rodnei că e unul dintre cele mai frumoase vârfuri montane din țară, așadar. Aș zice însă că l-am trăit intens și mi-a rămas în suflet și-n minte…

Vf. Pietrosu Rodnei
Recomand genul ăsta de pelerină. Cu elastic la încheietură. Nu intră apa & ține de cald 🙂

I. Camping Pietrosul-Rodnei

Înainte de-a ne aventura spre vârf, am căutat și ne-am găsit, destul de rapid, un spațiu de camping. Nu știu cât de mult se caută momentan la noi în țară, însă parcă tot mai multe pensiuni și-au dezvoltat și această variantă de cazare: căsuțe sau spațiu pentru corturi și rulote. Dacă aveți în plan o urcare spre Vf. Pietrosul Rodnei, cu pornire din Borșa, probabil cea mai bună variantă e chiar „Camping Pietrosul-Rodnei”. Ne-am întins cortul în curte, ne-am îmbăiat și relaxat, pregătiți ca a doua zi să urcăm spre vârf.

Info utile: Str. Gârlei, nr. 36/C, Borșa | Număr de telefon: 0747 106 106 | Prețuri: căsuță – 2 adulți – 80 lei/noapte & cort – 2 adulți – 50 lei/noapte (deci ieși la 25 lei/pers.)

Vf. Pietrosu Rodnei

II. Traseu Borșa – Lacul Iezer & Vf. Pietrosul Rodnei (2.303m)

Se anunțau furtuni nu doar în aplicațiile din telefon, ci și privind cerul. Am decis că probabil va ploua, am ridicat din umeri, ne-am zis că mergem cât putem și ne-am pornit. Nu chiar la prima oră a dimineții, însă, ci pe la 10:30. Am pornit la pas din camping, însă drumul e practicabil cu mașina până mai sus de mănăstire – e asfaltat frumos adică și ne-ar fi „salvat” poate niște timp (cam 45 min). Însă cum, de obicei, am nevoie de vreo jumătate de oră de efort susținut până mi se adaptează corpul și îmi trec durerile de cap, cam pe când am intrat în rezervație, am putut să mă bucur de liniște, de priveliști, de munte… 🙂

Vf. Pietrosu Rodnei
Chiar la intrarea în rezervație, pe un teren privat, niște mistreți 🙂

Traseul este ușor din punct de vedere tehnic; până la Lacul Iezer faci practic o plimbare lungă și frumoasă pe un drum de munte. Dificultatea stă în diferența de nivel și durată. Sunt câteva ore de mers până la lac – poate vreo trei ore, la pas lejer, cu opriri pentru fotografii și pălăvrăgeli. Însă nu mai rețin exact. De la lac până pe vârf, încă vreo oră, probabil. Cu atenție la pași (pentru vipere) și opriri tot mai dese pentru admirat peisajul, am ajuns fericiți și entuziasmați la lac. Trebuie să analizez la un moment dat și euforia mersului pe munte, căci e mai mult decât o preferință și trăire personală.

Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei

O scurtă bombăneală: Cum e posibil ca după câteva ore de parcurs la pas traseul ăsta minunat, să ajungi la Iezer, să-ți consumi chipsurile și conserva de ton și să înghesui ambalajele și pungile rămase între crăpăturile formațiunilor de stâncă din jurul lacului? Adică, probabil că ești mai evoluat? Că nu arunci pe jos, oriunde. Ci îți lași gunoiul bine pitit între bolovani. Felicitări?

Da, m-am așezat acolo pe bolovan fericită. M-am ridicat nervoasă, bombănind degeaba.

Norii continuau să se adune dincolo de creastă, am deliberat rapid ce-i de făcut și ne-am zis că reușim să urcăm înainte să înceapă ploaia. Zona e incredibil de frumoasă, așa de-ți taie respirația. Ne-am îndreptat în pas grăbit spre vârf, așadar. Iar pe când am ajuns la micul adăpost, s-a dezlănțuit furtuna: cu fulgere la doi pași de noi (la propriu), cu ceață, iar apoi gheață. Am așteptat cuminți o vreme, însă știam ce promit norii: o ploaie s-o ținem minte 🙂

Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei

III. Și ne-a plouat…

Pe când coboram spre lac, a început să plouă torențial. Așa cu poftă. Să toarne. După 10 minute, la fiecare pas sărea apa din bocanci. Pelerinele și-au făcut însă treaba surprinzător de bine. În partea superioară a corpului eram uscați, nu intra strop de apă, atât timp cât ne țineam bine gluga pe cap. La picioare, altă poveste. Am stat vreo jumătate de oră lângă cabana meteo, dar cum nu părea că resursele norilor s-ar fi epuizat și, stând pe loc, ne prindea frigul, am pornit mai departe.

Și ne-a plouat torențial câteva ore neîntrerupt. Drumul de munte părea acum a fi albia un râu furios ce-și ducea poveștile la vale, spre Borșa. Curgea apa de pe munte, spre civilizație. Și noi cu ea. A fost greu și teribil de frumos. Pietrosul Rodnei mi-a testat toleranța la frustrare (și durere). Părea o ploaie infinită, un junghi în picioare la fiecare pas, nesiguranța de-a nu vedea unde calci, acceptarea faptului că nu, natura și vremea nu-i după cum ar prefera suflețelul tău, că suntem și noi aici, creaturi curioase, în voia unor forțe dincolo de puterea noastră de control. Și că nu putem decât să ne adaptăm și să le luăm ca atare. Să le vedem frumusețea, să le conștientizăm și respectăm forța.

Speri mereu la „vreme bună” când mergi pe munte. Dar adevărul este că provocările sunt cele care îți rămân în suflet și te călesc.

Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei

nocturne #7

Mi-a rămas gândul prin Roșia Montană, la oamenii de-acolo; încerc uneori să rezolv ipotetic problemele lumii de parcă m-ar ajuta să-mi înțeleg mai ușor propriile confuzii. Adevărul este că mi-e prea cald pentru a gândi. Cine-ar fi crezut că vara va deveni cel mai detestabil anotimp? 🙂 Insuportabil de cald. În anii trecuți, pe când temperaturile urcau atât de mult, făceam cumva să ajung în vârf de munte. Va trebui să mai aștept…

Să suport căldura și toate lamentările propriului meu creier. Să mă simt copleșită de lipsa de chef și starea asta de neputință. Mă apucă uneori: nu mă simt în stare să fac nimic din ce mi-aș dori să fac, iar la pachet vine frustrarea nefăcutului. Apoi, anxietate. Și zac așa. Nu fizic. Căci fac tot felul, de dimineața până seara, dar nu ce mi-aș dori. Zac într-un soi de așteptare continuă a propriei persoane. Doar că n-am chef de nimic, nici să fac act de prezență.

Ascult muzică la radio | Nostalgii matinale

Ascult zilnic Radio Paradise, de ceva timp. Sigur, nu îmi plac toate melodiile, însă e ceva cu adevărat special la modul în care acestea „curg” una după cealaltă. Treci de la world music la muzică electronică, de la country la muzică clasică în mai puțin de jumătate de oră fără să simți vreo ruptură. De când ascult postul ăsta de radio, conștientizez cât de mult din muzică e, de fapt, armonie. Cât de mult contează, adică. Dacă piesele curg armonios, etichetele de genuri muzicale nici nu-și au rostul; călătorești ritmic, pe note muzicale, pe melodii atât de diferite una de cealaltă, asculți piese și trupe pe care altfel, individual, poate nu le-ai asculta (sau agrea). Iei muzica asemeni unui întreg, iar uneori întregul, experiența finală e mai relevantă decât vreun detaliu 🙂

Nu orice post de radio reușește să îți creeze o asemenea experiență, motiv pentru care sunt prețioase astfel de descoperiri. De Radio Paradise m-am îndrăgostit în timp ce pictam oameni pe lună, constelații și galaxii pe-o farfurie la Ceramic Cafe. Activitatea în sine e oricum deosebit de plăcută, dar sunt convinsă că starea de bine se datorează în bună parte și muzicii de acolo. Așa că, începând chiar din următoarea zi, am început să ascultăm radio la birou. Mi-era dor.

În trecut, ascultam destul de frecvent Lush pe SomaFM și, dacă ar fi să optez pentru ceva liniștitor, reconfortant, ar fi și acum opțiunea nr. 1. Radio Paradise e mai viu și mult, mult mai diversificat.

Recunosc, nu m-a luat (încă) valul numit Spotify, deși îi văd avantajele și m-am „jucat” o vreme cu aplicația. Mi-ar plăcea să mai descopăr posturi de radio care să mă poarte în călătorii neîntrerupte, poate cu mai multe melodii pe care le-aș asculta și individual ulterior. Nu știu în ce măsură mai ascultă oamenii muzică la radio în mod activ și cu intenție (adică nu întâmplător, pe taxi, în mall sau așteptând autobuzul în stație). Cu un interes în creștere pentru audiobooks sau podcasts, simt că radioul poate să renască, să își regăsească locul în viețile noastre. Sau na, o fi doar vreo nostalgie cu nuanțe optimiste, rămășiță a dimineților în care mă trezeam fără alarmă, dar auzind aceeași melodie, cam la aceeași oră, de la radioul rămas pornit peste noapte; voce suavă ce reușea să mă smulgă din vise.

Să mergeeem: cu Mocănița pe Valea Vaserului | Ziua 4

Lăsam în urmă Cimitirul Vesel și porneam spre Valea Vaserului, loc ce răsună-n ritmul Mocăniței, al apelor ce curg nestingherite și, de-o vreme, al glasurilor de turiști ce se înghesuie cu mic cu mare în vechiul tren. Până să ajungem pe mocăniță, însă, căutăm la fața locului vreun loc de campare.

I. Pisicul din cort. Pe malul Vișeului, la capătul unui drum sfărâmicios, izolată de toate-cele, se află curtea Pensiunii Agnes. Între doi pomi, înainte de-a ne instala cortul, întindem un hamac. La volum redus, pe fundal, se aud glasuri de pe terasa pensiunii. Atmosferă de vacanță. Se aud gâze și pași de pisic mic și jucăuș. De fapt, sunt mai mulți pisici, iar unuia îi place să se cațere prin copaci, să inspecteze totul de la înălțime.

Grozavă invenție camping-urile sau pensiunile care pot primi și corturi în spațiul lor. Dacă ai noroc de vecini de cort cu bun-simț, iar locul o permite, te poți relaxa aproape ca la marginea pădurii – dar cu toate facilitățile pentru igienă (toalete, dușuri). E un compromis, uneori extrem de binevenit, mai ales când ești pe drumuri cu săptămânile. Acum, vecinii noștri de cort sunt doi israelieni. Călătoresc la întâmplare prin România. El are rădăcini prin zonă, e într-un soi de căutare. Să meargă la Mănăstirea Bârsana de Sf. Marie? Nici nu știi ce să le recomanzi. Din punct de vedere turistic și cultural, ar fi cu siguranță o experiență autentic românească. Altfel, din punctul tău de vedere, al omului sătul de cutume cărora nu le mai înțelegi rostul, dar și al omului sufocat de înghesuială, mai bine ar urca pe-un vârf de munte. Tu într-acolo mergi, către un vârf de munte. Dar întâi Mocănița 🙂

Seara, puiul de pisic, unul dintre cei câțiva, mi se pitește în brațe și prin suflet; cum să nu-l iau cu mine în cort, la somn?
> N-am dormit. Micuț cum era, mi-era teamă să nu mă întorc brusc și să-l strivesc. Apoi, dacă îmi mutam brațul, creaturica mișuna prin cort, escalada umanii, până era iar luată în brațe și cuibărită. Dimineața, s-a trezit cu poftă de joacă 🙂

foto dreapta: lăbuțe de pisic pe cort (zona intermediară)

II. Cu Mocănița pe Valea Vaserului. Înainte de-a reflecta la frumusețea izbitoare a locurilor, la pitorescul plimbării cu vechea locomotivă cu abur sau la savuroasa hărmălaie a turiștilor de ocazie, câteva sfaturi:
» de rezervat musai-musai bilete în avans (și de plătit, dacă se poate);
» de făcut prezența la fața locului cu minim o jumătate de oră mai devreme, exact cum te sfătuiește și site-ului mocăniței; există tendința de a nu lua în serios astfel de sfaturi, dar în acest caz s-ar putea să fii tu ăla care pierde trenul;
» de ochit ghișeul special pentru cei care sunt prieteni cu tehnologia și au rezervări / plată făcută online;
» de urcat și de așezat cât mai repede pe scaune. Oricum, buluceala este greu de evitat.

Valea Vaserului este minunată. Peisajele pe care traseul cu Mocănița ți le dezvăluie sunt ca o scurtă ocheadă înspre ce frumuseți are de oferit Maramureșul. Cadența trenurilor, zgomot ritmic asociat dorului de ducă, îmi dă mereu o stare de liniște. Poate de-asta pot locui lângă calea ferată fără nici o problemă. Mersul lent al Mocăniței aproape îmi induce o stare de somnolență și de visare.

Mocănița, Valea Vaserului

Pe de altă parte, mi-e greu să contrabalansez aspectele astea cu agitația și starea de înghesuială și sufocare pe care mi-o dau grupurile de oameni, uneori. Toată povestea durează cam 5-6 ore (dus-întors, cu pauză de masă). Mă refer la genul ăla de români (îmi cer scuze, da-i destul de specific și tipic), cu toată șatra de familie după ei, care acaparează nu doar spațiul care le revine, ci și împrejurimile imediate (le acaparează fizic-spațial și auditiv), care nu se simt sănătoși dacă nu verbalizează non-stop orice le trece prin cap, cu noimă sau fără noimă. Nu-i vina lor în totalitate, mulți sunt de treabă, unii sunt simpatici. Doar că noțiunea mea de relaxare și infuzie de frumos poartă alte sensuri; am nevoie de liniște pentru a asimila întru totul unele experiențe, cu precădere cele care implică natura. Nu neapărat să tacă, dar să fie mai liniștiți, mai senini, mai atenți la ce-i în jurul lor. Nu știu 🙂 Cei pentru care relaxarea implică și socializare și oameni nu vor resimți frustrările astea pe Mocăniță, probabil. Altfel, experiența e deosebită și măcar o dată-n viață: de încercat.

Util: site oficial Mocănița »www.cffviseu.com (e mereu actualizat, recomand!) | Preț întreg: 59 lei / adult (mai scump de sărbători diverse) | Plecările se fac de obicei la ora 09:00 dimineața, dar pot varia în funcție de perioadă (deci de frunzărit site-ul).

_ _ _

De-aici, ne îndreptăm spre Borșa. Ochim pe Google Maps un camping numa’ bun, facem rapid o rezervare și aplaudăm cu bucurie: mâine vom fi pe Pietrosul Rodnei!

p.s. Din serie, restul zilelor » Să mergeeem.

Muzica din noi, din ceilalți

Simt că am pierdut ceva în ultimii ani, am pierdut trăirea și experiența muzicii; nu știu, m-am oprit din ascultat… Am auzit-o, însă am ascultat-o cu adevărat foarte rar. Absența ei, a muzicii, a fost compensată cu audiobooks, cu redescoperirea magiei poveștilor transmise prin (viu) grai. Am găsit muzică în povești, în romane science-fiction, în cărți ce-ți vorbesc despre război și suflete tulburate. Ritm și armonie în fraze, silabele ca niște clape, cuvintele ca niște acorduri. Simfonie de idei. Nu e suficient, însă…

Uneori, îți dai seama că ți-a fost dor numai în momentul regăsirii. Mi-am regăsit muzica într-o seară, pictând pe ceramică, într-o cafenea din Cluj. Atunci i-am simțit lipsa și m-a lovit dorul. De-atunci mi-e o poftă continuă de ea, așa ca unui corp însetat, deshidratat.

Despre cum îți poate schimba viața interioară un post de radio, altădată. Acum, mă bucur doar să regăsesc muzica din mine, din noi, din ceilalți. Cum e muzica lui Sorin / aka To the South, Bluebirdcorplacorp.

image: semonegna.com

Să mergeeem: Memorialul din Sighet, Cimitirul Vesel și Casa Meșterului | Ziua 3

În anumite locuri vrei să revii, deși știi că-ți fac rău. În Sighetu Marmației ajungeam prima dată prin 2014, pe vremea când organizam excursii pentru publicul larg, în cadrul unui proiect drag mie ce își propunea valorificarea patrimoniului cultural, turistic și natural al zonelor faine din regiune. Atunci, ca și acum, mă întrebam dacă o fi potrivit să oprim la Memorial. Oamenii își doresc să se simtă bine în timpul lor liber, iar atunci, la prima vizită, aveam un grup de vreo 50 de persoane (voioase)… Am inclus Memorialul din Sighet în traseu. În suflet mi-a rămas întipărită singurătatea locului, în ciuda grupului mare de oameni, în ciuda aglomerației. Am decis să-l revăd.

După încă o seară petrecută-n Breb, la vânat de Perseide, ne adâncim și mai mult în Maramureș. Spre nord, așadar. Pentru mine, este o zi a revederilor, fără a-mi lipsi însă curiozitatea. Mereu mă întreb dacă același loc îmi va produce aceeași impresie, iar dacă nu, ce fel de gânduri noi îmi vor răsări prin cap. Apoi, locurile sunt altfel în funcție de oamenii care-ți sunt alături… 🙂

I. Sighetu Marmației. Despre orășel nu știu foarte multe. L-am surprins într-o zi cu multe grade în termometru. Aer înăbușitor. Înainte de-a merge spre muzeu, căutăm un restaurant, ajungem la Flamingo (pensiune), ocupăm un loc pe terasă; iar acum privind în urmă » mențiune specială pentru supa cremă de ciuperci de-acolo. E drăguț când chiar simți gustul ciupercilor. Altfel, îmi pare bine de câțiva stropi de ploaie, poate se mai detensionează atmosfera. Ajungem la Memorial și, nu știu, nu durează mult până să mă simt iar copleșită de singurătatea locului, de înstrăinarea dintre oameni, de apăsarea sufletească a conștientizării răului pe care suntem capabili să ni-l facem unii altora, din naivitate, din nepăsare, din inconștiență, din rea-voință, din prea mult zel, frustrare și încruntare, din cauza valorilor (politice, morale, sociale) pe care le prețuim mai mult, uneori, decât pe celălalt. E crunt. E și cald, da. Însă acum simt că mă sufoc și la fiecare nouă încăpere prin vechea închisoare comunistă, mă plesnește un nou val de rău. Mi-e rău, așa, visceral. Închisoarea transformată-n muzeu nu este impresionantă la prima vedere. Și-a păstrat simplitatea și goliciunea. Te lovesc detaliile, dacă stai să le asimilezi. Și o faci, fără să vrei. Am văzut asta pe fețele tuturor. O frază aici, un document dincolo, un motiv aberant de tortură expus pe peretele din stânga (și… câte pretexte și motive oficiale absolut aberante sunt expuse aici!), o fotografie la ieșire din cameră. Apoi, lanțurile din Neagra. Obiecte personale. Scrisori către cei dragi, care au rămas acasă. ABSURDITATEA și lipsa de sens. Nu pot, nu pot să pricep de ce-ar fi nevoie de atâta suferință. Și cum, știind prin ce-au trecut unii oameni, ai mai putea vreodată să fii nostalgic după astfel de vremuri?!

Util: www.memorialsighet.ro | Program de vizitare » AICI | Preț: 10 lei / adult


Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței

II. Cimitirul Vesel din Săpânța. Într-o notă mai veselă și mai plină de viață, ne îndreptăm spre Cimitirul Vesel. Câteva repere: povestea începe prin 1935, cimitirul fiind creația meșterului Stan Ioan Pătraș (sculptor, pictor și poet), care a decis să cioplească epitafuri pe crucile de mormânt ale săpânțenilor. De ce e locul atât de special? Versurile, stilul ușor satiric, simplitatea cu care e privită viața și moartea, culorile vii ale crucilor și senzația că vizitezi un muzeu în aer liber, nu un cimitir, sunt doar câteva motive posibile și probabile. Nu ne-am împrăștiat de râs și nici n-am țopăit de veselie pe-aici. N-aș recomanda nici vizitarea Cimitirului Vesel în scopul vânătorii de bancuri bune cu maramureșeni. Umorul e cât se poate de fin. Pe alocuri, Cimitirul Vesel e trist. Crucile din lemn de stejar, încrustate cu vreo câteva cuvinte care rezumă simplu viața celui decedat, sculptate în basorelief și pictate în culori vii, îți fură privirile cu siguranță. E înviorătoare ușurința cu care pare să fie acceptată moartea. Altfel, viețile țăranilor nu erau nici ușoare, nici doldora de oportunități. Zâmbind la versurile pline de duh, mai zâmbești și amar. Cu siguranță, te gândești la cum ți s-ar rezuma ție viața, dac-ar fi să nu mai fi 🙂

Util: Program zilnic: 10:00 – 18:00 | Preț: 10 lei / persoană (cred că era și taxa foto inclusă)

III. Casa Meșterului. În pas alergător pe străzile Săpânței, căutăm Casa Memorială „Stan Ioan Pătraș”, în speranța că nu se închide poarta înainte de-a mai afla și noi una-alta. Casa în care s-a născut și a trăit creatorul crucilor din Cimitirul Vesel se află cam la 200-300 metri distanță de cimitir, pe strada care-i poartă numele, la nr. 380. Adevărul este că-mi place să descopăr locuri noi. Iar oamenii care le dau culoare și le mențin în viață sunt cu atât mai speciali. Pe lângă faptul că da, am pășit în casa meșterului Pătraș, de fapt m-a bucurat întâlnirea cu meșterul Dumitru Pop Tincu, ucenicul lui Stan Ioan Pătraș și cel care de mai bine de 40 de ani (!!!) duce mai departe acest meșteșug unic. Dânsul ne arată și atelierul în care crucile și alte sculpturi speciale capătă formă și culoare. A fost o întâlnire neașteptată, însă, vizitând Casa Meșterului Pătraș, te afli practic și-n curtea actualului meșter: Dumitru Pop Tincu. Proptită în fața atelierului, ascultându-l pe sculptor, îmi dau seama că zâmbesc larg. Mi-a trecut, se pare, senzația de sufocare și alte suferințe. Noi, oamenii, suntem capabili și de-atâta frumos, de creație, de demnitate în fața morții, indiferent cât de lipsită de sens pare-a fi viața uneori.

Util: Str. Ion Stan Pătraș, nr. 380 | Program zilnic: 10:00 – 18:00 | Preț: 4 lei / persoană

Cimitirul Vesel din Săpânța - Casa Meșterului / Atelier
Cimitirul Vesel din Săpânța - Casa Meșterului / Atelier
Cimitirul Vesel din Săpânța - Casa Meșterului / Atelier

De-aici, spre Valea Vaserului…

Reflexe nebănuite

Am început să mă întreb dacă o fi vina mea. Nu sunt genul de pieton care să se arunce cu nesăbuință în fața mașinilor. Îmi pun mereu telefonul în buzunar înainte de-a trece strada. Îmi scot căștile din urechi și îmi dau gluga jos de pe cap pentru a-mi potența vederea periferică. Cu toate astea, de vreo două-trei luni mi se tot întâmplă. Ce-i drept, nu ca atunci, ca prima dată. Atunci mi s-a scurs viața din mine și s-a întins lată pe asfalt.

Episodul a decurs cam așa: ajung la trecerea de pietoni, mă uit în stânga și în dreapta. Din stânga vin două mașini care încetinesc, din dreapta nimic; mă mai uit o dată în stânga să fiu sigură că mașinile au oprit. Încep să trec strada, aproape c-am ajuns cu bine pe partea cealaltă. Aud, din partea dreaptă, sunet de motor turat, de mașină care accelerează. Văd farurile în coada ochiului. Și… nu știu. Fac acel pas în spate. Mașina frânează, îi trec roțile la linia vârfului meu de papuc, reușește să oprească puțin dincolo de trecerea de pietoni. Mă dezechilibrez. Îmi recâștig rapid echilibrul și înaintez direct spre trotuar. Omul iese panicat din mașină, tremurând, speriat și cu scuze pe care abia reușește să le articuleze. Sunt ok. Îmi continui drumul, abia acum conștientizând ce s-a întâmplat.

Ca șofer, fix înainte de trecerea de pietoni, ai un sens giratoriu. Iar înainte de sensul ăsta giratoriu, treci pe sub un pod, cu diverse direcții și artere. Așa că ieși de sub pod, după ce dai diverse priorități și te asiguri, apoi vezi imediat sensul giratoriu. Dacă e întuneric și constați că nu e nici o mașină în sensul giratoriu, deși e o decizie proastă, e posibil să accelerezi și să intri în viteză în sens. Doar că îndată e trecerea asta de pietoni. Pe care mă aflu eu, pietonul. Nasol.

Nu mi-am văzut toată viața prin fața ochilor. Dimpotrivă. Sunt încă impresionată de cum, de fapt, corpul meu a reacționat în totalitate fără mine. Am făcut acel pas în spate, înainte de a conștientiza ce se întâmplă. Am făcut și următorii câțiva pași fără a lua vreo decizie conștientă. Până să trec prin experiența asta, eram destul de convinsă că, dacă m-aș fi născut în urmă cu ceva mii de ani, când reflexele și instinctele te țineau în viață, probabil c-aș fi murit rapid. Mi-am creat astfel de convingeri nu tocmai măgulitoare la adresa-mi în baza unor simple observații: am reacții de blocaj fizic și emoțional când mă sperie ceva. Nu sunt tocmai persoana aia care tresare, urlă sau țopăie de ici-colo în urma unei sperieturi. Trăiesc la interior spaimele și fricile. Prin generală și liceu, aveam un prieten care obișnuia să-mi spună cu o oarecare ciudă că nu reușește nicicum să mă sperie. Oh, ba da. Mi se oprea inima în loc. Dar nu reacționam. Între fight or flight, părea c-aș fi pe modul freeze.

De îndată ce nivelul glicemiei din corp și-a revenit la normal, am trăit așadar o stare de uimire și, da, bucurie. Iată-mă, ce reflexe bune am. Mi-au salvat viața, cam atât de bune. Dacă priveam cu urme de neîncredere instinctele și acțiunile inconștiente pe care le întreprind în viața de zi cu zi, de-acum mi-e drag corpul ăsta cu tot bagajul lui genetic, biologic, instinctual și automatizat. Mă ține în viață, pe mine, eul ăsta care gândește și emite idei și chestiuni abstracte. Nu mai trăim într-o lume care, la tot pasul, încearcă să ne ucidă. Totuși, omul secolului XXI mai poartă încă în el mecanisme puternic înrădăcinate în lupta pentru supraviețuire! Ce noroc pe noi. Cred că nu suntem suficient de recunoscători miilor de ani de evoluție care ne-au adus aici, nici nu ne apreciem suficient de mult corpușoarele astea.

Odă reflexelor nebănuite pe care le-avem în noi, zic 🙂

Fotograf: Turi Zoltan

Un început de An: planuri

copac drag planuri 2019

Îmi iau pantaloni de snowboard și mă pot da cu fundul de zăpadă toată iarna. Cu genunchii, de fapt, dacă vreau să depășesc stadiul de frunzuliță. Învăț. Îi mai ofer câte o șansă și patinoarului să mă cucerească (vreo trei șanse, cam așa). Cine știe. Donez sânge. Merg pe str. Cireșilor, la Observatorul Astronomic. Mă joc, evadând din camere sau capturând steaguri în jocuri de laser tag. Îmi provoc mâinile la ateliere de string art și modelaj în lut, scot hârtiile din cutie și învăț niște quilling. Yoga? Poate mă decid, măcar, dacă sunt curioasă. Pe dealuri, călare. Prezență-n corp și-n mâini: un poi. Geocaching. Slăbesc vreo 3 kg. Citesc vreo 60 de cărți și scriu cam tot atâtea articole pe-aici. Mâzgălulu, dar mai structurat; iau mai în serios creionul din mână și nu chiar atât de serios ce-am prin cap. Dacă pot alerga la -4°C, pot alerga oricând; săptămânal, de exemplu, câte 5 km. Asociația Informală a Vocilor pentru Incluziune. Îmi fac rochia. Îmi iau atestatul de ghid. Și merg la cățărat, de cum trece vremea plăcii. Mai puține obiecte, foarte puține obiecte, mai multă junglă-n garsonieră și timp de studiat melcii. Mai puțin stres, mai mult râs. Dorm ca oamenii, 7 ore; am nevoie. Adventureee cu bestia! Un mic proiect în jurul copacului remarcabil drag (și adoptat). Chiar ascult muzică. Repet experiența zborului. Și oameni… mai cobor din bariere, poate. O sun pe bunica mai des. Petrec mai mult timp cu oameni dragi și frumoși.

Sunt de părere oamenii de știință că nu ar fi indicat să ne spunem planurile în gura mare. Rostindu-le și primind feedback de la cei din jur, ne luăm o doză mică de dopamină. Simțim un strop de realizare, deși n-am făcut nimic, riscând astfel să nici nu mai întreprindem ceva serios în implementarea lor. Să aibă ce păreri vor 🙂 Îmi scriu și îmi verbalizez planurile și năzuințele tocmai pentru că devin mai palpabile așa. Funcționează pentru mine, căci oricum sunt lucruri pe care le fac / voi face, n-aș concepe să nu. Nu vor fi toate în 2019. Vor apărea alte bucurii și priorități la orizont. Cert e că n-am cum să mă plictisesc. Iar eu când eram mică asta-mi doream cel mai mult pe lume, să nu mă plictisesc 🙂

Să mergeeem: din Breb spre Creasta Cocoșului, cu ședere la Babou Maramureș | Ziua 2

Experiențele astea mi s-au îngrămădit prin suflet ca amintirile din copilărie, învăluite în nostalgie și farmec. Le văd ca prin vis, ca din vis. Le suspectez ca fiind atemporale, iar asta ar explica multe.

Cu gândul la traseul spre Creasta Cocoșului, am decis atunci să înnoptăm în Breb. Nu din motive cultural-turistice, ci pentru că am găsit un camping pe Google Maps » „Babou Maramureș”. Drumul spre sat cucerește: într-atât încât, cu șoferii fermecați de împrejurimile pitorești, se lasă cu risc mare de-un accident. Deci atenție (și) la drum! Scăpăm doar cu o spaimă, zâmbim din nou soarelui ce apune peste bodi de fân și acoperișuri rustice. Din două wow-uri și câteva mirări, se lasă întunericul…

I. Babou Maramureș. La locul de camping ajungem la ore târzii. Văd, pe întuneric, vrejuri de fasole, corturi și rulote pe-o pajiște lină, un câine primitor și… multe stele. Cât de dor mi-era de ele! Înnoptăm aici, ne așternem cortul. Abia acum, dimineața, pot să apreciez cu adevărat locul. Babou Maramureș este o veche și tradițională gospodărie maramureșeană transformată într-un spațiu bucuros de oaspeți. Gazdele sunt Matthijs și Eveline, oameni frumoși, ajunși pe meleagurile noastre tocmai din Olanda. Povestea și „de ce”-ul lor » aici. Oaspeții sunt din toată lumea: nemți, olandezi, suedezi. Vreo doi-trei români. Transformările sunt minime și cu grijă pentru autentic: în vechea poiată sunt amenajate dușuri și toalete, fără a știrbi cu nimic însă farmecul exterior al clădirii, iar pe lângă casă admirăm straturi de flori și legume. Și e liniște; turiștii sunt civilizați, își zâmbesc unii altora. Sunt atât de liniștită și relaxată aici, încât îmi las telefonul la încărcat în baie vreo oră, nesupravegheat, fără nici un stres că m-ar lipsi cineva de el. E atât de senină atmosfera de-aici, de la Babou.

Utile: Facebook Babou Maramures | Instagram: @baboumaramures | E-mail: info@baboumaramures.com | Tel: +40 362 402 558,  +40 768 397 339 | Adresă: Breb, nr. 149 | Preț camping: 25 lei / pers. / noapte

II. Breb. Să vă spun: sunt absolut cucerită de sătucul ăsta. E acea imagine idealizată a satului maramureșean, doar că Breb e real, e versiunea pitorească și boemă a ruralului, e acel „rustic” autentic, dar parcă fără mocirlă și sărăcie. Înțeleg de ce s-au mutat Matthijs și Eveline aici (au locuit și prin Cluj vreun an). Breb este un sat în care turismul se face elegant și cumpătat. Tradițiile, vechile obiceiuri și meșteșugurile se păstrează și datorită acestui turism, însă prezența și activitatea turistică nu știrbește cu nimic liniștea satului. Orice zbucium ai avea prin tine, volumul vocii îți scade involuntar pășind pe ulițele mici ale Brebului.

Ne pornim spre Creastă, de la Babou, pe la 12:00. Matthijs ne oferă o hartă ilustrată a satului și câteva recomandări. A, și un soi de aparat cu ultrasunete pentru câinii de la oi (mă rog, „anti-câini”), în caz c-om avea probleme. Dacă tot ne plimbăm, hai să parcurgem și un traseu prin Breb. Căci da, așa cum vă zic: prin sat găsim trasee marcate impecabil, un fel de drumeții tip circuit prin Breb. Pe harta primită sunt însemnate gospodăriile unde locuiesc meșteri populari. Porțile acestora au un indiciu al   meșteșugului stăpânit, iar cei marcați pe hartă primesc turiștii cu drag la o poveste. Noi suntem opriți din drum de o bunicuță adorabilă, care ne invită în foișor, să stăm un pic. Și ne zice de toate: de mâncare, de lucru, de viață, de cum își fac străinii selfie-uri cu ea, de motorete și închipuiri, de drone, așa ca niște ciori…

III. Creasta Cocoșului. Explorăm la pas Brebul vreo oră și ceva, înainte să pornim spre Creastă. Traseul începe domol, pe-un drum de țară îngust care te duce… și tot duce 🙂 Zărim stâncile încă din depărtare. Da, parc-ar fi o creastă de cocoș. Obiectiv vorbind, creasta nu-i înaltă, ajunge abia la 1450m. Drumul lung dinspre Breb, scurta rătăcire pe la Tăul Morărenilor și prea multe zile petrecute pe scaun fac din creastă, acum, un adevărat uriaș. Dar da, se simte și diferența de nivel în momentul urcușului efectiv. Scurtă oprire și la Tinovul Tăurile Chendroaiei și multe opriri de ascultat vântul, păsările, foșnetul naturii. Și de mâncat afine, bineînțeles.

Ne facem un calcul rapid și suntem liniștiți: ajungem pe zi în sat. Nu putem să anticipăm rătăcirea de-o oră și ceva pe ulițele satului în căutarea magazinului alimentar (pe la care ne-am oprit și la dus). Ulițe micuțe și întortocheate ni se aștern în cale ca mari provocări de orientare turistică. Suntem veseli. E frumos să te pierzi noaptea printr-un sat așa ca Breb. Pe-o prispă, chipul unei bunicuțe e luminat de ecranul unui telefon deștept. Dăm bună seara și primim îndrumare. Ne luăm bere și ciocolată de la magazin, pornim apoi voioși spre cort, la Babou. Ne împrietenim în seara asta cu Maan (în traducere, din olandeză, Maan ar însemna Lună) și ne așezăm la stele: au început Perseidele să-și facă de cap.

Locuiesc într-un vechi bloc comunist

bloc comunist

Un bloc dintre acelea gri și triste, în care te întrebi de două ori înainte dacă-i o idee bună să urci treptele spre etajul I. Cu pereți pe jumătate albaștri, pe jumătate murdari, cu treptele în clasicele nuanțe de maro, gri și un strop de crem, cu becuri semi-funcționale pe casa scării. Nostalgia copilăriei nu este suficientă pentru a îndulci impresia estetic neplăcută pe care blocul ți-o lasă. Am urcat totuși cele trei etaje, am pășit în garsonieră și m-am simțit ca acasă.

Locuiesc în blocul ăsta vechi cu iz comunist (uneori, la propriu) de vreo patru ani, cred. Pentru că am lumină naturală cât cuprinde, cu soarele răsărind dintr-o parte și apunând în cealaltă. Sunt divine unele seri de vară în garsonieră, când culorile apusului inundă fiecare colț al camerei. Mă simt bine aici pentru că dincolo de calea ferată încep casele Clujului, nu alte blocuri care să-mi sufoce nevoia de aer și orizont. Pentru că am un balcon mare de care nu profit suficient de mult, dar a cărui prezență îmi liniștește mintea. Vara, îmi place să aud glasurile și, da, țipetele copiilor care (încă) se mai joacă printre blocuri și bat mingea printre mașini. Îmi dau un soi de confort și mulțumire sufletească. De câteva ori, m-am surprins chiar zâmbind pe ritmuri de manele. Răsună de obicei, totuși rar și foarte scurt, dintr-o mașină care e folosită din câte îmi dau seama pe post de sistem audio – căci nu cred că se mișcă vreodată din parcare, în jurul căreia se adună vreo 5-6 băieți amatori de sunete puternice. Zâmbeam pentru că în ciuda incompatibilității dintre nevoia mea de liniște și civilizație & gălăgia și opțiunile lor muzicale, mi-e dragă senzația aceasta de comunitate. E greu să o (re)găsești într-o societate progresistă și grăbită. Încet-încet, învățăm să formăm comunități și altfel, fără a ne deranja unii pe ceilalți; însă va mai dura. Între timp, da, zâmbesc manelelor și gălăgiei. Le prefer izolării și înstrăinării, când nici nu ne trece prin cap să ne salutăm vecinii. 

Drumul spre casă

De câteva zile, blocul meu vechi și comunist trece prin schimbări radicale, schimbări menite să-i transforme definitiv statutul. Dacă interioarele garsonierelor au fost de mulți ani renovate după posibilități (chiar și eu am vopsit pereții, am dovadă mai jos), iată că i-a venit rândul și blocului, această entitate colectivă de beton rece-ursuz. Azi este ultima zi în care mai putem admira jumătățile de pereți de culoare albastră. Se vopsește de zor, se dă deja cu al doilea strat de alb-crem. Oare cu treptele ce se va întâmpla? 

De când am fost harnică

Urcând cele trei etaje, meditez la situația ingrată a acestor blocuri. Sătui de comunism, le-am lăsat în grija nimănui. Am uitat că și blocul e tot „al nostru”, al comunității de locatari, chiar dacă nu-i „al meu”. Ne-am transformat interioarele personale, le-am modernizat și îngrijit, am schimbat instalațiile, geamurile și mobila tradițională, dar am lăsat spațiul comun în paragină. Sau, cel puțin, nu ne-am luptat suficient pentru el, nu i-am acordat timp și atenție. Așa că mergem în vizită unii la alții, ne îngrozim de holuri sumbre și neglijate, dar e ok: odată intrați în apartament, viața-i frumoasă. 

Blocul meu comunist avea, iată, mult potențial estetic. Poate de-acum, mai luminos fiind pe scări, ne vom privi mai ușor unii pe alții și vom spune „bună ziua”. 


[Featured Image: Nicolae Frunzeti / în rest, de-ale mele]