Cărți la pachet: Vonnegut, H.G. Wells, vreo 24 de minți ale lui Billy, Happy & Co.

Standard
Cărți la pachet: Vonnegut, H.G. Wells, vreo 24 de minți ale lui Billy, Happy & Co.

Îi admir pe oamenii care au mereu în traistă vreo recomandare la îndemână. Care știu să-ți spună ce-au citit săptămâna trecută, luna trecută, anul trecut. Eu habar n-am. De-asta Goodreads funcționează pentru mine; era destul de greu să actualizez listele clasice scrise pe foi, apoi prin cine-știe ce .doc, prin cine-știe ce dosar din calculator sau de pe Drive sau…

Mi-e mintea haotică și-mi aleargă în tot felul de direcții. Listele ajută, se așterne un strop de ordine și sens (măcar cronologic, dacă nu alt fel). Cum nu reușesc sub nici o formă să-mi notez câteva idei despre fiecare carte pe care o citesc sau pe care o ascult, alternativ, aș putea să le adun teancuri, la pachet și să schițez după cum îmi vine, doar vreo două-trei cuvinte despre fiecare. Să nu uit de steluțe / note. Se dau de la 1 la 5.

#1 Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice (CPSF A #1)
Notă Goodreads: 3.61 / Steluțele mele: am uitat să dau.

#2 Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice (CPSF A #2)
Notă Goodreads: 3.94 / Steluțele mele: 4

#3 Happy: Why More or Less Everything is Absolutely Fine – de Derren Brown
Notă Goodreads: 4.11 / Steluțele mele: 4
Eram pusă pe fapte mari anul trecut prin ianuarie, așa că am scris câteva idei despre Happy:

„Momindu-ne cu fericirea, Derren Brown ne vorbește, în cele din urmă, (și) despre moarte. […] Cartea e o abordare istorică și filozofică a conceptului de fericire. M-a pierdut pe alocuri, însă toate informațiile parcă s-au clădit frumos în cele din urmă. Mult stoicism. Mi-a plăcut ca reacție la toată industria asta a dezvoltării personale și a încurajării optimismului indiferent de ce se întâmplă. Îmi place mai mult de Derren acum. Simt că e nevoie de oameni direcți care să spună verde-n față cât de mult bullshit se promovează în cărțile astea de self-help și în discursurile motivaționale ce își falimentează audiențele. Și cât de superficial sunt tratate ideile. Unele idei vechi de când lumea, atât de profunde în esența lor, însă transformate în niște clișee ieftine din lipsa unui interes real în a le explora semnificațiile.” – restul pe-aici: Happy.

+ trebuie să las și asta aici…

#4 Madame Bovary – Gustave Flaubert
Notă Goodreads: 3.65 / Steluțele mele: 2

„Pentru aspectele sociale și istorice, probabil aș citi altceva, iar pentru personaje și fir narativ, pff. Deci ce-i cu Madame Bovary? Se regăsește lumea în situațiile prezentate în carte, încă suntem în esență o societate inhibată, cu relații maritale sufocante și plicticoase, cu idealuri pe care suntem incapabili să le trăim, cu greșeli pe care nu ne simțim în stare să le reparăm? Știu că răspunsul e undeva între da și nu, însă mă întristează cumva faptul că romanul lui Flaubert încă este carte de căpătâi (repet, nu pentru că ar fi o carte proastă, ci pentru ideile pe care le conține în sine).” – și alte bla bla-uri > Madame Bovary și arta de-a fi pe lângă.

#5 Sirenele de pe Titan – Kurt Vonnegut
Notă Goodreads: 4.11 / Steluțele mele: 4 …. și m-am răzgândit: să fie 5!

Privind retrospectiv, Sirenele de pe Titan este una dintre preferatele mele. De altfel, cred că am pățit cu Vonnegut cam ce-am pățit cu Wells. Mi s-au strecurat pe nesimțite prin suflet. Convinsă fiind că citeam ceva plicticos, m-am trezit îndrăgindu-i pentru căldura și modul în care iubesc ei oamenii, chiar dacă-i critică, chiar dacă sunt triști. Mă rog, nu-i cazul Sirenelor, care e oricum, numai plicticoasă nu.

„Pe cât de absurdă și inedită e povestea sirenelor de pe Titan, pe atât de simplă e concluzia. Să iubești ce-i de iubit în jurul tău.” –> mai multe idei pe-aici: Sirenele de pe Titan & chrono-synclastic infundibulum, K. Vonnegut.

#6 Twenty Thousand Leagues Under the Sea – Jules Verne
Notă Goodreads: 3.87 / Steluțele mele: 2
Poate e adevărat că unele cărți trebuie citite la momentul lor…

#7 Viață după viață – Kate Atkinson
Notă Goodreads: 3.74 / Steluțele mele: 4

„Am mai citit despre reîncarnare, desigur, sau despre viață după moarte. Ursula Todd își trăiește însă un fel de vieți alternative. De fiecare dată când ceva merge prost și moare, are șansa de a retrăi o parte din viață, de la un anumit punct încolo, de a face alte alegeri, care o duc în alte direcții, alte experiențe, înspre o altă moarte. În noua viață, își evită moartea dintr-un instinct aparent inexplicabil și subconștient: să nu urce la etaj, să nu meargă pe strada X, să ignore prezența unui anumit personaj, etc.” >> Viață după viață, dar o altfel de viață. 

#8 Daisy Miller – Henry James
Notă Goodreads: 3.36 / Steluțele mele: 2
“I have never allowed a gentleman to dictate to me, or to interfere with anything I do.” – o frază care ar putea explica de ce Daisy Miller e încă actuală și de ce-a ajuns pe lista mea de lectură. Probabil sunt o cauză pierdută când vine vorba de povești cu ladies și gentlemeni din secolele trecute. Plăcuta nostalgie pe care unii o asociază acelor vremuri, e înlocuită la mine de-o stare de iritabilitate și nerăbdare. O societate rigidă cu personaje plicticoase, oricât de dramatice s-ar vrea a fi.

#9 Dumnezeule de dincolo de burta universului – Aurel Cărășel
Notă Goodreads: 3.36 / Steluțele mele: 3

Am cumpărat cartea de la un târg din două motive cât se poate de superficiale: am fost intrigată de titlu și am zâmbit rostind cu voce tare numele autorului. Nici în ziua de astăzi nu știu ce să chiar cred despre romanul lui Cărășel. Că e inedit, asta-i cert. Îmi plac și istoriile / realitățile alternative. Cum ar fi dacă-urile Istoriei. Mafie genetică și-un Cristofor Columb amnezic, o altfel de Americă și o altfel de Lume Veche. Multe, multe idei faine strecurate printre episoadele de acțiune, care aduc puțin cu filmele americane de acțiune și urmăriri din anii ’90, chestie care nu m-a încântat neapărat, dar pe care am ignorat-o tocmai pentru că ideile strecurate pe-acolo sunt, unele, chiar gâdilitoare. Poate prea multe idei faine de-a valma vs prea multe scene din filme de acțiune? O supă primordială a creației îmbrăcată în straturi americanizate de clișeu? I don’t know. Dar l-aș mai citi pe Aurel Cărășel, de curiozitate.

#10 A Princess of Mars (Barsoom, #1) – Edgar Rice Burroughs
Notă Goodreads: 3.80 / Steluțele mele: 2

Povestea în sine își are meritul ei, dar nu cred că aș mai suporta să-l aud pe John Carter explicând cât de extraordinar de erou și bun la toate este… John Carter. Chiar dacă aș trece cu vederea acest aspect sau chiar dacă n-aș observa scenele țesute în jurul ideii de prințesă neajutorată, noroc cu John al nostru, povestea ar rămâne oricum prea clasică pentru gustul meu. În sensul că-i lipsește profunzimea, mesajul, ideea. Iar o poveste fără idei de rumegat pentru creier, fără emoție, fără mesaj, fără vreo idee neașteptat de genială, trebuie să fie o poveste al naibii de bună sau de bine spusă ca să mă țină interesată. Ceea ce se întâmplă cam rar.

#11 În zilele cometei – H.G. Wells 
Notă Goodreads: 3.31 / Steluțele mele: 4

Dacă aș fi putut fi măcar o idee mai interesată de viața amoroasă a personajului principal, aș fi îndrăgit în întregime cartea aceasta a lui Wells, despre care citisem că s-ar fi zis că e una dintre cele mai slabe povestiri pe care le-a scris. Nu cred că e mai slabă decât Războiul lumilor / The War of the Worlds, de exemplu – depinde care îți sunt interesele sau dezinteresele. Sunt ambele în egală măsură… frustrante. A fost o lectură frustrantă, într-o continuă stare de așteptare și anticipație, pe fundalul discuțiilor socio-economice și ale dramelor de îndrăgostit patetic ale lui Leadford. Abia târziu, spre finalul cărții, înțelegi că nu e vorba despre Cometă sau despre efectele ei concrete asupra Pământului, despre de ce-uri și cum-uri… Ci despre degradarea și, apoi, regenerarea morală a omului, având ca declanșator o forță cosmică exterioară. Însă cât e real efectul Cometei, cât e placebo?

#12 Mințile lui Billy Milligan – Daniel Keyes
Notă Goodreads: 4.25 / Steluțele mele: 5

Abia anul trecut l-am descoperit pe Daniel Keyes și nu pricep cum se face că n-a ajuns la mine mai devreme. „Mințile lui Billy Milligan” e revelația anului, cred. Cartea se încadrează la non-ficțiune, e o biografie a lui William Stanley Milligan, acuzat prin anii ’70 de jaf armat și violuri, diagnosticat în timpul procesului cu tulburare de identitate disociativă (personalitate multiplă), fiind primul infractor care a fost achitat în baza acestui diagnostic controversat. Billy avea nu mai puțin de 24 de identități diferite, iar Daniel Keyes a făcut o treabă absolut excelentă. Nu-mi pot imagina volumul de muncă și dificultățile întâmpinate în a lucra cu Milligan și în a reuși să pună într-un volum nu viața unui om, cât viața comună a mai multor… personalități.

Dacă nu aș fi citit două-trei rânduri despre carte înainte de-a mă arunca în ea cu totul, nu mi-aș fi dat seama că e biografie, nu ficțiune. Aș fi zis că este o poveste foarte, dar foarte bine documentată și că autorul știe despre ce vorbește. Dar Billy Milligan a fost real. Nu toți cred în povestea lui, iar Keyes știe să își păstreze imparțialitatea de cele mai multe ori, însă, la fel ca în cazul medicilor și al altora care au interacționat direct cu Milligan, se simte subtil influența pe care Billy, inevitabil, o are asupra autorului. Fie Billy a fost un actor de geniu desăvârșit, fie… 24!!! Eu nu am loc nici de mine uneori.

“By shutting out the real world we can live peacefully in ours. We know that a world without pain is a world without feeling… But a world without feeling is a world without pain.”

Anunțuri

Muntele de Sare, un deget înnămolit

Standard
Muntele de Sare, un deget înnămolit

Parcă ar ploua cu sare peste iarnă, de-mi tot pășesc bocancii liniștiți pe asfalt, în loc să alunec pe gheața ascunsă sub stratul de zăpadă. Îmi fuge mintea la un altfel de alb, la albul cristalelor și al conopidelor de sare. Așa că-i dimineață de vară târzie, undeva prin Ocna de Sus, pe lângă Praid, la pensiunea aceasta al cărei nume îl voi uita, motiv pentru care adun pliante în caz că mai ajungem vreodată prin Ținutul Secuiesc și n-avem unde dormi.

În curte, un hamac, un foișor, băncuțe și o plăcută căldură matinală, din soiul celor care îți dau de știre că vei muri negreșit de cald pe la orele amiezii. Și cafea. Neagră ca cerul nopții. Nu. Neagră ca-n Peștera Vântului când stingem toți frontalele. Vine și laptele și mă liniștesc, mă salvează de la episodul cu nasul sângeriu și confuzia generală.

Cafeaua e mai bună în aer liber. Mă aflu în plin proces de scriere mnezică, așa că Tarfin e nevoit să-și prelungească relaxarea, în timp ce eu insist să-mi rup încheietura mâinii stângi (altădatăăă scriam și câte 10 pagini mari și late și nu mă plângeam). Bineînțeles că e scriitură de slabă calitate, amorțită și leneșă, în spiritul vacanței. Îmi chinui degeaba mâna, voi îndosi caietul ăsta undeva prin bibliotecă, până la anul. Cam atât va dura și să chiar pun în cuvinte, în scris, momentele astea. Uneori chiar și eu mă întreb nedumerită ce sărăcie tot fac.

Ne îndreptăm spre cealaltă Ocnă, pe-un drumușor îngust, deja familiar, căci l-am străbătut cu o seară înainte, căutând un loc de dormit.

Începem Drumul Sării de la sfârșit, din câte ne dăm seama de pe mica hartă. Intrarea principală era pe șoseaua Praid – Ocna de Sus, dar nu-i nimic, se poate vizita și așa. Ne oprim întâi la vechea Mină Iosif, unde zărim groapa în care coborau minerii. Exercițiu de imaginație: ce gândeau oamenii care coborau așa în măruntaiele Pământului, fără siguranța revenirii la suprafață?…

Ne continuăm traseul canionului de sare, prin Rezervația Muntele de Sare, pe-o căldură de să mori, să-ți explodeze creierul, să-ți ardă pielea în papuci, să te stingi de sete, să-ți vină să te arunci în nămol.

Rezervația se întinde pe-o suprafață măricică, mai mare decât credeam inițial. Traseul e ușor de parcurs, cu obiective marcate frumos pe-o hartă pe care o primești la intrare, dar și pe teren, la fața locului. Atât doar că… nu mai poți de cald.

muntele de sare praid ocna de sus drumul sarii (8)

Ajungem la izvoare și admirăm crustele de sare, zărim dolina de sare și apele înghițite, ne minunăm de cristale, de conopide și draperii de sare. Așa le zice 🙂
Cu adevărat inedit e însă contrastul și ambianța creată de muntele acesta de sare cu toate minunățiile lui și vegetația de stuf, de baltă. Parcă ești pe o altă lume, într-o altă perioadă geologică.

Revin cu picioarele pe pământ când descopăr că deși e vorba de o rezervație, se practică și extracția ilegală de sare. E o strategie bună să incluzi creasta unde se desfășoară de obicei activitățile de minerit ilegal pe harta turistică a traseului prin Muntele de Sare. Cu apelul către turiști de a semnala dacă observă astfel de activități.

La întoarcere, ajungem pe la băile cu nămol sărat. Constat că oricum mi-s plămânii, pielea, părul numai sare. Dar cât de bună ar fi o baie rece în nămol! Mă aflu cu-n singur deget înnămolit, însă. Poate cu altă ocazie, într-o altă vară…

Marele centenar și incapacități patriotice

Standard
Marele centenar și incapacități patriotice

Îmi bifez sarcina zilnică matinală de-a trece-n revistă ce apare prin presa locală, util exercițiu de-a fi la curent cu realitățile unora și altora, periculos demers pentru starea-mi generală de bine. Se întâmplă lucruri, asta-i cert.

Știam că trăiesc într-o bulă roz-feerică înconjurată de oameni care-mi plac, într-un fel sau altul. Cu fluxul de știri bine filtrat pe rețelele de socializare, cu limitarea timpului petrecut alături de oameni care doar îmi consumă timp și energie, fără a-mi oferi nimic în schimb (da, voi crăpa de atâta pragmatism), știam că lumea minunată în care am senzația că încep să trăiesc e doar lumea mea, așa cum mi-am creat-o, așa cum am filtrat-o și cum o percep. Într-o altă bulă, într-o altă lume, se întâmplă zilnic [doar] accidente și agresiuni, politica e prezentă în proporție de 85% în viețile noastre intime și personale, viețile diverselor vedete ar trebui să aibă vreo semnificație aparte pentru mine. Și așa mai departe. Privește circul, vorba artistico-directă a lui George Roșu.

În această bulă paralelă, și-a făcut apariția de fix o lună încoace – și acum observ că am scris titlul greșit, oh, well! – un fel de tic verbal, niște cuvinte de care anticipez că mi se va acri până ajungem la final de 2018. Centenarul Marii Uniri. Lasă că am zis bine, se anunță a fi un mare centenar, cu tot circul de rigoare.

Sunt incapabilă de trăiri patriotice, oare? Nu știu, totuși iubesc „țara” asta, e atât de frumoasă, are atât de multe comori la tot pasul, că or fi oameni, că or fi tradiții, obiective turistice, culturale sau peisaje care, da, îți taie răsuflarea. Chiar mi-s dragi tradițiile românești, au în ele acea forță arhaică și, dacă le înțelegi semnificațiile în esența lor, le poți vedea rostul, simți că te înrădăcinezi și tu odată cu ele. Începi să înțelegi și de ce sărbătorile sunt atât de lipsite de farmec acum, de exemplu. Sunt golite de sens, nu mai știm de ce facem lucrurile pe care le facem. Și atunci, mai devreme sau mai târziu, ne oprim din a le face. E important să știm însă și care-s tradițiile la care e cazul să renunțăm – în mod voluntar și intenționat, zic, căci altfel parcă le facem tot pe dos, ne agățăm de familii tradiționale, dar uităm ideea de comunitate, etc.

Așa că nu știu ce-o fi cu sictirul ăsta deplin când văd încă vreo știre legată de centenarul Marii Uniri. Poate o fi vorba de contrastul dintre ideea de Unire (care-i frumoasă, dacă am fi capabili să o vedem la scară largă, planetară) și efectul de dezbinare pe care diversele discursuri politice sau mesaje care circulă în mass media îl au asupra oamenilor. Dacă patriotismul și valorile tradiționale [românești] înseamnă să-i urâm pe ceilalți, băăăi…. nu, mersi.

Și cât m-aș mai bucura dacă am pricepe odată cât de absurde sunt granițele astea pe care le trasăm de mii de ani încoace între noi, zidurile imaginare pe care le ridicăm dintr-o nevoie naturală de apartenență la grup și siguranța pe care acel „Noi” ne-o oferă. De-am pricepe că „Noi” poate însemna mai mult decât noi, românii sau noi, europenii sau noi, creștinii sau chiar mai mult decât noi, oamenii.

Oricât de dragi mi-ar fi locurile, oamenii și unele tradiții românești, nu pot să nu văd cât de nocivă e ideea asta de patriotism, cât de multe blocaje și bariere ne creăm singuri în mod inutil. Hai că putem mai mult de-atât… 🙂

Sacră zi prin Mall

Standard
Sacră zi prin Mall

O vizită prin Mall sau la Biserică reprezintă un act de cultură în viziunea multor români (conform unui studiu, bla bla), motiv pentru care mai că-ți vine să-ți reconfigurezi opiniile și stările interioare inadaptate și să participi și tu, duminica, desigur, la viața culturală a urbei.

Te iei de mânuță cu un tarfinotroll și ataci, de voie, de nevoie, Mall-ul, această instituție culturală, în care patrimoniul nostru specific perioadei de consumerism modern este valorificat la potențial maxim.

Cu grijă să nu te-agăți de restul însetaților de cultură, să nu interferezi din greșeală cu vreun cot în trăirile culturale ale altora, să nu încurci bunul stat la scena neconvențională cu mâncare, să nu deranjezi exprimarea artistică de la noile case de marcat scanat, simți cum te scufunzi în momentul profund dramatic și tragi-comic deopotrivă, saturat de viață, de culori, luciri, sunet și ritm ancestral.

După primele două ore de tropăit fonic și vizual, timpul intră-n sac. Râzi zgomotos, te zombifici cu repeziciune, faci ochii mari la vreun produs, analizezi prețuri, te confrunți cu dileme existențiale și iei decizii spontane, creative și impulsive.

Orele în Mall sunt un mare ghem haotic de culoare și gălăgie.

Își au farmecul lor, cu toată viața și claia de oameni ce mișună de ici-colo, cu ritmul haotic căruia-i poți da o melodie, dacă zumzăi îndeajuns și lași inhibițiile deoparte. După atâta cultură, însă, obosești și te prostești. Ți-e somn și parcă mai dă-l încolo de act cultural-social. 

focus

Standard
focus

m-am trezit azi cu poftă de lectură, mai am vreo 6 ediții necitite din Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice Anticipația și mi-am zis că le dau gata. Terminasem ediția #17 și, în timp ce răsfoiam primele pagini din #24, mi-a fugit atenția înspre setul de creioane de pe frigider (așa se întâmplă când răsfoiești cărți în timp ce te gândești ce-ai putea să mănânci). Cumva, mi-e pierit cheful de stat în pat sub păturică și plimbat cu mintea-n lumi eventuale și (im)probabile, mi-am amintit că îmi plăcea să desenez și să mâzgălesc și că de îndată ce termin cu leneveala, mă pun să reiau lecțiile alea online de desen (știam eu un site… 😛 ). De creioane și alte instrumente de scris și colorat nu mai duc lipsă, Tarfin și colegii de redacție m-au „înarmat” bine 🙂

Iau setul de creioane de pe frigider, uite și suportul mămăruțean de lentile (!), le așez pe pat, dau fuga înapoi la bucătărie să închid ușa frigiderului. O deschid iar, parcă trebuia să mănânc ceva. Încropesc ceva ronțăială, dau sonorul încet la televizor și îmi iau abonamentele de pe youtube la rând, să văd una-alta, până mă hrănesc. Dintr-una într-alta îmi vin tot felul de idei. N-am chef să fac retrospective personale ale anului 2017, analize sau verificări ale marilor realizări din acest an, observ că blogul mi-e lăsat oricum în paragină iar, oare să-mi adun pe-o listă cărțile citite anul ăsta și să recomand câteva dintre ele? Am obiceiul de-a uita ce-am citit chiar și săptămâna trecută și niciodată nu am la îndemână măcar un titlu-două de recomandat altora.

Îmi adaug pe listă chitara, ar fi frumos să ajung măcar la nivelul la care eram prin liceu și să învăț câteva melodii, cândva mă pun și pe colorat, aș vrea să-mi îmbunătățesc engleza vorbită, la cea scrisă am „muncit” activ (traduceri & co), dar accentul rusesc nu-i justificat în contextul în care nu știu rusă (ar fi fain să învăț și rusa, de altfel, sau vreo altă limbă străină dubioasă), trec pe listă și poiul, e o metodă de relaxare excelentă – și de meditație, de altfel, dar meditația e trecută separat pe listă + yoga, la care am tot zis că merg și n-am ajuns (de vreo 2 ani). De reluat geocaching, călărie și taekwando. Nu știu câți ani voi trăi, dar n-am cum să mă plictisesc.

Și uite-așa îmi amintesc de creioanele lăsate pe pat. Voiam să le testez, să mă joc de-a desenul, să fircălesc puțin. Dar să nu uit: să-mi notez în carnețel cele de mai sus. Șiiiii… pe lângă chitară, ukulele și o vagă poftă de clape, mi-e dor să ascult muzică. Să chiar ascult. În urmă cu vreo câțiva ani, nu mai știu câți, dar aș putea verifica pe blog, îmi mai cășunase ideea asta prin cap, de-a asculta cât mai multă muzică în ordine cronologică, începând cu cele mai vechi fragmente de melodii sau compoziții muzicale (există câteva și din î.e.n, care au fost descoperite și interpretate conform notației muzicale de atunci) și ajungând în perioada contemporană. Îmi găsesc resursele informative necesare (istoria muzicii, liste de compozitori din perioada medievală și așa mai departe…) și dau la maxim cel mai vechi cântec din lume care s-a păstrat până acum. E din 1400 î.e.n.

Ce voiam să zic e că mă frustrează modul în care-mi funcționează creierașul uneori. Când nu se poate concentra pe-o idee anume, pe-o singură chestie. De-asta mi-e greu să scriu și aici despre vreun subiect, să-mi aleg o temă și să o întorc pe-o parte și pe alta și apoi să-i dau un titlu care să reflecte ce-am scris măcar în proporție de 60%. Sigur, sunt perfect capabilă să fac asta. Profesional, o fac mai mereu. Însă în ce mă privește personal, mi-e greu, e o luptă. Și apoi mai am viziunea asta despre viață că nu ar trebui să fac chestii din obligație sau pentru că „trebuie”, viziune care mă încurcă uneori, recunosc. Așa că mă frustrează lipsa asta de concentrare a atenției, de focus pe-o singură chestie. Însă privind la toate experiențele frumoase și inedite pe care le-am tot avut și intenționez să le am, la toate proiectele astea în așteptare și toate lucrurile-n viață de care sunt curioasă, de toate în aceeași măsură, da, și uneori simultan, mă gândesc că este, totuși, ok… 🙂

nocturne #6

Standard

dezamăgirea de-a fi om, de-a te surprinde vulnerabil, afectat, prea dramatic, prea sensibil, de-a-ți aminti de ce unele obiceiuri ți-au devenit obiceiuri, de ce ții oamenii la distanță, de ce-i mai bine să faci asta, de ce te întristezi că îți trec prin minte gândurile astea. dormi 15 minute, visezi urât, privești în tavan, mai dormi 15 minute. panica din piept, din cap, panica ce se hrănește cu panică. gânduri cărora le lipsesc cuvintele, cum poți să ai o conversație cu tine, dacă nu te-auzi? cum poți să-ți aduci argumente raționale menite să te scoată dintr-o prăbușire emoțională idioată dacă nu unor gânduri îmbrăcate în cuvinte trebuie să le explici cât de neimportante-s toate momentele astea?

dificultatea de-a respira. ciuda de-a simți toate astea. tristețea de-a te îndepărta.

astea toate, de mi-ar dispărea peste noapte din suflet, din cap. de-ar rămâne aici.

Ca prin ceață. Și e bine

Standard
Ca prin ceață. Și e bine

Aș lua ceața și liniștea și nămeții cu mine, într-o prelungită stare de-a nu face nimic.

Sufeream de sindromul omului modern, incapabil să „șadă blând”, mereu cu mintea într-o mie de direcții, mereu agitație, mereu pusă pe făcut ceva, cu o senzație de vinovăție și neliniște în scurtele momente de repaus.

24131451_10214947394858604_7703087368605720178_n24294295_10214947453700075_6340116938067014157_n

Aerul de munte e ca un buton ce mă conectează instant la realitate, la realitatea aia adevărată, dincolo de mușuroaiele cotidiene pe care ni le construim împreună și prin ale căror culoare mișunăm ca nebunii.

Oftatul de ușurare ce-mi scapă involuntar de cum ajungem pe-aici e ca o declarație de iubire pentru viață, nimic altceva. Pentru că pot să respir de-acum. Ceața simplifică existența, drumul ăsta coboară-n infinit și aștept ninsorile, zăpada, albul.

24232781_10155217920218526_4231203350552525591_n

Ne jucăm de-a conceptele, de-a ideile, de-a ping-pong încoace-încolo, de-a bucătarii, de-a copiii, de-a adulții, de-a plimbăreții, de-a ninja, de-a fotografii pe întuneric, de-a cinefilii, de-a somnoroșii.

24129842_10155217921703526_7103968807409341836_n

Casc ochii la lună, printre crengi de brad și câțiva fulgi de nea și grija mea cea mai mare e cum să mă cuibăresc și mai bine între două brațe dragi. Și oare unde-o fi bricheta dispărută și cum să facem să ne ridicăm cumva-careva să dăm volumul mai încet la copiii ăia ce ne cântă parcă de ore întregi despre Crăciun și nașteri miraculoase? Și ce bine-i să dormi fără nici un stres.

 Au sosit și nămeții. A rămas și ceața prin zonă. O vreme, încă, o port cu mine. Și mă tot uit pe-afară, aștept înălbirea cimentului urban.

24301231_1932965673397403_2664221786217084669_n24312442_10155217925053526_7811559419800446731_n24174252_10214956373603067_2901434372028086849_n

Beliș 2017 / 📷 Zoly Zelenyak, Tarfin Æé și eu

banane prăjite

Standard
banane prăjite

Cât de periculoase sunt etichetele de care te-agăți, faci suma și zici că „asta-s eu” / „așa-s eu”. Eu nu gătesc. Și totuși gătesc banane tăvălite în făină și-un strop de lapte de cocos, prăjite în baie de ulei de palmier și îndulcite-n miere. Pentru că-i distractiv să faci ce vezi la televizor pe Travel Channel. Dar, în rest, eu nu gătesc – până data viitoare. 🙂 Câinele nostru de la blocul vecin privește înspre fereastră, mă vede, dă din coadă și latră prietenos. De-ar ști el ce bunătăți se coc aici. O farfurie întreagă de șnițele de banană.

De dimineață îmi fac un ou prăjit, un ochi. Pun chiar și sare. Îl mănânc în timp ce mă încalț, evident mai e loc de dezvoltare în direcția unui stil de viață sănătos, dar calc prin baltă așa de mândră de mine pe drumul spre stație, de parcă mi-aș fi luat diplomă-n bucătărie. E fain să-ți ieși din pepeni uneori, să te dai pe banane și ouă (n-o să șterg asta! 😀 ).

Salina, păsările și fluturii tropicali din Praid

Standard
Salina, păsările și fluturii tropicali din Praid

Încă din Sovata, de pe tăblițe orientative și imense panouri publicitare, aflăm că în Praid putem vizita „Casa Fluturilor”. Cu ochii după gângănii colorate cum sunt uneori, fluturi tropicali am mai avut ocazia să admir și prin Cluj, în spații amenajate temporar.

În Praid, însă, există un proiect de sine stătător, o adevărată casă a fluturilor tropicali. Exotică îmi pare-a fi nu doar casa în sine, cât faptul că se află în Praid, zonă plină de sare. Așa că înainte de-a merge spre Salina Praid, loc destul de faimos, cotim pe-o uliță îngustă și ne lăsăm duși după fluturi.

salina praid fluturi tropicali (2)

Proiectul se află încă în stadiu de dezvoltare, însă vizitarea fluturilor a devenit posibilă din iunie 2017, din câte aflăm. Mă bucură tare mult inițiativele astea care mișcă și aduc valoare comunității în care se află. Praid, desigur, înseamnă salină și, eventual, ștrand cu apă sărată. Dar cine zice că trebuie să însemne doar asta? Poate să însemne fluturi tropicali, păsări colorate și sare, multă sare, deopotrivă… 🙂

salina praid fluturi tropicali (3)

În „spațiul pentru zbor”, cum e numită zona de microclimat tropical, găsim fluturi mari și colorați, păsări mici și gălăgioase, oameni ce-și oferă câteva momente de liniște și repaus. E plăcut aici, nici nu-ți dai seama cum ajungi în genunchi sau șezut turcește pe micile alei, stând cuminte și admirând zbor de fluturi și păsări. Ideal ar fi să petreci mai mult timp în tihnă printre creaturile zburătăcite. Să stai în liniște, nemișcat, măcar o vreme, și să te bucuri de viață – la propriu și la figurat…

Noi poposim în Casa Fluturilor pentru scurtă vreme, suficient însă cât să ne fericim mintea (și urechile!) 😀

De-aici, ne îndreptăm spre Salina Praid, pentru a cărei vizitare ne cumpărăm întâi bilete, urmând ca un autobuz să ne coboare în vechea mină de sare. Foarte bine organizat totul.

Dar ok. Trebuie să spun… Prima impresie și ultima impresie îți rămân în cap (și-n nas!!!) pentru totdeauna. Autobuzul care duce turiștii înspre salină miroase într-un fel imposibil de pus în cuvinte. Iar nasul meu e destul de nesimțit, de obicei… Dar totuși!

Trecem cu greu, dar cu bine, peste obstacolul olfactiv și explorăm salina: sculpturi, un parc de aventură, un planetariu, locuri de joacă, o capelă și un mic muzeu al mineritului în sare. Parcul de aventură e chiar impresionant și mult mai complex decât mă așteptam, iar planetariul e o prezență cu totul neașteptată și este, clar, un mare plus 🙂

salina praid fluturi tropicali (6)

La ieșire, așteptăm încântătorul autobuz pentru a reveni la suprafață. Mai vedem câte-o engleză, ne amuzăm 😛

salina praid fluturi tropicali (4)

Pff, și din nou: cineva trebuie să ia măsuri cu privire la autobuzul ăsta. E de nedescris cum ți se mută nasul și te ia cu amețeală. Salina e frumoasă, dar experiența asta are potențialul să-ți strice tot cheful și orice poftă de-a vizita Praidul.

Până una-alta, încă o aventură ni se pregătește la orizont, pe-nserate: să găsim locuri libere de cazare pe undeva 🙂

Suflet sau n-am suflu

Standard

O întreagă istorie a umanității, de conflicte și războaie, de evoluție sau stagnare spirituală, de dezvoltare tehnologică și medicală, se învârte în jurul sufletului. Suflet, psihic, conștiință. Indiferent. Ne stabilim limitele cruzimii în funcție de bifarea în grila de evaluare a criteriului sufletesc. Orice act de cruzime pleacă (și) de la premisa că celălalt n-are suflet, că e ceva mai prejos de o persoană. Cruzimea față de membrii celuilalt trib / popor („barbari”), demonizarea inamicilor teritoriali, atitudinea față de sclavi sau față de femei de-a lungul istoriei, cruzimea față de animale, limitele legale în care se poate face avort (are sau n-are psihic, e sau nu persoană?), atitudinea pe care deja ne-o creionăm vizavi de clone și inteligențe artificiale – ne preocupă dacă vor avea conștiință, dacă le vom putea considera persoane, etc. Avem un întreg set de comportamente derivate din stabilirea de comun acord a existenței sau lipsei sufletului într-o terță entitate.

Dar nu ar trebui să conteze, cu adevărat, nu? Nu ar trebui să conteze dacă ceva are sau nu are suflet. Dacă avem încă nevoie de coordonata asta pentru a ne stabili permisiuni și limite în acte de cruzime sau de natură morală, e trist. Mă rog, nu-i trist, doar e cum e. Pe mine mă întristează.

[în curs de citire: „Never let me go” – Kazuo Ishiguro]

nocturne #5: bosumflare

Standard

Nu știu, mi-e creierul bosumflat parcă, îl simt cum se-nfoaie, încearcă apoi să se ascundă într-un colț de cap, se agită, apoi vrea doar să doarmă. Bănuiesc că nu-i singurul creier din lume care are-așa o viață proprie și ușor rebelă și-mi dau seama cât de instinctiv ți-e să cauți explicații în mediu, să atașezi o cauză unor stări, să-ți spui o poveste ce explică bosumflarea. Câteodată, se-agită creierul pur și simplu, nu toate stările noastre sunt efecte, nu toate au vreo cauză specifică. De-asta mă detașez de propriul creier uneori. Mă afectează, mă supără, mă enervează, dar nu-l iau în serios. Nu mă mai identific 100% cu ce gândește și cum se simte. Cândva mă regăseam în tot ce trăia el acolo, mic organ închis într-o cutie craniană. Acum… treaba lui. M-a bâzâit întreaga zi cu tot felul de gânduri răzlețe, cu emoții inutile din sertarul ălora de le tot cărăm cu noi o viață întreagă, i-am tot cedat timp și atenție, mi-e ciudă pe mine acum. În altă ordine de idei, în timp ce scriu aici, primesc un newsletter care mă anunță că „Your brain is lazy.” Creier la creier trage, toți oamenii din lume abonați la Taco from Trello, stresați de propriul creier, au primit în momentul ăsta un mesaj inoportun și nelalocul lui. Creierul meu nu-i leneș, ci bosumflat și relativ frustrat. Mi l-aș vrea și leneș, în adevăratul sens al cuvântului.

Somnul vindecă bosumflarea.

pomparea orgoliilor în rochii de gală

Standard

Înainte de-a-mi afișa vreo atitudine arogantă și atotștiutoare despre oameni și situații, mi-e musai să încerc, să văd, să cunosc, să testez. Mă roade curiozitatea, deși intuiția-mi zice unde-i de nasul meu și unde nu-i. Așa ajung voit și intenționat pe la diverse evenimente, cu diverși oameni. Iar dacă rochiile de gală sunt în zona statisticii „normale”, majoritatea adecvate evenimentului, câteva supra-evaluând nivelul de glamour, câteva miserupiste, cam tot așa ca oamenii care le poartă (femei sau bărbați, că rochia-i metaforică), numărul de orgolii ce-așteaptă a fi hrănite cu laude și premii la un astfel de eveniment ce-mi amintește de vechile Revelioane de la TVR, din anii ’90 – 2000, depășește procentul statistic dezirabil. În fine, cine-oi fi eu să stabilesc procentul ăsta în limita bunului simț. Atâta pupare-n fund în doar câteva ore rar mi-a fost dat să văd. Însă e o experiență, în mod sigur 🙂 Nu știu care-or fi criteriile de pupare-n fund, dar nu mi s-au părut juste, oneste sau autentice. Desigur, acele câteva excepții salvează mereu situația. Mi-ar plăcea să văd oamenii dezbrăcați de rigiditate contextuală, oficială, antreprenorială, POLITICĂ sau religioasă. Să depășim și noi, ca societate, secolul politețurilor și falsității publice, al laudelor reciproce bazate pe diverse interese personale și de-o parte și de alta („ne-am adunat astăzi, aici, pentru a ne lăuda reciproc unii pe alții”), să devenim și noi, fiecare, mai de sine-stătători, mai capabili să gândim independent, să facem alegeri autentice, să fim onești în laudele pe care la aducem, să spargem cutumele. Cu greață de la atâta eleganță, rafinament și elocvență-n exprimare, care vin și cu lacune când vine vorba de profesionalism și competență propriu-zise, mă declar totuși bucuroasă c-am fost. Rochie de gală nu port, că-mi plac astea așa mai scoase din seriale science-fiction, dar e un mod de-a interacționa cu o lume care trăiește în propria-i bulă, o lume ipocrită, dar rafinată și elegantă. Au fost și mulți oameni frumoși pe-acolo, oameni de calitate, păcat că nu știm cum să spargem tiparele astea depășite.

We are Solar Seeds (2016 sau 2017, cândva)

Standard
We are Solar Seeds (2016 sau 2017, cândva)

Cumva, în unele locuri ajung din nou (și, poate, din nou), fără să-mi explic prea bine motivul. E vorba despre oameni și drum, mai mult decât despre repere temporale, preferințe muzicale și justificări raționale.

Solar Seeds devenea, încă de la prima întâlnire, un loc – nu un festival sau un eveniment, un loc în care ajungeam noaptea târziu, în mod paradoxal ghidați de-o Lună plină și strălucitoare (e și ea tot un solar seed). Un loc ce ne iniția în tainele GPS-ului și-n tehnici obscure de orientare după lună, pietre și copaci.

we are solar seeds (6)we are solar seeds (2)

Parcurgeam un drum nesfârșit, cu speranța că-i drumul bun, că pietrele și șanțurile vor fi totuși obstacole de depășit pentru mașină, nu piedici iremediabile, cu ochii mijiți pentru a despica întunericul. Nenumărate curbe aruncate în categoria de „după asta sigur ajungem” și bucuria (re)găsirii locului.

Ne încheiam aventura aici, cu Solar Seeds, doar pentru a o relua din nou, tot de-aici. Un an întreg a trecut între cele două momente, dar locurile au darul ăsta de-a fi atemporale. Așa că e o continuă aventură. Ne simțeam și ne simțim veșnici călători.

we are solar seeds (1)

N-aș știi ce muzică era, nici alte informații utile. N-aș zice nici cum se ajunge acolo, căci fiecare cu drumul lui 🙂

we are solar seeds (5)

Dar mi-e drag locul, cu oamenii de-acolo, ceaiul ăla demențial de cald și bun, cu așezatul corturilor la margine de pădure, cu jocurile noastre de lumini și foto. Și Luna, iar apoi cerul înstelat. Și focul de tabără. Și zâmbetele somnoroase din fiecare dimineață… 🙂

Și ce idee frumoasă. We are Solar Seeds, indeed…

we are solar seeds (4)

we are solar seeds (3)

📷 Tarfin, Cipri & Lori

Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4
Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 5: Din peșteri, deasupra norilor: Transalpina (Defileul Jiului – Bumbești – Novaci – Cernădia – Baia de Fier – Peștera Muierilor – Peștera Polovragi – Baia de Fier – Novaci – Rânca – Vf. Păpușa – Vf. Urdele – Lacul Vidra).

Ziua 6: Vidra, turnul și caii (Lacul Vidra – Obârșia Lotrului – Lacul Oașa – Tău Bistra – Șugag – Căpâlna – Petrești – Sebeș – Cristian – Sibiu –  Avrig – Porumbacu de Sus – Porumbacu de Jos – herghelia de cai, pe undeva prin zonă)
Ziua 7: Transfăgărășan – aproape. (Herghelia de cai – Porumbacu de Jos & Sus – Cârțișoara – Transfăgărășan – aproape de Lacul Bâlea – înapoi spre Zărnești – Măgura)
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.
Ziua 10: Prăpăstii
(Măgura – Fântâna lui Botorog – Prăpăstiile Zărneștiului – spre Cabana Curmătura).
Ziua 11: Nebunul, calul și norii
(Măgura).
Ziua 12: Râșnov, Rupea, Viscri
(Măgura – Râșnov – Rupea – Viscri -> de-aici, spre Șilea Nirajului)

Râșnov, Rupea, Viscri [Adventureee, ziua 12]

Standard
Râșnov, Rupea, Viscri [Adventureee, ziua 12]

Cu ideea bine înrădăcinată-n minte – cum că-mi plac cetățile, aveam să aflu că îți place ceva până nu-ți mai place, cam așa.

E cruntă reîntoarcerea la cotidian, când încă nu știi dacă azi e marți sau vineri, dacă ai stat prin Măgura trei, patru sau cinci zile (?), când încă-ți vuiește mintea de-atâta liniște și bine. Când în starea asta buimacă și euforică, te plesnește gălăgia și atmosfera de mahala de la Cetatea Râșnov. Ea, cetatea, n-are nici o vină. E frumoasă. Fără a avea habar de cum se fac restaurările, cazul cetății de-aici nu mi se pare, totuși, cel mai reușit. Dar e doar o părere, așa ca o senzație. Cine știe. Am rămas, desigur, influențată de țipetele exagerate ale copiilor, de râsetele grobiene ale grupurilor de turiști, de mitocănia gunoaielor (și aici), de atmosfera generală de bâlci.

De la cetate am plecat totuși cu un suvenir imperfect de minunat, un mic vas ciobit, prăfuit și părăsit într-un zid. A fost poate cea mai autentică imagine surprinsă pe-aici. Mi-a părut rău de cetate. Poate am prins eu o zi nefericită, poate așa mi-ar fi toate vizitele.

rasnov 1 (Medium)

La Rupea ne-am mai liniștit și am reintrat în atmosfera de vacanță. Or fi zidurile mai albe, spațiul mai deschis și oamenii mai calmi de „vină”.

Am explorat nivel cu nivel din vechea cetate, ne-am bucurat de priveliște, ne-am simțit voievozi și domniță pentru vreo 5 minute 🙂

rupea 5 (Medium)

rupea 7 (Medium)

rupea 6 (Medium)

rupea 1 (Medium)

rupea turn (Medium)

Simțind că ne apropiem de finalul călătoriei, decidem să părăsim E60 pentru o ultimă aventură în trecut. Și-nspre trecut ne-am dus, slalom printre gropi de toată frumusețea, pe-un drum ce parcă trecuse recent prin bombardamente cu bolovani.

Viscri a devenit, poate, unul dintre cele mai renumite sate din țara noastră. Nu-i atât de special cum ajungi să crezi, însă e mai mult decât pare. Căsuțe în același stil arhitectural sau biserici fortificate mai găsești în zonă. Însă aici întreg satul și-a păstrat aspectul secolelor trecute, iar izolarea (deși nu e departe de E60) îi dă satului un aer aparte.

Ne-am plimbat prin Viscri o bucată de timp înainte de-a porni spre Șilea Nirajului – un alt loc izolat de lume, însă cu totul diferit…

viscri sus (Medium)

viscri 3 (Medium)

viscri 15 (Medium)

viscri 2 (Medium)

viscri 4 (Medium)

Va urma:
We are Solar Seeds (2016 sau 2017, cândva)


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4
: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 5: Din peșteri, deasupra norilor: Transalpina (Defileul Jiului – Bumbești – Novaci – Cernădia – Baia de Fier – Peștera Muierilor – Peștera Polovragi – Baia de Fier – Novaci – Rânca – Vf. Păpușa – Vf. Urdele – Lacul Vidra).

Ziua 6: Vidra, turnul și caii (Lacul Vidra – Obârșia Lotrului – Lacul Oașa – Tău Bistra – Șugag – Căpâlna – Petrești – Sebeș – Cristian – Sibiu –  Avrig – Porumbacu de Sus – Porumbacu de Jos – herghelia de cai, pe undeva prin zonă)
Ziua 7: Transfăgărășan – aproape. (Herghelia de cai – Porumbacu de Jos & Sus – Cârțișoara – Transfăgărășan – aproape de Lacul Bâlea – înapoi spre Zărnești – Măgura)
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.
Ziua 10: Prăpăstii (Măgura – Fântâna lui Botorog – Prăpăstiile Zărneștiului – spre Cabana Curmătura).
Ziua 11: Nebunul, calul și norii (Măgura).
Ziua 12: Râșnov, Rupea, Viscri (Măgura – Râșnov – Rupea – Viscri -> de-aici, spre Șilea Nirajului)

nocturne#4: serios

Standard
nocturne#4: serios

m-am scăldat azi printre cărți de tot felul, unele mi-au promis c-ar fi interesante și le-am luat acasă, altele sunt pur și simplu dubioase și nu știu ce scopuri au în viață; însă vorbind despre cum cluburile de carte pot fi amuzante și nu trebuie să ți se spargă vreo venă cerebrală de la atâta seriozitate în abordarea subiectelor literare, mi-am amintit de tata și alți oameni care în esență sunt niște copii puși pe năzbâtii și boacăne, dar care învață, cândva, de-a lungul anilor, că trebuie să fie oameni serioși. Hai c-am scris o frază lungă, mi-era dor. Serioși și duri și, cumva, invulnerabili. Și-i trist, parcă, să-ți îngropi ludicul și pofta de joacă, de glume, de mișto-uri și haha-uri, pentru că înveți repede că asta-i norma, că viața în societate e tot un fel de junglă și dacă vrei să nu fii atacat, e bine să fii om serios. Suntem prea serioși și ne luăm prea în serios unii pe alții, pe noi înșine, ne-ar prinde bine câte-o căzătură cu nasu-n baltă pe trotuar, în centrul orașului, să reînvățăm haz de necazul, să râdem de noi și să n-avem rușine. Da. Mi-ar plăcea să n-am rușini, să fiu o nerușinată, nu nesimțită, dar fără rușine.