Să mergeeem: din Breb spre Creasta Cocoșului, cu ședere la Babou Maramureș | Ziua 2

Experiențele astea mi s-au îngrămădit prin suflet ca amintirile din copilărie, învăluite în nostalgie și farmec. Le văd ca prin vis, ca din vis. Le suspectez ca fiind atemporale, iar asta ar explica multe.

Cu gândul la traseul spre Creasta Cocoșului, am decis atunci să înnoptăm în Breb. Nu din motive cultural-turistice, ci pentru că am găsit un camping pe Google Maps » „Babou Maramureș”. Drumul spre sat cucerește: într-atât încât, cu șoferii fermecați de împrejurimile pitorești, se lasă cu risc mare de-un accident. Deci atenție (și) la drum! Scăpăm doar cu o spaimă, zâmbim din nou soarelui ce apune peste bodi de fân și acoperișuri rustice. Din două wow-uri și câteva mirări, se lasă întunericul…

I. Babou Maramureș. La locul de camping ajungem la ore târzii. Văd, pe întuneric, vrejuri de fasole, corturi și rulote pe-o pajiște lină, un câine primitor și… multe stele. Cât de dor mi-era de ele! Înnoptăm aici, ne așternem cortul. Abia acum, dimineața, pot să apreciez cu adevărat locul. Babou Maramureș este o veche și tradițională gospodărie maramureșeană transformată într-un spațiu bucuros de oaspeți. Gazdele sunt Matthijs și Eveline, oameni frumoși, ajunși pe meleagurile noastre tocmai din Olanda. Povestea și „de ce”-ul lor » aici. Oaspeții sunt din toată lumea: nemți, olandezi, suedezi. Vreo doi-trei români. Transformările sunt minime și cu grijă pentru autentic: în vechea poiată sunt amenajate dușuri și toalete, fără a știrbi cu nimic însă farmecul exterior al clădirii, iar pe lângă casă admirăm straturi de flori și legume. Și e liniște; turiștii sunt civilizați, își zâmbesc unii altora. Sunt atât de liniștită și relaxată aici, încât îmi las telefonul la încărcat în baie vreo oră, nesupravegheat, fără nici un stres că m-ar lipsi cineva de el. E atât de senină atmosfera de-aici, de la Babou.

Utile: Facebook Babou Maramures | Instagram: @baboumaramures | E-mail: info@baboumaramures.com | Tel: +40 362 402 558,  +40 768 397 339 | Adresă: Breb, nr. 149 | Preț camping: 25 lei / pers. / noapte

II. Breb. Să vă spun: sunt absolut cucerită de sătucul ăsta. E acea imagine idealizată a satului maramureșean, doar că Breb e real, e versiunea pitorească și boemă a ruralului, e acel „rustic” autentic, dar parcă fără mocirlă și sărăcie. Înțeleg de ce s-au mutat Matthijs și Eveline aici (au locuit și prin Cluj vreun an). Breb este un sat în care turismul se face elegant și cumpătat. Tradițiile, vechile obiceiuri și meșteșugurile se păstrează și datorită acestui turism, însă prezența și activitatea turistică nu știrbește cu nimic liniștea satului. Orice zbucium ai avea prin tine, volumul vocii îți scade involuntar pășind pe ulițele mici ale Brebului.

Ne pornim spre Creastă, de la Babou, pe la 12:00. Matthijs ne oferă o hartă ilustrată a satului și câteva recomandări. A, și un soi de aparat cu ultrasunete pentru câinii de la oi (mă rog, „anti-câini”), în caz c-om avea probleme. Dacă tot ne plimbăm, hai să parcurgem și un traseu prin Breb. Căci da, așa cum vă zic: prin sat găsim trasee marcate impecabil, un fel de drumeții tip circuit prin Breb. Pe harta primită sunt însemnate gospodăriile unde locuiesc meșteri populari. Porțile acestora au un indiciu al   meșteșugului stăpânit, iar cei marcați pe hartă primesc turiștii cu drag la o poveste. Noi suntem opriți din drum de o bunicuță adorabilă, care ne invită în foișor, să stăm un pic. Și ne zice de toate: de mâncare, de lucru, de viață, de cum își fac străinii selfie-uri cu ea, de motorete și închipuiri, de drone, așa ca niște ciori…

III. Creasta Cocoșului. Explorăm la pas Brebul vreo oră și ceva, înainte să pornim spre Creastă. Traseul începe domol, pe-un drum de țară îngust care te duce… și tot duce 🙂 Zărim stâncile încă din depărtare. Da, parc-ar fi o creastă de cocoș. Obiectiv vorbind, creasta nu-i înaltă, ajunge abia la 1450m. Drumul lung dinspre Breb, scurta rătăcire pe la Tăul Morărenilor și prea multe zile petrecute pe scaun fac din creastă, acum, un adevărat uriaș. Dar da, se simte și diferența de nivel în momentul urcușului efectiv. Scurtă oprire și la Tinovul Tăurile Chendroaiei și multe opriri de ascultat vântul, păsările, foșnetul naturii. Și de mâncat afine, bineînțeles.

Ne facem un calcul rapid și suntem liniștiți: ajungem pe zi în sat. Nu putem să anticipăm rătăcirea de-o oră și ceva pe ulițele satului în căutarea magazinului alimentar (pe la care ne-am oprit și la dus). Ulițe micuțe și întortocheate ni se aștern în cale ca mari provocări de orientare turistică. Suntem veseli. E frumos să te pierzi noaptea printr-un sat așa ca Breb. Pe-o prispă, chipul unei bunicuțe e luminat de ecranul unui telefon deștept. Dăm bună seara și primim îndrumare. Ne luăm bere și ciocolată de la magazin, pornim apoi voioși spre cort, la Babou. Ne împrietenim în seara asta cu Maan (în traducere, din olandeză, Maan ar însemna Lună) și ne așezăm la stele: au început Perseidele să-și facă de cap.

Reclame

Locuiesc într-un vechi bloc comunist

bloc comunist

Un bloc dintre acelea gri și triste, în care te întrebi de două ori înainte dacă-i o idee bună să urci treptele spre etajul I. Cu pereți pe jumătate albaștri, pe jumătate murdari, cu treptele în clasicele nuanțe de maro, gri și un strop de crem, cu becuri semi-funcționale pe casa scării. Nostalgia copilăriei nu este suficientă pentru a îndulci impresia estetic neplăcută pe care blocul ți-o lasă. Am urcat totuși cele trei etaje, am pășit în garsonieră și m-am simțit ca acasă.

Locuiesc în blocul ăsta vechi cu iz comunist (uneori, la propriu) de vreo patru ani, cred. Pentru că am lumină naturală cât cuprinde, cu soarele răsărind dintr-o parte și apunând în cealaltă. Sunt divine unele seri de vară în garsonieră, când culorile apusului inundă fiecare colț al camerei. Mă simt bine aici pentru că dincolo de calea ferată încep casele Clujului, nu alte blocuri care să-mi sufoce nevoia de aer și orizont. Pentru că am un balcon mare de care nu profit suficient de mult, dar a cărui prezență îmi liniștește mintea. Vara, îmi place să aud glasurile și, da, țipetele copiilor care (încă) se mai joacă printre blocuri și bat mingea printre mașini. Îmi dau un soi de confort și mulțumire sufletească. De câteva ori, m-am surprins chiar zâmbind pe ritmuri de manele. Răsună de obicei, totuși rar și foarte scurt, dintr-o mașină care e folosită din câte îmi dau seama pe post de sistem audio – căci nu cred că se mișcă vreodată din parcare, în jurul căreia se adună vreo 5-6 băieți amatori de sunete puternice. Zâmbeam pentru că în ciuda incompatibilității dintre nevoia mea de liniște și civilizație & gălăgia și opțiunile lor muzicale, mi-e dragă senzația aceasta de comunitate. E greu să o (re)găsești într-o societate progresistă și grăbită. Încet-încet, învățăm să formăm comunități și altfel, fără a ne deranja unii pe ceilalți; însă va mai dura. Între timp, da, zâmbesc manelelor și gălăgiei. Le prefer izolării și înstrăinării, când nici nu ne trece prin cap să ne salutăm vecinii. 

Drumul spre casă

De câteva zile, blocul meu vechi și comunist trece prin schimbări radicale, schimbări menite să-i transforme definitiv statutul. Dacă interioarele garsonierelor au fost de mulți ani renovate după posibilități (chiar și eu am vopsit pereții, am dovadă mai jos), iată că i-a venit rândul și blocului, această entitate colectivă de beton rece-ursuz. Azi este ultima zi în care mai putem admira jumătățile de pereți de culoare albastră. Se vopsește de zor, se dă deja cu al doilea strat de alb-crem. Oare cu treptele ce se va întâmpla? 

De când am fost harnică

Urcând cele trei etaje, meditez la situația ingrată a acestor blocuri. Sătui de comunism, le-am lăsat în grija nimănui. Am uitat că și blocul e tot „al nostru”, al comunității de locatari, chiar dacă nu-i „al meu”. Ne-am transformat interioarele personale, le-am modernizat și îngrijit, am schimbat instalațiile, geamurile și mobila tradițională, dar am lăsat spațiul comun în paragină. Sau, cel puțin, nu ne-am luptat suficient pentru el, nu i-am acordat timp și atenție. Așa că mergem în vizită unii la alții, ne îngrozim de holuri sumbre și neglijate, dar e ok: odată intrați în apartament, viața-i frumoasă. 

Blocul meu comunist avea, iată, mult potențial estetic. Poate de-acum, mai luminos fiind pe scări, ne vom privi mai ușor unii pe alții și vom spune „bună ziua”. 


[Featured Image: Nicolae Frunzeti / în rest, de-ale mele]

vise cu melci

Uit uneori să hrănesc melcii. Cum frigiderul mi-e obiect de decor mai degrabă, foarte rar își face loc la mine câte-o roșie, câte-o salată, câte-o buruiană. Iar pe-afară, în fața blocului, e tot mai greu să le găsesc câte-o frunzuliță de ceva. S-au dus toate. Deschid ușa, arunc bocancii din picioare și cu geaca pe mine, încă, le inspectez viața. Sunt doi „bucurei”, așa i-am numit. Unul dintre ei e mai leneș, dar își începe și el plimbarea zilnică. Celălalt, mai dinamic și mai curios, a dat deja turul mărului de sticlă. Doar că nu-i singur. Încă o creatură se plimbă lângă el. Mă blochez preț de câteva secunde. Ridic micul vivariu. Oare nu văd bine? Nu-i văd cochilia. Oare e tot bucurel, dar stă ciudat? Nu. E un alt corp, mai alb, mai mic. E un limax! Cum, de unde și de ce nu l-am văzut până acum? Mda, am schimbat pământul în urmă cu ceva timp…

Mă las fascinată de viețile mici și palpitante ale bucureilor. Într-atât că se făcea că limaxul, mai pirpiriu și fragil totuși decât ai mei, se transforma peste noapte într-un prădător periculos, carnivor cu dinții ascuțiți, înfometat, gata să-mi înfulece melcii cu tot cu-a lor cochilie. Vivariul devine, parcă, tot mai mare, sunt parte din el. O broască țestoasă se cațără pe-un fir de iarbă, câțiva gândaci șuierători de Madagascar fac gălăgie, speriați și ei de creatura albă cu 14.000 mii de dinții înfometați.

Mă trezesc buimacă, la limita fragilă dintre ce-o fi aia vis, ce-o fi aia realitate. Melcii sunt în siguranță, nu-i atacă vreun prădător. Nu sunt nici broaște țestoase sau gândaci de Madagascar prin mărul de sticlă. Limaxul este acolo, în schimb. Ronțăie cu poftă din roșie, alături de bucurei și… de alți doi pui mici de limax. Și un melc mic-mic, cu scoică tip castel. Ce să fac. O să-mi fie dragi și ei, deși ziceam că trag linia la limacși.

p.s. Melcii și creaturile astea scârboase pe care ajungi să le îndrăgești pe măsură ce te familiarizezi cu ele, pe măsură ce înveți să le cunoști, te învață fix asta » că o ființă îți poate fi dragă sau minim tolerabilă doar în momentul în care te apropii și încerci onest să o vezi, să o cunoști. 

Secretele arborilor prin pădurea Hoia | Ecouri Verzi

Oricât de mult mi-aș fi dorit să rămân indiferentă, adevărul este că am resimțit din plin tensiunea acumulată în ultima vreme în societate; că m-a durut dezbinarea, înstrăinarea și ura cu care ne-am vorbit unii altora; și că voiam doar să se termine odată. Rămân cu speranța că poate învățăm să comunicăm, să ne înțelegem unii altora ideile, să găsim acele lucruri care ne unesc și ne aduc împreună. Cred că intențiile tuturora sunt bune, în esență. Doar că avem viziuni diferite asupra normalității și a modului în care ar „trebui” să fie lucrurile.

Cu nevoia unei guri de de aer curat, ne-am decis cam pe ultima sută de metri că vrem să aflăm secretele arborilor într-o drumeție tematică organizată de Asociația Ecouri Verzi, în cadrul proiectului „Pașaportul copiilor pentru arii protejate”, proiect finanțat de Fundația pentru Parteneriat și MOL România (se întâmplă și lucruri frumoase, iată).

Mi-s dragi copacii și plantele, în general, de numa’, doar că nu știu mai nimic despre ele. Cele mai autentice prietenii le-am legat oricum așa, întâi cu o conexiune puternică, bazată pe interacțiuni frumoase, abia apoi acumulând informații punctuale (pe care le tot uit, oricum).

Cam așa și cu arborii, a sosit timpul să aflu una-alta despre ei. Drumeția a fost prin pădurea Hoia și aria protejată „Pădurea de stejar pufos de la Hoia”. Celebra pădure e bântuită de frumos și de mici turme de oi. Extratereștrii parcă am început să fim noi, oamenii, la cât de rupți de mediu suntem uneori.

Jugastru, carpen, dârmoz, stejar… Arbori remarcabili, arbori arhaici

Tibi Hartel, biolog și ecolog, este cel care, alături de Horațiu Popa de la Ecouri Verzi, ne însoțește și ne îndrumă printre arborii din Hoia. Aflăm și de proiectul „Arborii remarcabili din România” și despre importanța arborilor bătrâni în ecosisteme. Ignorați și indezirabili din punct de vedere economic, aceștia pot fi un plus de valoare pentru comunitate (e important să avem „rădăcini”), găzduind și protejând micro-habitate care altfel se distrug și ele odată cu tăierea arborelui. Au fost înregistrați peste 4.000 de arbori remarcabili în toată țara, iar pe mine mă bate gândul să „adopt” unul. Am aflat că-i tei (probabil)! 🙂

padurea hoia (4)

Se măsoară circumferința arborilor la 1,3 m înălțime de la sol. Dacă vă tentează vreodată, e o informație utilă. Altfel, m-am îndrăgostit de câte-un jugastru, carpen, vreun tei pucios, de stejari și cireși sălbatici, un dârmoz și păducel. Mi-s dragi cuvintele astea, cu sonoritate arhaică și rădăcini în vechea limbă.

Analizăm vegetația, copiii adună frunze, ne împrietenim cu liniștea pădurii… 

Jugastrul e un soi de paltin, cu puncte albe scorțuroase pe trunchi și frunze cam așa 🙂

jugastru

Carpenul are și el pete albe care, am aflat, sunt de fapt niște mici licheni. Are frunze ușor de recunoscut. Crește masiv, iar dacă e tăiat, se face ca o „buruiană”, invadează natural împrejurimile. Pe de-o parte, forțează stejarul să crească, pe de altă parte, îl poate ucide. Carpenul este unul dintre motivele pentru care nu mai avem păduri tinere de stejari. Mă rog, proasta administrare a acestor păduri e motivul, căci nu se ține cont de astfel de „detalii”.

carpen

carpen in devenire

Teiul pucios e la doi pași de noi, cu frunzele-i în formă de inimioară, noduri pe trunchi și vergeturi verticale. Nu cred că l-aș putea recunoaște dintr-o mie de alți arbori, însă.

Cireșul sălbatic îl recunoaștem ușor după inelele orizontale.

cires salbaticStejarul poate fi tras de „urechiușe”, are frunzele ca niște lobi dacici, spre deosebire de frunzele altor foioase. Am mai aflat că unde avem stejar, avem cel mai probabil și alun și că driverul principal de răspândire a stejarilor este gaița. Cu obiceiul de a transporta ghinde pentru a le ascunde și scăpându-le din aer, o gaiță poate „planta” și 6 – 7000 de ghinde într-o singură vară. N-avem nevoie de voluntariat, ci de gaițe, hihi.

Crânguri și păduri

Evadând din jungla urbană, pădurile sunt oazele ideale de reculegere. Nu mi-am pus problema că pădurea, așa cum o știm noi acum, era o raritate în urmă cu ceva timp. În schimb, e la mintea cocoșului că ceva din modul în care ne administrăm și protejăm pădurile s-a schimbat radical doar în ultimii 15-20 de ani. Las mai jos câteva idei din drumeția prin Hoia, furate în zbor de la Tibi Hartel:

„Dacă îi întrebați pe bunicii voștri, veți afla că ei tăiau crengile arborilor, așa numita tăiere în regim de crâng, o practică forestieră tradițională, milenară, astăzi exclusă din Ocolul Silvic pentru că nu e modern, nu e productiv. La nivel local, însă, această practică dă lemn de foc pentru localnici, precum și lemnul necesar pentru lucrările lor. S-a demonstrat faptul că pădurile în regim de crâng au valoare culturală, istorică, economică, naturală foarte mare. Nu sunt economice în sensul corporatist-industrial, dar este economic pentru că în momentul în care vine cineva și taie lemn de foc, da, lemnul este tăiat, dar sistemul este menținut. Acest tip de tăiere ține arborii tineri, îi regenerează. Iar arborii au o capacitate de reîntinerire fantastică.” – Tibi Hartel

carpen 2

„Englezul ar veni aici să vadă cât de frumoasă este pădurea și crângul și ar pune întrebarea normală: de ce-i mizeria asta aici?! Pentru că ceva ce-i considerat mizerie economică merită mizerie.”

IMG_20181006_115706

Peisajele culturale și resurse genetice către Europa

Am mai aflat una-alta și despre peisajele culturale și importanța lor, mai ales în contextul actual. Exemplul cel mai rapid și simplu de înțeles: cândva bourul pășuna în regiune (forță naturală), treptat a fost exclus de către om, însă în locul lui pășunează acum vitele (forță culturală). S-au schimbat bourii cu vitele, dar forța ecologică este aceeași, iar structura peisajului se menține.

„Din acest motiv sunt foarte valoroase peisajele culturale, căci au un capital natural uriaș – apă curată, sol fertil, biodiversitate, resurse genetice cât cuprinde. De la părul nostru pădureț care nu mai există în Europa, numai la noi, până la specii de arbori, ciuperci sau plante medicinale. Vin din Elveția să ducă semințe din Carpații noștri pentru a repopula regiunile de acolo, pentru că aplicând atâtea chimicale sute de ani, s-a schimbat radical vegetația. Asta înseamnă resursă genetică de la noi înspre Europa, în această direcție am putea mișca noi mult mai hotărât.”

Cu alte cuvinte, peisajele naturale au fost înlocuite cu peisaje culturale. Noi încă le avem, am face bine să le protejăm și să le valorificăm…

padurea hoia (6)

Poteci, marcaje, arii protejate

La întoarcere, ne oprim în zona ariei protejate „Pădurea de stejar pufos de la Hoia”, în dreptul unui marcaj vandalizat. De altfel, pe drum mai observăm diverse panouri turistice distruse. De ce ar face cineva așa ceva, îmi scapă. Cei de Ecouri Verzi vor reface în următoarele zile marcajele. 

Horațiu ne povestește despre poteci de lung parcurs: Via Maria – care pornește din Budapesta și trece și pe-aici, prin Hoia, Via Transilvanica a celor de la Tășuleasa Social și Via Carpatica la care lucrează cei de la Ecouri Verzi; apoi despre marcaje, cine-i îndreptățit și cine-i obligat să le facă (apropo, finanțările ar trebuie teoretic să vină de la consiliile județene sau locale – lucru care se întâmplă și nu prea), care este procedura dacă îți vine ideea să marchezi un traseu și alte aspecte ce țin de administrarea potecilor și a traseelor, despre arii protejate și relația noastră cu aceste zone. 

padurea hoia (1)

O plimbare tare frumoasă, cu informații valoroase și discuții constructive pe tema arborilor și ariilor protejate, a pădurilor și a potecilor turistice. Urmăream activitatea celor din Asociația Ecouri Verzi, am mai ratat câteva drumeții dedicate arborilor, precum și câteva acțiuni de refacere de trasee (» vezi Potecătorii), dar am reușit de-am prins o zi minunat de senină, oameni faini și arbori cu totul remarcabili – ca toate creaturile din jurul nostru 🙂

padurea hoia (3)padurea hoia (5)

Oale și nasuri

Să te întinzi bine-bine e una dintre cele mai satisfăcătoare activități în viață. În ultimii câțiva ani, mai ales dacă dorm (fie și parțial), la mine întinsul vine cu riscul unui cârcel la piciorul stâng, cu mușchiul gambei care stă parcă în așteptare să i se rupă de lume și de mine. În ciuda a ce suferă mușchii mei, m-aș întinde la infinit. 


Avem în limba română tot soiul de expresii expresive cu nasul băgat în oale și pahare umplute. Mi-ar plăcea să mi se rupă de ce scot oamenii pe gură cam așa cum i se rupe mușchiului meu de mine. Și o vreme, aparent, mi se rupe. Până mi se umple paharul – cred că asta-i vorba din popor. Când aud de prea multe ori, de la prea mulți oameni, într-un interval prea scurt de timp, cum ar trebui să-mi trăiesc viața, care-i ordinea lucrurilor, ce-ar trebui să fac, când și cu cine. Oamenii ăștia mi-s dragi, de altfel. Știu și că sunt bine intenționați. Doar că n-am cum să nu observ un tipar periculos și absurd: grija asta față de viața personală a celorlalți, ca și cum deciziile și felul în care-și trăiesc ei viața ne afectează la modul real și cotidian pe noi, a devenit un fel de-a fi normalizat. Nu-i absurd să fii nefericit, să te plângi de asta, dar să te-aștepți ca ceilalți să ia aceleași decizii (personale) ca tine? Pentru că așa se face. Sau astea-s valorile la care aderi. Valori.

Și da, mica mea criză de frustrare și saturație, de care încă nu m-am scuturat bine, se manifestă în mod cert (și) pe fondul tensiunilor din societate cu viitorul și inutilul referendum. Că sunt exagerat de empatică uneori și adun toate schimburile astea de emoții și răutăți. Poate doar întâmplarea face că mi s-a umplut paharul de nasuri băgăcioase care și-au ratat oala. Cu siguranță, am fost și eu mai receptivă la toate sfaturile nesolicitate, mi-au sărit în urechi mai ușor. Nu-mi pot imagina cât de groaznic se simt alții acum, în perioada aceasta. E ca un curent de nasuri și oale, simțim nevoia să avem o părere despre cum ar trebui să-și trăiască restul viața.

Să ne liniștim. Nu-i musai să avem o părere despre viața altora, e mai important să știm ce vrem să facem cu-a noastră. Să fim și realiști: deciziile personale ale altora, mai ales cele care țin de relații & căsătorie & familie, au un impact redus în viața noastră de zi cu zi.

Bine, dacă o dăm înainte cu valori și principii, e mai greu.
Ca să fiu în cele din urmă onestă cu mine însămi, mi se rupe de „familie” tot așa cum i se rupe mușchiului de mine: cu durere, dar hotărât. Dacă avem nevoie să definim restrictiv ce înseamnă o familie pentru noi și dacă ea se învârte în jurul sexului adulților care se căsătoresc, e foarte trist. Se discută atât de mult despre orientare sexuală și îmi vine să urlu așa o chestie ce ține de logică: nu prea mai are nimeni nevoie să se căsătorească pentru a face sex. Adică, serios. Dar unii oameni se mai și iubesc. Despre asta ar trebui să fie vorba dacă vorbim despre familie, despre afecțiune, grijă, iubire, atașament, siguranță socio-emoțională, educație; e grav că simțim nevoia să restricționăm și să condiționăm eticheta de „familie” în funcție de sex.


Altfel, mă întreb dacă și eu ofer sfaturi nesolicitate cunoscuților cu privire la cum ar trebui să-și trăiască viața, în ce ordine,  ce decizii ar trebui să ia, etc. Mă gândesc că sigur se întâmplă, poate rar. Sper că rar.

Să mergeeem: de la ruine, pe pământ, la stele | Ziua 1

Deliberăm dacă să pornim sâmbătă sau duminică. Hai sâmbătă la prânz. Vineri seara îmi iau papuci noi de drumeții, după patru ani în care am aflat că da, se mai face încălțăminte de calitate. Mai dezbatem, ajungem la concluzia că (mi) s-a golit sacul cu răbdare, căci mă visez pe drumuri de vreo două săptămâni încoace. Așa că pornim sâmbătă dimineața. Avem multe de văzut, multe de explorat. Să mergeeem 🙂

Lăsăm Clujul în urmă pe la 09:30. Ne-am luat cafea și ronțăieli pentru drum, suntem pregătiți.

I. Castelul cu Scoici. Nu l-am mai văzut de vreo 10-15 ani, cred. În mod surprinzător, există un panou informativ pe ulița din fața castelului. Zidurile castelului sunt ruine, de altfel, într-o stare avansată de degradare. Când l-am văzut întâia oară, deși acoperit de-o mare de urzici și atunci, încă puteai să-i urci zidurile, să te așezi pe terasa de la etaj. Acum stau să cadă. Normal, gunoaie și peturi prin curte, printre ziduri. Mi-e greu să pricep. Pentru date istorice și informații punctuale, de căutat Castelul Haller din Coplean.

II. Castelul din Pribilești. O altă ruină, una mai îngrijită, ce-i drept, cu acoperișul turnului refăcut, zona împrejmuită cu un gard și cu un aspect relativ decent, castelul din Pribilești se află în Maramureș, în apropiere de Baia Mare. A fost reședința de vară a familiei nobiliare Teleki și locuința unuia dintre premierii Ungariei interbelice. Teleki Pal, cel care a deținut castelul până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a rămas faimos în istorie pentru cele 12 legi anti-evreiești pe care le-a inițiat. Multe bla-bla-uri și aici cu privire la cine-i proprietarul, cine e de vină, etc. Totuși, zona pare îngrijită, posibil să se miște ceva prin curtea castelului, pe viitor.

castelul din pribilesti baia mare

III. Baia Mare: Planetariul și Turnul Ștefan. Lăsăm ruinele în urmă și ne îndreptăm privirile spre cerul înstelat. În Baia Mare vizităm Planetariul, o scurtă incursiune educativă în galaxia noastră și prin vecini. Ghidul  stă apoi de vorbă cu noi, ne oferă mai multe informații despre planetariul de aici și câteva recomandări. Ar mai fi de mers, așadar, la Muzeul de Mineralogie, Muzeul de Istorie și Muzeul Satului. Mai ajungem însă doar la Turnul Ștefan, un bun loc de belvedere.

Baia Mare e frumoasă văzută așa de sus, cu ocheade în curțile-i interioare, pe dealurile dimprejur. Pe o scenă, într-o piață pustie, un tip pune muzică. Nu e nimeni să danseze însă, doar noi în turn 🙂

baia mare turnul stefan (3)

#aplauze pentru proiectul de restaurare a Turnului și Pieței, o dovadă că modernul se poate îmbina decent cu ruinele și istoria. A, am prins ora la care s-a tras clopotul 😀

baia mare turnul stefan (2)

IV. Baia Sprie: Lacul Albastru. La nord de Baia Sprie se află un mic lac de-o nuanță azurie. După un urcuș oarecum abrupt prin pădure, dar scurt, găsim cu ușurință Lacul Albastru. Localnicii vin aici la bălăceală, noi credeam că ar fi ceva loc mai liniștit și izolat. Cu toate că e multă lume, atmosfera e văratecă-molcomă. Stăm vreo 10 minute și coborâm înapoi spre oraș.

baia sprie lacul albastru

V. Pasul Gutâi – Poiana Boului. Apoi, începe urcușul, cu brazi și serpentine. În Pasul Gutâi ne oprim să „inspectăm” posibilitățile de traseu spre Creasta Cocoșului, știm că dus-întors ar fi vreo 5 ore, însă azi nu mai e timp. Ne vom campa undeva prin zonă, dar nu strică să ne informăm mai bine la fața locului, cu privire la traseu. Dintr-o vorbă în alta, ne pornim în plimbare până spre Poiana Boului.

În caz că mâine ne decidem să facem traseul din direcția opusă, avem bucuria de a-l cunoaște și dinspre Pasul Gutâi. Pădurea prin care ne poartă traseul e minunat de frumoasă! Din Poiană, zărim Creasta Cocoșului. Încă nu știm dacă mâine vom reface drumul prin pădure sau vom urca pe creastă din direcția opusă. Dar ce zi frumoasă, ce lumini și culori aruncă soarele printre copaci.

poiana boului pasul gutai creasta cocosului (2)

_ _ _ _ _

Drumul spre Creasta Cocoșului trece însă prin Breb. Musai, după cum aveam să ne convingem singuri 🙂

p.s. Ce-o fi ăla roadtrip fără afine? (luate de pe marginea drumului, după Pasul Gutâi » delicioase!)

afine roadtrip

cum să fac să

Mi-ar plăcea să scriu mai multe și mai des pe-aici. Când îmi vâjâie capul de prea multe, când îl pândește pericolul de-a se goli, când se bucură de cine știe ce ghidușenie, când râde euforic sau când se revoltă pe gunoaiele din jur. Cum să fac, deci, să scriu mai multe și mai des?

Alții cum pot? Unii scriu în fiecare zi.

Eu nu duc lipsă de litere / minut, nici nu mă blochez în fraze, nici nu cred în „inspirație”, nici nu-mi pasă de actul literar ca să am blocaje de scriitor. Dar amân, nu știu. Mi se pare că nu-i momentul și apoi, ce-i drept, am altele de făcut, mai mereu.

Văd eu.

Cheile Borzești și dincolo de ele | mnemo prin lume

Pe moment, din motive egoiste și dintr-o nevoie de-a proteja ce-i al meu și ce-i frumos, nu-mi vine să împart cu ceilalți ce descopăr. Cheile Borzești nu sunt ale mele, însă; ascunse în marea de verde ce-o zărim de pe marginea drumului, cheile sunt încă sălbatice și învăluite în liniște. Fără hărmălaie omenească, adică. Zumzetul insectelor, al apelor, al vântului printre copaci, se face negreșit auzit.

Cheile Borzești sunt „cheile neștiute” sau „obscure” ale Clujului. Așa le-am găsit pe Internet. Întâlnim totuși un grup de turiști (câteva familii), singurii oameni pe care îi vom vedea pentru restul zilei. Ei părăsesc zona, noi tocmai ajungem. Cum încă ploile nu s-au abătut de-o vreme prin zonă, lăsăm poteca pe stânga și luăm traseul ce urcă pe firul apei.

cheile borzesti cluj a (3)

Ușor de parcurs, într-o zi uscată de vară, când bolovanii nu te supun la teste de echilibristică, iar apa nu te invită la bălăceli spontane. Ajungem la cascadele inferioare, apoi la cascadele superioare, pe care ne cățărăm / cocoțăm și, după o analiză sumară a spațiului, decidem să ne descălțăm, să ne așezăm confortabil pe câte o stâncă, cu picioarele în apă, să mâncăm bomboane de ciocolată și cireșe. Apoi, mai vedem…

cheile borzesti cluj a (2)

cheile borzesti cluj

Traseul îl parcurgem rapid, cu toată leneveala de care suntem în stare, cu opriri, povești și fotografii la tot pasul. Ajunși în capăt, nu suntem pregătiți să facem cale-ntoarsă. Ne continuăm plimbarea, găsim frăguțe pe un drum forestier, mult soc pe marginea aceluiași drum, iar în dreapta noastră ne fug privirile înspre un peisaj cu o vegetație inedită. Urcăm? Urcăm, n-avem ce face 🙂

cheile borzesti cluj 2

cheile borzesti decathlon cluj

cheile borzesti bucurel

Poticniri de asfalt

O luptă cu un creier ce refuză să coopereze. Nu mai vreau să fac nimic. Îmi zboară gândurile spre munți, mă doare sufletul de-atâta stat, mă plâng întruna că nu mai pot, că mi-e somn, că n-am chef. Trag de mine să mai stau pe scaun. Încă o oră, încă o zi. Parcă aș fi un bebeluș mofturos. Nu știu cum rezistă unii oameni să facă atâtea lucruri care „trebuie” făcute, dar pe care nu vor să le facă. E groaznic. Parcă alergi pe bandă și ți se pune piedică la fiecare pas.

Mă poticnesc în propria-mi nerăbdare. Vreau să vină odată… să fie august… să pornesc la drum. Încep să-i înțeleg pe cei care trăiesc într-o continuă stare de anticipare a weekend-ului. Nu-mi convine trăitul acesta în așteptarea a ceva, însă, oarecum, mi-e dragă senzația familiară, de școală primară, de noapte-înainte-de-excursie. 

Doar că sunt mai multe nopți, iar eu pic de somn pe stradă. M-am lăsat o vreme de cafea, fără a fi cea mai bună decizie a mea. Îmi mai mențin viu interesul alimentându-mi creierul cu mici absurdități citadine, care mă fac să zâmbesc.

DAR să vină odată… să fie august… să pornesc la drum! 

Spațiul personal virtual

Mi-e dezactivată prezența pe chat, în social media, în cam 95% din timp (paranteză: m-am activat acum, nah). În principiu, din motive de job, apoi din lene și apoi că am o nerăbdare anxioasă în discuțiile astea online. Mi-e tot mai greu să mă conectez așa pe căi nepalpabile și virtuale, îmi zic eu; dar are Facebook grijă de mine.

frustrare #1

Adică eu aleg să nu fiu vizibilă pe chat, că să zicem, doar să zicem, sunt anti-socială, anxioasă, n-am dormit toată noaptea, n-am chef de oameni, n-am răbdare cu ei azi, am și eu gărgăunii mei pe creier. Ce-i drept, nu-mi apare bulina verde în dreptul numelui, în schimb dacă am îndrăznit să mă folosesc de Facebook acum un minut, se dă sfară-n țară. Și mă cam folosesc de Facebook toată ziua – pentru că job. Și apoi mă folosesc și în timpul liber, de curiozitate și pentru tot soiul de informații, fără a simți neapărat nevoia să-mi verific mesajele și să fac conversații. Doar că îți lasă cineva un mesaj și tu nu răspunzi și devii nesimțit și insensibil. Desigur că e valabil și invers: mă îmbufnez ca un copil ignorat după ce s-a dat în spectacol dacă nu mi se răspunde la un mesaj, deși persoana în cauză a fost activă cu 1 minut în urmă. Uite-așa devenim absurzi și băgăcioși. Nu mai zic nimic de apocalipticul „Seen”. Deci: mi se oferă opțiunea să nu fiu vizibilă pe messenger, când de fapt, mi-e vizibilă oricum prezența, doar de dragul de a mi se induce iluzia că am o opțiune?

frustrare #2

Devenim absurzi și băgăcioși, mereu unii în viețile altora, la un seen distanță. Devenim anxioși și nu mai știm să interacționăm direct sau, dacă nu ne asumăm urgența și nevoia interacțiunii directe, nu ne mai asumăm nici așteptarea, decalajul, lipsa sincronului. Cu mari probleme de așteptare și hater activ al stărilor de incertitudine, am fost nevoită să-mi educ răbdarea și respectul pentru timpul și incertitudinile celorlalți. Și-i greu, dar e necesar. În același timp, n-am reușit să mă vindec de iritarea și sufocarea psihică pe care mi le provoacă așteptările altora. Nu așteptările nespuse și intrinseci, e treaba fiecăruia dintre noi ce idei avem despre cum ar trebui să fie alții sau lumea în general, ci alea vizibile, verbalizate și voit impuse. Așteptările alea care au pretenția de a fi mai importante decât timpul sau prioritățile mele. Așteptările care n-au răbdare s-aștepte.

De fapt, problema mea azi e cu așteptările astea care n-au nici o treabă cu realitatea și cu celălalt, dar de care tot insistăm să ne agățăm și să-i judecăm pe alții prin prisma lor. Facebook doar reușește cu brio să încurajeze interacțiunile, fără a mai ține cont de vreun spațiu personal, fie el și virtual, iar noi habar n-avem să utilizăm tehnologiile astea minunate într-un mod productiv, eficient și plăcut pentru toată lumea 🙂 Cam atât.

 

Adventureee :)

Mă întorceam de pe Muntele Mare, cu nasul și obrajii arși de soare; i-am zâmbit becului atunci până mi s-a dus pielea de pe față. Nu am mai pățit așa ceva niciodată. Ne întâlneam la Bruno și mă întrebam cam care ți-e nivelul de ciudățenie tolerată, poate agreată. Cam câte straturi de piele sunt estetic necesare? Apoi, ne-a prins ploaia pe drum și totul a fost bine 🙂

Și ne tot plimbăm de-atunci, prin lume, vise și visuri, pe munți și cetăți uitate, printre stele și cărți, cu ochii larg deschiși și-o curiozitate cât universul de mare. Ar fi o bucurie să ne primească la Bruno de data asta; în rest, oricum plouă și e frumos cu tine 😛 

Un al 4-lea an progresiv mai ghiduș :*
Cu tot dragul,
Lulu

3-3   

Moartea inițiativei

„Îți poți rupe capul!”, zic amuzată, dar pe-un ton hotărât și definitiv. Mi se aduc obiecții: crăpătura din capacul de canalizare e relativ mică, nu îți încape un picior. „Dar îți încape vârful piciorului, te împiedici, îți rupi piciorul, apoi dai cu capul de bucata aia de fier și gata, mori. Îți rupi capul.” Nu înseamnă că se va întâmpla lucrul ăsta, dar e posibil.

La fel cum e posibil să moară inițiativa în rândul oamenilor moderni. Sau așa mi se perindă mie prin fața ochilor câte un scenariu din speța celui de mai sus. Incapabili să luăm inițiativa, ne irosim viețile pendulând între „ce idee faină”, „aș vrea și eu să…” și „da’ muieți-s posmagii?”. Așteptăm să vină cineva, preferabil altcineva, să ne plimbe, să decidă în locul nostru, să facă în locul nostru. Modernizarea și progresul tehnologic și, implicit, intelectual, par să ne lenevească. Trăim în concepte abstracte și experiențe virtuale, ascultăm muzica sferelor înalte. Iar când vine vorba să luăm decizia simplă dacă vrem lapte-n cafea sau nu, să luăm inițiativa de-a duce gunoiul, de-a ne implica activ într-o acțiune și, mai ales, de-a ne asuma niște mici responsabilități (de-alea de viață și de moarte, cum ar fi să inițiezi o conversație sau să fii tu cel care se asigură că stocul de șervețele nu se epuizează), ne împiedicăm de carențe volitive, de propria apatie și incapacitate de mobilizare.

Sigur, există excepțiile de la regulă, nu despre ele e vorba. O tonă de inițiative faine, adesea prea puțini oameni dispuși să și le asume pentru a se face treaba până la capăt. „Ce idee bună” și cam atât. Ce bine-ar fi să facă cineva. Chiar și lucrurile înspre care tânjim și despre care știm că ne-ar face fericiți » ce plăcut sună, dar dacă le-ar face cineva pentru noi, în locul nostru.

Nu spun că ne vom rupe toți capul. Doar că riscăm să ni se atrofieze mușchii decizionali și de inițiativă, să ne împiedicăm în lene, să cădem în inerție. Care-i tot un soi de moarte.

(3) să plouă | desene neîncepute

Mi-e cald, mi-e mintea sufocată. Dau vina pe vreme, acest aproape mitic personaj, știind că parțial oricum se face responsabilă de fluctuațiile unor stări de-a fi. Simt la fiecare ploaie și furtună dezlănțuită că ce bine-i acum, s-a curățat aerul, va dispărea presiunea. Doar că în ciuda inundațiilor provocate, vremea parcă-i tot tensionată, iar atmosfera încă-i înlănțuită. Și-atunci îmi zic: să plouă, să mai plouă, până se curăță totul, până se liniștesc apele.

Eu nu am televizor. De fapt, am. Stă de patru ani pe balcon, acoperit de cizmele electrice, de un terariu părăsit și ghivece ce-și așteaptă florile. Revenind. Eu nu am televizor, dar mă uit în câte-o sâmbătă dimineața la prânz la Travel Channel, la oameni diverși – de obicei americani – care își mută viețile și catrafusele într-un alt colț de lume. Odată cu schimbarea țării în care se află, oamenii speră la un trai mai liniștit, la un stil de viață mai sănătos, la timp de calitate cu familia, la obiceiuri dezirabile. Sunt niște speranțe care apar cu frecvență, mi-au tot ajuns în câmpul observațional. Sunt ca oamenii care-și caută eul spiritual în India. Ca atunci când te cauți pe tine în exterior. Schimbi țara, schimbi orașul și speri că da, de-acum înainte vei fi cum ți-ai dori să fii, vei face toate acele lucruri pe care nu le faci. Funcționează de cele mai multe ori, cel puțin pentru o vreme. Doar că nu-i chiar necesar să îți schimbi țara pentru a avea un stil de viață mai sănătos sau a-ți aloca timp pentru chestiile importante, nici să călătorești prin India pentru a te (re)descoperi. Poți face toate astea oriunde te-ai afla. Nu?

Totuși, arhitectura spațiului… Observând așteptările și speranțele celor care-și schimbă locul, observ și că da, funcționează. O schimbare a spațiului vine la pachet cu uși deschise înspre alte eventuale schimbări. E mai ușor să te schimbi când deja ai schimbat ceva. O scurtătură în jurul pământului, dar poate nu și în jurul tău la modul real.

Stările de bine și presiunea atmosferică sunt chestii contagioase, respectiv cu impact asupra creierașelor. Mi-e cald și mi-e mintea sufocată, însă oricât s-ar dezlănțui furtunile iar eu aș medita cuminte, ignorând accesele de tuse matinală de-parcă-urmează-să-moară ale vecinului, acum nu funcționează pentru mine. Nu pot răsufla ușurată.

Ar trebui să plouă și-n creierele oamenilor. De-acolo vine tensiunea.

[Cred că citeam Mr. Mercedes, de Stephen King, când mi-a venit să desenez o umbrelă, două. Pe-atunci tensiunea era fictivă.]

În Piatra Craiului plecat-am iară…

O văzusem din Măgura și-n urmă cu doi ani. Din hamac, cu soarele apunând pe creste. Ne-am pornit atunci într-o plimbare lejeră (doar) prin Prăpăstiile Zărneștiului, dar ne-a furat pădurea și am început urcușul. Nepregătiți. Așa că ne-am oprit.

Dar Piatra Craiului știe să-ți facă promisiuni încă de jos, din prăpăstii, așa că am știut: ne vom întoarce.

Și ne-am întors un an mai târziu, o idee mai pregătiți (apă!!!, ronțăieli, papuci). Chiar și acum, după atâta timp, zâmbesc: Piatra Craiului ți se vâră pe sub piele, cu pământ, păduri, pășuni și, pe măsură ce urci, stânci, grohotiș, provocări, priveliști și… capre negre.

Piatra Craiului traseu (5)

Dacă bine îmi amintesc, am făcut traseul Prăpăstii » Cabana Curmătura » Vf. Turnul Pietrei Craiului. Câteva ore bune, dar traseu de o zi (și noi nu am fost niciodată cei mai matinali oameni). Până la Cabana Curmătura traseul este o plimbare prin pădure, dificultate redusă.

Piatra Craiului traseu (2)Piatra Craiului traseu (1)

Presupune efort susținut, urcare continuă, dar nu prezintă dificultăți. De îndată ce pornești spre vârfuri… descoperi adevărata Piatra Craiului și înțelegi de ce revin oamenii aici an de an.

Piatra Craiului traseu (6)

Când cațeri prima stâncă și te zguduie adrenalina (de la frica aia viscerală, fizică, pe care-o simți din cap până în picioare), te-ai trezit la viață. Frica dispare rapid, însă, și lasă loc entuziasmului. Poate zonele de grohotiș sunt cele cu adevărat periculoase, când riscul de-a rostogoli pietre înspre alte persoane de pe traseu, aflate chiar sub tine, e mai crescut. Deci grijă, răbdare, spațiu între noi.

Piatra Craiului traseu (4)Piatra Craiului traseu (3)

Ca orice vârf, și Turnul Pietrei Craiului este înșelător; am crezut că am ajuns de vreo 10 ori înainte să chiar ajungem. Și da, pentru priveliștea, de-acolo de sus, din „turn”, se merită tot efortul. Dar nu e doar priveliștea. Am avut-o și în Bucegi. Aici destinația vine ca o răsplată atât de binemeritată, aici fiecare perete stâncos pe care l-ai urcat e o reușită, Piatra Craiului te lasă să o „cucerești”, dar nu te lasă să uiți nici o clipă că nu-i vorba, de fapt, de vreo cucerire aici, ci de începutul unei relații reciproce de prietenie. Dacă știi să-i respecți tăcerile și sălbăticia, dacă te adaptezi, ești binevenit.

P.S. Până și caprele negre te tratează de parcă ai fi de-al casei! 🙂 
P.P.S. Sunt valoroase zonele astea sălbatice din țara noastră. Piatra Craiului încă-și selectează oaspeții și prietenii cu atenție, de-asta nici nu prea vezi gunoaie, spre deosebire de alte locuri…  

Piatra Craiului traseu (7)

Prostia de-a scrie

Să publici mai mult de două rânduri într-un comentariu, să treci dincolo de cele două cuvinte sau #-uri asociate fotografiilor tale, să oferi mai mult decât un Like în mediul online e un act de vulnerabilitate. Consecințele m-ar fi rănit, cândva. M-au rănit.

Însă probabil au trecut vreo câțiva ani de când m-am lovit ultima dată, fără să vreau, de o confruntare între capacitățile mele mentale și standardele nemiloase ale unui străin virtual. Era pe vremea când articolele din blogosfera românească erau distribuite și analizate cu sânge rece pe o terță platformă. Un duș rece nu strică nimănui. În timp ce nu apreciam negativismul și răutățile gratuite, fără noimă, apreciam lipsa de menajamente. Suntem prea drăguți unii cu alții – iar asta nu ar fi o problemă, dacă ar fi autentic, dacă ar fi pe bune. Dar suntem drăguți pentru că așa cer normele sociale, așa am fost educați, așa se cuvine, nu pentru că așa credem, așa simțim. Alteori, ținem la om și nu-i mai putem analiza și comunica în mod critic munca sau creațiile.

Mi-a prins bine atunci, așadar, deși a fost neplăcut. Era un text cu o încărcătură emoțională și o semnificație aparte pentru mine. Am descoperit din întâmplare (pingback parcă) discuțiile critice și contradictorii la adresa articolului mea. Și am intrat în horă. Am discutat. Am încercat să-i explic unui străin că dacă am scris acolo cutare lucru, cel mai probabil că așa o fi sau așa am simțit la momentul respectiv, chiar dacă azi nu mai are relevanță, că nu era nici o „intenție” dubioasă dincolo de text. Pentru că da, atacul era la persoană și dilema era că textul ar fi o minciună, iar eu vreo individă care vrea să… nu mai știu ce. Azi îmi dau seama cât de irelevantă și inutilă a fost discuția în sine. Dușul cu apă rece a fost însă binevenit.

Nu e ca și cum nu-mi privesc singură cuvintele în negru pe alb și nu le desconsider sau nu mă leapăd de ele ca și cum n-ar fi ale mele. Pentru că, într-adevăr, nu mai sunt ale mele. Sunt momente, bucăți dintr-un eu adesea tulburat (atunci scriu cel mai frecvent), idei ce vin și pleacă, semne de întrebare; sunt doar cuvinte. Îmi par superficiale și lipsite de profunzime, uneori chiar și lipsite de autenticitate (deși eu le-am scris!), îmi par puerile și înguste, sacadate, goale. Nu „îmi plac” articolele mele, nici cele de-aici, nici cele din sfera activității profesionale. Poate deoarece niciodată nu reușim să verbalizăm cu adevărat esența unui gând, a unei trăiri în mod plenar, nici măcar a unei informații obiective. Sunt doar încercări.

Iar incapacitatea noastră de-a exprima plenar o idee se lovește de incapacitatea altuia de-a intui și de-a înțelege ideea. Însă continuăm, încercăm să comunicăm.

Am devenit mai imună la răutățile oamenilor, îmi conștientizez limitele, iar incapacitatea altuia de-a pricepe nu mă șochează ca altădată. Da, pentru o clipă e frustrant ca întreaga ta persoană și capacitățile tale intelectuale să fie judecate prin prisma unui cuvânt inconvenabil plasat (nu greșit, dar inconvenabil), a unei idei care nu coincide cu preferințele altuia, să fii redus la prostie prin prisma unei interacțiuni atât de limitate. Tentația este, la rândul meu, să desconsider capacitățile mentale ale unei persoane care judecă și trage concluzii despre alți oameni în bază a… nimic, practic. Aproape c-aș intra în horă din nou.

Dar înveți o lecție bună în mediul online, dacă o înveți: să faci diferența între o critică cu rol constructiv, una care invită la dezbateri reale / argumentative și frustrările personale ale oamenilor, reacții care reflectă problemele și suferințele celui în cauză, nu vreun atribut al mediului exterior (un articol în cazul de față).

Sunt convinsă că sunt o penibilă și o proastă pentru cineva, iar acesta o fi adevărul persoanei / persoanelor respective. Pentru o clipă, mă întristez, sufăr, mă îmbufnez – ca un mic geniu respins ce sunt (stupid ego is stupid). Îmbufnarea lasă loc însă ideii: cât de ușor e să pari penibil și prost când ești pe scenă, când te expui, când te provoci să fii vulnerabil. Cât de ușor e să-i judecăm pe alții (persoana lor, nu munca lor) din confortul fotoliului, ascunși în umbră, doar consumând. Cât de ușor îmi vine să mă ascund, să mă închid în mine. De câte ori am făcut asta… (de prea multe ori). Dar acum prefer să scriu, să spun, să arunc cu idei, să pun cuvinte aiurea în text. Da, cu riscul de-a părea penibilă, proastă, puerilă, irelevantă și superficială. E mai mult decât nimic.

N-am intrat în hora discuțiilor inutile cu străini, însă experiența mi-a dat de gândit » nu despre propria-mi prostie, ci despre prostia de-a scrie, despre actul de-a mă pune voluntar într-o poziție vulnerabilă. Doar că nu mă mai simt la fel de vulnerabilă făcând asta, tocmai pentru că prostia de-a scrie te vindecă de tot soiul de nesiguranțe. E bun câte-un duș din ăsta cu răutăți, îți testează toleranța la frustrare și respingere.