Ascult muzică la radio | Nostalgii matinale

Ascult zilnic Radio Paradise, de ceva timp. Sigur, nu îmi plac toate melodiile, însă e ceva cu adevărat special la modul în care acestea „curg” una după cealaltă. Treci de la world music la muzică electronică, de la country la muzică clasică în mai puțin de jumătate de oră fără să simți vreo ruptură. De când ascult postul ăsta de radio, conștientizez cât de mult din muzică e, de fapt, armonie. Cât de mult contează, adică. Dacă piesele curg armonios, etichetele de genuri muzicale nici nu-și au rostul; călătorești ritmic, pe note muzicale, pe melodii atât de diferite una de cealaltă, asculți piese și trupe pe care altfel, individual, poate nu le-ai asculta (sau agrea). Iei muzica asemeni unui întreg, iar uneori întregul, experiența finală e mai relevantă decât vreun detaliu 🙂

Nu orice post de radio reușește să îți creeze o asemenea experiență, motiv pentru care sunt prețioase astfel de descoperiri. De Radio Paradise m-am îndrăgostit în timp ce pictam oameni pe lună, constelații și galaxii pe-o farfurie la Ceramic Cafe. Activitatea în sine e oricum deosebit de plăcută, dar sunt convinsă că starea de bine se datorează în bună parte și muzicii de acolo. Așa că, începând chiar din următoarea zi, am început să ascultăm radio la birou. Mi-era dor.

În trecut, ascultam destul de frecvent Lush pe SomaFM și, dacă ar fi să optez pentru ceva liniștitor, reconfortant, ar fi și acum opțiunea nr. 1. Radio Paradise e mai viu și mult, mult mai diversificat.

Recunosc, nu m-a luat (încă) valul numit Spotify, deși îi văd avantajele și m-am „jucat” o vreme cu aplicația. Mi-ar plăcea să mai descopăr posturi de radio care să mă poarte în călătorii neîntrerupte, poate cu mai multe melodii pe care le-aș asculta și individual ulterior. Nu știu în ce măsură mai ascultă oamenii muzică la radio în mod activ și cu intenție (adică nu întâmplător, pe taxi, în mall sau așteptând autobuzul în stație). Cu un interes în creștere pentru audiobooks sau podcasts, simt că radioul poate să renască, să își regăsească locul în viețile noastre. Sau na, o fi doar vreo nostalgie cu nuanțe optimiste, rămășiță a dimineților în care mă trezeam fără alarmă, dar auzind aceeași melodie, cam la aceeași oră, de la radioul rămas pornit peste noapte; voce suavă ce reușea să mă smulgă din vise.

Reclame

Să mergeeem: cu Mocănița pe Valea Vaserului | Ziua 4

Lăsam în urmă Cimitirul Vesel și porneam spre Valea Vaserului, loc ce răsună-n ritmul Mocăniței, al apelor ce curg nestingherite și, de-o vreme, al glasurilor de turiști ce se înghesuie cu mic cu mare în vechiul tren. Până să ajungem pe mocăniță, însă, căutăm la fața locului vreun loc de campare.

I. Pisicul din cort. Pe malul Vișeului, la capătul unui drum sfărâmicios, izolată de toate-cele, se află curtea Pensiunii Agnes. Între doi pomi, înainte de-a ne instala cortul, întindem un hamac. La volum redus, pe fundal, se aud glasuri de pe terasa pensiunii. Atmosferă de vacanță. Se aud gâze și pași de pisic mic și jucăuș. De fapt, sunt mai mulți pisici, iar unuia îi place să se cațere prin copaci, să inspecteze totul de la înălțime.

Grozavă invenție camping-urile sau pensiunile care pot primi și corturi în spațiul lor. Dacă ai noroc de vecini de cort cu bun-simț, iar locul o permite, te poți relaxa aproape ca la marginea pădurii – dar cu toate facilitățile pentru igienă (toalete, dușuri). E un compromis, uneori extrem de binevenit, mai ales când ești pe drumuri cu săptămânile. Acum, vecinii noștri de cort sunt doi israelieni. Călătoresc la întâmplare prin România. El are rădăcini prin zonă, e într-un soi de căutare. Să meargă la Mănăstirea Bârsana de Sf. Marie? Nici nu știi ce să le recomanzi. Din punct de vedere turistic și cultural, ar fi cu siguranță o experiență autentic românească. Altfel, din punctul tău de vedere, al omului sătul de cutume cărora nu le mai înțelegi rostul, dar și al omului sufocat de înghesuială, mai bine ar urca pe-un vârf de munte. Tu într-acolo mergi, către un vârf de munte. Dar întâi Mocănița 🙂

Seara, puiul de pisic, unul dintre cei câțiva, mi se pitește în brațe și prin suflet; cum să nu-l iau cu mine în cort, la somn?
> N-am dormit. Micuț cum era, mi-era teamă să nu mă întorc brusc și să-l strivesc. Apoi, dacă îmi mutam brațul, creaturica mișuna prin cort, escalada umanii, până era iar luată în brațe și cuibărită. Dimineața, s-a trezit cu poftă de joacă 🙂

foto dreapta: lăbuțe de pisic pe cort (zona intermediară)

II. Cu Mocănița pe Valea Vaserului. Înainte de-a reflecta la frumusețea izbitoare a locurilor, la pitorescul plimbării cu vechea locomotivă cu abur sau la savuroasa hărmălaie a turiștilor de ocazie, câteva sfaturi:
» de rezervat musai-musai bilete în avans (și de plătit, dacă se poate);
» de făcut prezența la fața locului cu minim o jumătate de oră mai devreme, exact cum te sfătuiește și site-ului mocăniței; există tendința de a nu lua în serios astfel de sfaturi, dar în acest caz s-ar putea să fii tu ăla care pierde trenul;
» de ochit ghișeul special pentru cei care sunt prieteni cu tehnologia și au rezervări / plată făcută online;
» de urcat și de așezat cât mai repede pe scaune. Oricum, buluceala este greu de evitat.

Valea Vaserului este minunată. Peisajele pe care traseul cu Mocănița ți le dezvăluie sunt ca o scurtă ocheadă înspre ce frumuseți are de oferit Maramureșul. Cadența trenurilor, zgomot ritmic asociat dorului de ducă, îmi dă mereu o stare de liniște. Poate de-asta pot locui lângă calea ferată fără nici o problemă. Mersul lent al Mocăniței aproape îmi induce o stare de somnolență și de visare.

Mocănița, Valea Vaserului

Pe de altă parte, mi-e greu să contrabalansez aspectele astea cu agitația și starea de înghesuială și sufocare pe care mi-o dau grupurile de oameni, uneori. Toată povestea durează cam 5-6 ore (dus-întors, cu pauză de masă). Mă refer la genul ăla de români (îmi cer scuze, da-i destul de specific și tipic), cu toată șatra de familie după ei, care acaparează nu doar spațiul care le revine, ci și împrejurimile imediate (le acaparează fizic-spațial și auditiv), care nu se simt sănătoși dacă nu verbalizează non-stop orice le trece prin cap, cu noimă sau fără noimă. Nu-i vina lor în totalitate, mulți sunt de treabă, unii sunt simpatici. Doar că noțiunea mea de relaxare și infuzie de frumos poartă alte sensuri; am nevoie de liniște pentru a asimila întru totul unele experiențe, cu precădere cele care implică natura. Nu neapărat să tacă, dar să fie mai liniștiți, mai senini, mai atenți la ce-i în jurul lor. Nu știu 🙂 Cei pentru care relaxarea implică și socializare și oameni nu vor resimți frustrările astea pe Mocăniță, probabil. Altfel, experiența e deosebită și măcar o dată-n viață: de încercat.

Util: site oficial Mocănița »www.cffviseu.com (e mereu actualizat, recomand!) | Preț întreg: 59 lei / adult (mai scump de sărbători diverse) | Plecările se fac de obicei la ora 09:00 dimineața, dar pot varia în funcție de perioadă (deci de frunzărit site-ul).

_ _ _

De-aici, ne îndreptăm spre Borșa. Ochim pe Google Maps un camping numa’ bun, facem rapid o rezervare și aplaudăm cu bucurie: mâine vom fi pe Pietrosul Rodnei!

p.s. Din serie, restul zilelor » Să mergeeem.

Muzica din noi, din ceilalți

Simt că am pierdut ceva în ultimii ani, am pierdut trăirea și experiența muzicii; nu știu, m-am oprit din ascultat… Am auzit-o, însă am ascultat-o cu adevărat foarte rar. Absența ei, a muzicii, a fost compensată cu audiobooks, cu redescoperirea magiei poveștilor transmise prin (viu) grai. Am găsit muzică în povești, în romane science-fiction, în cărți ce-ți vorbesc despre război și suflete tulburate. Ritm și armonie în fraze, silabele ca niște clape, cuvintele ca niște acorduri. Simfonie de idei. Nu e suficient, însă…

Uneori, îți dai seama că ți-a fost dor numai în momentul regăsirii. Mi-am regăsit muzica într-o seară, pictând pe ceramică, într-o cafenea din Cluj. Atunci i-am simțit lipsa și m-a lovit dorul. De-atunci mi-e o poftă continuă de ea, așa ca unui corp însetat, deshidratat.

Despre cum îți poate schimba viața interioară un post de radio, altădată. Acum, mă bucur doar să regăsesc muzica din mine, din noi, din ceilalți. Cum e muzica lui Sorin / aka To the South, Bluebirdcorplacorp.

image: semonegna.com

Să mergeeem: Memorialul din Sighet, Cimitirul Vesel și Casa Meșterului | Ziua 3

În anumite locuri vrei să revii, deși știi că-ți fac rău. În Sighetu Marmației ajungeam prima dată prin 2014, pe vremea când organizam excursii pentru publicul larg, în cadrul unui proiect drag mie ce își propunea valorificarea patrimoniului cultural, turistic și natural al zonelor faine din regiune. Atunci, ca și acum, mă întrebam dacă o fi potrivit să oprim la Memorial. Oamenii își doresc să se simtă bine în timpul lor liber, iar atunci, la prima vizită, aveam un grup de vreo 50 de persoane (voioase)… Am inclus Memorialul din Sighet în traseu. În suflet mi-a rămas întipărită singurătatea locului, în ciuda grupului mare de oameni, în ciuda aglomerației. Am decis să-l revăd.

După încă o seară petrecută-n Breb, la vânat de Perseide, ne adâncim și mai mult în Maramureș. Spre nord, așadar. Pentru mine, este o zi a revederilor, fără a-mi lipsi însă curiozitatea. Mereu mă întreb dacă același loc îmi va produce aceeași impresie, iar dacă nu, ce fel de gânduri noi îmi vor răsări prin cap. Apoi, locurile sunt altfel în funcție de oamenii care-ți sunt alături… 🙂

I. Sighetu Marmației. Despre orășel nu știu foarte multe. L-am surprins într-o zi cu multe grade în termometru. Aer înăbușitor. Înainte de-a merge spre muzeu, căutăm un restaurant, ajungem la Flamingo (pensiune), ocupăm un loc pe terasă; iar acum privind în urmă » mențiune specială pentru supa cremă de ciuperci de-acolo. E drăguț când chiar simți gustul ciupercilor. Altfel, îmi pare bine de câțiva stropi de ploaie, poate se mai detensionează atmosfera. Ajungem la Memorial și, nu știu, nu durează mult până să mă simt iar copleșită de singurătatea locului, de înstrăinarea dintre oameni, de apăsarea sufletească a conștientizării răului pe care suntem capabili să ni-l facem unii altora, din naivitate, din nepăsare, din inconștiență, din rea-voință, din prea mult zel, frustrare și încruntare, din cauza valorilor (politice, morale, sociale) pe care le prețuim mai mult, uneori, decât pe celălalt. E crunt. E și cald, da. Însă acum simt că mă sufoc și la fiecare nouă încăpere prin vechea închisoare comunistă, mă plesnește un nou val de rău. Mi-e rău, așa, visceral. Închisoarea transformată-n muzeu nu este impresionantă la prima vedere. Și-a păstrat simplitatea și goliciunea. Te lovesc detaliile, dacă stai să le asimilezi. Și o faci, fără să vrei. Am văzut asta pe fețele tuturor. O frază aici, un document dincolo, un motiv aberant de tortură expus pe peretele din stânga (și… câte pretexte și motive oficiale absolut aberante sunt expuse aici!), o fotografie la ieșire din cameră. Apoi, lanțurile din Neagra. Obiecte personale. Scrisori către cei dragi, care au rămas acasă. ABSURDITATEA și lipsa de sens. Nu pot, nu pot să pricep de ce-ar fi nevoie de atâta suferință. Și cum, știind prin ce-au trecut unii oameni, ai mai putea vreodată să fii nostalgic după astfel de vremuri?!

Util: www.memorialsighet.ro | Program de vizitare » AICI | Preț: 10 lei / adult


Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței

II. Cimitirul Vesel din Săpânța. Într-o notă mai veselă și mai plină de viață, ne îndreptăm spre Cimitirul Vesel. Câteva repere: povestea începe prin 1935, cimitirul fiind creația meșterului Stan Ioan Pătraș (sculptor, pictor și poet), care a decis să cioplească epitafuri pe crucile de mormânt ale săpânțenilor. De ce e locul atât de special? Versurile, stilul ușor satiric, simplitatea cu care e privită viața și moartea, culorile vii ale crucilor și senzația că vizitezi un muzeu în aer liber, nu un cimitir, sunt doar câteva motive posibile și probabile. Nu ne-am împrăștiat de râs și nici n-am țopăit de veselie pe-aici. N-aș recomanda nici vizitarea Cimitirului Vesel în scopul vânătorii de bancuri bune cu maramureșeni. Umorul e cât se poate de fin. Pe alocuri, Cimitirul Vesel e trist. Crucile din lemn de stejar, încrustate cu vreo câteva cuvinte care rezumă simplu viața celui decedat, sculptate în basorelief și pictate în culori vii, îți fură privirile cu siguranță. E înviorătoare ușurința cu care pare să fie acceptată moartea. Altfel, viețile țăranilor nu erau nici ușoare, nici doldora de oportunități. Zâmbind la versurile pline de duh, mai zâmbești și amar. Cu siguranță, te gândești la cum ți s-ar rezuma ție viața, dac-ar fi să nu mai fi 🙂

Util: Program zilnic: 10:00 – 18:00 | Preț: 10 lei / persoană (cred că era și taxa foto inclusă)

III. Casa Meșterului. În pas alergător pe străzile Săpânței, căutăm Casa Memorială „Stan Ioan Pătraș”, în speranța că nu se închide poarta înainte de-a mai afla și noi una-alta. Casa în care s-a născut și a trăit creatorul crucilor din Cimitirul Vesel se află cam la 200-300 metri distanță de cimitir, pe strada care-i poartă numele, la nr. 380. Adevărul este că-mi place să descopăr locuri noi. Iar oamenii care le dau culoare și le mențin în viață sunt cu atât mai speciali. Pe lângă faptul că da, am pășit în casa meșterului Pătraș, de fapt m-a bucurat întâlnirea cu meșterul Dumitru Pop Tincu, ucenicul lui Stan Ioan Pătraș și cel care de mai bine de 40 de ani (!!!) duce mai departe acest meșteșug unic. Dânsul ne arată și atelierul în care crucile și alte sculpturi speciale capătă formă și culoare. A fost o întâlnire neașteptată, însă, vizitând Casa Meșterului Pătraș, te afli practic și-n curtea actualului meșter: Dumitru Pop Tincu. Proptită în fața atelierului, ascultându-l pe sculptor, îmi dau seama că zâmbesc larg. Mi-a trecut, se pare, senzația de sufocare și alte suferințe. Noi, oamenii, suntem capabili și de-atâta frumos, de creație, de demnitate în fața morții, indiferent cât de lipsită de sens pare-a fi viața uneori.

Util: Str. Ion Stan Pătraș, nr. 380 | Program zilnic: 10:00 – 18:00 | Preț: 4 lei / persoană

Cimitirul Vesel din Săpânța - Casa Meșterului / Atelier
Cimitirul Vesel din Săpânța - Casa Meșterului / Atelier
Cimitirul Vesel din Săpânța - Casa Meșterului / Atelier

De-aici, spre Valea Vaserului…

Reflexe nebănuite

Am început să mă întreb dacă o fi vina mea. Nu sunt genul de pieton care să se arunce cu nesăbuință în fața mașinilor. Îmi pun mereu telefonul în buzunar înainte de-a trece strada. Îmi scot căștile din urechi și îmi dau gluga jos de pe cap pentru a-mi potența vederea periferică. Cu toate astea, de vreo două-trei luni mi se tot întâmplă. Ce-i drept, nu ca atunci, ca prima dată. Atunci mi s-a scurs viața din mine și s-a întins lată pe asfalt.

Episodul a decurs cam așa: ajung la trecerea de pietoni, mă uit în stânga și în dreapta. Din stânga vin două mașini care încetinesc, din dreapta nimic; mă mai uit o dată în stânga să fiu sigură că mașinile au oprit. Încep să trec strada, aproape c-am ajuns cu bine pe partea cealaltă. Aud, din partea dreaptă, sunet de motor turat, de mașină care accelerează. Văd farurile în coada ochiului. Și… nu știu. Fac acel pas în spate. Mașina frânează, îi trec roțile la linia vârfului meu de papuc, reușește să oprească puțin dincolo de trecerea de pietoni. Mă dezechilibrez. Îmi recâștig rapid echilibrul și înaintez direct spre trotuar. Omul iese panicat din mașină, tremurând, speriat și cu scuze pe care abia reușește să le articuleze. Sunt ok. Îmi continui drumul, abia acum conștientizând ce s-a întâmplat.

Ca șofer, fix înainte de trecerea de pietoni, ai un sens giratoriu. Iar înainte de sensul ăsta giratoriu, treci pe sub un pod, cu diverse direcții și artere. Așa că ieși de sub pod, după ce dai diverse priorități și te asiguri, apoi vezi imediat sensul giratoriu. Dacă e întuneric și constați că nu e nici o mașină în sensul giratoriu, deși e o decizie proastă, e posibil să accelerezi și să intri în viteză în sens. Doar că îndată e trecerea asta de pietoni. Pe care mă aflu eu, pietonul. Nasol.

Nu mi-am văzut toată viața prin fața ochilor. Dimpotrivă. Sunt încă impresionată de cum, de fapt, corpul meu a reacționat în totalitate fără mine. Am făcut acel pas în spate, înainte de a conștientiza ce se întâmplă. Am făcut și următorii câțiva pași fără a lua vreo decizie conștientă. Până să trec prin experiența asta, eram destul de convinsă că, dacă m-aș fi născut în urmă cu ceva mii de ani, când reflexele și instinctele te țineau în viață, probabil c-aș fi murit rapid. Mi-am creat astfel de convingeri nu tocmai măgulitoare la adresa-mi în baza unor simple observații: am reacții de blocaj fizic și emoțional când mă sperie ceva. Nu sunt tocmai persoana aia care tresare, urlă sau țopăie de ici-colo în urma unei sperieturi. Trăiesc la interior spaimele și fricile. Prin generală și liceu, aveam un prieten care obișnuia să-mi spună cu o oarecare ciudă că nu reușește nicicum să mă sperie. Oh, ba da. Mi se oprea inima în loc. Dar nu reacționam. Între fight or flight, părea c-aș fi pe modul freeze.

De îndată ce nivelul glicemiei din corp și-a revenit la normal, am trăit așadar o stare de uimire și, da, bucurie. Iată-mă, ce reflexe bune am. Mi-au salvat viața, cam atât de bune. Dacă priveam cu urme de neîncredere instinctele și acțiunile inconștiente pe care le întreprind în viața de zi cu zi, de-acum mi-e drag corpul ăsta cu tot bagajul lui genetic, biologic, instinctual și automatizat. Mă ține în viață, pe mine, eul ăsta care gândește și emite idei și chestiuni abstracte. Nu mai trăim într-o lume care, la tot pasul, încearcă să ne ucidă. Totuși, omul secolului XXI mai poartă încă în el mecanisme puternic înrădăcinate în lupta pentru supraviețuire! Ce noroc pe noi. Cred că nu suntem suficient de recunoscători miilor de ani de evoluție care ne-au adus aici, nici nu ne apreciem suficient de mult corpușoarele astea.

Odă reflexelor nebănuite pe care le-avem în noi, zic 🙂

Fotograf: Turi Zoltan

Un început de An: planuri

copac drag planuri 2019

Îmi iau pantaloni de snowboard și mă pot da cu fundul de zăpadă toată iarna. Cu genunchii, de fapt, dacă vreau să depășesc stadiul de frunzuliță. Învăț. Îi mai ofer câte o șansă și patinoarului să mă cucerească (vreo trei șanse, cam așa). Cine știe. Donez sânge. Merg pe str. Cireșilor, la Observatorul Astronomic. Mă joc, evadând din camere sau capturând steaguri în jocuri de laser tag. Îmi provoc mâinile la ateliere de string art și modelaj în lut, scot hârtiile din cutie și învăț niște quilling. Yoga? Poate mă decid, măcar, dacă sunt curioasă. Pe dealuri, călare. Prezență-n corp și-n mâini: un poi. Geocaching. Slăbesc vreo 3 kg. Citesc vreo 60 de cărți și scriu cam tot atâtea articole pe-aici. Mâzgălulu, dar mai structurat; iau mai în serios creionul din mână și nu chiar atât de serios ce-am prin cap. Dacă pot alerga la -4°C, pot alerga oricând; săptămânal, de exemplu, câte 5 km. Asociația Informală a Vocilor pentru Incluziune. Îmi fac rochia. Îmi iau atestatul de ghid. Și merg la cățărat, de cum trece vremea plăcii. Mai puține obiecte, foarte puține obiecte, mai multă junglă-n garsonieră și timp de studiat melcii. Mai puțin stres, mai mult râs. Dorm ca oamenii, 7 ore; am nevoie. Adventureee cu bestia! Un mic proiect în jurul copacului remarcabil drag (și adoptat). Chiar ascult muzică. Repet experiența zborului. Și oameni… mai cobor din bariere, poate. O sun pe bunica mai des. Petrec mai mult timp cu oameni dragi și frumoși.

Sunt de părere oamenii de știință că nu ar fi indicat să ne spunem planurile în gura mare. Rostindu-le și primind feedback de la cei din jur, ne luăm o doză mică de dopamină. Simțim un strop de realizare, deși n-am făcut nimic, riscând astfel să nici nu mai întreprindem ceva serios în implementarea lor. Să aibă ce păreri vor 🙂 Îmi scriu și îmi verbalizez planurile și năzuințele tocmai pentru că devin mai palpabile așa. Funcționează pentru mine, căci oricum sunt lucruri pe care le fac / voi face, n-aș concepe să nu. Nu vor fi toate în 2019. Vor apărea alte bucurii și priorități la orizont. Cert e că n-am cum să mă plictisesc. Iar eu când eram mică asta-mi doream cel mai mult pe lume, să nu mă plictisesc 🙂

Să mergeeem: din Breb spre Creasta Cocoșului, cu ședere la Babou Maramureș | Ziua 2

Experiențele astea mi s-au îngrămădit prin suflet ca amintirile din copilărie, învăluite în nostalgie și farmec. Le văd ca prin vis, ca din vis. Le suspectez ca fiind atemporale, iar asta ar explica multe.

Cu gândul la traseul spre Creasta Cocoșului, am decis atunci să înnoptăm în Breb. Nu din motive cultural-turistice, ci pentru că am găsit un camping pe Google Maps » „Babou Maramureș”. Drumul spre sat cucerește: într-atât încât, cu șoferii fermecați de împrejurimile pitorești, se lasă cu risc mare de-un accident. Deci atenție (și) la drum! Scăpăm doar cu o spaimă, zâmbim din nou soarelui ce apune peste bodi de fân și acoperișuri rustice. Din două wow-uri și câteva mirări, se lasă întunericul…

I. Babou Maramureș. La locul de camping ajungem la ore târzii. Văd, pe întuneric, vrejuri de fasole, corturi și rulote pe-o pajiște lină, un câine primitor și… multe stele. Cât de dor mi-era de ele! Înnoptăm aici, ne așternem cortul. Abia acum, dimineața, pot să apreciez cu adevărat locul. Babou Maramureș este o veche și tradițională gospodărie maramureșeană transformată într-un spațiu bucuros de oaspeți. Gazdele sunt Matthijs și Eveline, oameni frumoși, ajunși pe meleagurile noastre tocmai din Olanda. Povestea și „de ce”-ul lor » aici. Oaspeții sunt din toată lumea: nemți, olandezi, suedezi. Vreo doi-trei români. Transformările sunt minime și cu grijă pentru autentic: în vechea poiată sunt amenajate dușuri și toalete, fără a știrbi cu nimic însă farmecul exterior al clădirii, iar pe lângă casă admirăm straturi de flori și legume. Și e liniște; turiștii sunt civilizați, își zâmbesc unii altora. Sunt atât de liniștită și relaxată aici, încât îmi las telefonul la încărcat în baie vreo oră, nesupravegheat, fără nici un stres că m-ar lipsi cineva de el. E atât de senină atmosfera de-aici, de la Babou.

Utile: Facebook Babou Maramures | Instagram: @baboumaramures | E-mail: info@baboumaramures.com | Tel: +40 362 402 558,  +40 768 397 339 | Adresă: Breb, nr. 149 | Preț camping: 25 lei / pers. / noapte

II. Breb. Să vă spun: sunt absolut cucerită de sătucul ăsta. E acea imagine idealizată a satului maramureșean, doar că Breb e real, e versiunea pitorească și boemă a ruralului, e acel „rustic” autentic, dar parcă fără mocirlă și sărăcie. Înțeleg de ce s-au mutat Matthijs și Eveline aici (au locuit și prin Cluj vreun an). Breb este un sat în care turismul se face elegant și cumpătat. Tradițiile, vechile obiceiuri și meșteșugurile se păstrează și datorită acestui turism, însă prezența și activitatea turistică nu știrbește cu nimic liniștea satului. Orice zbucium ai avea prin tine, volumul vocii îți scade involuntar pășind pe ulițele mici ale Brebului.

Ne pornim spre Creastă, de la Babou, pe la 12:00. Matthijs ne oferă o hartă ilustrată a satului și câteva recomandări. A, și un soi de aparat cu ultrasunete pentru câinii de la oi (mă rog, „anti-câini”), în caz c-om avea probleme. Dacă tot ne plimbăm, hai să parcurgem și un traseu prin Breb. Căci da, așa cum vă zic: prin sat găsim trasee marcate impecabil, un fel de drumeții tip circuit prin Breb. Pe harta primită sunt însemnate gospodăriile unde locuiesc meșteri populari. Porțile acestora au un indiciu al   meșteșugului stăpânit, iar cei marcați pe hartă primesc turiștii cu drag la o poveste. Noi suntem opriți din drum de o bunicuță adorabilă, care ne invită în foișor, să stăm un pic. Și ne zice de toate: de mâncare, de lucru, de viață, de cum își fac străinii selfie-uri cu ea, de motorete și închipuiri, de drone, așa ca niște ciori…

III. Creasta Cocoșului. Explorăm la pas Brebul vreo oră și ceva, înainte să pornim spre Creastă. Traseul începe domol, pe-un drum de țară îngust care te duce… și tot duce 🙂 Zărim stâncile încă din depărtare. Da, parc-ar fi o creastă de cocoș. Obiectiv vorbind, creasta nu-i înaltă, ajunge abia la 1450m. Drumul lung dinspre Breb, scurta rătăcire pe la Tăul Morărenilor și prea multe zile petrecute pe scaun fac din creastă, acum, un adevărat uriaș. Dar da, se simte și diferența de nivel în momentul urcușului efectiv. Scurtă oprire și la Tinovul Tăurile Chendroaiei și multe opriri de ascultat vântul, păsările, foșnetul naturii. Și de mâncat afine, bineînțeles.

Ne facem un calcul rapid și suntem liniștiți: ajungem pe zi în sat. Nu putem să anticipăm rătăcirea de-o oră și ceva pe ulițele satului în căutarea magazinului alimentar (pe la care ne-am oprit și la dus). Ulițe micuțe și întortocheate ni se aștern în cale ca mari provocări de orientare turistică. Suntem veseli. E frumos să te pierzi noaptea printr-un sat așa ca Breb. Pe-o prispă, chipul unei bunicuțe e luminat de ecranul unui telefon deștept. Dăm bună seara și primim îndrumare. Ne luăm bere și ciocolată de la magazin, pornim apoi voioși spre cort, la Babou. Ne împrietenim în seara asta cu Maan (în traducere, din olandeză, Maan ar însemna Lună) și ne așezăm la stele: au început Perseidele să-și facă de cap.

Locuiesc într-un vechi bloc comunist

bloc comunist

Un bloc dintre acelea gri și triste, în care te întrebi de două ori înainte dacă-i o idee bună să urci treptele spre etajul I. Cu pereți pe jumătate albaștri, pe jumătate murdari, cu treptele în clasicele nuanțe de maro, gri și un strop de crem, cu becuri semi-funcționale pe casa scării. Nostalgia copilăriei nu este suficientă pentru a îndulci impresia estetic neplăcută pe care blocul ți-o lasă. Am urcat totuși cele trei etaje, am pășit în garsonieră și m-am simțit ca acasă.

Locuiesc în blocul ăsta vechi cu iz comunist (uneori, la propriu) de vreo patru ani, cred. Pentru că am lumină naturală cât cuprinde, cu soarele răsărind dintr-o parte și apunând în cealaltă. Sunt divine unele seri de vară în garsonieră, când culorile apusului inundă fiecare colț al camerei. Mă simt bine aici pentru că dincolo de calea ferată încep casele Clujului, nu alte blocuri care să-mi sufoce nevoia de aer și orizont. Pentru că am un balcon mare de care nu profit suficient de mult, dar a cărui prezență îmi liniștește mintea. Vara, îmi place să aud glasurile și, da, țipetele copiilor care (încă) se mai joacă printre blocuri și bat mingea printre mașini. Îmi dau un soi de confort și mulțumire sufletească. De câteva ori, m-am surprins chiar zâmbind pe ritmuri de manele. Răsună de obicei, totuși rar și foarte scurt, dintr-o mașină care e folosită din câte îmi dau seama pe post de sistem audio – căci nu cred că se mișcă vreodată din parcare, în jurul căreia se adună vreo 5-6 băieți amatori de sunete puternice. Zâmbeam pentru că în ciuda incompatibilității dintre nevoia mea de liniște și civilizație & gălăgia și opțiunile lor muzicale, mi-e dragă senzația aceasta de comunitate. E greu să o (re)găsești într-o societate progresistă și grăbită. Încet-încet, învățăm să formăm comunități și altfel, fără a ne deranja unii pe ceilalți; însă va mai dura. Între timp, da, zâmbesc manelelor și gălăgiei. Le prefer izolării și înstrăinării, când nici nu ne trece prin cap să ne salutăm vecinii. 

Drumul spre casă

De câteva zile, blocul meu vechi și comunist trece prin schimbări radicale, schimbări menite să-i transforme definitiv statutul. Dacă interioarele garsonierelor au fost de mulți ani renovate după posibilități (chiar și eu am vopsit pereții, am dovadă mai jos), iată că i-a venit rândul și blocului, această entitate colectivă de beton rece-ursuz. Azi este ultima zi în care mai putem admira jumătățile de pereți de culoare albastră. Se vopsește de zor, se dă deja cu al doilea strat de alb-crem. Oare cu treptele ce se va întâmpla? 

De când am fost harnică

Urcând cele trei etaje, meditez la situația ingrată a acestor blocuri. Sătui de comunism, le-am lăsat în grija nimănui. Am uitat că și blocul e tot „al nostru”, al comunității de locatari, chiar dacă nu-i „al meu”. Ne-am transformat interioarele personale, le-am modernizat și îngrijit, am schimbat instalațiile, geamurile și mobila tradițională, dar am lăsat spațiul comun în paragină. Sau, cel puțin, nu ne-am luptat suficient pentru el, nu i-am acordat timp și atenție. Așa că mergem în vizită unii la alții, ne îngrozim de holuri sumbre și neglijate, dar e ok: odată intrați în apartament, viața-i frumoasă. 

Blocul meu comunist avea, iată, mult potențial estetic. Poate de-acum, mai luminos fiind pe scări, ne vom privi mai ușor unii pe alții și vom spune „bună ziua”. 


[Featured Image: Nicolae Frunzeti / în rest, de-ale mele]

vise cu melci

Uit uneori să hrănesc melcii. Cum frigiderul mi-e obiect de decor mai degrabă, foarte rar își face loc la mine câte-o roșie, câte-o salată, câte-o buruiană. Iar pe-afară, în fața blocului, e tot mai greu să le găsesc câte-o frunzuliță de ceva. S-au dus toate. Deschid ușa, arunc bocancii din picioare și cu geaca pe mine, încă, le inspectez viața. Sunt doi „bucurei”, așa i-am numit. Unul dintre ei e mai leneș, dar își începe și el plimbarea zilnică. Celălalt, mai dinamic și mai curios, a dat deja turul mărului de sticlă. Doar că nu-i singur. Încă o creatură se plimbă lângă el. Mă blochez preț de câteva secunde. Ridic micul vivariu. Oare nu văd bine? Nu-i văd cochilia. Oare e tot bucurel, dar stă ciudat? Nu. E un alt corp, mai alb, mai mic. E un limax! Cum, de unde și de ce nu l-am văzut până acum? Mda, am schimbat pământul în urmă cu ceva timp…

Mă las fascinată de viețile mici și palpitante ale bucureilor. Într-atât că se făcea că limaxul, mai pirpiriu și fragil totuși decât ai mei, se transforma peste noapte într-un prădător periculos, carnivor cu dinții ascuțiți, înfometat, gata să-mi înfulece melcii cu tot cu-a lor cochilie. Vivariul devine, parcă, tot mai mare, sunt parte din el. O broască țestoasă se cațără pe-un fir de iarbă, câțiva gândaci șuierători de Madagascar fac gălăgie, speriați și ei de creatura albă cu 14.000 mii de dinții înfometați.

Mă trezesc buimacă, la limita fragilă dintre ce-o fi aia vis, ce-o fi aia realitate. Melcii sunt în siguranță, nu-i atacă vreun prădător. Nu sunt nici broaște țestoase sau gândaci de Madagascar prin mărul de sticlă. Limaxul este acolo, în schimb. Ronțăie cu poftă din roșie, alături de bucurei și… de alți doi pui mici de limax. Și un melc mic-mic, cu scoică tip castel. Ce să fac. O să-mi fie dragi și ei, deși ziceam că trag linia la limacși.

p.s. Melcii și creaturile astea scârboase pe care ajungi să le îndrăgești pe măsură ce te familiarizezi cu ele, pe măsură ce înveți să le cunoști, te învață fix asta » că o ființă îți poate fi dragă sau minim tolerabilă doar în momentul în care te apropii și încerci onest să o vezi, să o cunoști. 

Secretele arborilor prin pădurea Hoia | Ecouri Verzi

Oricât de mult mi-aș fi dorit să rămân indiferentă, adevărul este că am resimțit din plin tensiunea acumulată în ultima vreme în societate; că m-a durut dezbinarea, înstrăinarea și ura cu care ne-am vorbit unii altora; și că voiam doar să se termine odată. Rămân cu speranța că poate învățăm să comunicăm, să ne înțelegem unii altora ideile, să găsim acele lucruri care ne unesc și ne aduc împreună. Cred că intențiile tuturora sunt bune, în esență. Doar că avem viziuni diferite asupra normalității și a modului în care ar „trebui” să fie lucrurile.

Cu nevoia unei guri de de aer curat, ne-am decis cam pe ultima sută de metri că vrem să aflăm secretele arborilor într-o drumeție tematică organizată de Asociația Ecouri Verzi, în cadrul proiectului „Pașaportul copiilor pentru arii protejate”, proiect finanțat de Fundația pentru Parteneriat și MOL România (se întâmplă și lucruri frumoase, iată).

Mi-s dragi copacii și plantele, în general, de numa’, doar că nu știu mai nimic despre ele. Cele mai autentice prietenii le-am legat oricum așa, întâi cu o conexiune puternică, bazată pe interacțiuni frumoase, abia apoi acumulând informații punctuale (pe care le tot uit, oricum).

Cam așa și cu arborii, a sosit timpul să aflu una-alta despre ei. Drumeția a fost prin pădurea Hoia și aria protejată „Pădurea de stejar pufos de la Hoia”. Celebra pădure e bântuită de frumos și de mici turme de oi. Extratereștrii parcă am început să fim noi, oamenii, la cât de rupți de mediu suntem uneori.

Jugastru, carpen, dârmoz, stejar… Arbori remarcabili, arbori arhaici

Tibi Hartel, biolog și ecolog, este cel care, alături de Horațiu Popa de la Ecouri Verzi, ne însoțește și ne îndrumă printre arborii din Hoia. Aflăm și de proiectul „Arborii remarcabili din România” și despre importanța arborilor bătrâni în ecosisteme. Ignorați și indezirabili din punct de vedere economic, aceștia pot fi un plus de valoare pentru comunitate (e important să avem „rădăcini”), găzduind și protejând micro-habitate care altfel se distrug și ele odată cu tăierea arborelui. Au fost înregistrați peste 4.000 de arbori remarcabili în toată țara, iar pe mine mă bate gândul să „adopt” unul. Am aflat că-i tei (probabil)! 🙂

padurea hoia (4)

Se măsoară circumferința arborilor la 1,3 m înălțime de la sol. Dacă vă tentează vreodată, e o informație utilă. Altfel, m-am îndrăgostit de câte-un jugastru, carpen, vreun tei pucios, de stejari și cireși sălbatici, un dârmoz și păducel. Mi-s dragi cuvintele astea, cu sonoritate arhaică și rădăcini în vechea limbă.

Analizăm vegetația, copiii adună frunze, ne împrietenim cu liniștea pădurii… 

Jugastrul e un soi de paltin, cu puncte albe scorțuroase pe trunchi și frunze cam așa 🙂

jugastru

Carpenul are și el pete albe care, am aflat, sunt de fapt niște mici licheni. Are frunze ușor de recunoscut. Crește masiv, iar dacă e tăiat, se face ca o „buruiană”, invadează natural împrejurimile. Pe de-o parte, forțează stejarul să crească, pe de altă parte, îl poate ucide. Carpenul este unul dintre motivele pentru care nu mai avem păduri tinere de stejari. Mă rog, proasta administrare a acestor păduri e motivul, căci nu se ține cont de astfel de „detalii”.

carpen

carpen in devenire

Teiul pucios e la doi pași de noi, cu frunzele-i în formă de inimioară, noduri pe trunchi și vergeturi verticale. Nu cred că l-aș putea recunoaște dintr-o mie de alți arbori, însă.

Cireșul sălbatic îl recunoaștem ușor după inelele orizontale.

cires salbaticStejarul poate fi tras de „urechiușe”, are frunzele ca niște lobi dacici, spre deosebire de frunzele altor foioase. Am mai aflat că unde avem stejar, avem cel mai probabil și alun și că driverul principal de răspândire a stejarilor este gaița. Cu obiceiul de a transporta ghinde pentru a le ascunde și scăpându-le din aer, o gaiță poate „planta” și 6 – 7000 de ghinde într-o singură vară. N-avem nevoie de voluntariat, ci de gaițe, hihi.

Crânguri și păduri

Evadând din jungla urbană, pădurile sunt oazele ideale de reculegere. Nu mi-am pus problema că pădurea, așa cum o știm noi acum, era o raritate în urmă cu ceva timp. În schimb, e la mintea cocoșului că ceva din modul în care ne administrăm și protejăm pădurile s-a schimbat radical doar în ultimii 15-20 de ani. Las mai jos câteva idei din drumeția prin Hoia, furate în zbor de la Tibi Hartel:

„Dacă îi întrebați pe bunicii voștri, veți afla că ei tăiau crengile arborilor, așa numita tăiere în regim de crâng, o practică forestieră tradițională, milenară, astăzi exclusă din Ocolul Silvic pentru că nu e modern, nu e productiv. La nivel local, însă, această practică dă lemn de foc pentru localnici, precum și lemnul necesar pentru lucrările lor. S-a demonstrat faptul că pădurile în regim de crâng au valoare culturală, istorică, economică, naturală foarte mare. Nu sunt economice în sensul corporatist-industrial, dar este economic pentru că în momentul în care vine cineva și taie lemn de foc, da, lemnul este tăiat, dar sistemul este menținut. Acest tip de tăiere ține arborii tineri, îi regenerează. Iar arborii au o capacitate de reîntinerire fantastică.” – Tibi Hartel

carpen 2

„Englezul ar veni aici să vadă cât de frumoasă este pădurea și crângul și ar pune întrebarea normală: de ce-i mizeria asta aici?! Pentru că ceva ce-i considerat mizerie economică merită mizerie.”

IMG_20181006_115706

Peisajele culturale și resurse genetice către Europa

Am mai aflat una-alta și despre peisajele culturale și importanța lor, mai ales în contextul actual. Exemplul cel mai rapid și simplu de înțeles: cândva bourul pășuna în regiune (forță naturală), treptat a fost exclus de către om, însă în locul lui pășunează acum vitele (forță culturală). S-au schimbat bourii cu vitele, dar forța ecologică este aceeași, iar structura peisajului se menține.

„Din acest motiv sunt foarte valoroase peisajele culturale, căci au un capital natural uriaș – apă curată, sol fertil, biodiversitate, resurse genetice cât cuprinde. De la părul nostru pădureț care nu mai există în Europa, numai la noi, până la specii de arbori, ciuperci sau plante medicinale. Vin din Elveția să ducă semințe din Carpații noștri pentru a repopula regiunile de acolo, pentru că aplicând atâtea chimicale sute de ani, s-a schimbat radical vegetația. Asta înseamnă resursă genetică de la noi înspre Europa, în această direcție am putea mișca noi mult mai hotărât.”

Cu alte cuvinte, peisajele naturale au fost înlocuite cu peisaje culturale. Noi încă le avem, am face bine să le protejăm și să le valorificăm…

padurea hoia (6)

Poteci, marcaje, arii protejate

La întoarcere, ne oprim în zona ariei protejate „Pădurea de stejar pufos de la Hoia”, în dreptul unui marcaj vandalizat. De altfel, pe drum mai observăm diverse panouri turistice distruse. De ce ar face cineva așa ceva, îmi scapă. Cei de Ecouri Verzi vor reface în următoarele zile marcajele. 

Horațiu ne povestește despre poteci de lung parcurs: Via Maria – care pornește din Budapesta și trece și pe-aici, prin Hoia, Via Transilvanica a celor de la Tășuleasa Social și Via Carpatica la care lucrează cei de la Ecouri Verzi; apoi despre marcaje, cine-i îndreptățit și cine-i obligat să le facă (apropo, finanțările ar trebuie teoretic să vină de la consiliile județene sau locale – lucru care se întâmplă și nu prea), care este procedura dacă îți vine ideea să marchezi un traseu și alte aspecte ce țin de administrarea potecilor și a traseelor, despre arii protejate și relația noastră cu aceste zone. 

padurea hoia (1)

O plimbare tare frumoasă, cu informații valoroase și discuții constructive pe tema arborilor și ariilor protejate, a pădurilor și a potecilor turistice. Urmăream activitatea celor din Asociația Ecouri Verzi, am mai ratat câteva drumeții dedicate arborilor, precum și câteva acțiuni de refacere de trasee (» vezi Potecătorii), dar am reușit de-am prins o zi minunat de senină, oameni faini și arbori cu totul remarcabili – ca toate creaturile din jurul nostru 🙂

padurea hoia (3)padurea hoia (5)

Oale și nasuri

Să te întinzi bine-bine e una dintre cele mai satisfăcătoare activități în viață. În ultimii câțiva ani, mai ales dacă dorm (fie și parțial), la mine întinsul vine cu riscul unui cârcel la piciorul stâng, cu mușchiul gambei care stă parcă în așteptare să i se rupă de lume și de mine. În ciuda a ce suferă mușchii mei, m-aș întinde la infinit. 


Avem în limba română tot soiul de expresii expresive cu nasul băgat în oale și pahare umplute. Mi-ar plăcea să mi se rupă de ce scot oamenii pe gură cam așa cum i se rupe mușchiului meu de mine. Și o vreme, aparent, mi se rupe. Până mi se umple paharul – cred că asta-i vorba din popor. Când aud de prea multe ori, de la prea mulți oameni, într-un interval prea scurt de timp, cum ar trebui să-mi trăiesc viața, care-i ordinea lucrurilor, ce-ar trebui să fac, când și cu cine. Oamenii ăștia mi-s dragi, de altfel. Știu și că sunt bine intenționați. Doar că n-am cum să nu observ un tipar periculos și absurd: grija asta față de viața personală a celorlalți, ca și cum deciziile și felul în care-și trăiesc ei viața ne afectează la modul real și cotidian pe noi, a devenit un fel de-a fi normalizat. Nu-i absurd să fii nefericit, să te plângi de asta, dar să te-aștepți ca ceilalți să ia aceleași decizii (personale) ca tine? Pentru că așa se face. Sau astea-s valorile la care aderi. Valori.

Și da, mica mea criză de frustrare și saturație, de care încă nu m-am scuturat bine, se manifestă în mod cert (și) pe fondul tensiunilor din societate cu viitorul și inutilul referendum. Că sunt exagerat de empatică uneori și adun toate schimburile astea de emoții și răutăți. Poate doar întâmplarea face că mi s-a umplut paharul de nasuri băgăcioase care și-au ratat oala. Cu siguranță, am fost și eu mai receptivă la toate sfaturile nesolicitate, mi-au sărit în urechi mai ușor. Nu-mi pot imagina cât de groaznic se simt alții acum, în perioada aceasta. E ca un curent de nasuri și oale, simțim nevoia să avem o părere despre cum ar trebui să-și trăiască restul viața.

Să ne liniștim. Nu-i musai să avem o părere despre viața altora, e mai important să știm ce vrem să facem cu-a noastră. Să fim și realiști: deciziile personale ale altora, mai ales cele care țin de relații & căsătorie & familie, au un impact redus în viața noastră de zi cu zi.

Bine, dacă o dăm înainte cu valori și principii, e mai greu.
Ca să fiu în cele din urmă onestă cu mine însămi, mi se rupe de „familie” tot așa cum i se rupe mușchiului de mine: cu durere, dar hotărât. Dacă avem nevoie să definim restrictiv ce înseamnă o familie pentru noi și dacă ea se învârte în jurul sexului adulților care se căsătoresc, e foarte trist. Se discută atât de mult despre orientare sexuală și îmi vine să urlu așa o chestie ce ține de logică: nu prea mai are nimeni nevoie să se căsătorească pentru a face sex. Adică, serios. Dar unii oameni se mai și iubesc. Despre asta ar trebui să fie vorba dacă vorbim despre familie, despre afecțiune, grijă, iubire, atașament, siguranță socio-emoțională, educație; e grav că simțim nevoia să restricționăm și să condiționăm eticheta de „familie” în funcție de sex.


Altfel, mă întreb dacă și eu ofer sfaturi nesolicitate cunoscuților cu privire la cum ar trebui să-și trăiască viața, în ce ordine,  ce decizii ar trebui să ia, etc. Mă gândesc că sigur se întâmplă, poate rar. Sper că rar.

Să mergeeem: de la ruine, pe pământ, la stele | Ziua 1

Deliberăm dacă să pornim sâmbătă sau duminică. Hai sâmbătă la prânz. Vineri seara îmi iau papuci noi de drumeții, după patru ani în care am aflat că da, se mai face încălțăminte de calitate. Mai dezbatem, ajungem la concluzia că (mi) s-a golit sacul cu răbdare, căci mă visez pe drumuri de vreo două săptămâni încoace. Așa că pornim sâmbătă dimineața. Avem multe de văzut, multe de explorat. Să mergeeem 🙂

Lăsăm Clujul în urmă pe la 09:30. Ne-am luat cafea și ronțăieli pentru drum, suntem pregătiți.

I. Castelul cu Scoici. Nu l-am mai văzut de vreo 10-15 ani, cred. În mod surprinzător, există un panou informativ pe ulița din fața castelului. Zidurile castelului sunt ruine, de altfel, într-o stare avansată de degradare. Când l-am văzut întâia oară, deși acoperit de-o mare de urzici și atunci, încă puteai să-i urci zidurile, să te așezi pe terasa de la etaj. Acum stau să cadă. Normal, gunoaie și peturi prin curte, printre ziduri. Mi-e greu să pricep. Pentru date istorice și informații punctuale, de căutat Castelul Haller din Coplean.

II. Castelul din Pribilești. O altă ruină, una mai îngrijită, ce-i drept, cu acoperișul turnului refăcut, zona împrejmuită cu un gard și cu un aspect relativ decent, castelul din Pribilești se află în Maramureș, în apropiere de Baia Mare. A fost reședința de vară a familiei nobiliare Teleki și locuința unuia dintre premierii Ungariei interbelice. Teleki Pal, cel care a deținut castelul până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a rămas faimos în istorie pentru cele 12 legi anti-evreiești pe care le-a inițiat. Multe bla-bla-uri și aici cu privire la cine-i proprietarul, cine e de vină, etc. Totuși, zona pare îngrijită, posibil să se miște ceva prin curtea castelului, pe viitor.

castelul din pribilesti baia mare

III. Baia Mare: Planetariul și Turnul Ștefan. Lăsăm ruinele în urmă și ne îndreptăm privirile spre cerul înstelat. În Baia Mare vizităm Planetariul, o scurtă incursiune educativă în galaxia noastră și prin vecini. Ghidul  stă apoi de vorbă cu noi, ne oferă mai multe informații despre planetariul de aici și câteva recomandări. Ar mai fi de mers, așadar, la Muzeul de Mineralogie, Muzeul de Istorie și Muzeul Satului. Mai ajungem însă doar la Turnul Ștefan, un bun loc de belvedere.

Baia Mare e frumoasă văzută așa de sus, cu ocheade în curțile-i interioare, pe dealurile dimprejur. Pe o scenă, într-o piață pustie, un tip pune muzică. Nu e nimeni să danseze însă, doar noi în turn 🙂

baia mare turnul stefan (3)

#aplauze pentru proiectul de restaurare a Turnului și Pieței, o dovadă că modernul se poate îmbina decent cu ruinele și istoria. A, am prins ora la care s-a tras clopotul 😀

baia mare turnul stefan (2)

IV. Baia Sprie: Lacul Albastru. La nord de Baia Sprie se află un mic lac de-o nuanță azurie. După un urcuș oarecum abrupt prin pădure, dar scurt, găsim cu ușurință Lacul Albastru. Localnicii vin aici la bălăceală, noi credeam că ar fi ceva loc mai liniștit și izolat. Cu toate că e multă lume, atmosfera e văratecă-molcomă. Stăm vreo 10 minute și coborâm înapoi spre oraș.

baia sprie lacul albastru

V. Pasul Gutâi – Poiana Boului. Apoi, începe urcușul, cu brazi și serpentine. În Pasul Gutâi ne oprim să „inspectăm” posibilitățile de traseu spre Creasta Cocoșului, știm că dus-întors ar fi vreo 5 ore, însă azi nu mai e timp. Ne vom campa undeva prin zonă, dar nu strică să ne informăm mai bine la fața locului, cu privire la traseu. Dintr-o vorbă în alta, ne pornim în plimbare până spre Poiana Boului.

În caz că mâine ne decidem să facem traseul din direcția opusă, avem bucuria de a-l cunoaște și dinspre Pasul Gutâi. Pădurea prin care ne poartă traseul e minunat de frumoasă! Din Poiană, zărim Creasta Cocoșului. Încă nu știm dacă mâine vom reface drumul prin pădure sau vom urca pe creastă din direcția opusă. Dar ce zi frumoasă, ce lumini și culori aruncă soarele printre copaci.

poiana boului pasul gutai creasta cocosului (2)

_ _ _ _ _

Drumul spre Creasta Cocoșului trece însă prin Breb. Musai, după cum aveam să ne convingem singuri 🙂

p.s. Ce-o fi ăla roadtrip fără afine? (luate de pe marginea drumului, după Pasul Gutâi » delicioase!)

afine roadtrip

cum să fac să

Mi-ar plăcea să scriu mai multe și mai des pe-aici. Când îmi vâjâie capul de prea multe, când îl pândește pericolul de-a se goli, când se bucură de cine știe ce ghidușenie, când râde euforic sau când se revoltă pe gunoaiele din jur. Cum să fac, deci, să scriu mai multe și mai des?

Alții cum pot? Unii scriu în fiecare zi.

Eu nu duc lipsă de litere / minut, nici nu mă blochez în fraze, nici nu cred în „inspirație”, nici nu-mi pasă de actul literar ca să am blocaje de scriitor. Dar amân, nu știu. Mi se pare că nu-i momentul și apoi, ce-i drept, am altele de făcut, mai mereu.

Văd eu.

Cheile Borzești și dincolo de ele | mnemo prin lume

Pe moment, din motive egoiste și dintr-o nevoie de-a proteja ce-i al meu și ce-i frumos, nu-mi vine să împart cu ceilalți ce descopăr. Cheile Borzești nu sunt ale mele, însă; ascunse în marea de verde ce-o zărim de pe marginea drumului, cheile sunt încă sălbatice și învăluite în liniște. Fără hărmălaie omenească, adică. Zumzetul insectelor, al apelor, al vântului printre copaci, se face negreșit auzit.

Cheile Borzești sunt „cheile neștiute” sau „obscure” ale Clujului. Așa le-am găsit pe Internet. Întâlnim totuși un grup de turiști (câteva familii), singurii oameni pe care îi vom vedea pentru restul zilei. Ei părăsesc zona, noi tocmai ajungem. Cum încă ploile nu s-au abătut de-o vreme prin zonă, lăsăm poteca pe stânga și luăm traseul ce urcă pe firul apei.

cheile borzesti cluj a (3)

Ușor de parcurs, într-o zi uscată de vară, când bolovanii nu te supun la teste de echilibristică, iar apa nu te invită la bălăceli spontane. Ajungem la cascadele inferioare, apoi la cascadele superioare, pe care ne cățărăm / cocoțăm și, după o analiză sumară a spațiului, decidem să ne descălțăm, să ne așezăm confortabil pe câte o stâncă, cu picioarele în apă, să mâncăm bomboane de ciocolată și cireșe. Apoi, mai vedem…

cheile borzesti cluj a (2)

cheile borzesti cluj

Traseul îl parcurgem rapid, cu toată leneveala de care suntem în stare, cu opriri, povești și fotografii la tot pasul. Ajunși în capăt, nu suntem pregătiți să facem cale-ntoarsă. Ne continuăm plimbarea, găsim frăguțe pe un drum forestier, mult soc pe marginea aceluiași drum, iar în dreapta noastră ne fug privirile înspre un peisaj cu o vegetație inedită. Urcăm? Urcăm, n-avem ce face 🙂

cheile borzesti cluj 2

cheile borzesti decathlon cluj

cheile borzesti bucurel

Poticniri de asfalt

O luptă cu un creier ce refuză să coopereze. Nu mai vreau să fac nimic. Îmi zboară gândurile spre munți, mă doare sufletul de-atâta stat, mă plâng întruna că nu mai pot, că mi-e somn, că n-am chef. Trag de mine să mai stau pe scaun. Încă o oră, încă o zi. Parcă aș fi un bebeluș mofturos. Nu știu cum rezistă unii oameni să facă atâtea lucruri care „trebuie” făcute, dar pe care nu vor să le facă. E groaznic. Parcă alergi pe bandă și ți se pune piedică la fiecare pas.

Mă poticnesc în propria-mi nerăbdare. Vreau să vină odată… să fie august… să pornesc la drum. Încep să-i înțeleg pe cei care trăiesc într-o continuă stare de anticipare a weekend-ului. Nu-mi convine trăitul acesta în așteptarea a ceva, însă, oarecum, mi-e dragă senzația familiară, de școală primară, de noapte-înainte-de-excursie. 

Doar că sunt mai multe nopți, iar eu pic de somn pe stradă. M-am lăsat o vreme de cafea, fără a fi cea mai bună decizie a mea. Îmi mai mențin viu interesul alimentându-mi creierul cu mici absurdități citadine, care mă fac să zâmbesc.

DAR să vină odată… să fie august… să pornesc la drum!