(1) puieți

Standard
(1) puieți
(1) I could be an oak tree, silently growing, standing tall, not trying to be anything, just be.

28753084_155394225144213_7247602950875381760_n

Mi se încâlcea pământul printre degete, mi se strecura pe sub unghii, printre șanțurile amprentelor, până deveneam una cu prezentul. Plantam căpșuni și alți copăcei a căror denumire se lasă-nvăluită în uitare acum. Mi-era capul îngrijorat: „o fi destul de adânc săpată groapa?, s-or fi așezat bine rădăcinile?, cât soare va fi pe timpul verii fix aici?, am apăsat suficient pământul și, mai ales, vin oare niște ploi?”.


E mai greu complicat decât credeam » să încep de la zero. Unde e acel nivel zero, până la urmă, și cu ce ar trebui să încep? Am un caiet frumos, creioane multe și bune (mulțumesc oamenilor dragi!), câteva markere, câteva carioci. Un liniar a cărui utilitate este îndoielnică la mine în casă. Câțiva artiști talentați sau mult prea buni pe care-i urmăresc pe rețelele de socializare și care, la o primă vedere, te fac să crezi că nu ai fi în stare nici să ții un creion în mână. La o privire mai atentă, însă, îți dai seama că-ți lipsește în primul rând decizia de-a învăța, de-a crea, de-a-ți lua angajamentul artistic. O vreme bâjbâi printre filmulețe dedicate începătorilor. Nu știu. Nu vreau să mâzgălesc oameni sau natură moartă. De obicei, schițez copaci. Aș putea să creionez un copac, mai cu atenție, mai studiat. Mi-era dor de sunetul creionului pe hârtie…


30590998_366111863877353_4552688668317319168_n

Era un soi de vis, una dintre micile și multele mele aspirații. Nespus de frumoasă senzația de-a sădi viață, dar multă, multă viață!, de-a înrădăcina promisiunea unui viitor mai bun. Puieții noștri, aflăm, au șanse mari să supraviețuiască. Sunt vreo zece mii. Soarele este, totuși, numai un zâmbet, iar rădăcinile potențialilor copaci se cam uscă. Vin oare niște ploi? O fi destul de adânc săpată groapa? S-or fi așezat bine rădăcinile?… 

harletz

p.s. cât de multe lucruri frumoase pot face oamenii împreună... » cam cât o pădure, cam cât un deal.

Anunțuri

Șase acorduri

Standard
Șase acorduri

Șanțurile învinețite ce-mi străbat buricele degetelor mă fac să zâmbesc. Nemaifiind la fel de dureroase, devin de-acum semne ale unei fericiri ce-a stat în așteptare ani de zile. Cu mâna dreaptă-mi îmbrățișez și strâng degetele stângace. Șanțurile lăsate de corzi dispar treptat, doar culoarea mai persistă. Pielea s-a întărit, iar milimetrul de unghie crescută va fi tăiată în curând.

Ce încântare să-ți tai unghiile mai mereu. Să te bucuri de simțul tactil începând încă din buricele degetelor. Unghiile mari și dichisite sunt, pentru femei – îmi pare, la fel ca mersul pe tocuri. Arată bine (dacă arată bine), dar e o treabă inutilă.

Îl urmăresc pe Justin și, scotocindu-mi involuntar prin amintiri, degetele se pliază pe acorduri. Le știam, le-am uitat, s-au activat. Memoria mișcării. Șase acorduri, majore și minore. Nivel: începători. Știam mai multe, mi le voi aminti pe parcurs. Bănuiala e că de la seriale mi se trage preferința de a începe cu începutul, de a lua episodul pilot, de a savura cu răbdare primul sezon, al doilea și tot așa. Am luat chitara în brațe și ne-am început relația de la zero.

N-aș vrea să-mi pierd interesul ăsta de-a învăța ceva-orice pas cu pas. Nici răbdarea de-a face asta, nici curiozitatea. Cândva, prin viață, oamenii se opresc parcă din a învăța lucruri nefamiliare, rămân în zona lor de confort, cu abilitățile pe care și le-au însușit voluntar sau involuntar până la vârsta respectivă. N-aș vrea ca din neglijență să comit și eu aceeași greșeală. Ar fi atât de ușor. Sunt atât de obosită în unele zile, atât de apatică sau secată de energie. Nu vreau să mai fac nimic atunci. Îmi spun că vreau doar să ajung acasă și să stau. Să zac. De-asta mi-e recunoscător creierașul când pășește în casă și se trezește înconjurat de o bună parte din lucrurile alea care mă fac fericită. Cărți pe rafturi, cărți în teancuri, propria-mi junglă în miniatură, multe creioane, caiete de desen, pixuri, stilouri și agende, ukulele zâmbind pe-un perete și chitara ce tronează în colțul camerei!

Un reminder cotidian de acordare la viață. Nu la vreun ideal sau scop în viață » uneori simt că ideea e supra-apreciată. Ci la viața reală, viața vie și autentică, cea de zi cu zi, cea pe care o trăiești efectiv, clipă de clipă, pe care ți-o faci cu mâna ta, la momentul prezent.

D, E, A, Dm, Em, Am. Uneori sunt suficiente să-mi închei ziua cu maximă satisfacție 🙂

sase acorduri chitara (1)

fac pași

Standard
fac pași

Mă obsedează ideea stagnării, a statului degeaba, a inerției. Anchilozarea sufletului odată cu paralizia voluntară a corpului. Joburile astea care ne țin cu ochii-n monitor, câte 8 ore pe zi și mai mult, ucid creativitatea, ne storc de energie. Contra-intuitiv, cu cât stăm mai mult, cu atât am mai sta, cu atât ne e mai greu să mișcăm. Și e al naibii de greu nu să mișcăm, ci să începem să…

Am tot felul de obstacole. Cum ar fi faptul că dorm doar vreo 4-5 ore, mă trezesc în cel mai ultim moment posibil dimineața, gonesc spre stație și oricum ajung la redacție cu 10-15 minute trecute de ora începerii activității. Dacă vreau să fac pași, însă, trebuie să am haine relativ confortabile. Neapărat trebuie o baterie 100% încărcată la telefon. Sticlă cu apă și o ciocolată sau un măr în caz că îmi amorțesc brațele pe drum. În primul rând, ar trebui să pornesc cu vreo 45 minute mai devreme de-acasă, pentru a ajunge la timp. Pentru asta, ar trebui să mă trezesc mai devreme, totuși. Iar pentru asta, ar fi util să mă pun la somn mai devreme. Tot felul de obstacole, așadar.

Uneori, însă, îmi iese. Cum a fost în ultimele zile, așa ploioase și urâcioase cum au fost ele. E liniștitor să dormi încă pe-o vreme de-asta, în timp ce picioarele-ți ocolesc instinctiv bălțile, știu ele drumul, te duc. N-am avut decât să-mi pun apă cu mine, să-mi iau niște șosete mai groase (ajută la confort), să-mi las telefonul în priză peste noapte, să-mi pun gluga pe cap și pe Asimov în căști. Spre casă, tot pe jos. Cam 45 minute dus dimineața, 1 oră întors după-masă.

fac pasi mersul pe jos 2

Ai zice că fac ceva pași. E incredibil de puțin raportat la cât ar avea nevoie corpul nostru. Sigur, dacă mă înham la diverse activități în anumite zile, da, cu plimbările matinale incluse, pot să zic că fac suficienți pași. Dar mă raportez la o zi banală de mers la job, poate o întâlnire în oraș cu un prieten / cumpărături de-ale gurii, un drum scurt nu-știu-unde (unde probabil că se stă), întors acasă. Dacă la job stai jos, e tare greu să compensezi orele alea de inactivitate fizică. Unii merg la sală, eu am nevoie de ceva cotidian, ca stil de viață (nu voi merge zilnic la sală). Mă sperie efectiv ideea asta, că stăm atât de mult, zi de zi. Că devenim greoi, molateci, gelatinoși – și să fie clar, nu la aspectul fizic mă refer, ci la starea fizică, atitudinea corpului față de viață.

Mențiune specială pentru Dragoș, taică-meu, cel mai vioi om pe care-l știu, mereu pregătit să miște, să meargă, să facă pași, paralel cu ideea de „fără chef”. Știi eterna problemă în familia tradițională românească, aia cu „Nu mai avem pâine, cine merge să ia?” (V2: „Trebuie dus gunoiul”), două ore mai târziu, după două șuturi în fund, merge ăla micu’, că doar de-aia există pe lume și nu a fost avortat? E una dintre problemele care m-au ocolit în copilărie. Întrebarea nici nu apuca să fie rostită la noi acasă, omul ăsta era deja încălțat, îmbrăcat și ieșea pe ușă. Zâmbind și energic. Ok, disciplina specifică meseriei. Și încă ceva. Acel ceva care stă între inerție și mișcare. Saltul de la lâncezeală la acțiune. Ca un declic.

Încă o mențiune specială pentru învățătoarea mea din clasele primare care, pe lângă tot ce-a reușit să mă învețe, îmi revine frecvent în minte datorită unei amenințări și a unei întrebări. Amenințarea avea legătură cu desființarea ființei, iar întrebarea era simplă: Ce faceți, vegetați? 

Într-un mod bizar, s-a prins de mine ideea asta. E frumos să trăiești ca o plantă (la o viață de copac mai tot aspir și eu, dar din alte motive, ce țin de creștere și stabilitate), dar nu-i o viață trăită pe măsura potențialului nostru de ființe bipede.

p.s. Mi-am instalat o aplicație de numărat pași, însă nu-i tocmai precisă, îmi voi pune brățară.
încă un p.s. Am terminat de ascultat „The Caves of Steel” – Isaac Asimov, așa plimbându-mă zilele astea, așa că predic din nou despre viața de după revelația audiobook-ului. Tocmai descopăr la modul serios roboții lui Asimov. În curs de lectură și The Complete Robot, care-i așa cum zice: o antologie completă a tuturor povestirilor cu roboți ale lui Asimov. Zumzăie endorfinele în mine doar scriind chestia asta 🙂

asimov the complete robot

Fotografii: Lucian Nuță și subsemnata

Aproape-n sălbăticie. Nu în parc, da’ pe lângă!

Standard
Aproape-n sălbăticie. Nu în parc, da’ pe lângă!

Cred că așa se atașează oamenii de mașina lor, devenind conștienți de drumurile chinuitoare pe care o duc și devenind recunoscători pentru reziliența de o încăpățânare aproape umană a grămezii de tablă și metal. Cu fiecare bolovan depășit care mângâie burta mașinii, te întrebi cum de te mai suportă și îți este tot mai dragă. Te întrebi și unde o fi totuși Parcul ăsta de animale sălbatice (parcă se vede de ceva timp gardul care-l îngrădește) și cât mai ține drumul. Sau unde duce… (?)…

După o vreme te convingi: drumul chiar duce în sălbăticie. Intrarea în „parc” e de negăsit.

Trebuie învățată și lecția asta: uneori e bine totuși să suni în prealabil pentru a-ți face rezervare, mai ales dacă asta e recomandarea de pe site-ul oficial. Da, la răstimpuri se aliniază universul cu tine și înveți că nu-i nevoie să planifici, că viața spontană e frumoasă și totul decurge natural, ca pe valuri. Alteori, însă, pierzi la câteva zeci de minute, nici măcar, o experiență inedită și irepetabilă, doar pentru că te-a cuprins aerul de vacanță și ți-ai băgat piciorul în orice „trebuie”, în orice program fix și pregătiri riguroase. Iar pe valuri e doar mașina. Draga de ea 🙂

Acum, dacă tot ești în sălbăticie și habar n-ai după care brad semeț să o iei la stânga pe munte, zâmbește drumului care duce spre nicăieri (nu-i metaforă, chiar dispare drumul în iarbă), arborilor bătrâni și celor tineri. Iar pentru liniștea sufletească a lui Tarfin, încearcă să-ți depășești cumplita frică de câini* ce tocmai te-a semi-paralizat și mai fă o ultimă încercare în a descoperi parcul de animale sălbatice… după brazii ăia, acolo, după urcușul ăsta, după ceilalți brazi, poate

Iar după ce-ai scăpat de câini sau, mai degrabă, de frică, te-așezi și contempli: ai ratat o experiență, dar ți-ai creat și ai trăit o alta, la fel de unică și irepetabilă. Emoțiile că bolovanul ăla a găurit mașina și vom campa forever în sălbăticie, hihi, reacția de surprindere și apoi de amuzament a creierașelor când vă dați seama că drumul chiar dispare, se pierde în Natură, cum te ia frica de câini prin surprindere, iar apoi momentele de respiro la umbră, toate sunt amintiri din ziua în care am fost aproape-n sălbăticie. Nu în parc, ce-i drept, ci… pe lângă 😀


*Notă explicativă: nu mi-e frică de câini. Nu activ sau conștient. Îmi sunt dragi câinii. Am descoperit cu uimire, însă, că ceva reminescențe ale unei frici viscerale port în mine și acum. Mi-era frică de câinii de la oi, când copilăream verile prin satul bunicilor și, mai ales, mi-era frică de câini crescuți să stea la oi, dar ținuți la curte, curte cu porți și garduri inexistente, pe lângă care trebuia să trec zilnic pentru a ajunge la joacă, la casa prietenilor mei din copilărie. Lătrau urât, atentau la gleznele mele sau aveam senzația că sar pe mine, însă nevoia de joacă e mai puternică la copii decât frica -> mi se pare frumos, privind așa în urmă. Și totuși, acum, în căutarea parcului de animale sălbatice, în liniștea pustietății muntelui, mi s-a scurs viața din mine, din inimă, coborând prin picioare și ieșind prin călcâie, când am auzit și am văzut câinii ăștia aprigi ce-și păzeau teritoriul. Ca să vezi, ce bagaje inutile cărăm cu noi fără să știm… 

Cu voce tare

Standard

Rup prietenii și periclitez relații frumoase pe fondul nevoii de autenticitate, pe fondul fricii că n-ar fi real, că n-ar fi autentic, că s-ar destrăma la o adiere de vânt, că aș ciocăni cu o unghie și s-ar crăpa învelișul, neavând consistență. Însă chiar și eu sunt prea obosită în a încerca să dau autenticitate discuțiilor, deși insist că în orice relație comunicarea e lipiciul natural de care e nevoie.

Am un blocaj, ca o evitare, să afirm cu voce tare niște idei. Poate din același motiv care mă exaspera săptămâna trecută la cineva drag: dacă spui ceva, oamenii se așteaptă să te ții de lucrurile alea ca de o promisiune general valabilă de azi până la sfârșitul lumii, așa-i. Sigur, așteptările lor sunt problema lor, nu a ta, căci nu poți decât să spui cu sinceritate ce crezi și ce idei ai azi. Ce crezi tu azi despre viitor, nu ce va crede tu-ul tău de peste doi ani despre prezentul de-atunci.

Dacă spun că nu vreau să mă căsătoresc, nu vreau copii, nu vreau să-mi fac rate la bănci pentru un apartament, nu vreau să-mi clădesc o carieră, nu vreau nici măcar să ajung în Bora Bora, ci vreau să mă simt bine în viața asta, să explorez și să învăț cât mai multe lucruri – indiferent ce-o fi însemnând ele în x moment al vieții mele, mă lovesc invariabil de câteva reacții, normale oarecum. Cele care vin de la prieteni pot fi inconfortabile, dezamăgitoare aproape. Așa că mă învăț să nu spun lucrurile astea și altele mai importante sau mai puțin importante. Ceea ce îmi afectează sentimentul ăsta al lipsei de autenticitate, căci nu-i ca și cum cineva se înghesuie să abordeze subiecte sensibile unu’ la unu’. Sentimentul că rămân lucruri nespuse, pe care le evităm, discuții rămase în aer, mă apasă și mă îndepărtează. Le discutăm toți grămadă, impersonal, online, dar nu suntem capabili să le discutăm deschis, onest, la o cafea, în liniște. Ceea ce poate o fi totuși un soi de progres, dat fiind faptul că mai demult erau subiecte tabu și nu se discutau, punct.

Reînvăț însă a spune lucruri cu voce tare, în speranța că dispare norul și ceața ce planează în orice discuție pe vreo temă serioasă, neștiind de fapt ce gândește celălalt, ce își dorește, ce rezonează cu el, ce simte, ci doar pasând generalități de la unul la altul. Iar dacă săptămâna viitoare avem alte idei, nu-i vreo contrazicere, e doar schimbare, care e mai dezirabilă decât orice direcție clară în viață. Pentru mine.

Mi-am luat iarna înapoi | Snowboard

Standard
Mi-am luat iarna înapoi | Snowboard

Am înlocuit „ioooiii”-urile cu „weeeeeee”-uri, iar pârtiile nu mi-au (mai) stors nici o lacrimă de frustrare iarna aceasta. Cât de dragă mi-e iarna, de fapt! Și cum uitasem. Cât de alb e albul zăpezii în lumina soarelui de munte, cât de albastru e cerul oglindit în nămeți. Și toate particulele alea mici de gheață ce sclipesc în soare și-ți fug prin fața ochilor când treci cu telescaunul pe lângă brazi de când lumea te conving că-i de vis. Că iarna-i de vis. Chiar dacă îți îngheață degetele în mănuși și nu mai știi sigur nici ce-o fi cu degetul mic de la piciorul stâng.

snowboard iarna (3)

Mi-a zis bunica la începutul iernii, la telefon, pe când ne porneam entuziasmați spre Buscat, ceva de calul bătrân care nu se mai învață (în buiestru?)… Și că să nu-mi rup vreo coastă sau să nu-mi pierd capul pe-acolo, după cum mi-i obiceiul. Ce-i drept, unele lucruri e fain să le înveți când ești copil, când frica nu te oprește din a încerca și testa (căci asta ești programat să faci, să înveți despre lume, să te adaptezi), când nu ai încă tot soiul de certitudini și păreri despre tine, cum că tu nu ești genul de om care…, tu nu ești făcut pentru cutare lucru, tu nu poți…, ție mereu ți-a fost frică de…, etc – de parcă ai fi vreun caz special și nu toți avem ideile astea prin cap. Când te împrăștii mai finuț, nu ca un bolovan, iar rănile nu sunt atât de grave, iar vindecarea e rapidă.

Pe de altă parte, riști să duci o viață plictisitoare dacă înveți tot ce-ai de învățat în copilărie și adolescență. Iar apoi te oprești. Și dai vina pe comercializarea sărbătorilor, pe societate și consumerism pentru lipsa ta de entuziasm vizavi de jocul fulgilor de nea.

Toate căzăturile în fund, în genunchi, durerile de picioare, de brațe, emoțiile că treci cu placa peste careva sau că se ciocnește vreun nesăbuit de tine, tot frigul, apoi căldura, apoi efortul de-a urca pe jos pârtia de n ori într-o zi, că telescaunul nu-i încă o opțiune, toate trec prin filtrul romantizării și devin un fleac în secunda aia când simți că zbori, că totul curge natural și frumos pe pârtie, în lume, prin tine. Te trezești la realitate pe burtă, cu nasul în zăpadă și căciula zburată la doi metri în față, cu dureri abdominale și-o înjurătură că wtf, ți-a sunat apa în cap pentru a doua oară în viață. Nu înveți nimic dacă nu înveți să cazi, poate fi deviza mea în viață, nu doar pe pârtie :))

Am învățat să alunec pe snowboard și mi-am luat iarna înapoi, cu toate bucuriile ei. Ce regăsire frumoasă, plină de provocări, hohote de râs, ioi-uri și weee-uri 🙂

p.s. contează să ai un tarfinotroll răbdător care să-ți spună ce și cum, fără să te frustreze, fără să se enerveze.

încă un p.s.: nu vă dați copiii la instructori descreierați (cică autoritari) care iau toată bucuria din experiența asta frumoasă de învățare. Nimic n-ar trebui să fie obligatoriu în viață, să te dai cu schiurile sau cu placa e ceva opțional, n-ar fi ok să fie o experiență frumoasă, nu una forțată, cu urlete pe fundal? Numa’ zic.

p.p.s weeeeeeeeeeeeeeeee! 🙂

snowboard iarna (2)

Cărți la pachet: Vonnegut, H.G. Wells, vreo 24 de minți ale lui Billy, Happy & Co.

Standard
Cărți la pachet: Vonnegut, H.G. Wells, vreo 24 de minți ale lui Billy, Happy & Co.

Îi admir pe oamenii care au mereu în traistă vreo recomandare la îndemână. Care știu să-ți spună ce-au citit săptămâna trecută, luna trecută, anul trecut. Eu habar n-am. De-asta Goodreads funcționează pentru mine; era destul de greu să actualizez listele clasice scrise pe foi, apoi prin cine-știe ce .doc, prin cine-știe ce dosar din calculator sau de pe Drive sau…

Mi-e mintea haotică și-mi aleargă în tot felul de direcții. Listele ajută, se așterne un strop de ordine și sens (măcar cronologic, dacă nu alt fel). Cum nu reușesc sub nici o formă să-mi notez câteva idei despre fiecare carte pe care o citesc sau pe care o ascult, alternativ, aș putea să le adun teancuri, la pachet și să schițez după cum îmi vine, doar vreo două-trei cuvinte despre fiecare. Să nu uit de steluțe / note. Se dau de la 1 la 5.

#1 Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice (CPSF A #1)
Notă Goodreads: 3.61 / Steluțele mele: am uitat să dau.

#2 Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice (CPSF A #2)
Notă Goodreads: 3.94 / Steluțele mele: 4

#3 Happy: Why More or Less Everything is Absolutely Fine – de Derren Brown
Notă Goodreads: 4.11 / Steluțele mele: 4
Eram pusă pe fapte mari anul trecut prin ianuarie, așa că am scris câteva idei despre Happy:

„Momindu-ne cu fericirea, Derren Brown ne vorbește, în cele din urmă, (și) despre moarte. […] Cartea e o abordare istorică și filozofică a conceptului de fericire. M-a pierdut pe alocuri, însă toate informațiile parcă s-au clădit frumos în cele din urmă. Mult stoicism. Mi-a plăcut ca reacție la toată industria asta a dezvoltării personale și a încurajării optimismului indiferent de ce se întâmplă. Îmi place mai mult de Derren acum. Simt că e nevoie de oameni direcți care să spună verde-n față cât de mult bullshit se promovează în cărțile astea de self-help și în discursurile motivaționale ce își falimentează audiențele. Și cât de superficial sunt tratate ideile. Unele idei vechi de când lumea, atât de profunde în esența lor, însă transformate în niște clișee ieftine din lipsa unui interes real în a le explora semnificațiile.” – restul pe-aici: Happy.

+ trebuie să las și asta aici…

#4 Madame Bovary – Gustave Flaubert
Notă Goodreads: 3.65 / Steluțele mele: 2

„Pentru aspectele sociale și istorice, probabil aș citi altceva, iar pentru personaje și fir narativ, pff. Deci ce-i cu Madame Bovary? Se regăsește lumea în situațiile prezentate în carte, încă suntem în esență o societate inhibată, cu relații maritale sufocante și plicticoase, cu idealuri pe care suntem incapabili să le trăim, cu greșeli pe care nu ne simțim în stare să le reparăm? Știu că răspunsul e undeva între da și nu, însă mă întristează cumva faptul că romanul lui Flaubert încă este carte de căpătâi (repet, nu pentru că ar fi o carte proastă, ci pentru ideile pe care le conține în sine).” – și alte bla bla-uri > Madame Bovary și arta de-a fi pe lângă.

#5 Sirenele de pe Titan – Kurt Vonnegut
Notă Goodreads: 4.11 / Steluțele mele: 4 …. și m-am răzgândit: să fie 5!

Privind retrospectiv, Sirenele de pe Titan este una dintre preferatele mele. De altfel, cred că am pățit cu Vonnegut cam ce-am pățit cu Wells. Mi s-au strecurat pe nesimțite prin suflet. Convinsă fiind că citeam ceva plicticos, m-am trezit îndrăgindu-i pentru căldura și modul în care iubesc ei oamenii, chiar dacă-i critică, chiar dacă sunt triști. Mă rog, nu-i cazul Sirenelor, care e oricum, numai plicticoasă nu.

„Pe cât de absurdă și inedită e povestea sirenelor de pe Titan, pe atât de simplă e concluzia. Să iubești ce-i de iubit în jurul tău.” –> mai multe idei pe-aici: Sirenele de pe Titan & chrono-synclastic infundibulum, K. Vonnegut.

#6 Twenty Thousand Leagues Under the Sea – Jules Verne
Notă Goodreads: 3.87 / Steluțele mele: 2
Poate e adevărat că unele cărți trebuie citite la momentul lor…

#7 Viață după viață – Kate Atkinson
Notă Goodreads: 3.74 / Steluțele mele: 4

„Am mai citit despre reîncarnare, desigur, sau despre viață după moarte. Ursula Todd își trăiește însă un fel de vieți alternative. De fiecare dată când ceva merge prost și moare, are șansa de a retrăi o parte din viață, de la un anumit punct încolo, de a face alte alegeri, care o duc în alte direcții, alte experiențe, înspre o altă moarte. În noua viață, își evită moartea dintr-un instinct aparent inexplicabil și subconștient: să nu urce la etaj, să nu meargă pe strada X, să ignore prezența unui anumit personaj, etc.” >> Viață după viață, dar o altfel de viață. 

#8 Daisy Miller – Henry James
Notă Goodreads: 3.36 / Steluțele mele: 2
“I have never allowed a gentleman to dictate to me, or to interfere with anything I do.” – o frază care ar putea explica de ce Daisy Miller e încă actuală și de ce-a ajuns pe lista mea de lectură. Probabil sunt o cauză pierdută când vine vorba de povești cu ladies și gentlemeni din secolele trecute. Plăcuta nostalgie pe care unii o asociază acelor vremuri, e înlocuită la mine de-o stare de iritabilitate și nerăbdare. O societate rigidă cu personaje plicticoase, oricât de dramatice s-ar vrea a fi.

#9 Dumnezeule de dincolo de burta universului – Aurel Cărășel
Notă Goodreads: 3.36 / Steluțele mele: 3

Am cumpărat cartea de la un târg din două motive cât se poate de superficiale: am fost intrigată de titlu și am zâmbit rostind cu voce tare numele autorului. Nici în ziua de astăzi nu știu ce să chiar cred despre romanul lui Cărășel. Că e inedit, asta-i cert. Îmi plac și istoriile / realitățile alternative. Cum ar fi dacă-urile Istoriei. Mafie genetică și-un Cristofor Columb amnezic, o altfel de Americă și o altfel de Lume Veche. Multe, multe idei faine strecurate printre episoadele de acțiune, care aduc puțin cu filmele americane de acțiune și urmăriri din anii ’90, chestie care nu m-a încântat neapărat, dar pe care am ignorat-o tocmai pentru că ideile strecurate pe-acolo sunt, unele, chiar gâdilitoare. Poate prea multe idei faine de-a valma vs prea multe scene din filme de acțiune? O supă primordială a creației îmbrăcată în straturi americanizate de clișeu? I don’t know. Dar l-aș mai citi pe Aurel Cărășel, de curiozitate.

#10 A Princess of Mars (Barsoom, #1) – Edgar Rice Burroughs
Notă Goodreads: 3.80 / Steluțele mele: 2

Povestea în sine își are meritul ei, dar nu cred că aș mai suporta să-l aud pe John Carter explicând cât de extraordinar de erou și bun la toate este… John Carter. Chiar dacă aș trece cu vederea acest aspect sau chiar dacă n-aș observa scenele țesute în jurul ideii de prințesă neajutorată, noroc cu John al nostru, povestea ar rămâne oricum prea clasică pentru gustul meu. În sensul că-i lipsește profunzimea, mesajul, ideea. Iar o poveste fără idei de rumegat pentru creier, fără emoție, fără mesaj, fără vreo idee neașteptat de genială, trebuie să fie o poveste al naibii de bună sau de bine spusă ca să mă țină interesată. Ceea ce se întâmplă cam rar.

#11 În zilele cometei – H.G. Wells 
Notă Goodreads: 3.31 / Steluțele mele: 4

Dacă aș fi putut fi măcar o idee mai interesată de viața amoroasă a personajului principal, aș fi îndrăgit în întregime cartea aceasta a lui Wells, despre care citisem că s-ar fi zis că e una dintre cele mai slabe povestiri pe care le-a scris. Nu cred că e mai slabă decât Războiul lumilor / The War of the Worlds, de exemplu – depinde care îți sunt interesele sau dezinteresele. Sunt ambele în egală măsură… frustrante. A fost o lectură frustrantă, într-o continuă stare de așteptare și anticipație, pe fundalul discuțiilor socio-economice și ale dramelor de îndrăgostit patetic ale lui Leadford. Abia târziu, spre finalul cărții, înțelegi că nu e vorba despre Cometă sau despre efectele ei concrete asupra Pământului, despre de ce-uri și cum-uri… Ci despre degradarea și, apoi, regenerarea morală a omului, având ca declanșator o forță cosmică exterioară. Însă cât e real efectul Cometei, cât e placebo?

#12 Mințile lui Billy Milligan – Daniel Keyes
Notă Goodreads: 4.25 / Steluțele mele: 5

Abia anul trecut l-am descoperit pe Daniel Keyes și nu pricep cum se face că n-a ajuns la mine mai devreme. „Mințile lui Billy Milligan” e revelația anului, cred. Cartea se încadrează la non-ficțiune, e o biografie a lui William Stanley Milligan, acuzat prin anii ’70 de jaf armat și violuri, diagnosticat în timpul procesului cu tulburare de identitate disociativă (personalitate multiplă), fiind primul infractor care a fost achitat în baza acestui diagnostic controversat. Billy avea nu mai puțin de 24 de identități diferite, iar Daniel Keyes a făcut o treabă absolut excelentă. Nu-mi pot imagina volumul de muncă și dificultățile întâmpinate în a lucra cu Milligan și în a reuși să pună într-un volum nu viața unui om, cât viața comună a mai multor… personalități.

Dacă nu aș fi citit două-trei rânduri despre carte înainte de-a mă arunca în ea cu totul, nu mi-aș fi dat seama că e biografie, nu ficțiune. Aș fi zis că este o poveste foarte, dar foarte bine documentată și că autorul știe despre ce vorbește. Dar Billy Milligan a fost real. Nu toți cred în povestea lui, iar Keyes știe să își păstreze imparțialitatea de cele mai multe ori, însă, la fel ca în cazul medicilor și al altora care au interacționat direct cu Milligan, se simte subtil influența pe care Billy, inevitabil, o are asupra autorului. Fie Billy a fost un actor de geniu desăvârșit, fie… 24!!! Eu nu am loc nici de mine uneori.

“By shutting out the real world we can live peacefully in ours. We know that a world without pain is a world without feeling… But a world without feeling is a world without pain.”

Muntele de Sare, un deget înnămolit

Standard
Muntele de Sare, un deget înnămolit

Parcă ar ploua cu sare peste iarnă, de-mi tot pășesc bocancii liniștiți pe asfalt, în loc să alunec pe gheața ascunsă sub stratul de zăpadă. Îmi fuge mintea la un altfel de alb, la albul cristalelor și al conopidelor de sare. Așa că-i dimineață de vară târzie, undeva prin Ocna de Sus, pe lângă Praid, la pensiunea aceasta al cărei nume îl voi uita, motiv pentru care adun pliante în caz că mai ajungem vreodată prin Ținutul Secuiesc și n-avem unde dormi.

În curte, un hamac, un foișor, băncuțe și o plăcută căldură matinală, din soiul celor care îți dau de știre că vei muri negreșit de cald pe la orele amiezii. Și cafea. Neagră ca cerul nopții. Nu. Neagră ca-n Peștera Vântului când stingem toți frontalele. Vine și laptele și mă liniștesc, mă salvează de la episodul cu nasul sângeriu și confuzia generală.

Cafeaua e mai bună în aer liber. Mă aflu în plin proces de scriere mnezică, așa că Tarfin e nevoit să-și prelungească relaxarea, în timp ce eu insist să-mi rup încheietura mâinii stângi (altădatăăă scriam și câte 10 pagini mari și late și nu mă plângeam). Bineînțeles că e scriitură de slabă calitate, amorțită și leneșă, în spiritul vacanței. Îmi chinui degeaba mâna, voi îndosi caietul ăsta undeva prin bibliotecă, până la anul. Cam atât va dura și să chiar pun în cuvinte, în scris, momentele astea. Uneori chiar și eu mă întreb nedumerită ce sărăcie tot fac.

Ne îndreptăm spre cealaltă Ocnă, pe-un drumușor îngust, deja familiar, căci l-am străbătut cu o seară înainte, căutând un loc de dormit.

Începem Drumul Sării de la sfârșit, din câte ne dăm seama de pe mica hartă. Intrarea principală era pe șoseaua Praid – Ocna de Sus, dar nu-i nimic, se poate vizita și așa. Ne oprim întâi la vechea Mină Iosif, unde zărim groapa în care coborau minerii. Exercițiu de imaginație: ce gândeau oamenii care coborau așa în măruntaiele Pământului, fără siguranța revenirii la suprafață?…

Ne continuăm traseul canionului de sare, prin Rezervația Muntele de Sare, pe-o căldură de să mori, să-ți explodeze creierul, să-ți ardă pielea în papuci, să te stingi de sete, să-ți vină să te arunci în nămol.

Rezervația se întinde pe-o suprafață măricică, mai mare decât credeam inițial. Traseul e ușor de parcurs, cu obiective marcate frumos pe-o hartă pe care o primești la intrare, dar și pe teren, la fața locului. Atât doar că… nu mai poți de cald.

muntele de sare praid ocna de sus drumul sarii (8)

Ajungem la izvoare și admirăm crustele de sare, zărim dolina de sare și apele înghițite, ne minunăm de cristale, de conopide și draperii de sare. Așa le zice 🙂
Cu adevărat inedit e însă contrastul și ambianța creată de muntele acesta de sare cu toate minunățiile lui și vegetația de stuf, de baltă. Parcă ești pe o altă lume, într-o altă perioadă geologică.

Revin cu picioarele pe pământ când descopăr că deși e vorba de o rezervație, se practică și extracția ilegală de sare. E o strategie bună să incluzi creasta unde se desfășoară de obicei activitățile de minerit ilegal pe harta turistică a traseului prin Muntele de Sare. Cu apelul către turiști de a semnala dacă observă astfel de activități.

La întoarcere, ajungem pe la băile cu nămol sărat. Constat că oricum mi-s plămânii, pielea, părul numai sare. Dar cât de bună ar fi o baie rece în nămol! Mă aflu cu-n singur deget înnămolit, însă. Poate cu altă ocazie, într-o altă vară…

Marele centenar și incapacități patriotice

Standard
Marele centenar și incapacități patriotice

Îmi bifez sarcina zilnică matinală de-a trece-n revistă ce apare prin presa locală, util exercițiu de-a fi la curent cu realitățile unora și altora, periculos demers pentru starea-mi generală de bine. Se întâmplă lucruri, asta-i cert.

Știam că trăiesc într-o bulă roz-feerică înconjurată de oameni care-mi plac, într-un fel sau altul. Cu fluxul de știri bine filtrat pe rețelele de socializare, cu limitarea timpului petrecut alături de oameni care doar îmi consumă timp și energie, fără a-mi oferi nimic în schimb (da, voi crăpa de atâta pragmatism), știam că lumea minunată în care am senzația că încep să trăiesc e doar lumea mea, așa cum mi-am creat-o, așa cum am filtrat-o și cum o percep. Într-o altă bulă, într-o altă lume, se întâmplă zilnic [doar] accidente și agresiuni, politica e prezentă în proporție de 85% în viețile noastre intime și personale, viețile diverselor vedete ar trebui să aibă vreo semnificație aparte pentru mine. Și așa mai departe. Privește circul, vorba artistico-directă a lui George Roșu.

În această bulă paralelă, și-a făcut apariția de fix o lună încoace – și acum observ că am scris titlul greșit, oh, well! – un fel de tic verbal, niște cuvinte de care anticipez că mi se va acri până ajungem la final de 2018. Centenarul Marii Uniri. Lasă că am zis bine, se anunță a fi un mare centenar, cu tot circul de rigoare.

Sunt incapabilă de trăiri patriotice, oare? Nu știu, totuși iubesc „țara” asta, e atât de frumoasă, are atât de multe comori la tot pasul, că or fi oameni, că or fi tradiții, obiective turistice, culturale sau peisaje care, da, îți taie răsuflarea. Chiar mi-s dragi tradițiile românești, au în ele acea forță arhaică și, dacă le înțelegi semnificațiile în esența lor, le poți vedea rostul, simți că te înrădăcinezi și tu odată cu ele. Începi să înțelegi și de ce sărbătorile sunt atât de lipsite de farmec acum, de exemplu. Sunt golite de sens, nu mai știm de ce facem lucrurile pe care le facem. Și atunci, mai devreme sau mai târziu, ne oprim din a le face. E important să știm însă și care-s tradițiile la care e cazul să renunțăm – în mod voluntar și intenționat, zic, căci altfel parcă le facem tot pe dos, ne agățăm de familii tradiționale, dar uităm ideea de comunitate, etc.

Așa că nu știu ce-o fi cu sictirul ăsta deplin când văd încă vreo știre legată de centenarul Marii Uniri. Poate o fi vorba de contrastul dintre ideea de Unire (care-i frumoasă, dacă am fi capabili să o vedem la scară largă, planetară) și efectul de dezbinare pe care diversele discursuri politice sau mesaje care circulă în mass media îl au asupra oamenilor. Dacă patriotismul și valorile tradiționale [românești] înseamnă să-i urâm pe ceilalți, băăăi…. nu, mersi.

Și cât m-aș mai bucura dacă am pricepe odată cât de absurde sunt granițele astea pe care le trasăm de mii de ani încoace între noi, zidurile imaginare pe care le ridicăm dintr-o nevoie naturală de apartenență la grup și siguranța pe care acel „Noi” ne-o oferă. De-am pricepe că „Noi” poate însemna mai mult decât noi, românii sau noi, europenii sau noi, creștinii sau chiar mai mult decât noi, oamenii.

Oricât de dragi mi-ar fi locurile, oamenii și unele tradiții românești, nu pot să nu văd cât de nocivă e ideea asta de patriotism, cât de multe blocaje și bariere ne creăm singuri în mod inutil. Hai că putem mai mult de-atât… 🙂

Sacră zi prin Mall

Standard
Sacră zi prin Mall

O vizită prin Mall sau la Biserică reprezintă un act de cultură în viziunea multor români (conform unui studiu, bla bla), motiv pentru care mai că-ți vine să-ți reconfigurezi opiniile și stările interioare inadaptate și să participi și tu, duminica, desigur, la viața culturală a urbei.

Te iei de mânuță cu un tarfinotroll și ataci, de voie, de nevoie, Mall-ul, această instituție culturală, în care patrimoniul nostru specific perioadei de consumerism modern este valorificat la potențial maxim.

Cu grijă să nu te-agăți de restul însetaților de cultură, să nu interferezi din greșeală cu vreun cot în trăirile culturale ale altora, să nu încurci bunul stat la scena neconvențională cu mâncare, să nu deranjezi exprimarea artistică de la noile case de marcat scanat, simți cum te scufunzi în momentul profund dramatic și tragi-comic deopotrivă, saturat de viață, de culori, luciri, sunet și ritm ancestral.

După primele două ore de tropăit fonic și vizual, timpul intră-n sac. Râzi zgomotos, te zombifici cu repeziciune, faci ochii mari la vreun produs, analizezi prețuri, te confrunți cu dileme existențiale și iei decizii spontane, creative și impulsive.

Orele în Mall sunt un mare ghem haotic de culoare și gălăgie.

Își au farmecul lor, cu toată viața și claia de oameni ce mișună de ici-colo, cu ritmul haotic căruia-i poți da o melodie, dacă zumzăi îndeajuns și lași inhibițiile deoparte. După atâta cultură, însă, obosești și te prostești. Ți-e somn și parcă mai dă-l încolo de act cultural-social. 

focus

Standard
focus

m-am trezit azi cu poftă de lectură, mai am vreo 6 ediții necitite din Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice Anticipația și mi-am zis că le dau gata. Terminasem ediția #17 și, în timp ce răsfoiam primele pagini din #24, mi-a fugit atenția înspre setul de creioane de pe frigider (așa se întâmplă când răsfoiești cărți în timp ce te gândești ce-ai putea să mănânci). Cumva, mi-e pierit cheful de stat în pat sub păturică și plimbat cu mintea-n lumi eventuale și (im)probabile, mi-am amintit că îmi plăcea să desenez și să mâzgălesc și că de îndată ce termin cu leneveala, mă pun să reiau lecțiile alea online de desen (știam eu un site… 😛 ). De creioane și alte instrumente de scris și colorat nu mai duc lipsă, Tarfin și colegii de redacție m-au „înarmat” bine 🙂

Iau setul de creioane de pe frigider, uite și suportul mămăruțean de lentile (!), le așez pe pat, dau fuga înapoi la bucătărie să închid ușa frigiderului. O deschid iar, parcă trebuia să mănânc ceva. Încropesc ceva ronțăială, dau sonorul încet la televizor și îmi iau abonamentele de pe youtube la rând, să văd una-alta, până mă hrănesc. Dintr-una într-alta îmi vin tot felul de idei. N-am chef să fac retrospective personale ale anului 2017, analize sau verificări ale marilor realizări din acest an, observ că blogul mi-e lăsat oricum în paragină iar, oare să-mi adun pe-o listă cărțile citite anul ăsta și să recomand câteva dintre ele? Am obiceiul de-a uita ce-am citit chiar și săptămâna trecută și niciodată nu am la îndemână măcar un titlu-două de recomandat altora.

Îmi adaug pe listă chitara, ar fi frumos să ajung măcar la nivelul la care eram prin liceu și să învăț câteva melodii, cândva mă pun și pe colorat, aș vrea să-mi îmbunătățesc engleza vorbită, la cea scrisă am „muncit” activ (traduceri & co), dar accentul rusesc nu-i justificat în contextul în care nu știu rusă (ar fi fain să învăț și rusa, de altfel, sau vreo altă limbă străină dubioasă), trec pe listă și poiul, e o metodă de relaxare excelentă – și de meditație, de altfel, dar meditația e trecută separat pe listă + yoga, la care am tot zis că merg și n-am ajuns (de vreo 2 ani). De reluat geocaching, călărie și taekwando. Nu știu câți ani voi trăi, dar n-am cum să mă plictisesc.

Și uite-așa îmi amintesc de creioanele lăsate pe pat. Voiam să le testez, să mă joc de-a desenul, să fircălesc puțin. Dar să nu uit: să-mi notez în carnețel cele de mai sus. Șiiiii… pe lângă chitară, ukulele și o vagă poftă de clape, mi-e dor să ascult muzică. Să chiar ascult. În urmă cu vreo câțiva ani, nu mai știu câți, dar aș putea verifica pe blog, îmi mai cășunase ideea asta prin cap, de-a asculta cât mai multă muzică în ordine cronologică, începând cu cele mai vechi fragmente de melodii sau compoziții muzicale (există câteva și din î.e.n, care au fost descoperite și interpretate conform notației muzicale de atunci) și ajungând în perioada contemporană. Îmi găsesc resursele informative necesare (istoria muzicii, liste de compozitori din perioada medievală și așa mai departe…) și dau la maxim cel mai vechi cântec din lume care s-a păstrat până acum. E din 1400 î.e.n.

Ce voiam să zic e că mă frustrează modul în care-mi funcționează creierașul uneori. Când nu se poate concentra pe-o idee anume, pe-o singură chestie. De-asta mi-e greu să scriu și aici despre vreun subiect, să-mi aleg o temă și să o întorc pe-o parte și pe alta și apoi să-i dau un titlu care să reflecte ce-am scris măcar în proporție de 60%. Sigur, sunt perfect capabilă să fac asta. Profesional, o fac mai mereu. Însă în ce mă privește personal, mi-e greu, e o luptă. Și apoi mai am viziunea asta despre viață că nu ar trebui să fac chestii din obligație sau pentru că „trebuie”, viziune care mă încurcă uneori, recunosc. Așa că mă frustrează lipsa asta de concentrare a atenției, de focus pe-o singură chestie. Însă privind la toate experiențele frumoase și inedite pe care le-am tot avut și intenționez să le am, la toate proiectele astea în așteptare și toate lucrurile-n viață de care sunt curioasă, de toate în aceeași măsură, da, și uneori simultan, mă gândesc că este, totuși, ok… 🙂

nocturne #6

Standard

dezamăgirea de-a fi om, de-a te surprinde vulnerabil, afectat, prea dramatic, prea sensibil, de-a-ți aminti de ce unele obiceiuri ți-au devenit obiceiuri, de ce ții oamenii la distanță, de ce-i mai bine să faci asta, de ce te întristezi că îți trec prin minte gândurile astea. dormi 15 minute, visezi urât, privești în tavan, mai dormi 15 minute. panica din piept, din cap, panica ce se hrănește cu panică. gânduri cărora le lipsesc cuvintele, cum poți să ai o conversație cu tine, dacă nu te-auzi? cum poți să-ți aduci argumente raționale menite să te scoată dintr-o prăbușire emoțională idioată dacă nu unor gânduri îmbrăcate în cuvinte trebuie să le explici cât de neimportante-s toate momentele astea?

dificultatea de-a respira. ciuda de-a simți toate astea. tristețea de-a te îndepărta.

astea toate, de mi-ar dispărea peste noapte din suflet, din cap. de-ar rămâne aici.

Ca prin ceață. Și e bine

Standard
Ca prin ceață. Și e bine

Aș lua ceața și liniștea și nămeții cu mine, într-o prelungită stare de-a nu face nimic.

Sufeream de sindromul omului modern, incapabil să „șadă blând”, mereu cu mintea într-o mie de direcții, mereu agitație, mereu pusă pe făcut ceva, cu o senzație de vinovăție și neliniște în scurtele momente de repaus.

24131451_10214947394858604_7703087368605720178_n24294295_10214947453700075_6340116938067014157_n

Aerul de munte e ca un buton ce mă conectează instant la realitate, la realitatea aia adevărată, dincolo de mușuroaiele cotidiene pe care ni le construim împreună și prin ale căror culoare mișunăm ca nebunii.

Oftatul de ușurare ce-mi scapă involuntar de cum ajungem pe-aici e ca o declarație de iubire pentru viață, nimic altceva. Pentru că pot să respir de-acum. Ceața simplifică existența, drumul ăsta coboară-n infinit și aștept ninsorile, zăpada, albul.

24232781_10155217920218526_4231203350552525591_n

Ne jucăm de-a conceptele, de-a ideile, de-a ping-pong încoace-încolo, de-a bucătarii, de-a copiii, de-a adulții, de-a plimbăreții, de-a ninja, de-a fotografii pe întuneric, de-a cinefilii, de-a somnoroșii.

24129842_10155217921703526_7103968807409341836_n

Casc ochii la lună, printre crengi de brad și câțiva fulgi de nea și grija mea cea mai mare e cum să mă cuibăresc și mai bine între două brațe dragi. Și oare unde-o fi bricheta dispărută și cum să facem să ne ridicăm cumva-careva să dăm volumul mai încet la copiii ăia ce ne cântă parcă de ore întregi despre Crăciun și nașteri miraculoase? Și ce bine-i să dormi fără nici un stres.

 Au sosit și nămeții. A rămas și ceața prin zonă. O vreme, încă, o port cu mine. Și mă tot uit pe-afară, aștept înălbirea cimentului urban.

24301231_1932965673397403_2664221786217084669_n24312442_10155217925053526_7811559419800446731_n24174252_10214956373603067_2901434372028086849_n

Beliș 2017 / 📷 Zoly Zelenyak, Tarfin Æé și eu

banane prăjite

Standard
banane prăjite

Cât de periculoase sunt etichetele de care te-agăți, faci suma și zici că „asta-s eu” / „așa-s eu”. Eu nu gătesc. Și totuși gătesc banane tăvălite în făină și-un strop de lapte de cocos, prăjite în baie de ulei de palmier și îndulcite-n miere. Pentru că-i distractiv să faci ce vezi la televizor pe Travel Channel. Dar, în rest, eu nu gătesc – până data viitoare. 🙂 Câinele nostru de la blocul vecin privește înspre fereastră, mă vede, dă din coadă și latră prietenos. De-ar ști el ce bunătăți se coc aici. O farfurie întreagă de șnițele de banană.

De dimineață îmi fac un ou prăjit, un ochi. Pun chiar și sare. Îl mănânc în timp ce mă încalț, evident mai e loc de dezvoltare în direcția unui stil de viață sănătos, dar calc prin baltă așa de mândră de mine pe drumul spre stație, de parcă mi-aș fi luat diplomă-n bucătărie. E fain să-ți ieși din pepeni uneori, să te dai pe banane și ouă (n-o să șterg asta! 😀 ).

Salina, păsările și fluturii tropicali din Praid

Standard
Salina, păsările și fluturii tropicali din Praid

Încă din Sovata, de pe tăblițe orientative și imense panouri publicitare, aflăm că în Praid putem vizita „Casa Fluturilor”. Cu ochii după gângănii colorate cum sunt uneori, fluturi tropicali am mai avut ocazia să admir și prin Cluj, în spații amenajate temporar.

În Praid, însă, există un proiect de sine stătător, o adevărată casă a fluturilor tropicali. Exotică îmi pare-a fi nu doar casa în sine, cât faptul că se află în Praid, zonă plină de sare. Așa că înainte de-a merge spre Salina Praid, loc destul de faimos, cotim pe-o uliță îngustă și ne lăsăm duși după fluturi.

salina praid fluturi tropicali (2)

Proiectul se află încă în stadiu de dezvoltare, însă vizitarea fluturilor a devenit posibilă din iunie 2017, din câte aflăm. Mă bucură tare mult inițiativele astea care mișcă și aduc valoare comunității în care se află. Praid, desigur, înseamnă salină și, eventual, ștrand cu apă sărată. Dar cine zice că trebuie să însemne doar asta? Poate să însemne fluturi tropicali, păsări colorate și sare, multă sare, deopotrivă… 🙂

salina praid fluturi tropicali (3)

În „spațiul pentru zbor”, cum e numită zona de microclimat tropical, găsim fluturi mari și colorați, păsări mici și gălăgioase, oameni ce-și oferă câteva momente de liniște și repaus. E plăcut aici, nici nu-ți dai seama cum ajungi în genunchi sau șezut turcește pe micile alei, stând cuminte și admirând zbor de fluturi și păsări. Ideal ar fi să petreci mai mult timp în tihnă printre creaturile zburătăcite. Să stai în liniște, nemișcat, măcar o vreme, și să te bucuri de viață – la propriu și la figurat…

Noi poposim în Casa Fluturilor pentru scurtă vreme, suficient însă cât să ne fericim mintea (și urechile!) 😀

De-aici, ne îndreptăm spre Salina Praid, pentru a cărei vizitare ne cumpărăm întâi bilete, urmând ca un autobuz să ne coboare în vechea mină de sare. Foarte bine organizat totul.

Dar ok. Trebuie să spun… Prima impresie și ultima impresie îți rămân în cap (și-n nas!!!) pentru totdeauna. Autobuzul care duce turiștii înspre salină miroase într-un fel imposibil de pus în cuvinte. Iar nasul meu e destul de nesimțit, de obicei… Dar totuși!

Trecem cu greu, dar cu bine, peste obstacolul olfactiv și explorăm salina: sculpturi, un parc de aventură, un planetariu, locuri de joacă, o capelă și un mic muzeu al mineritului în sare. Parcul de aventură e chiar impresionant și mult mai complex decât mă așteptam, iar planetariul e o prezență cu totul neașteptată și este, clar, un mare plus 🙂

salina praid fluturi tropicali (6)

La ieșire, așteptăm încântătorul autobuz pentru a reveni la suprafață. Mai vedem câte-o engleză, ne amuzăm 😛

salina praid fluturi tropicali (4)

Pff, și din nou: cineva trebuie să ia măsuri cu privire la autobuzul ăsta. E de nedescris cum ți se mută nasul și te ia cu amețeală. Salina e frumoasă, dar experiența asta are potențialul să-ți strice tot cheful și orice poftă de-a vizita Praidul.

Până una-alta, încă o aventură ni se pregătește la orizont, pe-nserate: să găsim locuri libere de cazare pe undeva 🙂