Cărți și Luluri: Furia Oarbă de Marian Coman (Haiganu, #2)

furia oarba de marian coman

Când mă gândesc la Zeul Osândit și la lumea pe care Marian Coman a reușit să o clădească odată cu personajul acesta care s-a ivit subit în literatura română, mă învăluie o senzație confuză; ca o combinație de curiozitate, înfiorare, fascinație și teamă. Așa cum te simțeai când erai mic și ascultai povești de groază spuse de oameni dragi, în jurul focului. Un sentiment plăcut de familiaritate, așadar, tulburat de cele mai arhaice angoase. 

Prin stilul dark fantasy (știut la noi – sau neștiut, na – ca fantezie întunecată), cum e și seria Haiganu, am pășit mereu cu un dram de precauție și scepticism. Iar în ceea ce privește literatura română, oricum simt că abia acum s-au desferecat lăzile cu aur. Adică… aveam basmele, care așteptau de atâta vreme să fie asumate și duse la următorul nivel. Direcția nu e musai să fie una „întunecată”, însă adevărul e că miturile și folclorul nostru au tot soiul de elemente tulburătoare care pot fi explorate astfel. Despre „Fluviul Șoaptelor” – primul roman din serie, am scris deja pe-aici, poate mai la subiect. 🙂 

În „Furia Oarbă” explorăm firul narativ și descoperim noi dimensiuni ale personajelor, ne adâncim în întunecimea unora și tânjim după un strop de speranță pentru altele. Pe Haiganu l-am simțit oarecum mai distant, dar consecvent ca personaj. Are sens, adică. 

Celor care nu sunteți deloc familiarizați cu Haiganu, vă spun doar că la origini personajul îl are pe vechiul „Ochilă” din povestea lui Harap-Alb, aceasta fiind cam singura asociere sau asemănare pe care o voi arăta cu degetul, pentru a nu vă strica experiența vreunei lecturi viitoare. Toate astea se petrec cu mult înainte ca cei doi să se întâlnească, iar lumea de peste mări și țări este enormă, plină de creaturi odioase, magi puternici, zei înstrăinați, ființe magice și muritori de rând despre care basmele noastre, dincolo de erou și drumul său inițiatic, nu ne dezvăluie niciodată prea multe. E o întreagă mitologie imaginară în cele două volume, cu rădăcini în folclorul traco-dac-român, și abia aștept să apară și „Tristețea Zeilor” – volum care va aduce însă și finalul trilogiei. 

Cu „Furia Oarbă” am gustat puțin din tărâmul Celor Mari (cred că episoadele de-aici mi-au stârnit cel mai mult curiozitatea), am trecut dincolo de marea cea mare, m-am scufundat în temnițele din Xantipor, am zburat cu grifonii (inedită și una dintre însușirile lor), i-am urmărit pe Moroianu și Dekibalos, și de această dată, cu o fascinație împotriva voinței mele…

Apoi mai e și Cerbul. O altă punte de legătură cu basmul știut de toată lumea, însă de o cu totul altă profunzime. Te sfâșie bucata asta de poveste, poate pentru că simți că-i cunoști deja viitorul…

E greu; e foarte greu să scrii ceva original când personajele ți-s ancorate în ceva știut de toată lumea » în basme și în mitologie, în cazul de față. Cred că (și) aici e marea reușită a lui Marian Coman. Era ușor de stagnat în acea zonă a basmului care ne este familiară, era poate mai confortabil inclusiv pentru cititori. Marian Coman a făcut însă saltul; și-a creat propria lume, păstrând doar acele câteva ițe, aproape invizibile, între noi și acea fărâmă de familiaritate în care ne găsim confortul – fie că e un personaj, fie că un spațiu geografic care ne amintește de ceva. 

Un roman straniu, care te lasă cu un nod în gât și-o așteptare. 

Știu că nu toată lumea gustă genul fantasy, însă Haiganu este o experiență inedită și recomand cu drag o scurtă incursiune pe meleagurile pe care au colindat vechii zei (fie ei și Osândiți). 

Prin ploaie, prin Cheile Moara Dracului

Vă mai spun despre drumuri acum îndepărtate și despre ploaie. Căci abia acum, când încerc să pun vara aceea în scris, îmi dau seama că a fost într-adevăr un sezon ploios. De fapt, îmi amintesc că pe la televizor erau anunțate inundații și drumuri blocate prin zona Moldovei. Ca prin vis, îmi amintesc că timp de vreo (maxim) 10 minute mi-am făcut griji. Cred că am inițiat și o scurtă căutare pe Google. Nu mai știu ce am aflat, dar concluzia a fost că „mergem și vedem noi”. 

I. Ne urmărește ploaia

Mi se amestecă amintirile prin minte. Suntem într-o altă vară, pe șosea; serpentine. Nu mai știu pe unde, dar era frumos. Cipri privește în urmă, din mașină, la furtuna amenințătoare care ne urmărește deja de câteva zile. Ne suflă-n ceafă, la propriu, cum s-ar zice. Timp de-o secundă, un scurt episod nervos. Apoi, hohote de râs. Ne amintim și de Tunelul Dragostei și alea patru furtuni ce ni s-au dezlănțuit deasupra, în și pe sub corturi. Cu ploile nu era necesar, îmi plăceau deja. Dar m-am împrietenit în toate hoinărelile astea cu ideea că nu poți controla toți factorii exteriori ție. Că, de fapt, te poți bucura de orice moment, indiferent de vreme (a se înlocui „vreme” cu orice criteriu care-ți condiționează bună dispoziția sau starea iluzorie de confort). 

II. Cheile Moara Dracului

Eram prin Câmpulung Moldovenesc. Am fost primiți în vizită la Muzeul Arta Lemnului, în ciuda orei târzii. De ploaia măruntă ce începea să facă larmă ne-am ascuns apoi la Muzeul Lingurilor. Nu mai era mult din zi, însă de-aici voiam să ajungem la Cheile Moara Dracului. Nu știam ce-i cu ele, însă oricum nu știam nici  unde să dormim sau ce altceva să facem, așa că ne-am pornit într-acolo. 

Din centrul orașului până în chei sunt circa 10 kilometri. Am cotit spre Valea Caselor, un drum pietruit străjuit de pârâul cu același nume. După vreo 4 kilometri de drumușor provocator pe alocuri, fermecător pe de-a-ntregul, ploaia tropăia într-o veselie pe parbrizul mașinii. Cum bocancii ne erau încă uzi din Munții Rodnei, parcă nu ne-am fi avântat de-a dreptul în ploaie și cu încălțămintea de schimb. Să așteptăm puțin, poate se oprește… 

Cheile Moara Dracului fac parte dintr-o rezervație naturală de interes geologic și reprezintă un punct de plecare pe traseul spre Rarău. Stând așa de ploaie, nu țin minte să fi reflectat la culmile Rarăului, deși înspre el urma să ne îndreptăm a doua zi. Ne-am bucurat de ploaie, din mașină, vreo oră. Părea nesfârșită. 🙂 Așa că jos papucii și șosetele uscate. Confortul pus deoparte și încălțarea cu bocancii uzi. Pelerina pe noi și spre chei! 

Cheile sunt scurte, cu o lungime de aprox. 60 – 70 metri. Sunt însă și înguste și de-aici cred că le vine și frumusețea. Te simți ca într-un tunel de vegetație, apă și sălbăticie. 

Au făcut alții fotografii minunate în zonă, în zile însorite. Iar dacă mai trecem prin Câmpulung Moldovenesc, m-aș bucura să văd cheile și într-o zi mai puțin… tumultoasă. Noi avem doar o mică  tentativă de filmare, la care zâmbesc acum entuziasmată. Adevărul e că mi-au rămas Cheile astea prin suflet tocmai pentru că ni s-au dezvăluit așa – furtunoase, alunecoase și capricioase. 🙂

III. În parcarea Lidl 

Întorși în oraș, ne-am așezat cuminți în parcare la Lidl și ne-am început căutările. De pus cortul nu prea se punea problema. Dar nici locuri libere de cazare nu găseam niciunde. Cred că era 15 august. Cel mai probabil. Ploua cu poftă în continuare, se lăsa întunericul încet și începeam să luăm în calcul un somn în mașină. În cele din urmă, am găsit loc și pentru noi: undeva la vreo 30 de kilometri distanță de oraș, în direcția taman opusă celei în care voiam să mergem de dimineață. 

Nu era convenabil, dar ce frumos avea să fie! 🙂 

Pe pământ suntem strălucitori o clipă – Ocean Vuong

„Când se termină un război? Când pot pronunța numele tău și să însemne doar numele tău, și nu ce ai lăsat în urmă?”

Reiau paginile pe care am subliniat cu un creion subțire, întâi nesigur, abia vizibil, apoi în linii apăsate, acompaniate de steluțe și cuvinte-cheie precum „îmi pare rău”, „monstru”, „bizonii și fluturii monarh”, „culorile dor”. Reiau și retrăiesc momentele înșirate de Little Dog în aceste scrisori atipice, adresate unei mame care nu știe să citească. 

Nu îmi plac dramele de familie. Poate pentru că suntem cei care am crescut să ni le conștientizăm. Părinții și bunicii noștri au avut drame în viață. Prin urmare, noi le-am avut în familie. Evit în mod activ cărțile care explorează această temă, dintr-un soi de suprasaturație. Și poate pentru că prea rar am găsit printre rânduri acea împăcare a sufletului pe care o caut – o împăcare cu propria-ți persoană și cu trecutul tău, cu ei și cu trecutul lor. 

Am fost cucerită încă din primele 2-3 pagini. Sunt acele momente, încărcate de nostalgie și melancolie, amintite exact așa cum orice copil își trăiește clipele, când lucrurile pur și simplu se  întâmplă, fără a fi încărcate de resentimente, de frustrări. Ocean Vuong este un virtuoz al memoriei. Sunt acele momente, fragmentate și retrăite ca prin vis, a căror amintire se declanșează dintr-o altă amintire. Uneori, nu par a fi conectate. Dar momentele mi se așează în suflet. Și mai dau o pagină. 

„Îți scriu pentru a ajunge la tine – chiar dacă fiecare cuvânt pe care îl pun pe foaie mă duce cu un cuvânt mai departe de unde ești. Îți scriu pentru a mă întoarce în timp…”

Războiul din Vietnam mi-e o filă străină din cartea istoriei. Filmele hollywood-iene, îmbâcsite de patriotism ieftin și superficialitate, mi-au zugrăvit o imagine vagă și searbădă a Vietnamului. În sus și-n jos cu un subiect, până nu mai realizezi că nu știi, de fapt, nimic. Am cunoscut Vietnamul prin ochii de copil ai lui Little Dog, prin poveștile dure, atât de vii însă, zise de Lan, prin trecutul unei mame pe care nu am ajuns să o cunosc întru totul, rămânând o străină pentru fiul său. În vietnameză, același cuvânt care exprimă dorul, exprimă și aducerea aminte. A-ți fi dor înseamnă a-ți aminti. Uneori mai mult îți aduci aminte, decât ți-e dor. Alteori invers. 

Poveștile pe care Lan i le spune lui Little Dog nu sunt cele mai potrivite povești pe care o bunică i le-ar putea spune nepotului ei. Sunt povești de viață, însă. O viață reală, pierdută în negura timpului, dincolo de granița unei Americi care nu i-a îmbrățișat niciodată ca fiind de-ai ei, dincolo de acel „îmi pare rău” cu care imigranții își plătesc zi de zi, zeci de ani, șederea și strădania împlinirii unui vis american ce-i doar atât, un vis, o iluzie. Poveștile îi aduc pe cei doi mai aproape. Little Dog îndepărta albul uitării de pe capul lui Lan, cu fiecare fir de păr alb smuls, iar Lan îl răsplătea în singurul mod știut de ea: „Munca îmi era plătită în povești.”

„Unii susțin că istoria urmează o spirală, nu o linie, cum am ajuns să ne așteptăm noi. Călătorim prin timp urmând o traiectorie circulară, îndepărtându-ne tot mai mult de un epicentru doar pentru a reveni, cu un cerc mai încolo. Prin poveștile ei, și Lan călătorea în spirală.”

Cândva, spre finalul cărții, Little Dog e întrebat dacă doar marile distrugeri duc la mari opere de artă. „Dar de ce limbajul creativității nu poate fi cel al regenerării?”, întreabă el… Și, cumva, așa am simțit cartea aceasta. „Pe pământ suntem strălucitori o clipă” a fost, așa cum l-am asimilat eu, un roman despre forța regeneratoare a poveștilor pe care ni le spunem și respunem, nouă înșine și altora. Un demers de a-l înțelege pe celălalt, de a spune ce nu-i poți spune, de a te apropia sufletește de un trecut ce nu-ți aparține dar care e parte din tine, transmis dintr-o generație în alta. 

„Dacă avem noroc, ceva se transmite, un alt alfabet înscris în sânge, tendon și neuron; strămoșii își încarcă neamul cu nevoia de a zbura spre sud, de a se întoarce în locul din poveste căruia nimeni nu ar fi trebuit să-i supraviețuiască.”

Acum când reiau paginile și cuvintele care mi s-au întipărit prin minte, văd și poezia din fraze. Am avut rețineri în a-l citi, căci Ocean Vuong e poet (iar eu și poeziile…). Poezia din fraze stă în culori: în movul florilor și al picioarelor învăluite treptat în moarte, în albul laptelui, al firelor de păr și al uitării, în rozul bicicletei și al momentului când înveți că o culoare poate să doară, în portocaliul aripilor de fluturi. Poezia frazelor nu e voit profundă, nu e dulceagă, nu impune un ritm și o rimă. E doar observație. Iar contrastul cu partea de mijloc a cărții, ce abundă în exprimări mai vulgare, în droguri, explorări sexuale și o duritate în limbaj și emoții, nu te lasă să te scalzi în visare. 

Mi-a fost mai greu să mă acomodez amintirilor sale cu Trevor. Erau prea din două lumi diferite – povestea familiei vietnameze și povestea lui Trevor. Însă aceste lumi se izbesc, își caută ecoul și sensul una în cealaltă. Ambele lumi sunt străine și respinse de lumea „reală”, cea a visului american, rămas inaccesibil copilului imigrant, tânărului gay, bătrânilor ce nu-și pot revizita trecutul decât repovestindu-l următoarelor generații – pentru că „Fiecare plecare, așadar, este definitivă. Numai copiii lor se întorc; numai viitorul revizitează trecutul.”

Mă bucur mult că am descoperit cartea. Potolindu-mi dorul de Clubul de Carte Cluj, am ieșit din zona de confort literar. „Pe pământ suntem strălucitori o clipă” a fost cartea propusă înspre dezbatere online la primul club de carte al editurii Storia Books, dedicat proaspetei serii „Storia Plus”. Nu cred că mi s-ar fi intersectat, altfel, căile cu Ocean Vuong.

Ocean Vuong mi-a furat și câteva lacrimi, când am ajuns la rândurile de mai jos. Înainte de-a mă despărți cu totul de carte, apăs butonul de play pe un podcast » Jules recomandă #2. Mă declar, apoi, împăcată. 

„Știu că tu crezi în reîncarnare. Eu nu știu dacă cred, dar sper că există. Pentru că așa poate te vei întoarce aici în tura următoare. Poate vei fi o fată și poate te va chema tot Rose și vei avea o cameră plină cu cărți și părinți care îți vor citi povești la culcare într-o țară neatinsă de război. Poate că atunci, în viața aceea și în viitorul acesta, vei găsi această carte și vei ști ce ni s-a întâmplat. Și-ți vei aminti de mine. Poate.”

nocturne #8

ploua noaptea

Plouă să spele tot. Să-mi spele grijile imaginare, să-mi potolească sub ropotele picurilor alergările minții. Mi-aș lua uneori creierul de obrăjori și l-aș scutura, prietenește, cumva, dar hotărât. Îmi joacă feste. Îmi induce stări confuze, anxioase, de maximă antipatie față de oameni. Nu-i frustrant? Cum ne distanțăm social și mă simt, în continuare, sufocată de așteptările unora și altora? Ironia este că militez pentru eficiență. Ar trebui să fiu de acord și cu eficiența în relații: n-are sens să investim timp aiurea în relația cu un celălalt când, practic, avem nevoie de el poate o dată la câțiva ani. Și chiar sunt de acord. Ce mă sâcâie atunci? Poate mimarea interesului față de persoana de la care furăm timp și solicităm diverse. O formă nereușită de troc afecțiune – servicii. Nu poți plăti timpul și atenția cuiva cu false gesturi și forme goale de interes. Cu acel „ce mai faci” fără semn de întrebare, fără dramul de curiozitate care ne-ar mai putea conecta. E mai rău decât să-i soliciți să facă muncă voluntară pentru o cauză străină lui. E mai rău decât să-mi soliciți să fac muncă voluntară pentru o cauză străină mie, pentru că încerci să-mi induci senzația că mi-ai oferi ceva – păsare, emoție, prietenie, atenție. Un soi de șantaj emoțional care în loc să mă apropie, mă îndepărtează. Îmi plac relațiile eficiente, însă acelea asumate și oneste, fără așteptări nerealiste, fără interes mimat. Nu știu de ce îmi bat capul cu toate interacțiunile umane, însă ropotul ploii s-a domolit, broasca tocmai a făcut o boacănă în cealaltă cameră, iar la televizor e semnal pierdut. Foșnetul ăsta minunat de vânt și ploaie printre brazii de lângă balcon mă adoarme…


Photo by pan xiaozhen on Unsplash

Să mergeeem în comuna-muzeu Ciocănești: ouă încondeiate, plutărit și păstrăvi

După scurta vizită la Muzeul Rădăcinilor, o casă-muzeu de care îmi amintesc și acum cu drag, urma să ajungem, deși nu știam încă, într-una dintre puținele comune-muzeu ale României. Deși, drept vorbind, multe ar avea acest potențial, însă lipsește intenția și niște acțiuni asumate din partea autorităților, iar apoi ale comunității. 

I. Unul dintre cele mai inedite sate din România

Ne-am oprit în Ciocănești pentru că, în trecere, am remarcat cum mai toate casele aveau pe pereții exteriori un fel de brâu cu motive tradiționale. Încetinind mașina pentru a le studia mai cu atenție, observăm că nici un brâu nu e întru totul identic cu cel din vecini, însă păstrează stilul geometric și culorile puternice, în contrast cu cele ale caselor. În plus, Ciocăneștii păreau a fi în sărbătoare. Așa că tragem mașina pe dreapta, în centrul localității bucovinene, unde pare-se că se află strânsă întreaga comunitate. 

Casele din Ciocănești, Suceava, Bucovina

Obiceiul caselor „încondeiate” a început prin anii 1950, când Leontina Țăran, una dintre localnicele din Ciocănești, s-a decis să-și renoveze astfel casa. Alte gospodării i-au urmat exemplul de-a lungul anilor, iar de ceva timp, se pare că obiceiul a devenit o obligație arhitecturală, impusă de către Consiliul Local tuturor celor care își renovează sau își construiesc o locuință aici. Nu știu cât de populară o fi fost această reglementare la vremea ei, cert este însă că rezultatul te face să te oprești din drum, să caști ochii, să cunoști oamenii și să descoperi și celelalte obiceiuri și tradiții care fac din Ciocănești o comoară de localitate. 

Util: Este vorba de Ciocănești, județul Suceava – Bucovina (în România mai sunt și alte localități cu aceeași denumire). Google Maps » AICI

II. Muzeul Ouălor Încondeiate din Ciocănești

Când am aflat că în Ciocănești există un muzeu al ouălor încondeiate, reacția imediată a fost de a asocia denumirea localității cu obiceiurile pascale. Totuși, denumirea nu are legătură, din punct de vedere istoric vorbind, cu ciocnitul ouălor de Paște 🙂 

Muzeul Ouălor Încondeiate Ciocănești
Muzeul Ouălor Încondeiate din Ciocănești

Micul muzeu, aflat chiar acolo în centrul localității, găzduiește niște exponate mai aparte: ouă încondeiate, mari și mici, păstrate unele de zeci de ani! Modelele de pe ouă îți fură ochii. Unele îți amintesc de brâiele admirate cu doar 10 minute în urmă pe casele localnicilor. Altele, aflăm, sunt chiar transpuneri fidele ale motivelor tradiționale de pe costumele populare specifice zonei.

Muzeul Ouălor Încondeiate Ciocănești
Muzeul Ouălor Încondeiate din Ciocănești

Deși muzeul este unul tânăr, înființat prin 2007, odată cu primele ediții ale Festivalului Național al Ouălor Încondeiate de aici, avem ocazia să admirăm exponate vechi de peste 100 de ani. Câteva dintre ouăle încondeiate din colecția Dr. Anton Setnic au fost datate ca fiind din anul 1902. 

Ne mai bucurăm privirile și cu ouă încondeiate mari, de struț (ni se explică și tehnica încondeierii acestora), precum și cu ouăle premiate, de-a lungul anilor, la Festivalul Național al Ouălor Încondeiate. 

Muzeul Ouălor Încondeiate Ciocănești
Ou de struț | Muzeul Ouălor Încondeiate din Ciocănești
Muzeul Ouălor Încondeiate Ciocănești
Muzeul Ouălor Încondeiate din Ciocănești

Util: La plecare, vizitatorii muzeului pot achiziționa ouă încondeiate (sigur, nu din rândul celor vechi care fac parte din colecțiile muzeale). Program » Luni – Vineri: 09:00-16:00. 

III. Muzeul Etnografic din Ciocănești

Peste drum de Muzeul Ouălor Încondeiate, găsim Muzeul Etnografic din Ciocănești care, pe lângă obiectele și camerele vechi reconstituite, care sunt ca o fereastră înspre viața oamenilor din trecut, se remarcă prin două aspecte mai inedite: 

» motivele tradiționale pe care le-am zărit inițial pe casele localnicilor sunt reluate și aici, pe pereții muzeului, inclusiv la interior. Aspectul îmi gâdilă simțul estetic. 

Muzeul Etnografic din Ciocănești
Muzeul Etnografic din Ciocănești
Muzeul Etnografic din Ciocănești

» cu Bistrița Aurie curgând la vale, în Ciocănești există un obicei vechi de sute de ani ce (încă) ține piept trecerii timpului: plutăritul. În muzeu, am avut ocazia să ne familiarizăm într-o oarecare măsură cu semnificația plutăritului în viețile oamenilor din zonă. Au mai rămas doar unul-doi (meșteri) plutași în Ciocănești, care încearcă să transmită mai departe arta de construi plute trainice. Ucenicii sunt puțini la număr, însă, iar meșteșugul se învață în timp…

Util: Program » Luni – Vineri: 10:00-16:00. 

Muzeul Etnografic din Ciocănești
Plutărit pe Bistrița Aurie – reconstituire în miniatură | Muzeul Etnografic din Ciocănești

IV. Săptămâna Plutăritului și Festivalul Național al Păstrăvului 

Comunitatea din Ciocănești sărbătorea așadar. Am ajuns în ultima zi a Festivalului Național al Păstrăvului, iar furtuna se apropia în viteză de localitate. Oamenii erau încă în centrul localității, la mesele amenajate din zona cu mâncare sau printre tarabele meșterilor populari care își vindeau produsele. 

Eu nu mai știu ce am mâncat, dar Tarfin s-a bucurat de-un păstrăv cu mămăliguță și mujdei. Pe care l-a lăudat. Între timp, am studiat afișele și m-am lămurit: tocmai ce-am ratat Săptămâna Plutăritului și ne desfătam acum cu ultimele momente ale Festivalului Păstrăvului. 

Săptămâna Plutăritului și Festivalul Național al Păstrăvului înseamnă, printre concursuri gastronomice sau de pescuit, spectacole folclorice și momente artistice, și activități de confecționare a plutei cu patru și cu trei table. Informativ, o „tablă” este formată din 20-30 de bușteni. Cele două plute parcurg apoi trasee prestabilite și pot transporta între 45 și 60 de persoane în scop recreativ și turistic. O experiență pentru care, poate, mă voi întoarce cândva în Ciocănești… 🙂 

Util: În anul 2020, Săptămâna Plutăritului a fost programată pentru 9 – 15 august, iar Festivalul Național al Păstrăvului în perioada 15 – 16 august. Datele rămân valabile dacă nu intervin cumva modificări din cauza situației cauzate de faimosului virus. 

Muzeul Etnografic din Ciocănești
„Păstrăvul, porcul locului” – zise Tarfin

Golem

petka_w golem meyrink

,,Se presupune că povestea îşi are originea în secolul al şaisprezecelea. Un rabin, respectând instrucţiunile aflate într-un volum pierdut al Cabalei, ar fi creat un om artificial, aşa-numitul Golem…”

[Ciornă veche. Foarte veche. Să tot aibă vreo 6-7 ani.]

Gustav Meyrink a fost însoţitorul meu în drum spre servici, în cele două săptămâni de lectură matinală. Sau, mai degrabă, Golem mi-a tulburat jumătăţile de oră petrecute la geamul unui autobuz.

Cartea şi-a ocupat locul ei în bibliotecă vreo doi ani de zile, înainte de-a mă deranja să îi răsfoiesc paginile. Poate pentru că, atunci când am primit-o în dar, aş fi preferat să o pasez mai departe. Unele cărţi impresionează prin stilul literar, altele prin poveştile uimitoare pe care le ţes în jurul tău, altele prin disecarea sufletului cuiva, al unui personaj în care tu te regăseşti uneori mai mult decât ar trebui.

Altele, cum e şi Golem, nu îţi relevă mari mistere ale lumii şi nici nu îţi tresaltă intelectul sau sufletul atunci când reiei lectura, ci, chiar dimpotrivă, tonul lor şi haosul ascuns dincolo de înşiruirea de cuvinte te irită. Pe ici, pe colo, curiozitatea ţi-e aţâţată, dar nu şi hrănită.

,,Însă n-a devenit niciodată o fiinţă umană adevărată, continuă Zwakh. Ducea o existenţă doar pe jumătate conştientă, aproape vegetală, iar asta numai în timpul zilei, aşa merge vorba, graţie unui petic de hârtie cu o formulă magică plasată în spatele dinţilor, atrăgând în acest fel energia stelară a Cosmosului. Şi când într-una din seri, înainte de rugăciune, rabinul a uitat să scoată inscripţia din gura Golemului, acesta a pornit ca turbat prin oraş, distrugând tot ce-i ieşea în drum.”

Ţi-e indiferent ce se întâmplă cu herr Pernath, nu îl înţelegi prea bine şi dacă citeşti cartea pe autobuz, aşa ca mine, e posibil să îţi scape unele detalii. Dar simţi că trebuie să citeşti tot, ori Golemul ghetto-ului evreiesc te va bântui şi pe tine, aşa cum subtil le bântuie şi pe personajele create de Meyrink.

„În mare, la fiecare treizeci şi trei de ani se întâmplă ceva pe aceste străzi, ceva care nu e neapărat senzaţional, dar creează o senzaţie de oroare pentru care nu există nici o justificare sau explicaţie satisfăcătoare: în aceste perioade un ins complet necunoscut, cu faţa smeadă şi pielea gălbuie, cu trăsături mongoloide, îmbrăcat în haine vechi, demodate, cu alură obişnuită, dar cu un mers ciudat de împiedicat, gata să cadă în nas în orice moment, e văzut în ghetou venind dinspre Altschulgasse, până când… silueta dispare subit. De regulă, dispare la colţ de stradă.”

Golemul este o creatură mistică ce a rămas în subconştientul colectiv ale evreilor din Praga şi pare să revină la viaţă la un anumit interval de timp. Fricile, obsesiile și frustrările acestor oameni captivi parcă într-o buclă a timpului, neatinşi de evenimentele exterioare acestui spaţiu sufocant, toate se învârt într-un cadru psihotic. Cartea e o oază de simboluri esoterice, de cuvinte-cheie şi semnificaţii mai mult sau mai puţin ascunse. Necesită extra-documentare (= căutare pe internet) dacă nu eşti cunoscător, chiar şi superficial, al unor concepte precum Kabbala sau Cartea lui Ibbur sau al semnificaţiilor cărţilor de Tarot.

E un joc existenţial al sacrului, plasat într-o lume decadentă şi delirantă. Iar experienţa onirică îi deschide naratorului calea înspre această lume, căci, în vis, conştiinţa se va plia pe amintirile şi viaţa lui Pernath. Astfel două fiinţe diferite, din epoci diferite, vor fuziona. Dar în ce scop? Eu vreau să cred că pentru cunoaştere şi pentru memorie. Aşa cum Hillel îi explica lui Pernath, fiecare suflet şi-a ales deja Calea Vieţii sau a Morţii, ne supunem ei, iar liberul nostru arbitru îi este subordonat. Însă e important să ne trezim, să ne descoperim calea, să ieşim din starea vegetală în care ne ducem existenţa.

Golem. O carte foarte apreciată de unii, neînţeleasă de alţii. Pentru mine, o transă binevenită, iritabilă pe alocuri, calmantă şi sufocantă în acelaşi timp. Să o recomand? Să nu? Nu contează. Decideţi singuri. Pentru mine, cartea a reușit să oprească timpul în loc, deşi corpul mi-era aflat în deplasare. M-a bântuit subtil şi pasiv, mi-a indus senzaţii haotice, doar pentru a-mi oferi apoi pagini de amorţeală a conştiinţei. M-a blocat într-un spaţiu neplăcut de închis şi m-a determinat să îi parcurg fiecare filă, ignorându-mi micile ieşiri claustrofobice. E un merit al autorului şi al Golemului său, un om de lut care scormoneşte adânc în umanul din tine.

,,Presupune că cel care a venit la tine şi pe care îl numeşti Golem semnifică trezirea celor morţi prin viaţa ta spirituală cea mai secretă. Fiecare lucru de pe pământ nu e decât simbolul etern înveşmântat în colb.”

foto: @petka_w

Călătorii muzicale în timp (1) | Imnul Hurian dedicat zeiței Nikkal

Un cântec vechi de 3.400 de ani. L-am descoperit în urmă cu vreo câțiva ani, plimbându-mă pe aleile învechite ale Internetului și mi s-a tipărit în cap o idee: că poți înțelege Omul ascultându-i muzica. Nu am cultură muzicală, iar de-o vreme, la fel ca majoritatea celor din jurul meu, mi-am pierdut capacitatea de a asculta muzică. Mă tot frământă pierderea aceasta, faptul că „dăm drumul la niște muzică”, „punem muzică”, lăsăm „să meargă muzica pe fundal”. Rar, ascultăm. 

Am o nevoie ciudată de-a începe cu începutul orice. Poate îmi fac timp să încep iar să ascult muzică. Și încep de-aici – de-acum 3.400 de ani. Acest imn hurian este cea mai veche piesă muzicală (aproape) completă descoperită până la ora actuală. Face parte din colecția de tăblițe cuneiforme descoperite spre mijlocul secolului al XX-lea în Ugarit. Dacă din sculpturi și diverse descoperiri arheologice, au putut fi deduse instrumentele muzicale specifice muzicii sumero-babiloniene, pentru prima dată am putut să auzim cum sună acel Trecut. O melodie antică. 

Pe tăbliță sunt versuri dedicate zeiței Nikkal (era zeița livezilor), dar și notele muzicale și instrucțiuni pentru un instrument cu 9 coarde – ceva similar cu harpa sau lira. Astfel că imnul a putut fi reinterpretat muzical în zilele noastre. 

O variantă a imnului îi aparține lui Michael Levy, cu un aranjament pentru liră bazat pe transcripția originală a melodiei. 

Mă întreb dacă cineva, cândva, peste alte trei mii de ani va fi curios să ne asculte muzica. Se va putea conecta cu ea, va înțelege speranțele, durerea, duioșia sau misterul care ne învăluiau când o cream sau ascultam? 

10 cărți de citit când e sfârșitul lumii* (și poate speri la chestii faine)

*traducere forțată și adaptată 🙂

Am primit o provocare zilele trecute, de la ianca, să îmi fac propriul „top 10 books to read while living the end of the world and hoping for the best”. Cărțile se văd (relativ) și din poză, dar e mai degrabă vorba de autorii lor și de ideile pe care le explorează. Am ales cărțile împreună cu Tarfin Æé – avem oricum preferințe în comun (SF) și biblioteca lui la îndemână

Una dintre „cărți” este, de fapt, caietul meu de desene și mâzgăleli. Cealaltă te face să tânjești la 1001 de chitare la care să cânți. Cred că în momente critice, e bine să ne retrezim și spiritul creator și creativ (poate va fi nevoie de el).

Nu sunt cele mai optimiste cărți, nu în sensul clasic. Cred că speranța pentru viitor poți să o ai, într-un mod autentic, realist și senin, când reușești să înțelegi și să accepți umanitatea, cu bune și cu rele, dar și când îți faci o idee despre locul ei în univers.

„Sfâșierea cerului” e despre cum ar fi lumea dacă visele (dar și visurile) noastre despre o lume mai bună ar deveni realitate. Dacă aș fi avut cartea, aș fi pus însă întâi „The Dispossessed” de la Ursula K. Le Guin.

Kurt Vonnegut aprofundează absurditatea războiului, liberul arbitru și sensul vieții unui om, în cele din urmă. Cărțile nu îți induc senzația de „hoping for the best”, cât o acceptare și o căldură în suflet pentru omuleții ăștia care suntem, chinuiți și cu tot soiul de idei absurde prin cap.

Philip K. Dick, în „Visează androizii oi electrice?” dar și în restul operelor sale reia obsesiv problema identității – ce te face să fii om? ce te face să fii tu, cel real? – dar și problema realității (este ea reală sau doar o iluzie, o fațadă?)

» Asimov și Clarke te pot pregăti pentru altfel de lumi, cât se poate de plauzibile. Când o lume se termină, o alta îi ia locul.

Și poate n-ar fi rău să ne reîntoarcem puțin, fără panică, ci cu entuziasm, la a interacționa cu lumea din care facem parte. Poate învățăm una-alta despre ciuperci, copaci și plante diverse care viețuiesc alături de noi pe-aici, prin acest colț de univers

P.S. Unul dintre motivele pentru care mă scufund în literatură e multitudinea de universuri și lumi care îmi devin accesibile. Toate acele variante posibile și (im)probabile ale lumii în care trăim, construite meticulos în cărțile pe care le citim, sunt invitații la exerciții de imaginație: ce s-ar întâmpla dacă lumea, așa cum o știm, n-ar mai fi? Dacă ar fi altfel, cum ar fi? Ce anume ne definește ca oameni, ce păstrăm cu noi când totul se prăbușește sau când totul se schimbă? Literatura științifico-fantastică explorează toate aceste întrebări, de aici și alegerile de față…

P.P.S. Dacă ai citit până aici, îți pasez provocarea

Să mergeeem: Muzeul Lingurilor și Muzeul Arta Lemnului din Câmpulung Moldovenesc

Poate c-o fi o ciudățenie. Însă așa cum unii savurează mirosul cărților vechi sau, din contră, al celor proaspăt ieșite de sub tipar, mie îmi place lemnul. Miresme înfrățite. De la remorcile pline cu rumeguș și bucăți de lemne din care clădeam lumi când eram copii, prin ograda bunicilor, până la sunetul tăios de lemn crăpat din repetate lovituri de secure într-o iarnă geroasă. De la mirosul de copac plouat, de copac în floare, cu scoarță vindecată, așa ca rănile omului, până la mirosul de lemn mucegăit, învăluit de mușchi, prin pădurile de conifere. 

Iubesc sunetul aproape imperceptibil al dălții ce crestează lemnul. Nu e un sunet propriu-zis. Este o senzație completă: e mișcare, formă, miros, sunet și anticipație vizuală. Îl prefer în forma lui naturală, lemnul viu. Copacul. Iar într-o perioadă mi-a fost dificil să împac cele două pasiuni. Cum să-ți placă lemnul, ca „material”, dacă tu iubești pădurea? Am înțeles că atracția față de lemn își are rădăcinile în alte timpuri, pe când nu omul nu știa de tăieri ilegale și de mafia lemnului. Pe când își prețuia resursele și fiecare bucată de lemn era transformată în artă. 

Când am gândit traseul, nu am conștientizat pe deplin ce zi bogată în arhaic ne aștepta. După Muzeul Rădăcinilor și o incursiune prin Ciocănești, am ajuns în Câmpulung Moldovenesc pe când se începea liniștea de dinaintea furtunii. 

I. Muzeul Arta Lemnului

Mi-e ciudă că nu reușesc să scriu pe-aici în timp real. Căci poate nu prea ne manifestăm aprecierea pentru oamenii care își fac treaba cu drag și care îți fac ziua mai bună. Verbalizăm, cum știm și cum putem pe moment, însă momentul trece. Am ajuns la Muzeul Arta Lemnului la ora închiderii. Cum în muzeu încă se mai plimba un grup de turiști, ni s-a îngăduit și nouă să intrăm, să admirăm măcar secția în aer liber. 

Apoi, ni s-a îngăduit să vizităm câteva săli de expoziție, iar apoi, deși trecuse de ora închiderii, nu doar că am primit permisiunea de a face un tur în pași rapizi prin tot muzeul, am primit și un tur ghidat. Astfel de oameni îți fac ziua mai bună și te apropie de instituțiile de cultură. Ni s-ar fi putut închide ușa în nas. Am fost lăsați, în schimb, să descoperim arta lemnului… 

Muzeul Arta Lemnului Câmpulung Moldovenesc

În cele 19 sau 20 de săli ale muzeului, am găsit lemn de brad, de molid și de foioase, sculptat și crestat pentru a înfrumuseța viețile oamenilor de odinioară. Lemn tăcut, ce de secole spune povești. Lemn ce a luat forma uneltelor și obiectelor de uz casnic, lemn ce sună cu jale, lemn în care, precum o comoară, era ținută zestrea. 

Muzeul Arta Lemnului Câmpulung Moldovenesc

Un car de lemn pentru transportul vinului, vechi de 400 de ani, coșuri împletite, găleți, cupe și cofe, bote ciobănești, donițe, linguri și lopățele, instrumente muzicale (bucium, cobză, corn de vânătoare), lăzi de zestre (unele cu o vechime de două-trei secole), sănii ce ne duc cu mintea la iernile de altădată – toate te conectează cu universului țăranului de acum două-trei secole și te ajută să înțelegi un strop mai bine relația acestuia cu realitatea sa imediată. 

A, am descoperit și artă contemporană, iar piesele de șah de la intrare sunt scoase direct din basmele românești. 🙂 

Info utile: Muzeul se află în proces de restaurare (până la finalul anului 2020) | Calea Transilvaniei, nr. 10 | Facebook: Muzeul Arta Lemnului Câmpulung Bucovina

Muzeul Arta Lemnului Câmpulung Moldovenesc
Muzeul Arta Lemnului Câmpulung Moldovenesc

II. Muzeul Lingurilor

Începea să plouă. Să ne întoarcem la mașină sau să ne încercăm norocul la Muzeul Lingurilor? Nu știam nimic despre loc, intuiam doar că am mai putea admira câteva obiecte din lemn. Curiozitatea a învins, așa că iată-ne în fața casei de pe strada Gh. Popovici, nr. 1. Intrăm în curte, sunăm la ușă. Suntem întâmpinați de o doamnă amabilă și de o pisică vizibil obișnuită cu musafiri. 

Muzeul Lingurilor este, urma să aflăm, colecția prof. Ioan Țugui, etnolog pasionat care, de-a lungul câtorva decenii, a reușit să adune aici, în casa sa din Câmpulung Moldovenesc, cea mai mare colecție de linguri din țară. Le zărim de cum trecem pragul casei: la parter, pe scări, în camerele de la etaj, în ferestre. Stau frumos aranjate pe pereți sau agățate de tavan. Cioplite în lemn de tei, de plop sau de arin, de nuc, cireș, tisă sau paltin, lingurile își spun povestea în simboluri vechi de când lumea. Poate nicicând nu mi-a fost mai dor să pun mâna pe daltă. Iar acum, amintindu-mi de vizită, din nou…

Recomand cu drag o vizită și aici. Unele spații, clădiri sunt atât de încărcate de povești de viață, încât parcă-ți strigă din drum să vii, să le afli.

Info utile: Str. Gh. Popovici, nr. 1, Câmpulung Moldovenesc | Fiind o casă-muzeu, nu am găsit un program anume de funcționare. Noi am fost după-amiaza, poate în jur de ora 17-18:00, în timpul săptămânii.

Muzeul Lingurilor
Muzeul Lingurilor

bombăneli #2

Poate că recomand persoanelor sensibile care, așa ca mine, sunt un soi de bureți emoționali, să nu citească. Nimic de pierdut. Nu sunt neapărat mândră de mine și intenția nu mi-e să transmit mai departe starea asta, cât să-mi dau delirul și să trec mai departe. Cam ăsta-i blogul azi. 

Cred că am reușit să mă intoxic sufletește. Totul a început de ieri, când, ca activitate specifică jobului, m-am văzut nevoită să trec prin câteva zeci de comentarii pe tema coronavirusului. Cu siguranță e un efect cumulativ. Toate discuțiile, infinitele dezbateri, interminabilele apariții în newsfeed-ul meu din ultimele săptămâni, m-au cam epuizat. Nu am putea noi toți să urmărim cuminți noutățile venite din surse oficiale și să mai terminăm naibii cu istericalele și paranoia? 

Nu vă mai suport. Aproape c-am grăit-o ieri. Eram singură acasă și era liniște. Ceea ce înseamnă că ajung în pragul nebuniei din cauza prostiei fără cap și coadă a unora care-și dau delirul pe Facebook și nu-i verifică nimeni. Ăia de publică și fac bani la greu din știri false de ce nu primesc amenzi? Sunt zeci și zeci de astfel de site-uri în România. Și nu, nu e suficient să ne mobilizăm o gașcă de oameni și să le dăm stegulețe portocalii virtuale. Să primească amenzi de să nu mai miște nimic în mediul de afaceri toată viața lor. Jurnaliștii sunt trași la răspundere dacă nu-și aleg cuvintele cu grijă, imediat se sesizează tot românul. Dar toate aberațiile posibile și imposibile circulă într-o veselie în ultimele zile fără nici o treabă. Avem acces la informație și habar n-avem cum s-o filtrăm. Mâncăm pită și hârtie igienică de parcă ar fi unul și același aliment. 

Cum e posibil ca prostia să ne depășească frica viscerală de boală și de moarte? Te duci să-ți faci provizii (ca disperatul, da?) de la supermarket – că vrei să stai în casă că ți-e frică să nu mori, DAR te apuci să te înghesui, să te împingi în ceilalți, să te atingi practic de toți din jurul tău și de toate produsele din magazinul ăla. Dacă porți bucuria cu tine, ai împrăștiat-o eficient. Dacă nu o purtai, ai făcut tot posibilul s-o iei. Dar e ok, acum te poți atrofia în casă liniștit, ai luat ultima făină. Stau și mă întreb, totuși, cum au reușit genele astea să se transmită de-a lungul atâtor generații? 

Ieri am fost de-a dreptul tristă și dezamăgită de oameni, în general. De câtă urâțenie și răutate adunăm în suflete și apoi le aruncăm unii înspre ceilalți în cele mai critice momente. De câtă lipsă de empatie dăm dovadă. De cum abia așteptăm să aruncăm cu răutăți în ceilalți, chiar și în cei vulnerabili. Nu știu, de ce nu taci din gură & scroll-down? Nu-i nimeni curios de părerea ta. Nu știu cine și cum ne-a indus senzația că străinii din Social Media și în general, că oamenii (chiar și ăia apropiați nouă) ar avea vreun fel de nevoie intrinsecă sau și-ar dori cu ardoare să ne afle opiniile. Ce iluzie de maimuță socială. 

Sâmbătă nu eram așa agitată, cred că am transmis unele idei într-un mod mai optim pentru asimilare și înțelegere. Atunci am publicat pe rețelele de socializare – pentru că da, când ești într-o rețea activă de socializare online, contează ce le oferi oamenilor care, că vor, că nu vor, îți vor vedea aberațiile. Las mai jos, să închei într-o notă mai pozitivă. 

P.S. A nu se lua în serios tot ce zic. Nu cred și nu mă identific cu bombăneala asta – adică nu la intensitatea de-aici. Dar îmi trec prin cap toate gândurile și starea asta de saturație. Iar punerea lor în negru pe alb le dizolvă. Și mă simt mai bine. 

[14 martie]

Întâmplarea face că am ajuns pe la Urgențe ieri și am avut timp (vreo 5 ore) să observ pacienții & personalul medical într-o perioadă critică, pe acest fundal ușor paranoic.

N-am o părere bună despre sistemul medical. Și despre sistem zic, nu despre oamenii din el – să facem diferența. Medicii, asistentele, infirmierele și brancardierii sunt probabil cei mai expuși nu doar la virus, ci la boli în general. În contextul actual, cred că avem de învățat una-alta de la oamenii ăștia. Da, să fim precauți și preventivi. Să respectăm recomandările privind igiena & co. Dar să nu uităm că un om bolnav este, în continuare, om. Să nu ne comportăm ca hienele. Să nu cultivăm neîncrederea și paranoia între noi.

Cred că și ei sunt speriați și au familii acasă. Însă cât am stat pe-acolo, într-o stare de semi-amorțeală, nu am putut să nu mă gândesc la cum adesea uităm că noi, oamenii, murim. Că boala și moartea fac parte din viață. Poate de aceea îi admir azi pe Oamenii din sistemul medical, pe cei câțiva pe care i-am observat ieri, cel puțin. Se confruntă zilnic cu posibilitatea reală de a se îmbolnăvi, dar rămân umani. Și-i al naibii de greu. Uite ce răi am devenit noi toți prin Social Media.

Zilele trecute eram pe bus și nah, am înghițit cumva aiurea. M-am înecat și am… tușit – de câteva ori. Au curs și câteva lacrimi. M-am simțit sfârtecată de privirile celor câțiva oameni din jur. Cum să zic, nici o privire îngrijorată onest. Nu-i plăcut. Și atunci… stăm acasă de frică pentru propria persoană, nu din ceva sentiment nobil sau din altruism. De-asta avem atâția inconștienți care (tot din frică) s-au întors în țară. Stăm în casă după ce am dat năvală prin supermarket și prin farmacii – nouă să ne fie bine. Că Netflix & chill o vreme. Ce contează că mulți dintre noi probabil suntem deja purtători și am împrăștiat bucuria tocmai prin supermarket & co. Nu mai fiți răuți și ipocriți 🙂 Să încercăm să fim atenți, să nu îi lingem pe față pe necunoscuți, să ne distanțăm social. Dar să nu uităm că distanțarea socială se referă la spațiul fizic, nu la distanțare psiho-emoțională, nu la pierderea omeniei. Atât.

De la mine pân’ la tine

Mă obsedează – sigur, mult spus, problema conexiunilor umane. Absența lor, mai degrabă. Trecem zilnic unii pe lângă alții, uneori interacționăm și comunicăm una-alta. Pare a fi însă teribil de greu să ne conectăm în mod real. Să îl vedem cu adevărat pe celălalt. Privesc neputința aceasta cu o frustrare similară ce-mi amintește de-o altă neputință: aceea de a transpune realități într-o hartă lingvistică satisfăcătoare.

De la mine pân’ la tine, undeva se pierde ideea, se pierde emoția, se pierde omul.

O simt ca pe-o claustrofobie socială a individului. E ca și cum fiecare dintre noi este închis într-un mic dulap invizibil și ne purtăm așa corpurile prin lume, încercând să dăm din mâini și din gură, dar lovindu-ne de alte dulapuri, care fac exact același lucru. Și nimic, niciodată, nu trece de bula aceasta mentală în care trăim. Exagerez. Uneori, se strecoară lucruri, informații, idei și emoții dinspre un celălalt pe care, pentru o clipă, îl vedem cu adevărat. Sunt aproape magice astfel de momente.

bombăneală » Oare cum ar fi să nu mai conversăm de parcă am sta la coadă pentru replici? De fiecare dată când un subiect de tipul amintiri din copilărie sau de anul trecut, cicatrici și căzături sau alte soiuri de experiențe și anecdote personale acaparează o conversație, ne comportăm ca niște disperați. Nu ascultăm cu adevărat experiențele celuilalt, ci doar ne pregătim să luăm startul. De cum intuim că povestea celuilalt se apropie de final, sărim cu a noastră. O competiție de „stai să vezi eu ce-am pățit”. Am putea altfel, oare?

E doar un mic și poate irelevant exemplu. Chiar și când ne ascultăm unii pe ceilalți, ceva se pierde. De-asta discutăm în clișee. Pentru că e greu să înțelegi specific experiența celuilalt. Poți doar să o pui rapid într-o categorie, cam pe unde, aproximativ, ai tu vaga impresie (deși o simți ca pe-o certitudine) că s-ar încadra mesajul primit și să verbalizezi apoi un clișeu. Într-un caz mai fericit, depui un efort conștient și voluntar de a interacționa la modul real cu celălalt. În cel mai fericit caz, vă bucurați amândoi de câteva clipe în care v-ați înțeles și conectat. Sunt rare și magice clipele astea. Chiar și așa. E totul în capul și în dulapul tău. Nu vei putea niciodată să înțelegi pe deplin experiența celuilalt, tocmai pentru că nu îți aparține. Iar tu nu ești el.

Poate că ruptura asta existențială mă doare și mă frustrează. Senzația că suntem, noi toți, niște mici lumi paralele. Și că doar uneori ne intersectăm. Partea proastă e că nu am nici energia, nici motivația să vin mereu în întâmpinarea acestei rupturi cu intenții bune și constructive. Așa că strâmb din nas și uneori mă întristez. Rar, prea rar, depun efortul ăla. Dacă am norocul să-l mai depună careva fix atunci… mi-s dragi oamenii 🙂

Pentru mine funcționează: planuri pentru noul an

Fac liste și listuțe ca stil de viață, așa că ideea de a-mi face planuri pentru Anul Nou nu mă impresionează, în mod special. Da… așa cum ar trebui să-ți exprimi aprecierea pentru persoana dragă în fiecare zi, nu doar de Valetine’s Day bla-bla, la fel ar trebui să verifici ce-i cu tine, ce-ți dorești, în ce direcție vrei să-ți duci viața… mai des. Poate nu în fiecare zi, dar nu știu, doar o dată pe an e cam răruț. Nu? Știu că circulă glume și, în fond, dezamăgiri, pe seama neîmplinirii și, deci, a inutilității planurilor făcute la început de an.

Pentru mine, însă, funcționează. Adică îmi fac o verificare de genul ăsta și la început de an.

Nu mi-am atins niciodată pe deplin obiectivele, să fie clar 🙂 Dar, nu știu, îmi setez o direcție și ideea de a sta cu mine, din când în când, și a-mi clarifica ce anume vreau (și ce anume nu mai vreau) e un exercițiu care îmi face bine. În capul meu, obiectivele sunt foarte clare și grupate pe:

» experiențe și activități – cum ar fi să zbor din nou cu parapanta sau să particip la un atelier de modelaj în lut;
» chestii de făcut – alea plictisitoare, care-mi dau bătăi de cap și presupun de obicei deplasări pe la diverse instituții simpatice;
» activități care presupun învățare – cum ar fi să meditez, să mă cațăr pe stânci, să desenez, să cânt la chitară etc.
» obiceiuri – cum ar fi lectura, sportul, blogul și explorări prin lume – geografice sau de tipul celor de mai sus (ca experiențe noi).
» oameni – asta e o idee nouă și încă nu mi-e foarte clar ce să fac cu ea. Dar am început să prețuiesc mai mult interacțiunile dintre oameni, acele momente rare și autentice când te simți conectat la cei din jurul tău…

Sunt liste deschise de ani de zile, pe care le actualizez periodic. Iar de-a lungul anilor, am avut ocazia să observ negru-pe-alb acele lucruri care sunt cu adevărat importante pentru mine. Cele care au supraviețuit trecerii timpului. Cum ar fi nevoia de a explora și de a învăța lucruri noi; o nevoie care poate lua forme foarte diferite și care, dacă e neglijată vreo două luni la rând, să zicem, îmi dă o stare de îmbufnare și nemulțumire generală. Cum ar fi faptul că am nevoie de mișcare, munte și păduri.

Listele de mai sus rămân însă orientative. Adică au fix rol orientativ, e imposibil să intru în rutină când aș putea să fac atât de multe cu mine și cu timpul meu. Ca un reminder. E, de altfel, motivul pentru care de vreo trei ani am pe listuță » „Poi”. Nu știu dacă voi învăța vreodată. Dar m-am mai jucat ocazional și am senzația că mi-ar face bine, îmi induce o stare de flow, de focus și deconectare în același timp, o stare de care aș avea nevoie uneori. Așa că n-aș vrea să uit. Când îi vine rândul, îi vine rândul. Poate nu în 2020, poate în 2030, dar ideea rămâne cu mine.

Cu adevărat importante în toată povestea asta sunt, de fapt, obiceiurile. Sigur, voi continua cu cele care au prins rădăcini solide – cum e lectura zilnică sau activitățile de explorare de care ziceam mai sus (aici ajută că e o nevoie personală tare gălăgioasă). Provocarea e să-ți dezvolți altele noi. Și e o luptă crâncenă. Incredibil cât de multă rezistență opune maimuțica din creier. Ca un copil de trei ani care nu vrea să facă ce-i bine pentru el, ci ce are el chef în momentul respectiv. Și trebuie să-ți momești mintea, să creezi asocieri între noul obicei și altul pe care-l ai deja și care-ți aduce bucurie, să îți modifici mediul înconjurător pentru a elimina orice obstacol și posibil pretext din partea propriului tău creier pentru a nu face ceea ce știi că ar fi bine să faci. Activități care, de fapt, nu doar că îți fac bine, dar care îți fac plăcere – de îndată ce chiar începi să le faci. Cale lungă.

Una dintre greșelile pe care le facem este că subestimăm necesarul de concentrare și implicare în formarea unui obicei. Nu estimăm corect nici timpul necesar – nu doar pentru realizarea și formarea obiceiului, cât pentru a ni-l apropia într-atât încât să devină cu adevărat parte din noi, să devină o activitate naturală. Cred că poți să lucrezi activ la formarea unuia sau a maxim două obiceiuri simultan.

Asta mi-aș dori pentru următoarele luni. Să nu mă mai împrăștiu în zece direcții și să îmi concentrez atenția pe cele două obiceiuri de care știu că am nevoie pentru a mă simți mai bine.

p.s. Când încep să scriu așa, la liber, uneori mă aberez 🙂 Poate important de reținut ar fi diferența între a-ți propune foarte vag să slăbești, a-ți propune mai specific să ajungi la un anumit număr de kilograme sau, de fapt, a-ți clădi obiceiul de a-ți mișca zilnic fundul și de a-ți găti (în loc să-ți iei „mâncare” în ambalaj).

p.p.s Funcționează. Doar că, da, „cu o floare nu se face primăvară”. O dată pe an nu-i suficient. Avem nevoie de mai multe Revelioane 🙂

Jungla dintre cei patru pereți

jungla plante in garsoniera

La începutul anului 2019, mi-am propus, printre unele și altele, să scap de lucruri și să fac loc pentru natură… acasă. Mi-am dorit mai multă viață între betoane. Așa că am renunțat la obiecte și am început să cresc plante în garsonieră. Un fel de compromis pentru bunăstarea mea emoțională, căci nu pot evada zilnic din jungla urbană. Iar evadarea nu-i mereu o soluție. Uneori, ai putea să faci să-ți fie bine acolo unde ești.

Când trebuie să încapi în 28 de metri pătrați, după multe mutări, ajungi să apreciezi altfel spațiul și libertatea de mișcare. Și să te raportezi diferit la incredibil de multele lucruri pe care le cărăm toți după noi prin viață. Sigur, nu pot vorbi în numele tuturor celor care locuiesc în spații mici. Unii nu par a fi deranjați de obiecte. Alții trăiesc sufocați de ele. Căci da, spațiul e mic și (crezi că) ai nevoie de tot felul – haine și unelte, mobilă în care să pui toate chestiile, mâncare și spații de depozitare pentru ea, o tonă de creme și produse pentru igiena personală etc. De vreo câțiva ani deja, însă, am redus drastic cantitatea de lucruri de-acasă. Am aflat între timp că-i spune minimalism și e un adevărat curent și stil de viață prin alte țări. Pentru mine, a fost (și încă e) un proces lung și continuu.

Probabil reușita de care sunt cu adevărat mândră ar fi faptul că mi-am schimbat setul de atitudini vizavi de ce anume și cât consum. Nu mai am atât de multe lucruri prin casă, la ora actuală, și datorită faptului că nu mai aduc în casă inutilități. Nu am nevoie de 5 produse diferite de curățenie. Nici de 5 creme diferite pentru față. Nici de 30 de bluze diferite care să zacă prin dulap nepurtate.

A durat o vreme, așadar: o dată – până am scos din casă o grămadă de lucruri, iar apoi – până mi-am format obiceiul de-a nu mai aduce în casă lucruri.

Privind în urmă, realizez că nu mi-a plăcut niciodată să îmi petrec timpul acasă. Între patru pereți. Poate sunt nițel claustrofobă. Poate nițel „sălbatică”. Am copilărit, în cea mai mare parte a timpului, în aer liber, pe dealuri, pe-afară, apoi pe la munte. Și acolo sunt cu adevărat fericită. Mi-a fost greu să iubesc orașul, deși în ultimii ani am învățat să apreciez mai mult conexiunile cu alți oameni și toate lucrurile faine pe care o comunitate le poate face atunci când focusul e unde trebuie. Așa că nici nu mai simt atât de frecvent nevoia să fug de oraș și de oameni.

Iar de vreun an încoace, zâmbesc realmente când ajung acasă. Deschid ușa și mă întâmpină un perete viu. Vreo 40 (le-am numărat recent) de plante care își văd de viață în liniște, cresc într-un ritm știut doar de ele. Mă deconectez de la tot soiul de griji pe care le-am luat, poate, cu mine acasă. Și arunc câte-o privire la viața lor: ce-au mai făcut azi, care-s fericite, care ar avea nevoie de o mică atenție.

Totul a pornit în urmă cu vreo câțiva ani, când aveam doi cactuși (aveau același nume: Marcel). Cactuși care au reușit să moară la mine. De-acolo vin și eu, de la: „La mine mor cactușii, nu pot să am grijă de plante”. Am primit un bonsai de la Tarfin, care a supraviețuit… o vreme. Nu știu, cred că poți învăța orice, iar uneori înveți fără să depui vreun efort special pentru asta. N-am idee cum m-am trezit anul trecut cu aproape 30 de plante. Le-am primit, le-am luat de pe la mătuși și prieteni, le-am salvat de prin supermarket-uri. Mă gândeam că n-or s-o ducă mai rău la mine, măcar încerc. Iar multe dintre ele s-au făcut mari. Și tot cresc.

Așa că la începutul anului 2019, mi-am zis că aș putea să țin în casă doar lucrurile care mă fac pe bune să zâmbesc. Plante și cărți. Mi-am propus așadar să fac mai mult loc pentru plante. Am reușit chiar să scot două bucăți de mobilă din garsonieră (am redus obiectele, am eliberat rafturi, sertare & co). Și le-am făcut loc. În tot acest proces, mi-am făcut și mie loc 🙂

jungla plante in garsoniera

Nu m-am putut motiva să fac o retrospectivă reală a anului, dar asta e una dintre reușitele care mi-au schimbat ritmul și, oarecum, chiar stilul de viață și felul de-a fi.

Informativ:
» Am învățat că cel mai adesea ucizi viața când n-o lași să-și urmeze cursul. Când îți faci prea multe griji, te panichezi și încerci să intervii.
» Plantele sunt reziliente. Am „omorât” plante pentru că le-am udat când nu aveau nevoie, însă probabil că niciodată pentru că nu le-am udat (și să fie clar: uit de multe ori să fac asta sau pic de oboseală și amân cu zilele).
» Pe ceas, îmi ia cam o oră să mă ocup de toate ca la carte. Nu o fac însă suficient de des – dar cu toate astea, o duc bine toate. În schimb, le verific din priviri zilnic. În câte-o zi, vreo plantă mai sensibilă și micuță e mai „necăjită” și are nevoie de atenție – o curăț, îi dau apă dacă e nevoie. Atât.
» Mica mea junglă dintre cei patru pereți nu satisfac nevoia de-a fi în mijlocul Naturii. Dar simt că e un mediu mai apropiat de firesc. Mă simt mai bine acasă. Nu doar mental, ci și fizic: nu îmi mai curge sânge din nas peste noapte sau dimineața, nu mă mai trezesc iarna cu dureri de cap.

Pentru 2020? Să am mai multă grijă de sănătatea mea.

An Nou cu ce vă doriți! 🙂

The Edible Woman nu e tocmai „o femeie obișnuită” | Margaret Atwood

Cartea zăcea în bibliotecă și treceau anii peste ea. De ce-aș fi vrut să citesc un întreg roman despre o femeie obișnuită? Știu că n-ar trebui să judeci cărțile după copertă, titlu, premii câștigate și vânzări (!), la fel cum n-ar trebui să judeci oamenii după haine, nume, adresă de e-mail și ce-și pun în farfurie. Dar o faci. 

Așa că am trecut întâi prin „Oryx & Crake” și „Povestea slujitoarei”. Apoi mi-am amintit că femeia obișnuită din biblioteca mea este, de asemenea, o creație Margaret Atwood. Într-o altă variantă, titlul cărții a fost tradus și la noi ca „Femeia comestibilă”. A fost publicată în 1969, dar scrisă prin 1965, iar autoarea o consideră a se alinia unui „protofeminism” (nu feminism). Am făcut involuntar comparația cu „Povestea slujitoarei”, încercând să găsesc elementele comune, ideile care au conturat, după vreo două decenii, mult mai faimosul său roman. 

Temele sunt acolo. Stilul și limbajul sunt destul de diferite. „Femeia comestibilă” vorbește despre pierderea și căutarea identității, despre canibalism emoțional, consumerism, așteptările și stereotipurile de gen, relații convenționale și contextuale între femei și bărbați. Însă o face pe un ton ce aduce a comedie și satiră, un ton digerabil pentru tine ca cititor. 

Situația nu e deloc digerabilă însă pentru Marian, femeia care încearcă să fie normală, să fie o femeie „rezonabilă”. Are un loc de muncă normal, se logodește cu un tip potrivit și aparent ideal (și plicticos), îl lasă să ia decizii privind viitoarea lor căsnicie. Doar că își dă seama rapid că nu poate digera toată situația. Își pierde pofta de mâncare, apetitul. Nu mai poate mânca: întâi carnea, apoi ouăle, apoi prăjiturile (parcă). Apoi nimic. 

Am citit cartea printr-un filtru al contextului social și istoric, căci a fost scrisă într-o perioadă în care era scandalos, ca femeie, să nu-ți lași jobul dacă te-ai căsătorit, de exemplu. Era de neconceput să ai un copil înainte de-a te fi căsătorit. Poate nu înțelegem pe deplin așadar cât de nonconformiste erau sugestiile indirecte ale autoarei la momentul publicării acestui roman. În schimb, femeile sunt în continuare „ambalate pentru consum” – poate unul mai degrabă sexual, decât emoțional și social. Iar presiunea de a te alinia așteptărilor și normelor sociale există în continuare, cel puțin la noi în țară, cel puțin în cazul generației noastre: încă ar trebui să urmăm tiparul școală-facultate-căsnicie-casă-copii-mașină-nepoți. Și carieră, acum, desigur. Să fii femeie și mamă cu o carieră de succes. 

Așa că, într-un fel, „Femeia comestibilă” a rămas o carte de actualitate. 

p.s. „Oryx și Crake” rămâne preferata mea din rândul cărților scrise de Margaret Atwood (preferință oarecum irelevantă, căci am citit prea puține).

Să mergeeem: Cascada Cailor (nah) și Muzeul Rădăcinilor | Ziua 6

Muzeul Rădăcinilor

Cascada Cailor și Muzeul Rădăcinilor

Urma să lăsăm ploile Pietrosului în urmă și să ne îndreptăm spre alte zări. Păreau mai senine. Păreau și mai anoste, dacă e să recunosc. Urma să vizităm Cascada Cailor și tot soiul de muzee cu și despre lemn. Cu o oboseală ce parcă-mi sfărâma oasele, senzația de entuziasm părea a fi mai potolită. Era acolo, dar în fundal. Dintre toate, mă rodea doar curiozitatea: cum o fi ăla un muzeu al rădăcinilor? 

I. Dar înainte de orice, ziua 6 e despre cum NU am ajuns la Cascada Cailor 🙂

Mi-am dat seama recent că am cărat cu mine, poate vreo câțiva ani, inconștient, o oarecare aversiune față de cascade. Creierul nu face întotdeauna cele mai fericite (nici măcar adaptative) asocieri din lume. Nu eram foarte impresionată de ele, de cascade, deci (sigur, între timp, s-a schimbat narațiunea). La momentul respectiv, am ajuns pe-un drum spart și neprietenos cu burta mașinii, am calculat că ar fi de mers pe jos vreo oră – două până la cascadă. Deasupra ei, niște nori întunecați își făceau numărul. Alegerea a fost dacă să mergem la cascadă și să ne murăm (din nou), renunțând la altele de pe traseul zilei, sau să ne vedem de drum. Așa că ne-am văzut de drum. Oricât de frumos a fost în ziua precedentă pe Vf. Pietrosul Rodnei, prin ploaia torențială in-fi-ni-tă 🙂 , acum era prea devreme și prea dimineață pentru încă o ploicică, fie cât de mică. Iar papucii ne erau încă prea uzi. 

p.s. Cascada am auzit, însă, că-i tare frumoasă (e și cea mai mare din România, cu o cădere de apă de 90 m). Și că merită o vizită! Se ajunge totuși ușor la ea, inclusiv cu telescaunul din stațiunea Borșa. Pe noi ne așteptau alte drumuri… 

Info utile: Plimbarea cu telescaunul se face vara între orele 09:00 – 18:00 și costă 30 lei dus-întors / persoană. Drumul se continuă și pe jos, vreo 15-30 min, traseu ușor. 

II. Muzeul Rădăcinilor 

L-am zărit pe Google Maps, la un zoom-in pe hartă, iar denumirea mi-a atras atenția. Am găsit apoi rapid și un reportaj făcut de Digi24 prin anul 2015, cu suficiente informații cât să pricepem dacă ar trebui sau nu să căutăm curtea omului. Cam așa cum am presimțit, Muzeul Rădăcinilor nu este doar / chiar un muzeu. Domnul Ștefan Grec, fost muncitor forestier, adună încă de prin anii ‘70… rădăcini (și nu numai). Cu mintea mereu curioasă, deși trecut de vârsta de 75 ani, caută și dă sensuri noi lemnului. Este nu doar un colecționar, ci și un desăvârșit artist. 

Cu vreo câteva rețineri, căci am simțit imediat că suntem la cineva acasă, pășim în curtea micului muzeu. La ferestre, prin pomi, pe garduri, zărim ineditele forme din lemn și zâmbim. Îi zâmbim și doamnei Tinuța care ne iese în întâmpinare, iar apoi artistului – care ne face bucuros turul casei-muzeu. Sunt vreo două camere ale casei + o anexă în curte » spații dedicate atât expoziției de rădăcini, cât și unor obiecte din Primul Război Mondial (grenade, căști, binoclu, măști de gaze) sau unor exponate cu specific tradițional (costume populare, obiecte casnice, fotografii vechi). 

Rădăcinile le-a găsit de-a lungul anilor prin pădurile din munții Rodnei și Maramureșului. Fără să le altereze forma inițială, le-a dat o nouă viață, inspirată din lumea satului, din folclorul românesc, din poveștile Pădurii. Așa că muzeul nu găzduiește simple rădăcini, ci îi găzduiește pe Ioan Vodă cel Cumplit și Muma Pădurii, Șarpele încolăcit, Fiara din adâncuri, Crocodilul Dracula sau Creierul Pădurii. 

Dincolo de exponatele de muzeu, care surprind prin originalitate, m-am simțit chiar onorată să-l întâlnesc pe Ștefan Grec. Sunt (tot mai) rari oamenii care își pot dedica timpul unei pasiuni atât de neobișnuite, pentru o perioadă îndelungată – cât o viață de om, până la urmă. Au trecut aproape 50 de ani de când a ridicat de la pământ prima rădăcină și a văzut mai mult decât un lemn contorsionat, de când a decis să le arate și celorlalți poveștile pe care le întrezărește în lemn. 

Muzeul Radacinilor Borsa

Vizita nu a durat mult. Poate o jumătate de oră, cu tot cu poze, căscat ochii și zâmbind încoace-ncolo. În desaga mea de explorări prin lume, Muzeul Rădăcinilor se amestecă printre locurile acelea simple și autentice, a căror existență am trăit-o, la rându-mi, plenar. Locuri în care prind, cu sufletul, rădăcini. 

E pentru toată lumea, însă? Probabil că nu. Îmi imaginez că unii oameni privesc prin curte și văd doar niște bucăți de lemn. Sau alții, după cum citisem un comentariu, sunt triști că n-au parcare amenajată. Dacă treceți pe-acolo, însă, opriți-vă să vedeți rădăcinile și să cunoașteți omul. Fără așteptări de turist în concediu. Doar cu mintea deschisă 🙂

Info utile: Muzeul Rădăcinilor se află la aprox. 20 km de Borșa, după pasul Prislop (cum mergi spre Cârlibaba). Punct de reper: localitatea Șesuri. Există un indicator, însă noi l-am ratat prima dată și ne-am întors. Parchezi mașina la drum, iar intrarea este din șosea, pe o mică uliță de pământ care duce direct în curtea familiei. Vizitarea muzeului este gratuită, dar se pot lăsa donații.

Google Maps