Viața ca un burete

Standard
Viața ca un burete

Câte-o zi în care trăiești ca-ntr-un vis. Nu de vis. Dar plutind, dus de val, pe autopilot. Când nu înțelegi de ce-i așa grav să ai o opinie, să ți-o asumi, să trântești cu ea de pereți a doua zi, dacă asta ai chef, să o iei în brațe apoi. Când știi că-i mai anost și groaznic de plictisitor să nu aibă nimeni nici o părere decât să aibă fiecare câte-o părere diferită.

O zi în care duhnește în aer platitudine și neutralitate. În care oamenii renunță la idei și opinii, doar pentru a evita… ce, până la urmă? Conflictul? Prejudecățile altora, jignirile sau discuțiile în contradictoriu?

Iar alternativa pare a fi înțeleasă ca o extremă. O agățare inutilă și totală de vreo idee, de parcă i-ar lipi cineva cu Super Glue. Sau Picătura (atenție: ăsta nu-i articol sponsorizat). Iar opinia celuilalt, diferită de a lor sau, și mai grav, inexistentă, parcă ar fi o încercare invazivă și brutală de a le rupe pielea de pe ei. (Meet me halfway era cântecul?)

Câte-o zi în care le-ai da oamenilor Jocul. Jocul de-a ideile, de-a cuvintele, de-a opiniile, de-a argumentele pro și contra. Devenim incapabili să le înțelegem celorlalți punctul de vedere sau să avem noi un punct de vedere atunci când ni se atrofiază imaginația. Când ne oprim din joc.

Câte-o zi în care te-ai contrazice în Joacă, dacă s-ar juca și alții. Te joci un pic, dar e greu să o faci singur. Nu toți văd viața ca pe-un joc și nu-i poți condamna. Te uiți la ceas, bați cu degetele-n taste și te gândești că e așa… câte o zi în care ești ca un burete emoțional.

Viața ca un burete. Cel mai îmbibat dintre pământeni. Delirul (aici nu-i nevoie de adaptare).

Și mai e câte-o zi în care îți vine să-ți fluturi brațele alandala. Să comunici mai simplu, mai direct. Când te enervezi pe tine că ești rotiță din  sistemul diplomației deșarte. În care cuvintele se irosesc de dragul menținerii statu-quo.

Atâtea sensibilități ne creăm singuri. Și apoi cădem și ne tulburăm la primul cuvânt neașteptat, nedorit. Ne ofensăm, ne intrigăm, ne supărăm.

Câte-o zi în care ajungi seara acasă și ți-e greu să-ți miști creierul. Parcă a murit. Parcă-i un copil îmbufnat ascuns sub pat. Nu-i drăguț în context, dar i-ai da, lui, creierului, vreo două palme să-și revină. După ceafă. Pe copilul din tine îl vei ademeni cu promisiunea vreunui joc.

Udă plantele, hrănește melcii, ai grijă să nu strici puzzle-ul de pe jos, ia creioanele și mâzgălește. Ele, în culorile lor arogante, sunt de vină oricum pentru rândurile astea. Era prea multă tensiune într-un vârf de albastru. S-a mai disipat acum printre rânduri.

În zilele cometei în brațe, până adormi.

coloring pages viata ca un burete game of thrones

Terapie cu viață

Standard
Terapie cu viață

Mi-s înghețate degetele de la picioare, într-atât că parcă m-aș fi îmbătat cu promoroacă. Mi-e trează mintea însă. Iar sufletul s-a topit cu totul. După 10 minute, mi-e clar că pentru o viață mai bună, ai nevoie de terapie cu viață.

Zărești cerbul carpatin, impresionantă creatură. E ceva regal în aspectul lui, însă de cum te vede, cerșește mâncare. Îi dai să ronțăie și-i zâmbești. În spatele tău, țopăie iepurașii prin zăpadă. Și o pisică stă leneșă cu ei. N-aș fi crezut că îmi pot fi atât de simpatici. Se întâmplă ceva magic și ți se satisface ceva nevoie foarte primitivă și instinctuală când hrănești alte vietăți, că-s oameni, copii, animale sau plante. Începi să-ți înțelegi părinții care și acum te-ar întreba zilnic dacă ai mâncat. Iepurașii sunt niște nesătui. Își iau rapid hrana din palmă și țopăie câțiva pași mai încolo. Atât de fascinată de creaturicile astea inedite, încât aproape nu observ pisica, care-i și ea un puf simpatic în zăpadă ce vrea afecțiune și atenție.

terapie-cu-viata-7

Un căprior stă cu iepurași într-un țarc, parcă ar fi Bambi… Păuni și alte păsări colorate… Ajungem la ponei, și ei vor mâncare și atenție.

terapie-cu-viata-1terapie-cu-viata-5

Mai jos, zebu. Înaintăm pe alei și ajungem la pisica sălbatică. Wow…

terapie-cu-viata-4

Hrănim și căprițe, măgăruși și… două lame – care, bineînțeles, ca un client nerăbdător să-și primească mâncarea, scuipă către ospătar cu obrăznicie – de data asta, la propriu 😀

terapie-cu-viata-6

Mai sus, pe alee, struțul (emu) și caii. Cât sunt de pufoși și ei! Ce se întâmplă iarna la Moara de Vânt, de-s atâtea pufoșenii ce-ți încălzesc sufletul?

Mi-e drag porcușorul. Cu excepția pisicii (nu cea sălbatică, hihi), pare a fi singurul care își dorește doar și doar afecțiune, nu mâncare.

terapie-cu-viata-3

Pornim spre oraș. Ne oprim la marginea pădurii, unii se dau cu sania (pe fund), alții se împrăștie de râs 🙂

Ne oprim la magazin de bricolaj să căutăm o plantă pentru Oana, de casă nouă, pământ pentru sâmburii de lămâie și ghiveci. Ieșim de acolo cu trei plante, nu una, cu mult pământ în brațe, semințe de plantat și zâmbete largi.

Seara, terapia pentru viață e tot cu viață. Oameni, acum. Fiecare cu zâmbetele și gândurile lui, cu idei de reamenajare a casei, lanțuri în tavan și râsete. Dar și cu Zumba și Pumpki ascunzându-se de Kali 🙂

Și cu vocea asta:

foto: Tarfin Æé & Gabi Roșca

Castelul din Carpați, într-un colț de suflet [Adventureee, tot ziua 4]

Standard

De la Tunelul Dragostei, porneam spre o cetate misterioasă: Cetatea Colț. Nu știam mare lucru despre ea, poate pentru că turismul e cum e la noi în curte. Cetatea avea totuși să devină unul dintre acele locuri care îmi provoacă sentimente mixte când vine vorba de turism.

M-a fascinat întru totul…

coltz-castelul-din-carpati

…începând cu traseul prin pădure, apoi cărarea abruptă și îngustă, de părăsești vechiul drum destinat căruțelor, trăsurilor sau călăreților ce se apropiau de cetate…

coltz-2

Mi s-a strâns un pic inima zărind, odată ieșiți din pădure, doar turnul donjon. Mi-era teamă că, după cum indica și un panou rătăcit prin zonă, cam aia era tot ce aveam să vedem.

coltz-8

Am făcut însă acei câțiva pași extra, pe-un colț de stâncă. Aici, ți se taie puțin răsuflarea.

coltz-4

coltz-3

Ceață deasă peste pădurile din jur. Vreme mohorâtă, dar clară. Și ce priveliște…

Deci ce-i cu Cetatea Colț și de ce am sentimente mixte asociate cu locul? E cetatea ce se presupune că ar fi fost sursa de inspirație pentru Castelul din Carpați, de Jules Verne. E cetatea pe care aproape că nu am vizitat-o pe motiv că nu găseam punctul de plecare, de la șosea, înspre… Vârful Colțului. Atât de bine e dezvoltat turismul. În schimb, poți găsi rapid și ușor Mănăstirea Colț. Nu mă plâng, a fost prima dată când am „cotrobăit” așa cu disperare prin casa cuiva (mda, căutam o baie…). Totuși, drumul spre cetate l-am observat mai greu, și nu am fost singurii care făceam dus-întors cu mașina pe șoseaua respectivă, cu ochii înspre înălțimi, poate-poate zărim cetatea.

În cele din urmă, am zărit panoul. Panou destul de sec și inexpresiv, cu o fotografie ce nu promitea prea multe. Aproape că am dat glas gândului… „dă-i pace, hai să mergem mai departe.”. Cât de bine-mi pare că nici unul dintre noi nu a spus cu voce tare ce gândea. Ne-am fi răpit una dintre cele mai faine experiențe transilvănene. Vezi mereu prin filme sau documentare cum e prezentată Transilvania. Un loc misterios, puțin înfricoșător și întunecat, dar plin de farmec. Evident, nu-i chiar ca în filme, nu mereu, nu peste tot.

Dar azi, mergând prin pădure, explorând apoi cetatea ce pare să-l fi inspirat pe Jules Verne să-și numească astfel romanul și cuprins fiind de ceața asta deasă… Da! Te simți ca într-un castel, prin Carpați, prin Transilvania. Acea Transilvanie! 

coltz-5

Și oricât de ciudă mi-ar fi că locul nu e îngrijit și valorificat cum s-ar cuveni, totuși… mă bucur. Așa, exact ca un copil egoist ce vrea să își ascundă jucăriile, să fie doar ale lui. Mă bucur că nu știe chiar toată lumea de cetatea asta, că drumul poate fi greoi dacă nu-i uscat pământul, că turistul nu prea poate să ajungă la cetate decât dacă e dispus să depună un pic de efort. Mă bucur că nu sunt indicatoare, panouri atractive sau interactive care, măcar datorită fotografiilor, să te facă să-ți dorești să urci spre cetate.

Mă bucur că, uneori, nu-și găsesc turiștii calea prin pădurile astea. Cetatea Colț e sălbatică. Ar trebui să fie îngrijită, dar să rămână sălbatică. Dacă îi iei liniștea, pustiul ce-ți dă fiori, priveliștea neobturată de prezența altora, ar rămâne doar niște ziduri vechi. Iar ziduri avem peste tot…

coltz-7

Ironia e că amintindu-mi de experiențele astea, le spun și altora despre cetate (evident). M-am simțit atât de bine pe-acolo, încât nu pot să o las și eu uitării. Sper să nu dispară cu totul în istorie, la fel cum sper să nu devină, totuși, un obiectiv turistic în adevăratul sens al cuvântului…

coltz-6

De-aici, am făcut drum întors spre Râu de Mori, am trecut pe lângă Ostrov…

tunelul-dragostei-si-castelul-din-carpati-2

… și ne-am îndreptat spre Petroșani și Defileul Jiului. Înainte, încă o oprire la Cheile Crivadiei (să urcați la turn dacă ajungeți pe-acolo):

img_4271

crivadiaaa

Va urma:
Ziua 5, prin peșteri


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9Liliacul măgurean și trei scântei.

Happy

Standard
Happy

Momindu-ne cu fericirea, Derren Brown ne vorbește, în cele din urmă, (și) despre moarte. Însă, depășind cinismul unui om care nu crede în viața de după moarte, ne vorbește despre cât de mult contează supraviețuirea celor dragi nouă, dar și a omenirii în general, pentru ca noi să chiar vrem să trăim. Simpla idee că viața celorlalți oameni continuă după ce noi murim, e un motoraș motivațional subestimat. Nici măcar nu-l conștientizăm.

Încă o idee frumoasă, pe care o aud acum prima dată, e cum că fiecare dintre noi avem trei morți: una când corpul încetează a funcționa, una când corpul ajunge în mormânt. Ultima moarte are loc cândva în viitor, în momentul în care numele tău e rostit pentru ultima oară (D. Eagleman). Și că, de fapt, trăim prin ceilalți, iar alții trăiesc prin noi de fiecare dată când ne amintim de ei și ne gândim ce ar fi zis ei, ce ar fi făcut. Îi readuci la viață de fiecare dată când îți amintești cum erau, cum zâmbeau, cum vorbeau…

Cartea e o abordare istorică și filozofică a conceptului de fericire. M-a pierdut pe alocuri, însă toate informațiile parcă s-au clădit frumos în cele din urmă. Mult stoicism. Mi-a plăcut ca reacție la toată industria asta a dezvoltării personale și a încurajării optimismului indiferent de ce se întâmplă. Îmi place mai mult de Derren acum. Simt că e nevoie de oameni direcți care să spună verde-n față cât de mult bullshit se promovează în cărțile astea de self-help și în discursurile motivaționale ce își falimentează audiențele. Și cât de superficial sunt tratate ideile. Unele idei vechi de când lumea, atât de profunde în esența lor, însă transformate în niște clișee ieftine din lipsa unui interes real în a le explora semnificațiile.

E o istorie a fericirii. Pe moment, dacă ești amorțit psihic de la atâtea sfaturi de dezvoltare personală, nu te va impresiona cartea. Însă ideile se așează frumos după o vreme și unele chiar îți pot schimba puțin percepția asupra ideii de fericire. Derren duce un fel de luptă împotriva conceptului de fericire promovat în zilele noastre. În schimb, te îndeamnă pur și simplu să te bucuri de viață, așa cum e ea – dincolo de așteptări nerealist de optimiste.

Nu mai mănânc carne.

Standard
Nu mai mănânc carne.

De vreo lună, cam așa. Cumva, era inevitabilă decizia asta, mai devreme sau mai târziu. Chiar în urmă cu un an citeam Beyond lies the wub și mă amuzam la ideea că dacă suntem ceea ce mâncăm, suntem toți niște porci. Numa’ zic 😛

Lăsând înțepăturile ghidușe la o parte, știu că majoritatea oamenilor se gândesc că e greu să renunți la carne. Greu din punct de vedere fizic, adică. Și din punct de vedere al poftelor și al nevoii de proteine. Probabil că multora de-asta le e greu. Eu nu simt lipsa cărnii, cam deloc, ceea ce mă face să mă întreb de ce nu am făcut pasul ăsta mai devreme. Mi se pare infinit mai greu să mă descurc cu avalanșa de reacții dezaprobatoare venite din partea oamenilor, în general. Cu faptul că trebuie să repeți și confirmi de câteva ori că nah, chiar nu vrei carne, deci chiar nu 🙂 Și da, a fost greu de sărbători să o refuz până și pe mama, care mă privea dezamăgită că nici măcar de Crăciun nu fac o excepție. S-a adaptat totuși rapid și mă răsfață acum cu tot felul de salate inedite.

Nu mai mănânc carne pentru că mi se întâmpla adesea să mă întreb ce nume i-aș fi dat creaturii din farfuria mea. Era o chestie involuntară, nu mi-am auto-impus eu idei de conduită morală în interacțiunea cu alte animale. Pur și simplu. Cred că mi se trage de la ceva traume din copilărie. Hihi 😛

Și tot analizând eu super și hipermarketurile urbane, am ajuns la concluzia că trăiesc într-un secol și într-o societate care îmi permite să mănânc selectiv. La modul că am alternative. Poți să fii mofturos, se dau toți peste cap să-ți vândă ceva. A, vrei să mănânci praf de cărămidă? Avem soluția pentru tine: încearcă noua variantă cu gust de măceșe! 😀 :))

La fel, am ajuns la concluzia că fiecare dintre noi decide unde e limita lui personală. Dacă îți place carnea și n-ai idei de-astea dubioase prin cap în timp ce-o mănânci, poftă bună. Unii nu mai mănâncă deloc-deloc produse provenite de la animale, deci nici ouă, nici lapte, nici patiserii sau chestii despre care habar n-aveam că ar conține untură de porc, care-i peste tot, apropo! Eu nu am renunțat la ele, dar pur și simplu nu mai vreau carne în farfurie (nu, nici pește, căci din câte mi se pare mie e tot carne, nu înțeleg confuzia). Acolo e limita mea.

În rest, îmi place laptele și n-aș renunța la produsele lactate. În lumea idilică în care am copilărit eu, totul era mult mai echilibrat. Bunicii mei muncesc și acum de dimineața până seara, iar una dintre muncile serioase e să hrănești și îngrijești animalele. Vrei carne, ouă și lapte? Muncești pentru ele și îți îngrijești la modul real sursa de hrană.

Devenind între timp creatură urbană, am început să mă întreb tot felul de lucruri legate de motivele pentru care consum totuși carnea din comerț, în condițiile în care o întreagă lume civilizată închide ochii și se face că nu știe sau chiar nu vrea să știe în ce mod grotesc ne ajunge bucățica aia de carne în congelator.

Să mănânc un alt animal… de fapt, ca să fiu și mai clară, să mănânc cadavrul unui alt animal nu prea mai e o opțiune ok pentru mine. Nu în condițiile în care am sute de alternative și nu în condițiile în care chiar îmi permit să mănânc altceva. Am cam rămas fără scuze pentru propriile alegeri alimentare în acest sens, de-aici și decizia bruscă de luna trecută. Nu pot să mă consider o ființă inteligentă și să mănânc alte ființe care, deși nu-s la fel de inteligente ca mine, au și ele trăiri emoționale și suferă.

Limita mea e un prim pas pe care-l simt natural de făcut. Natural pentru mine. Fiecare își stabilește singur limitele și obiceiurile alimentare. Aș vrea să am motivația necesară pentru a nu mai consuma nici un produs care conține urme de untură de porc (lipieeee…), de exemplu. Sau poate mi-ar trebui răbdare infinită pentru a citi etichetele de pe toate produsele + lecturi suplimentare din marele ghid al cunoașterii contemporane: google. Nu voi face asta, dar carne nu mai vreau.

Partea bună e că îmi reacționează corpul ok la schimbare. Carnea îmi lenevea tot organismul, de multe ori mă simțeam cumva intoxicată. Îmi simt corpul mai ușor acum, mai fresh (și nici măcar nu m-am obișnuit încă să mănânc multe fructe & legume), mă simt mai „curată”. Mi-e greu să explic. Parcă nu mai car atâtea toxine în mine.

Dar mai ales, am terminat cu procesele de conștiință în timpul meselor :))
Poate nici nu ar fi fost o chestie atât de wow dacă nu mi-ar fi transmis ceilalți că ar fi. Nu știu de ce oamenii devin defensivi și ofensivi când spui că nu vrei carne. Chiar mi-ar plăcea ca fiecare dintre noi să își traseze liniștit propriile limite și libertăți. Tot ce cred eu despre consumul de carne mă privește pe mine, iar dacă fac greșeala să reflect propriile-mi idei și concluzii asupra celor din jurul meu, e problema mea, nu a lor. Cumva, aș vrea uneori să fie reciprocă înțelegerea asta. Să înțelegi că dacă ție ți se pare normal și natural să consumi sau nu anumite alimente, nu înseamnă că și cel de lângă tine ar trebui să aibă aceleași idei despre alimentație. Să ne zicem poftă bună unul celuilalt și cam atât.

Oricum, e un proces interesant. M-am simțit în ultima lună de parcă aș fi dezbătut idei religioase, nu opțiuni alimentare. Și ca să închei cu un fel de haha: oricum cred că divinul e peste tot, deci o fi și carnea un fel de zeu 😛

52 de cărți

Standard
52 de cărți

În ianuarie, anul trecut, îmi propuneam să citesc vreo 50 de cărți în 2016. E un fel de provocare la lectură pe Goodreads, îți setezi singur numărul de cărți pe care vrei să le citești într-un an și ei îți țin evidența, atât timp cât îi anunți când ai terminat de citit o carte (și setezi data). Poți să vezi și dacă ești cât de cât „on track” raportat la timpul scurs, ceea ce poate fi un șut motivațional în fund în caz că ai nevoie 😀

Deși am citit multe cărți de când mă știu, citeam mereu impulsiv. Adică mult, intens și comprimat pe o anumită perioadă de timp. După care, pauze lungi. E greu să îți formezi obiceiuri sănătoase, dar am făcut-o, în sfârșit și da, sunt tare mândră de mine! 😀 Un mare-mare-maaaare ajutor a venit din partea audiobook-urilor. Devine extrem de ușor să faci din lectură un obicei cotidian dacă îți umpli timpii morți cu audiobooks. Drumul înspre serviciu și spre casă, de exemplu, înseamnă din start o oră de ascultat dintr-o carte / zi. Am mereu un audiobook pentru acasă (da, când fac mâncare sau curățenie), unul pe telefon pentru drumuri, plimbări și așteptat la coadă sau după alți oameni și, desigur, câte o carte pe care-o port mereu cu mine.

Am renunțat în schimb la a-mi mai scrie citate de prin cărți, pe măsură ce le citesc. Sunt și „dezavantaje”, însă cred că îmi ocupa prea mult timp… Nu am reușit să scriu prea multe idei personale despre ce-am citit, din păcate. Voi încerca să găsesc pe viitor ceva formulă de a-mi nota totuși unele idei, căci le uit în timp. Iar unele dintre cărțile astea sunt chiar prețioase și îmi sunt chiar dragi pentru toate gândurile pe care mi le-au generat și pentru ideile care m-au făcut să zâmbesc sau să fac ochii mari de uimire.

Momentan, trec în revistă cele 52 de cărți citite în 2016. Partea bună e că se găsesc citate pe Goodreads și am găsit câteva pe care le-am recunoscut și mi-au rămas ca idei prin căpșor. Pe alocuri, voi nota câteva păreri acum despre cărți + nota pe care le-am dat-o pe Goodreads (iar în paranteză e media recenziilor de acolo, făcute de ceilalți utilizatori). Notele sunt de la 1 la 5 (1 – did not like it, 5 – it was amazing), deci apar aici sub forma 3/5, 4/5 etc.

Ianuarie:
1. The Greatest Science Fiction Stories of the 20th Century – 4/5 (3.46)
*Why I Left Harry’s All Night Hamburgers by Lawrence Watt Evans înainte de a ne lua zborul înspre alte lumi, avem atâtea de explorat aici, pe Pământ. Și e „acasă”. Aici e varianta online a povestirii 🙂

“You want to see spaceships? You go to Florida and watch a shuttle launch. Man, that’s a spaceship. It may not go to other worlds, but that _is_ a spaceship. You want strange animals? You go to Australia or Brazil. You want strange people? Go to New York or Los Angeles, or almost anywhere. You want a city carved out of a mountain top? It’s called Machu Picchu, in Peru, I think. You want ancient, mysterious ruins? They’re all over Greece and Italy and North Africa. Strange temples? Visit India; there are supposed to be over a thousand temples in Benares alone. See Angkor Wat, or the pyramids — not just the Egyptian ones, but the Mayan ones, too. And the great thing about all of these places, kid, is that afterwards, if you want to, you can come home. You don’t _have_ to, but you _can_. Who knows? You might get homesick some day. Most people do. _I_ did. I wish to hell I’d seen more of my own world before I volunteered to try any others.”

*The Ones Who Walk Away from Omelas by Ursula K. LeGuin – o povestioară scurtă despre Omelas, un oraș utopic, în care fericirea și bunăstarea tuturor depinde de suferința unui singur copil. Atât timp cât acel copil suferă, tot orașul, cu toți locuitorii săi, e bine, fericit, împlinit. Mi s-a lipit de suflet povestioara nu doar pentru dezbaterile infinite asupra moralității pe care le poate genera, dar și pentru că am avut un vis, cândva, pe care i l-am povestit lui Tarfin, iar el mi-a recomandat să citesc povestioara scrisă de Ursula K. LeGuin.
*Bears Discover Fire by Terry Bisson – e cam despre ce spune titlul, cu accent pe familie și legături emoționale între membri ei.
*Și altele, de diverși autori, însă cele trei de mai sus mi-au rămas în amintire mai vii 🙂

2. The Martian Chronicles by Ray Bradbury – 4/5 (4.12)

“The Martians were there—in the canal—reflected in the water…. The Martians stared back up at them for a long, long silent time from the rippling water….”

3. The Children of Witchwood by Wally K. Daly – 3/5 (3.29)
4. The Laxian Key by Robert Sheckley – 3/5 (3.25)
5. Untouched By Human Hands by Robert Sheckley5/5 (4.21) – una dintre puținele cărți despre care am notat câte ceva 🙂
6. Cele patruzeci de legi ale iubirii by Elif Shafak – 3/5 (4.17) – e o poveste în poveste. Mi-a plăcut povestea din poveste, legătura specială dintre Rumi și Shams din Tabriz. Mi-am dat un pic ochii peste cap citind povestea Ellei, „mamă casnică și soție nefericită”. Sorry, e prea clișeu. Așadar, nu sunt sigură care o fi treaba cu Elif Shafak, autoarea. Pe cât de deosebită e povestea cu Rumi și Shams din Tabriz, pe atât de searbădă mi s-a părut povestea-cadru. Cu siguranță, voi mai citi una-două cărți scrise de ea, pentru a-mi face o părere 🙂
7. The Geography of Bliss: One Grump’s Search for the Happiest Places in the World by Eric Weiner – 4/5 (3.82) – Îmi place mult să călătoresc, dar cred că am fost traumatizată de lecturile obligatorii din gimnaziu, mai specific de „Pe drumuri de munte” de Calistrat Hogaș. Ca atare, foarte rar mă pot bucura de cărțile cu și despre călătorii. Cu atât mai mult, cartea a fost o surpriză atât de plăcută. Eric Weiner rămâne și una dintre cele mai plăcute voci pe care le-am ascultat până acum (și-a lecturat propria carte). Printre puținele pe care le-aș și reasculta din același motiv. Mai multe aici: Mai Pen Lai sau geografia fericirii. 

Februarie:
8. Ender’s Game (The Ender Quintet #1) by Orson Scott Card – 3/5 (4.29) – nu știu ce să zic despre cartea asta. Mi-au plăcut mai mult povestirile scurte ale lui Card, pe aceeași temă a copilului de geniu – și are câteva. Mi-a plăcut mai mult partea de final a audiobook-ului, unde autorul descrie puțin procesul de creație. Dar am eu un interes aparte pentru „cum” iau naștere operele de artă.
9. Haiganu. Fluviul Șoaptelor (Haiganu #1) by Marian Coman – 4/5 – (4.51) – ar fi a treia carte despre care am scris câte ceva, pe-aici.

,,Haiganu smulgea uneori din mulțime o singură voce și o asculta cu atenție, în timp ce, în fundal, Fluviul Șoaptelor continua să murmure. Parcă mai liniștit. Parcă mai puțin răutăcios. Parcă mai înțelegător. Și așa reușea să adoarmă.”

Martie:
10. The Collected Stories of Arthur C. Clarke – 4/5 (4.29) – Clarke e autorul care mi-a deschis apetitul pentru SF, cu „Sfârșitul copilăriei”, o cărticică pe care o recomand oricui vrea să înceapă să exploreze genul. Au urmat apoi odiseele spațiale, care nu sunt clasice degeaba. De atunci, am încercat să îl descopăr mai mult, să îi citesc romanele, etc. Stilul prea tehnic și alte câteva diferențe de opinie, mă vor ține la distanță pe viitor, însă colecția își are în mod clar meritele ei. E creație literară extinsă de-a lungul unei vieți, iar ideile expuse în fiecare povestire îți ghidilă neuronii, pe alocuri 🙂
11. Good Omens: The Nice and Accurate Prophecies of Agnes Nutter, Witch by Terry Pratchett, Neil Gaiman – 4/5 (4.25) – amuzantă, satirică, inedită și ghidușă. Cu apocalipsă, demoni, îngeri și relații de prietenie între ei, cu cei 4 călăreți ai Apocalipsei, cu un copil antichrist rătăcit / înlocuit la naștere cu altul, și tot felul de situații amuzante :))

“Crowley had always known that he would be around when the world ended, because he was immortal and wouldn’t have any alternative. But he hoped it was a long way off. Because he rather liked people. It was major failing in a demon. Oh, he did his best to make their short lives miserable, because that was his job, but nothing he could think up was half as bad as the stuff they thought up themselves.”

12. Fundația #1 by Isaac Asimov – 3/5 (4.11) – un alt mare clasic, mă bucur că am reușit să parcurg primul volum din seria Fundației. Am aflat că ar fi un fel de „război” literar între fanii genului, care se împart în tabăra Fundației sau tabăra Dune. Eu rămân la Dune 😛 , dar nu pot spune că nu apreciez o lume atât de complexă creată de mintea unui singur om. Oricum, nu mi se pare că cele două ar fi asemănătoare decât prin prisma faptului că abordează subiecte sociale – politică, religie, comunități, etc, în cadrul unor lumi SF complexe, gândite în detaliu.

Aprilie:
13. 1984 by George Orwell – 4/5 (4.11) – nu e tocmai o recenzie și nu e nici despre carte, ci despre camera mea 101.
14. Guards! Guards! (Discworld #8) by Terry Pratchett – 3/5 (4.31)

“There are many horrible sights in the multiverse. Somehow, though, to a soul attuned to the subtle rhythms of a library, there are few worse sights than a hole where a book ought to be.
Someone had stolen a book.”

15. Colectia de Povestiri Stiintifico-Fantastice (CPSF A #25-26) – 4/5 (4.5)
16. Windhaven by George R.R. Martin, Lisa Tuttle – 3/5 (3.6) – cred că mai mult scrisă de Lisa Tuttle, decât de Martin 🙂

Mai
17. The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy #1 by Douglas Adams – 5/5 (4.2) – De când îmi doream să citesc Ghidul! E atât de ciudată, cu atât de multe idei bizare, inedite, ghidușe, crețe, amuzante, încât mă opream după fiecare propoziție și o mai citeam rapid încă o dată. Nu chiar după fiecare în parte. Dar oricum, când deja ai minim 10 idei / pagină care îți fac neuronii să se încâlcească fericiți unii-ntr-alții, e CEVA. Ia-ți prosopul, nu te panica și fă autostopul. Te va salva de plictiseală și rutină cognitivă 😀

“Would it save you a lot of time if I just gave up and went mad now?”

“The Answer to the Great Question… Of Life, the Universe and Everything… Is… Forty-two,’ said Deep Thought, with infinite majesty and calm.”

“I like the cover,” he said. „Don’t Panic. It’s the first helpful or intelligible thing anybody’s said to me all day.”

18. Stranger in a Strange Land by Robert A. Heinlein – 1/5 (3.9) – Declar Stranger in a Strange Land cea mai nesuferită carte pe care-am citit-o vreodată până la capăt. NU, deci pur și simplu NU. Un NU și lui Heinlein de-acum înainte și personajelor sale masculine atotștiutoare și atotputernice, misogine și cu stofă de predicator moral. Un monolog mai enervant decât al lui Harshaw și niște personaje feminine mai stupide („huh?”)… PFF!
19. The Restaurant at the End of the Universe (Hitchhiker’s Guide to the Galaxy #2) by Douglas Adams – 4/5 (4/21) – După Heinlein, am fost inspirată să revin la Ghid 😀
20. Do Androids Dream of Electric Sheep? (Blade Runner #1) by Philip K. Dick – 5/5 (4.08) – Te bântuie și răscolește în stil philipkeydickian. Te face să reflecți asupra propriei tale umanități, asupra umanității în general.

“You have to be with other people, he thought. In order to live at all. I mean before they came here I could stand it… But now it has changed. You can’t go back, he thought. You can’t go from people to nonpeople.”

“It’s the basic condition of life to be required to violate our own identity.”

“I don’t really know; I have no way to tell. How does it feel to have a child? How does it feel to be born, for that matter? We’re not born; we don’t grow up; instead of dying from illness or old age, we wear out like ants. Ants again; that’s what we are. Not you; I mean me. Chitinous reflex-machines who aren’t really alive.” She twisted her head to one side, said loudly, “I’m not alive!”

21. Fahrenheit 451 by Ray Bradbury – 4/5 (3.96) – una dintre cele mai dragi audiobooks, probabil datorită faptului că am ascultat-o lecturată chiar de autor. Parcă simțeam căldura și dragul față de cărți și povești în vocea lui și o oarecare înțelegere față de oameni și față de aspectele mai puțin plăcute ale lumii în care trăim. De ascultat / vizionat A conversation with Ray Bradbury pentru a-i înțelege iubirea pentru cărți, l-aș tot asculta… 🙂

“Stuff your eyes with wonder, he said, live as if you’d drop dead in ten seconds. See the world. It’s more fantastic than any dream made or paid for in factories.”

“There must be something in books, something we can’t imagine, to make a woman stay in a burning house; there must be something there. You don’t stay for nothing.”

“If you hide your ignorance, no one will hit you and you’ll never learn.”

And when he died, I suddenly realized I wasn’t crying for him at all, but for the things he did. I cried because he would never do them again, he would never carve another piece of wood or help us raise doves and pigeons in the backyard or play the violin the way he did, or tell us jokes the way he did. He was part of us and when he died, all the actions stopped dead and there was no one to do them the way he did. He was individual. He was an important man. I’ve never gotten over his death. Often I think what wonderful carvings never came to birth because he died. How many jokes are missing from the world, and how many homing pigeons untouched by his hands? He shaped the world. He did things to the world. The world was bankrupted of ten million fine actions the night he passed on.”

Iunie
22. Starship Troopers by Robert A. Heinlein – 1/5 (3.99) – Nu „detronează” Stranger… , dar nah. Și am mai citit încă una…
23. Life, the Universe and Everything (Hitchhiker’s Guide to the Galaxy #3) by Douglas Adams – 4/5 (4.18) – Pansament pentru creieraș, după lecturi neplăcute.

Iulie
24. Elantris #1 by Brandon Sanderson – 3/5 (4.16)

„Pain lost its power when other things became more important. Kahar didn’t need a potion or an Aon to save him-he just needed something to do.”

25. Mindswap by Robert Sheckley – 4/5 (3.96) – Când te-apucă pofta de călătorii prin Univers, dar nu-ți poți permite financiar decât să îți muți conștiința într-un corp extraterestru. Iar când corpul aparține unui criminal interstelar, se complică lucrurile. Așa ajungi în alt corp, apoi în altul și altul. Până nu mai știi cine și ce ești :))
26. Oryx and Crake (MaddAddam #1) by Margaret Atwood – 4/5 (3.99) – Cartea e în mod insistent prezentată ca o poveste de dragoste și nu-i deloc așa, în opinia mea. Prin amintirile lui Snowman, posibil ultimul om rămas în viață după un accident nefericit, ești purtat într-o lume în care modificările genetice și direcția în care se dezvoltă acestea e ceea ce „conduce” societatea. Ce a cauzat accidentul ce a dus la dispariția oamenilor și care-i legătura lui Snowman cu asta? Și care-i treaba cu „Children of Crake” sau crakeri, cum le zice Snowman ființelor ce seamănă cu oamenii, dar nu sunt chiar oameni? 😀 Cartea ar fi primit 5 steluțe, dar personajul feminin principal îmi pare irealist și au fost câteva aspecte legate de personalitatea lui Oryx care nu mi s-au părut să aibă sens, chiar și într-un roman SF (= speculative fiction, nu science fiction).

August
27. Rendez-vous avec Rama (Rama #1) by Arthur C. Clarke – 2/5 (4.05) – Clarke rămâne autorul meu de suflet când vine vorba de genul science-fiction. Dar mi-e tare greu să îmi mențin interesul viu în astfel de scrieri.
28. Ghidul leneșului. Mic tratat pentru lenesi rafinați by Tom Hodgkinson – 4/5 (3.86) – Citită în concediu, deci sincronizare perfectă :))
29. Căsătoria din dragoste. Oare mai există? by Pascal Bruckner – 3/5 (3.37)

“Love has triumphed over marriage but now it is destroying it from inside”

Septembrie
30. tRai în doi by Victor Miron – 5/5 (4.9)

14021550_670597493093274_4721447477139446001_n
31. Hyperion (Hyperion Cantos #1) by Dan Simmons – 5/5 (4.2) – One of the most interesting fictional worlds I`ve discover recently 🙂 The stories of the pilgrims have such a different background, as all of our stories seem to have, but still, they are all connected. Or at least they all have their place in this Universe.
Looking forward for the second volume of the Hyperion Cantos 😀

“In the beginning was the Word. Then came the fucking word processor. Then came the thought processor. Then came the death of literature. And so it goes.”

“Who was Hitler?’ I said.
Tyrena smiled slightly. ‘An Old Earth politician who did some writing.”

“She had always felt that the essence of human experience lay not primarily in the peak experiences, the wedding days and triumphs which stood out in the memory like dates circled in red on old calendars, but, rather, in the unself-conscious flow of little things—the weekend afternoon with each member of the family engaged in his or her own pursuit, their crossings and connections casual, dialogues imminently forgettable, but the sum of such hours creating a synergy which was important and eternal.”

32. The Last Question by Isaac Asimov – 4/5 (4.58)

“There is as yet insufficient data for a meaningful answer.”

33. Henry and June: From „A Journal of Love”– The Unexpurgated Diary of Anaïs Nin – 2/5 (3.96)

Octombrie
34. Novecento. Un monologo by Alessandro Baricco – 4/5 (4.18) – Experiență interesantă, căci după lectura cu voce tare a cărții (clubul de lectură Vocea Cititorului), am vizionat și filmul „The Legend of 1900”, cu Tim Roth în rolul principal. Tonul cărții mi s-a părut o idee mai amuzant decât atmosfera din film. Per total o experiență plăcută, mai ales dacă ești pasionat de muzică și/sau pian.
35. Brave New World by Aldous Huxley – 4/5 (3.96)

“All right then,” said the savage defiantly, I’m claiming the right to be unhappy.
„Not to mention the right to grow old and ugly and impotent; the right to have syphilis and cancer; the right to have too little to eat, the right to be lousy; the right to live in constant apprehension of what may happen tomorrow; the right to catch typhoid; the right to be tortured by unspeakable pains of every kind.”
There was a long silence.
„I claim them all,” said the Savage at last.”

36. Muzicofilia. Povestiri despre muzică și creier by Oliver Sacks – 4/5 (3.87)

“Music, uniquely among the arts, is both completely abstract and profoundly emotional. It has no power to represent anything particular or external, but it has a unique power to express inner states or feelings. Music can pierce the heart directly; it needs no mediation.”

37. The Moon is a Harsh Mistress by Robert A. Heinlein – 2/5 (4.17) – A treia și ultima. Sper să am înțelepciunea necesară pe viitor pentru a refuza să-l mai citesc pe Heinlein.
38. The War of the Worlds by H.G. Wells – 3/5 (3.79)

39. The Lathe of Heaven by Ursula K. Le Guin – 5/5 (4.09) – Retrospectiv, e singura carte căreia tocmai i-am schimbat nota, căci e cu siguranță una dintre preferatele mele 🙂 Dacă ce ai visa în timp ce dormi ar afecta realitatea, ai interveni asupra lumii în care trăiești sau ai rămâne pasiv? De la a-l blama pe George Orr pentru pasivitatea și neutralitatea lui, la a-l înțelege și percepe ca pe un punct central de echilibru, e una dintre cele mai radicale schimbări de perspective asupra unui personaj. În plus, Ursula K. Le Guin îmi devine tot mai apropiată de suflet. E o căldură față de oameni și față de suferințele și defectele lor ce reiese cumva printre rânduri. Am descoperit și una dintre cele mai frumoase idei despre Univers și Sine, era cu o vacă, dar nu mai găsesc citatul. Pe scurt, George circulă cu metroul și vede pe geam o vacă. Șirul gândurilor ajunge la vaca ce stă acolo singură pe câmp și crede că pielea o separă de restul lumii, de Univers. Când, de fapt, pielea e cea care o conectează cu Universul. E o metaforă frumoasă la modul în care și noi ne formăm un Eu, îi dăm contur și trăim cu senzația că suntem ceva chestie separată de restul lumii. Când, de fapt… 🙂

40. fOameni by Victor Miron – 5/5 (4.5)
41. Cărțile pe față by Victor Miron  – Victor e unul dintre cei mai creativi oameni pe care-i cunosc, iar cartea aceasta e povestea din spatele cortinei pentru toate campaniile inedite de promovare a lecturii pe care le-a inițiat în ultimii ani. El a inițiat campania „Cărțile pe față”. În ultimii 2 ani, cititorii din Cluj au primit reduceri și gratuități în diverse locuri: discount-uri la librăria Bookstory  (dacă ai ca poză de profil pe Facebook un bookselfie), la service auto au primit o carte la schimb cât timp le era mașina în service, intrare gratuită la Grădina Botanică din Cluj dacă aveai o carte la tine, reduceri în diverse cafenele din Cluj de Ziua Internațională a Cărții, reduceri la stomatolog sau la saloane de înfrumusețare. Tot Victor a reușit una dintre cele mai faine chestii pentru lectura urbană: ai putut circula gratuit cu busul dacă citeai o carte. Victor a inițiat și Căsuța de cărți din Iulius Parc, Biblioteca vecinilor sau clubul de lectură Vocea cititorului. Iar în ultima vreme, reușește să imprime chiar și nunților o notă culturală.

Am enumerat toate campaniile inițiate de el pentru a înțelege de ce muream de curiozitate să aflu CUM și DE CE și CE îl poate motiva pe un om să depună atâta energie pozitivă și idei creative în încercarea de a promova lectura în rândul tinerilor și nu numai.

42. The Prince by Niccolò Machiavelli – 2/5 (3.76) – Din punct de vedere istoric, e interesant să descoperi viziunea unui nobil asupra puterii în anii 1500. Dacă nu ești însă pasionat de istorie în mod special și specific (sau de putere?), Prințul rămâne o lectură „ok” și cam atât. Iar preconcepția că Prințul ar fi o carte cu idei malefice și rău-intenționate nu-i justificată decât de o nefericită asemănare lingvistică. Mi se pare mai ok decât multe dintre așa-zisele cărți de dezvoltare personală din zilele noastre. Atât timp cât ești conștient de perioada istorică despre care discutăm 🙂

Noiembrie
43. Three Men in a Boat by Jerome K. Jerome – 3/5 (4.09) – Am ascultat cartea lecturată de Hugh Laurie, chiar m-am bucurat să îi aud vocea 😀 Nu-i chiar atât de amuzantă după cum e adesea prezentată. Mi-a plăcut în schimb tonul amuzat al naratorului, descrierile peisajelor și a locurilor prin care treceau, simțul auto-ironiei, seriozitatea autoimpusă și conștientă de sine de abordare a unor lucruri ce păreau vitale pentru un gentleman la sfârșit de secol XIX, dar care par atât de stupide acum. Autorul a fost un vizionar din acest punct de vedere. Și cât de mult timp liber aveau oamenii pe-atunci…
44. The Life-Changing Magic of Tidying Up: The Japanese Art of Decluttering and Organizing by Marie Kondō – 3/5 (3.77) – Am citit cartea din curiozitate, dacă tot m-a apucat virusul minimalismului anul trecut. În plus, în septembrie, i-am cumpărat cartea Ancăi, căci își dorea să-și facă ordine în casă și-n viață, așa că nah. Se cerea citită. Nu pot spune că m-a impresionat foarte mult, poate pentru că deja trecusem prin procesul de a scăpa de lucruri inutile sau nedorite pe cont propriu. Însă pare a fi o carte revelatoare pentru mulți oameni care încearcă să își elibereze spațiul interior și exterior de toate lucrurile adunate într-o viață.
45. So Long, and Thanks for All the Fish (Hitchhiker’s Guide to the Galaxy #4) by Douglas Adams – 4/5 (4.07)

“God’s Final Message to His Creation:
‘We apologize for the inconvenience.”

„Listen, bud,” said Ford, „if I had one Altairian dollar for every time I heard one bit of the Universe look at another bit of the Universe and say ‘That’s terrible’ I wouldn’t be sitting here like a lemon looking for a gin.”

46. Intermitențele morții by José Saramago – 4/5 (3.97) – Ce s-ar întâmpla dacă într-o bună zi moartea (cu m mic) și-ar întrerupe activitatea și nici un om nu ar mai muri? Mi s-a părut inedită abordarea și faptul că Saramago a încercat la modul real să răspundă la întrebarea aceasta. Ce s-ar întâmpla în plan politic? Al afacerilor locale (firme de servicii funerare, de exemplu) și instituțiilor medicale? În familii și la nivel individual? Care ar fi implicațiile religioase? Prima jumătate a cărții e un mare exercițiu de imaginație. Poate deveni anevoios pe alocuri, dar cred că se merită efortul. Apoi, moartea devine personajul principal. Un alt exercițiu imaginativ inedit. Cred că e prima carte de Saramago pe care o citesc, cu siguranță vor mai fi și altele.
47. The Forever War #1 by Joe Haldeman – 2/5 (4.14) – Au fost câteva idei interesante, dar s-au pierdut din păcate printr-o interminabilă poveste de război.
48. Mostly Harmless (Hitchhiker’s Guide to the Galaxy #5) by Douglas Adams – 4/5 (3.96) – Știu că a cincea parte a trilogiei (hihi) nu e privită cu cei mai buni ochi de fani și critici, mai știu și că a fost scrisă într-o perioadă mai dificilă din viața lui Douglas Adams. Într-adevăr tonul cărții e considerabil mai serios și poate chiar trist / pesimist pe alocuri. Dacă aș fi citit #5 imediat după primul volum din Ghidul autostopistului… (care-i absolut teribil de amuzantă, entuziastă, energică), aș fi fost uimită de diferența de ritm și atmosferă. Cumva, am simțit că a fost ceva gradual. Poate nu e un final perfect al seriei, dar l-am simțit a veni natural.

“Nothing travels faster than the speed of light, with the possible exception of bad news, which obeys its own special laws.”

“Sometimes if you received an answer, the question might be taken away.”

“The fact that all of this was happening in virtual space made no difference. Being virtually killed by virtual laser in virtual space is just as effective as the real thing, because you are as dead as you think you are.”

Decembrie
49. Slaughterhouse-Five by Kurt Vonnegut – 4/5 (4.05) – În sfârșit! Nu-i nimic eroic într-un război. E inconștiență. E fără un sens real. E trist… Salturile în timp pe care le faci alături de Billy Pilgrim, care a devenit „unstuck in time” – (nu știu cum să traduc), sunt de fapt un mod de a îmbrățișa o viziune pasivă asupra vieții. Billy e purtat prin viață, de la un moment la altul, la întâmplare, fără o cronologie aparte – căci, după cum învață de la extratereștrii ce-l răpesc, timpul se întâmplă tot deodată. Poate am citit un roman sci-fi, poate un roman despre absurditatea războiului, poate un roman post-traumatic. Billy rămâne pasiv în fața vieții. Pasiv și în fața morții. De altfel, Kurt Vonnegut explica într-un interviu că personajul a fost inspirat după un camarad de-al său de război care, luat prizonier de război de către nemți, intrase într-o stare aproape catatonică… Am ascultat cartea narată de Ethan Hawke – excelentă voce! (mi se pare interesant că foarte rar reținem particularitățile vocilor actorilor, deși fața lor ne e foarte familiară. N-aș fi zis că Hawke are o voce atât de plăcută.)

“Everything was beautiful and nothing hurt.”

“And so it goes…”

50. The Most Wonderful Tales of the Year: Holiday Memories Written and Performed by Our Favorite Narrators by Audible Narrators – 3/5 (3.51) – O surpriză plăcută la final de an. Povești de Crăciun ale celor care de obicei narează poveștile altora 🙂
51. The Mote in God’s Eye (Moties #1) by Larry Niven & Jerry Pournelle – 3/5 (4.06)

“We play your part in order to understand you, but you each seem to play a thousand parts. It makes things difficult for an honest, hard-working bug-eyed monster.”

52. Oceanul de la capătul aleii by Neil Gaiman – 3/5 (3.99)

“Adults follow paths. Children explore. Adults are content to walk the same way, hundreds of times, or thousands; perhaps it never occurs to adults to step off the paths, to creep beneath rhododendrons, to find the spaces between fences. I was a child, which meant that I knew a dozen different ways of getting out of our property and into the lane, ways that would not involve walking down our drive.”

Oh, monsters are scared,” said Lettie. „That’s why they’re monsters.”

Tunelul Dragostei [Adventureee, ziua 4]

Standard
Tunelul Dragostei [Adventureee, ziua 4]

Înainte de-a retrăi noaptea de la Oțelu Roșu, explicativ, cauza prezenței noastre acolo era Tunelul Dragostei.

Aveam să-l parcurgem de dimineață și speram să fie soare, lumină, frumos. Nu a fost soare. Dar a fost o aventură, asta-i cert! 🙂

tunelul-dragostei-si-castelul-din-carpati-3

Dacă aș face un top al nopților dubioase din viața mea, noaptea de la Oțelu Roșu și-ar ocupa furtunoasă un loc sigur. Era deja întuneric pe când instalam corturile și ne îndreptam înspre mica pădurice să adunăm lemne pentru foc. O vreme, ne-am cocoțat pe colina de lângă locul de campare și ne-am pierdut cu privirile în cer. În depărtări, se vedeau furtuni. Fulgerele luminau lumea. Și era liniște. Începeam să bănuim că una dintre furtuni era cea pe care o lăsasem în urmă, la Costești. Le-am numărat. În depărtări, amenințau vreo 4 furtuni, în 4 direcții diferite.

Ne apropiam de pădurice, urmărind lumina frontalelor și a fulgerelor. Un lătrat, încă unul. Un strigăt de om, părea să-și cheme câinele sau să strige la niște eventuale animale (oi, vaci?). La întoarcere, în apropiere de corturi, lătra un câine (sau mai mulți?). Nu suna prietenos și eu, una, nu-l vedeam. Din nou strigăte de om. De mai aproape, de data aceasta. Începeam să am o senzație de disconfort și nesiguranță – și nu câinele era cauza. Din întuneric, veneau niște oameni, urlând la noi. Nu înțelegeam o iotă. Ne întrebau ceva. Cine suntem, poate (?), ce facem acolo (?). Erau agitați, cu o atitudine agresivă. Tarfin și Cipri au zis de câteva ori că… turiști, corturi, vrem să vedem Tunelul Dragostei de dimineață… S-au liniștit în cele din urmă. Erau ciobani, ne-au văzut luminile de la frontale și s-au speriat. Aparent au fost atacați recent, li s-au furat animalele și alte probleme. Ce izbită de-o lume bizară m-am simțit. Mi-era greu să îi înțeleg ce spun, nu vorbeau foarte clar. Mi-era milă de ei, cred. Uite-mă pe-aici, în vizită, într-o lume ce nu-mi aparținea, ce funcționa după alte priorități. Venisem în căutare de mici comori. Oamenii ăștia erau în căutare de siguranță fizică. Au devenit foarte prietenoși, în modul lor gălăgios de-a fi. Ne-au arătat „filmulețe amuzante cu femei proaste de pe internet”, erau dezamăgiți. S-au oferit să ne ajute să facem focul, să ne mai aducă lemne. Ne-au spus că-i mare lucru că nu ne-au rupt în bucăți câinii, că de obicei atacă, sunt înrăiți. Că sigur suntem oameni buni, câinii simt. Ne-am simțit și noi bine auzind asta și, doamne, ce bine-mi pare că sunt așa simțitori câinii și nu atacă dacă ești om bun. Au plecat în cele din urmă. Urmau să treacă cu turma de animale pe lângă corturile noastre la primele ore ale dimineții.

Ne-am așezat în jurul focului, activitate ce-mi devenea tot mai dragă! E atât de liniștitor să privești jocul flăcărilor. Nu știu unde-mi dispar toate gândurile în momentele alea. Rătăcind cu privirea în flăcări, începi să înțelegi de ce furând focul de la zei, omul a devenit mai conștient de sine, mai introspectiv, mai inteligent. Cerul e tot mai des luminat de fulgere. Prinși de toată povestea cu ciobanii, nu am realizat ce se întâmplă deasupra noastră, în ceruri. Patru furtuni de toată frumusețea își dădeau întâlnire la Tunelul Dragostei. Și ce întâlnire a mai fost. Ne-am ascuns rapid în corturi, se anunța a fi prima probă serioasă a lor: rezistă ori ba pe furtună – pe furtuni? Cortul nostru e roșu. Aveam ochii închiși. A fulgerat și ni s-a făcut roșu în fața ochilor închiși! 😀 Trebuie să treci prin cel puțin patru furtuni simultane pentru a putea afirma sigur de tine că îți place ploaia (și prin Electric Castle). Mie îmi place!

Zâmbesc tâmp realizând că scriu iar despre altceva. Pentru că nu-i despre un obiectiv turistic. E despre experiențe ce îți rămân pe veci în suflet și-n cap, te fac să te simți viu.

Pentru mine, Tunelul Dragostei nu înseamnă lumină diafană printre frunze, soare și plimbări romantice pe vechea cale ferată. Tunelul Dragostei e noapte, cu fulgere ce te orbesc, câini ce nu te rup în bucăți dacă te simt că ai suflet bun, oameni speriați, agresivi și prietenoși, rătăciri în jocul flăcărilor. Tunelul Dragostei înseamnă să fii martor la întâlnirea a patru furtuni fix deasupra capului tău, să închizi ochii, să asculți cum se dezlănțuie o lume aproape arhaică. Să vezi cu ochii închiși cum totul devine roșu aprins. 

Iar dimineața, când toate s-au liniștit, să pornești la plimbare pe calea ferată. Prin Tunelul Dragostei. Care e o iluzie, una frumoasă. Întocmai ca dragostea, de multe ori. Vei privi în față, în spate. Vei alege direcția: acolo pare să fie tunelul. Ajungi acolo și ți se pare că, de fapt, e mai în față, să mai mergi o vreme. Tunelul Dragostei nu-i niciodată acolo unde ești tu, te cheamă insistent să îți continui drumul. E mai în față, dacă mai mergi încă 50 de metri, acolo e. Și tot așa. O iluzie…

tunelul-dragostei-si-castelul-din-carpati-1

Va urma:
Castelul din Carpați


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9Liliacul măgurean și trei scântei.

M-am cățărat pe stânci, prin chei | Mari realizări în 2016

Standard
M-am cățărat pe stânci, prin chei | Mari realizări în 2016

„Tot în sus”, zice Gabi și pare că se amuză de anxietățile noastre și genunchii tremurați. E cel mai scurt și eficient instructaj de învingere a fricii. Ce trebuie să fac, cum, când, unde? Tot în sus. Uneori răspunsurile pe care le cauți sunt simple, oricât ai vrea tu să le despici în patru mii de bucăți.

N-aș zice că mi-a fost frică. Îmi doream tare mult să mă cocoț pe-o stâncă, îmi doream asta de ani de zile! Eram chiar entuziasmată. Însă îmi tremurau picioarele, așteptându-mi rândul, cu hamul pus deja și papucii încălțați. Așteptarea a fost mai palpitantă decât așteptarea zborului cu parapanta, deși am avut și atunci emoții înainte de a ne ridica înspre cer.

Poate pentru că, pe lângă regula clară cum că tot în sus, mai trebuie să știi și că te bazezi în urcuș pe picioarele tale. Nu te legeni în mâini ca Tarzan, ci urci pe stâncă folosindu-te de picioare. Și cum să te bazezi pe ele când îți tremură vizibil și nici n-ai făcut primul pas? 🙂

catarat

Dacă aș putea, aș da din experiența cățăratului pe stânci fiecărei persoane care n-a mai simțit de ceva timp că trăiește cu adevărat. E adrenalină, da. Dar e mai ales satisfacția că ți-ai depășit frica aceea atât de instinctivă, de fiziologică, vocea care îți urla în cap să stai cuminte în banca ta și te trăgea insistent înapoi. Satisfacția că ai făcut acel prim pas. Picioarele se opresc apoi din tremurat. Dacă e ceva ce mă tot învață propriul corp, e faptul că oamenii se pot adapta incredibil de repede la tot felul de situații dificile. Odată ce ai făcut primul pas, creierul se resemnează instant și zice ok, deci chiar facem asta. Iar picioarele te ascultă, te susțin, te urcă tot mai sus, și mai sus.

Și cumva, cred că e valabil pentru orice ai face în viață. Dar pentru acele lucruri pe care le chiar faci, în urma unei decizii conștiente și voluntare. Dacă ai luat decizia, doar treci la acțiune, fă primul pas și continuă să mergi. Nu mai sta la taclale cu frici instinctive, cu vocea neîncrederii și nesiguranței din capul tău. E și asta o lecție de învățat într-o viață de om: să chiar treci la acțiune. De multe ori, ne blocăm în pregătiri, analize și sinteze, comparații și cântărit de argumente pro și contra. Până într-acolo încât nu mai facem, de fapt, nimic. Ni se întâmplă chestii în viață, dar nu facem noi să se întâmple.

Îți dă atât de multă putere interioară un astfel de moment, în care tu iei o decizie și treci la acțiune. Îmi place adrenalina, da. Pentru că mă ancorează 100% în clipă. Acele câteva minute în care m-am cățărat pe stânci au fost trăite 100%. Sunt acolo, trăiesc la timpul prezent. În acele câteva clipe, viața-i atât de clară. Atât de… multă! Dar e mai mult decât adrenalină. E satisfacția că ți-ai lărgit paleta experiențelor fizice, psihice, emoționale, împotriva obstacolelor interioare.

Da, deși mă entuziasma ideea, mi-au tremurat picioarele ca naiba (+ palpitații, transpirații și toată gama de trăiri anxioase). Am depășit momentul și am urcat. Acolo sus, pentru câteva secunde, înainte de a coborî, acolo e fericire. E liniște interioară, e claritate, e împlinire.

Cred că voiam să împart cu alții bucuria acelui moment, adrenalina, entuziasmul. Văd prea mulți oameni în jurul meu care nu se pot bucura de viață, nu știu cum să o facă, se simt blocați și neîmpliniți. Eu îmi iau fericiri din astfel de experiențe și altele aparent nesemnificative, însă nu e vorba de cățărat în sine. La fel cum nu-i vorba de a face origami (cu două mâini stângi) sau puzzle-uri de mii de piese, nu-i vorba nici de a-ți pune patinele și a-ți da drumul pe gheață, nici de a sta o jumătate de oră cu un copil mic în brațe răsfoind o carte cu povești.

E vorba de a decide ce vrei să faci și a lua inițiativa. Să faci să se întâmple, în loc să ți se întâmple. Oricât de nesemnificativ, în aparență, ar fi acel lucru, sau dimpotrivă, oricât de dificil de îndeplinit ar părea.

cățărat pe stânci

 

Am melci, nu-s de mâncat | Mari realizări în 2016

Standard

Am melci 🙂 Iar pentru a clarifica rapid: nu, nu sunt de mâncat. Sunt animale de companie și reprezintă una dintre marile mele realizări în 2016.

Am melci

Sună pretențios și sunt puțin amuzată de mărturisirea de față, însă creaturicile astea lente, ce-și alunecă intențiile prin viață, chiar înseamnă mult pentru mine.

Povestea e simplă și începe într-o grădină cu pământ sănătos, buruieni până peste cap și melci din belșug. Tocmai plantasem niște copaci (va fi o mare realizare a anului 2017, în funcție de cum trece iarna peste ei) și nu știu, stăteam. Cred că îmi așteptam rândul la săpat locul pentru un cireș. Era imposibil să nu-i vezi. Oriunde întorceai privirile vedeai melci. Mai mari, mai mici. Mi-a atras atenția un melc mic, apoi încă unul, i-am așezat pe amândoi pe banca pe care stăteam și eu.

Stând acolo, am început să-i chiar urmăresc. Și acum, ca și atunci, rămân fascinată de efectul calmant pe care îl are asupra mea activitatea asta. Dacă te oprești din agitația interioară și exterioară și îi chiar privești, începi să simți lumea în ritmul lor… Și e liniște în lumea melcilor. Nu am reușit să îmi fac o rutină din a medita, dar cred că acestea sunt momentele pure de meditație pentru mine. Privind melcii și… atât.

La început, au fost doar doi, apoi patru, apoi șapte. Acum hibernează și doar vreo 4 dintre ei mai mișună activi prin terariu, sper să îi văd și pe ceilalți la primăvară (s-au ascuns în pământ). Îi am din aprilie, deci avem o relație de lungă durată 🙂

Melcii mei sunt ca niște plante. Trebuie udați zilnic, pământul să fie mereu umed. Mai trebuie și hrăniți, dar le dau cam ce mănânc și eu, deci nu e mare filozofie (mere, ciuperci, salată, banane, roșii, morcovi, etc). Pe cât de fragili mi se par, pe atât de bine adaptați. Mereu mă întrebam unde dispar melcii și de unde apar ei brusc așa după ploaie? Aparent, pe timpul iernii se ascund în pământ sau urcă pe vreun trunchi de copac, își creează o crustă solidă la intrarea în cochilie și dorm liniștiți. La fel se întâmplă și pe vreme secetoasă. Și uite-așa pot trăi câțiva ani buni. Dacă nu cumva sunt călcați de vreun întârziat în drum spre serviciu 🙂

Îmi sunt dragi pentru că te pot învăța o lecție frumoasă. A învățat-o inclusiv mama, care a fost nevoită să mi-i îngrijească vreo 2 săptămâni cât am plecat în lume, și pe care o oripila ideea inițial. În momentul în care începi să interacționezi sincer și direct cu o altă ființă, abia atunci, începi să o percepi cu adevărat ca pe o ființă vie și nu ca pe ceva „chestie” față de care ai tot felul de prejudecăți sau de care ți-e teamă / scârbă etc.

Îmi dau seama foarte bine că majoritatea oamenilor sunt dezgustați de ideea unui melc pe post de animal de companie. Știu și că sunt ciudată și… nah, asta e. Dezgustul față de o altă ființă își are rădăcini, cred, și într-o lipsă de înțelegere a acesteia, la modul real.

Creaturicile mele interacționează – ele între ele, apoi cu tine, cu lumea. Sunt curioase, își întind ochișorii să vadă ce-i cu degetul ăla uman apărut la orizont, îți ronțăie din palmă – la propriu, căci au vreo 14.000 de dinți (din seria „Știai că?” 😀 ), le place să le faci duș în chiuvetă, iar dacă e liniște deplină, îi poți auzi cum ronțăie din legume / fructe 🙂

Motivul pentru care nu am un câine e faptul că sunt prea haotică. Mi-e teamă că nu sunt suficient de responsabilă, că stilul meu de viață nu e tocmai stabil, că nu ajung zilnic pe-acasă, nu pentru suficient de mult timp. Viața unei alte ființe e o responsabilitate imensă, așa mi se pare.

Melcii sunt micuți și liniștiți. Mă calmează și îmi amintesc zilnic că ar fi cazul să încetinesc, să îmi domolesc ritmul. E o responsabilitate mică, dar e. Și e satisfăcător să ajung acasă, să mă așez lângă ei, să-i ud, să-i aștept să iasă încet din cochilie, să le urmăresc traseele și mișcările lente și armonioase 🙂

 

Dezamăgiri și inerții decembriste

Standard

Încă nu m-a părăsit starea de dezamăgire post-alegeri. Nu-mi amintesc să fi scris nici măcar o dată pe teme politice în ultimii 7 ani, deci e clar că sunt chiar dezamăgită. Nu de rezultate, deși mă fac și alea să respir greu. Sunt dezamăgită de voi toți ăia care nu ați mers la vot. De voi ăia tineri, cu vârste între 18 și, să zicem, 40 de ani, care nu v-ați sinchisit să vă exercitați un drept. Era al vostru, indiferent ce-ar fi însemnat el, trandafiri roșii sau altceva. Sunt dezamăgită de voi ăia care vă băgați picioarele în el vot, că oricum nu schimbă nimic. Evident că nu schimbă nimic, din moment ce, în fapt, voi ăștia pasivi sunteți majoritari. Sunt dezamăgită că ați luat decizia să nu votați, deci să-i lăsați pe alții să vă decidă viitorul. E călduț și confortabil să decidă mămica pentru voi, nu? Nici nu știu dacă tristețea-i mai mare decât dezamăgirea. Pentru că-i trist să avem tineri cărora le lipsește dorința de a-și lua soarta în propriile mâini. Vă lipsește puterea de a lua decizii asumate, oricare ar fi ele. E foarte trist. Așa moare o societate, care oricum abia începea să respire, să trăiască. Sunt dezamăgită de toți restul care n-au avut timp, le-a fost lene, au uitat, au făcut curățenia de primăvară, au dormit în papuci toată ziua. Sau nici măcar n-au știu că. Să nu vă mai aud că vă plângeți în următorii 4 ani de societatea în care trăim. N-ați fost în stare sau nu ați vrut să puneți osul la treabă nici măcar 30 de minute.

În cele din urmă, sunt dezamăgită de mine. Chiar discutam cu Tarfin duminică… În mica noastră lume virtuală, pe rețelele de socializare online, dar și în micul nostru univers format din cunoștințe și prieteni, trăim ca într-o bulă minunată. Cumva, aveam impresia că uite, mentalitățile încep să se schimbe, uite, tinerii sunt implicați și încep să își dezvolte spiritul civic, uite, oamenii încep să își dorească o societate sănătoasă și funcțională, nu una în care dăm mită, șpagă și ne furăm unii altora căciula. Eram cumva dezamăgită de toți tinerii ăia care au fost pe la proteste, dar n-au mers la vot. De toți care abordează pe Facebook tot felul de subiecte sociale sau își dau check-in și pun hashtag pe la diverse campanii și strângeri de semnături, etc. De fapt, cred că majoritatea ălora chiar au mers la vot și cred că mentalitățile pe care le-am observat eu chiar începeau să se schimbe. Însă tindem să ne înconjurăm de oameni care ne plac, de oameni în care ne regăsim cumva sau pe care îi admirăm. Poate 70% dintre postările care îmi apar în newsfeed pe Facebook sunt chestii ok, dar asta pentru ca am știut să îmi filtrez bine rețeaua asta și informațiile și persoanele care să îmi apară în newsfeed. Mi-am făcut propria bulă de oameni frumoși, oameni vii care mișcă, oameni care trăiesc și care au inițiativă, oameni care își asumă deciziile pe care le iau. Din păcate, realitatea generală / majoritară e alta.

Și sunt dezamăgită de mine că am ajuns în situația de a fi dezamăgită.

15380632_1336888409677913_7809035576861400081_n

Ilustrație: Elemér Könczey

Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată [Adventureee, ziua 3]

Standard
Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată [Adventureee, ziua 3]
Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu)

Ziua 8: Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.

Ziua începea lent. Ce rapid te poți familiariza cu unele locuri. Aseară veneam înspre „poienița noastră”. Am râs, dar o simțeam ca fiind, într-un fel, chiar a noastră. Până și pisicile s-au obișnuit cu noi acolo și aveau chef de joacă. Privind fotografia, zâmbesc. Corturile par a fi un magnet pentru animăluțe. Însă nu bănuiam atunci că vor fi atractive, peste câteva zile, și pentru animale de mari dimensiuni…

dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată

Cumva tematic, fără știrea noastră, era ziua în care ne-am abandonat unor căi primitive. Ne-am încăpățânat unii și bosumflat alții, fiecare după creierașul lui. A trebuit să trecem pe la zimbri, dinozauri, vulcani, biserici dubioase și cetăți distruse pentru a ne alinia eu-rile 🙂

Drumul spre Rezervația de Zimbri din Hațeg te poartă printr-o pădure. E drum bun pentru gânduri matinale, la amiază. Mai văzusem zimbri în Neamț, la Rezervația de Zimbri Dragoș-Vodă, în urmă cu vreo câțiva ani. Nu erau așadar vreo chestie inedită, însă eram curioasă oricum. I-am admirat întâi de la distanță, pentru a ne reflecta în ochii lor apoi, îndeaproape. Ce ochi… Greu de explicat, dar zimbrii îți dau senzația asta, că sunt vechi de când lumea. Că știu multe, dar că vor rămâne muți pe vecie.

Mergem mai departe în timp și mai departe pe drum. Pe măsură ce înaintăm pe drum, ne îndepărtăm în timp… Și iată-un dinozaur dincolo de-un gard. Frână, oprește-aici, am ajuns! dinozauri-zimbri-si-o-biserica-ciudata-densus-16

Ca orice musafiri de treabă, ignorăm câinele și ne agățăm de piciorul dinozaurului. Căsuța e un fel de muzeu, iar ghidul e amabil și ne explică una-alta. Schelete și fosile ce poartă cu ele trecerea timpului, iar în camera alăturată o lume a fluturilor…

(later edit: Ne aflam la Centrul de Știință și Artă din satul Berthelot. Dinozaurul din fotografie este o reproducere la dimensiuni naturale a Magyarosaurus dacus.)

De-aici ne îndreptăm către biserica din Densuș. Cam cea mai ciudată și non-biserică biserică pe care am văzut-o vreodată. Un amestec de cetate romană și lăcaș de cult ortodox. Din punct de vedere arhitectural, rezultatul mă amuză și îmi gâdilă neuronii. Din punct de vedere istoric și cultural, faină treabă au făcut oamenii luând pietre de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana pentru a-și reconstrui biserica din sat (sunt ironică!). Din punct de vedere spiritual, să nu te scârbești că de îndată ce faci doi pași în interior, ți se vinde ceva.

De la biserică, mergem spre capătul satului Densuș, în speranța că vom găsi Căsuța Vulcanilor. Locul face parte din Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului. E fabulos ce-au reușit să facă oamenii ăștia în zona Hațegului, cu ajutorul voluntarilor și cu multă voință. Din păcate, încă se luptă cu unele mentalități și cu lipsa unei educații adecvate a celor care ar trebui să fie primii care înțeleg valoarea locurilor în care trăiesc. Și nu, nu-s ciobanii de vină. E o întreagă societate care nu-și învață copiii despre valoarea geologică, istorică, turistică sau culturală a spațiului în care își duc existența.

Am așteptat să treacă turma de oi pentru a porni într-o călătorie în timp.

dinozauri-zimbri-si-o-biserica-ciudata-densus-12

Felicitări celor care se ocupă de proiect și de parc. E grozav că măcar unii înțeleg cât de mult contează să știi cum să spui povestea…

Căsuța Vulcanilor este o casă ecologică, făcută din cob (paie, pământ galben și apă), a primit și numeroase distincții. În jurul casei, e Livada Senzorială, un spațiu de educație nonformală și de apropiere de natură cu ajutorul simțurilor.

dinozauri-zimbri-si-o-biserica-ciudata-densus-6

Dacă ajungeți prin Hațeg, dați o fugă până în Densuș, aveți ce vedea 🙂

dinozauri-zimbri-si-o-biserica-ciudata-densus-1

dinozauri-zimbri-si-o-biserica-ciudata-densus-19

dinozauri-zimbri-si-o-biserica-ciudata-densus-23

Următoarea oprire a fost la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Dezamăgitor, parcă. Poate sunt mai conectată la strămoșii mei daci, cine știe. Cert e că Sarmizegetusa Regia, deși am vizitat-o ca într-un maraton, am simțit-o vie. Un loc de sine stătător, cu rădăcini în dealurile și munții din jur. Pe când Ulpia Traiana nu-mi spunea nimic.

dinozauri-zimbri-si-o-biserica-ciudata-densus-22

Am mâncat aici și am început să ne lămurim direcția…

Ne îndreptam înspre un loc iluzoriu, urma să parcurgem încă 50 km doar pentru a ne campa acolo. Soarele era dus de-o vreme, așa că am pornit spre Oțelu Roșu. Urma să ne plimbăm prin Tunelul Dragostei…

dinozauri-zimbri-si-o-biserica-ciudata-densus-21

 

Câte cărăm degeaba cu noi

Standard
Câte cărăm degeaba cu noi

Dacă nu stai în chirie și nu te muți din când în când, poate-i mai greu să realizezi câte rahaturi cari după tine prin viață. Obiecte peste obiecte. După vasta experiență acumulată în ultimul an în domeniul aruncatului fără milă de lucruri, sunt convinsă că oamenii se lasă efectiv sufocați de obiecte și de responsabilitatea asumată în ceea ce le privește.

E a treia sau a patra oară în ultimele 10 luni când fac ordine prin casă și renunț la obiecte (haine, cărți, bibelouri, bijuterii, veselă, cutii de papuci, aparatură, cabluri, pantofi, din nou haine, un mare ETC). E a treia oară și ÎNCĂ mai găsesc. Incredibil. Am din nou două plase mari de obiecte care așteaptă să își găsească un alt stăpân.

Nu pot explica suficient de bine cât de eliberată mă simt.

De toate hainele alea încărcate de amintiri și emoții. De toate hainele care nu îmi vin și nu mi se potrivesc, deși îmi plac. De toate hainele pe care nu le port, pentru care mi-am zis că poate mai slăbesc puțin (să fim serioși, ce motivație de 2 lei mai e și asta? în ce lume paralelă voi slăbi eu vreodată pentru o haină??). Eliberată de toate hainele primite de la cineva, păstrate din respect sau din cauza unor atașări emoționale care îmi sabotează starea de bine. De toate hainele care-s acolo în dulap doar pentru că-s acolo și rămân acolo din inerție. De toate hainele fabricate de renumita firmă „Poate le voi purta într-o zi”.

Eliberată de toate cărțile pe care le-am citit și nu mi-au plăcut sau chiar m-au enervat. De toate cărțile primite cadou, fără nici o legătură cu interesele sau preferințele mele. De toate cărțile care nici nu știu cum au ajuns la mine în bibliotecă, pe care nu le-am citit și nici nu intenționez să le citesc vreodată. De toate cărțile pe care „le voi citi într-o zi”, dar de care știu bine că, de fapt, nu mă voi atinge.

Eliberată de toate bibelourile și obiectele decorative primite cadou de la oameni dragi sau care mi-au fost cândva dragi. Le mulțumesc din suflet, cândva obiectele astea m-au făcut fericită. Acum e momentul să aducă zâmbete unei alte persoane. Și e ok, asta era intenția unui cadou, nu? Să îmi provoace bucurie. Iar bucuria mea azi constă în a oferi obiectele acestea unei persoane care să se bucure sincer de ele.

Eliberată de toate farfuriile, paharele, furculițele, cuțitele, oalele, tigăile, castroanele, bolurile, tăvile, tigăile, cănile... CRRHRHRHR … care depășesc cu mult prea mult numărul de persoane efective din casa asta. Iar eu sunt o persoană. UNA.

Eliberată de toate aparatele inutile a căror funcționalitate și utilitate stă sub semnul întrebării. Ceasuri fără baterii (aha, le tot schimb de vreo 5 ani, uite-atât de important e ceasul ăla pentru mine), căști care nu mai funcționează, lanterne cu beculeț albastru care abia luminează la juma’ de metru, bucăți din ceva aparate (??), baterii, cabluri a căror funcție nu o pot stabili cu exactitate, încă ceva bucăți din ceva. Eliberată de toate nimicurile tehnologice.

Eliberată de toate produsele de igienă, îngrijire și make-up care nu mă încântă și le tot amân folosirea. N-am nevoie de n-șpe mii de feluri din fiecare chestie. Oricum folosesc doar produsul care îmi place, restul stau de decor.

Unde încap atâtea obiecte în viețile noastre, serios?

Nevoia asta de a strânge, de a aduna în jurul nostru obiecte… În loc să ne înconjurăm cu oameni și să ne bucurăm de simplitatea vieții. Am învățat, GREU, că obiectele au fix valoarea pe care le-o oferim noi. Atât.

La fel ca și în relațiile cu oamenii, e ok să le eliberezi, pentru a te elibera. Nimic nu-i etern. Odată ce accepți că așa cum rolul unui om în viața ta s-a încheiat și asta e ok, poți să accepți și că rolul și funcția unui obiect s-a încheiat. Și e ok. Dă-l mai departe, trimite-l în lume. Lasă pe altcineva să zâmbească și să se bucure de el, dacă tu nu te mai bucuri sau nici măcar nu te-ai bucurat vreodată.

Cărăm după noi nu doar obiectele, ci și valoarea pe care le-o dăm. Ne sufocăm spațiul exterior și interior cărând după noi toate lucrurile astea. Viața-i mult mai dinamică și atât de frumoasă când îți faci loc, la propriu și la figurat, pentru a primi noi experiențe!

Eu chiar țin la amintiri, mi-am numit blogul Mnemosyne, de altfel. Dar amintirile nu mă definesc ca persoană. Iar amintirile, contrar la ce simți tu, nu zac în obiectul ăla ascuns într-un colț de dulap de care-ți amintești o dată pe an, poate. Zac în tine. Tu alegi unde îți așezi amintirile și cum îți scrii și rescrii istoria personală.

Toate obiectele de care m-am eliberat în ultimele luni au fost cândva importante pentru mine. Foarte importante. Cu prima tentativă de a mă scăpa de ele, mi s-a rupt sufletul.

Dar pur și simplu acum nu mai sunt importante, le-am înlocuit cu altele care-mi sunt dragi mie – acum, Iuliei de azi. Și e ok.

La fel cum e ok să (te) eliberezi și (de) oameni, atunci când e momentul. Doar fă-o. Fără resentimente și păreri de rău, fără jigniri sau reîntoarceri inutile. Uneori, viața-i mai simplă decât credem noi că e.

Cum să devii călător în România (pe bani puțini)

Standard
Cum să devii călător în România (pe bani puțini)

Momente de fericire autentică am când îmi hrănesc nevoia de explorare, de aventură, când trăiesc experiențe noi și curiozitatea îmi devine aproape palpabilă. Poate de-asta îmi place să mă plimb: mă provoacă să trăiesc la timpul prezent, căci fiecare pas pare a fi primul.

Mi-am dorit de mulți ani să îi ajut pe oameni să iasă din rutina lor cotidiană și să exploreze lumea în care trăiesc. Căci e minunată! În Cluj, am reușit să fac asta datorită jobului pe care îl am. Excursiile pe care le organizam în urmă cu un an – doi au reușit să le trezească și altora spiritul de aventură. Oamenii au înțeles că poți să călătorești și să vezi toate locurile deosebite din țara noastră, dacă vrei pe bune. Și nici măcar nu-i nevoie să ai o situație financiară extraordinară. Odată ce înțelegi că se poate să devii călător în România, fie că apelezi la asociații care organizează diverse evenimente speciale în regiunea ta, fie că ești mai independent și vrei să o faci pe cont propriu, ți se deschide, de fapt, o întreagă lume.

cum să devii călător în românia turist bani

De când îmi împopoțonez profilul din rețelele sociale cu fotografii din plimbările pe care le fac + de când îmi transform în mod natural blogul într-un fel de jurnal de călătorie (alt subiect, altă poveste), mă întreabă oamenii cum reușesc să ajung în „toate locurile alea frumoase”. Nu am răspuns la modul serios la întrebare căci mă gândeam să detaliez și să mai dau și altora microbul ăsta. Încerc să conturez acum niște idei.

Ideea nr. 1: Călător, nu turist. 

Diferența-i strict conceptuală și bla-bla. Pe scurt: am alt mindset când vine vorba de plimbări prin țară și asta-i gândirea care m-a ajutat să descopăr cele mai inedite și mai deosebite locuri. Vorbim despre cuvinte: nu voi putea să vă recomand destinații, ci plimbări, drumeții sau trasee. Cum să explic? Când vreau să merg undeva, nu mă gândesc niciodată la destinație, ci la drum. Care este traseul și ce se află pe-acolo? Dacă e după mine, o plimbare nu presupune să mergi din punctul A în punctul B și înapoi. Ci să faci un A » B » C » D » E ……. » A. Un circuit.

Aș insista încă vreo 5 pagini pe ideea asta, în speranța că cineva înțelege cât de mult îți schimbă perspectiva 🙂 Că este un clișeu, de acord. Nu destinația contează, ci călătoria, parcă așa era. Contează să ajungi unde vrei să ajungi, dar să înțelegi că nici un obiectiv turistic în sine nu-i musai să fie destinație finală. Căci până acolo, sunt zeci și sute de alte comori aflate-n drum, și drumul nu trebuie neapărat să fie același și la întoarcere 🙂

Ideea 2: Intră pe Google Maps și folosește funcția de ZOOM IN ( „ + ” )

Deci aș iubi internetul și doar pentru faptul ăsta aparent banal: hartă dinamică. Ok, am stabilit că facem un traseu (fie că unul de o zi, de două zile sau de două săptămâni). Următorul pas e să-mi iau laptopul în brațe, să deschid Google Maps și să explorez traseul.

Nu pot să insist suficient: dați zoom in pe hărți, astfel încât să vedeți fiecare localitate prin care treceți. La nivelul acesta, se vor afișa și obiective turistice: cetăți, rezervații naturale, muzee ciudate – toate locurile simpatice din țară de care nu prea auzi niciunde. Acesta e doar primul nivel de adâncime.

Nivelul 2 e pentru curajoși și avansați: căutați pe Google localitățile respective. Am descoperit multe locuri care nu sunt marcate pe Google Maps în nici un fel, însă apar ca informație scurtă (poate maxim câteva cuvinte) pe Wikipedia sau pe site-ul oficial al comunei în administrația căreia se află respectivul obiectiv turistic / istoric / cultural / natural etc. Atenție: nu citiți de-acasă toată istoria obiectivului turistic, nici nu căutați toate fotografiile posibile și imposibile. Vă interesează să știți că în localitatea X, dacă te oprești în curba de după pod și o iei pe drumul paralel cu firul de apă, poți să ajungi la obiectivul turistic Y. Ce găsești acolo rămâne să fie surpriză. Eu îmi printez informațiile găsite, fără a le citi acasă, căci le citesc de obicei pe drum 🙂 Îmi fac auto-ghidaj turistic.

Paranteză falsă: Știu că ideea 2 intră în contradicție cu ideile voastre de spontaneitate și hoinăreală la întâmplare. E o alegere pe care o fac și eu de fiecare dată: vreau să hoinăresc 2000 km la întâmplare sau să explorez TOT ce-i de explorat în ăia 2000 km? Deci vrei doar să mergi și să ajungi undeva sau să explorezi și să vezi tot ce-i de văzut într-o zonă? Din momentul în care mi-am dat seama cât de multe comori mici și ascunse are țara asta, nu mai pot să merg așa la drum întins doar pentru a ajunge într-un oarecare loc – știind că pe drum sunt atâtea locuri frumoase pe care tocmai le ratez și pe care poate nu voi mai avea ocazia niciodată să le văd. Pentru că, să fim serioși, chiar 300 km nu o să merg doar pentru un turn de biserică fortificată de Ev Mediu, dar aș merge pentru turn și pentru rezervația naturală aflată la mică distanță și pentru cetatea medievală de mai la sud, etc. Însă acestea nu se află sub nasul tău, la drumul mare, nici nu sunt marcate corespunzător. Așa că am renunțat la hoinăreală la întâmplare și am ales hoinăreala în cunoștință de cauză, dacă are sens. 

Ideea 3: Timpul și distanța.ro 

Adevărul e că eu stau cu 3 chestii deschise: distanta.ro , Google Maps și Google/Wikipedia. Și înaintez virtual pe traseu cu toate trei deodată. Dacă e doar 1 zi, e simplu. Dacă e vorba de mai multe zile și nu vrei să te prindă noaptea pe munte, nepregătit, e poate mai complicat. Ca idee, toate aproximările de timp se fac întotdeauna în sus. Dacă zice acolo că drumul durează 3h20min, ia în calcul 4 ore. Se mai iau în calcul opririle pentru mers la toaletă, pentru luat masa în vreun restaurant fancy la margine de pădure, etc.

Ideea 4: Alte amănunte gen unde ne cazăm și ce mâncăm 

De cele mai multe ori, optez pentru pus de acasă ce se poate pune. Dar iau în calcul și mese sănătoase la pensiuni sau restaurante. Pentru cazare, anul acesta am testat cortul în tot felul de locuri și circumstanțe atipice. Funcționează 😛 Pentru vacanțe mai lungi, combinația de cort + cazări de câte o noapte, două, trei la pensiuni e ideală. Te bucuri de avantaje diferite, echilibrezi confortul cu libertatea.

Ideea 5: Dacă se poate, alternează 4 roți cu 2 picioare

cum să devii călător în românia turist bani

În ultimul an, VVV-ul lui Tarfin ne-a plimbat pe toate drumurile și pseudo-drumurile. Înainte de cele 4 roți simpatice, în urmă cu un an – doi, vă spuneam că organizam excursii și drumeții. Mergeam cu autocare de 50 de locuri, dar și cu microbuze de 20 sau mai mici. Și mai înainte de asta, eram la curent cu programul autobuzelor ce circulau la nivel regional, iar ca alternativă există și trenul, deși nu am devenit chiar foarte familiară cu mersul trenurilor (în mod ironic, căci locuiesc lângă calea ferată 😀 ). Alternativa și provocarea supremă pentru mine, în momentul de față, e bicicleta (și alte variante cu 2 roți).

Dintre toate, recomand totuși călduros să vă faceți rost de o mașină. Într-o mașină încap 5 oameni, costurile de transport se împart la 5, e chiar ok. Dar mai ales aveți libertatea de a opri oricând vreți, spontan sau planificat. Vă puteți pune mâncarea cu voi, arcul și săgețile, corturile, un Dix it, etc. Puteți chiar plăti pentru serviciile cuiva, să vă transporte. Dacă sunteți grup mai mare și nu aveți nicicum de niciunde mașini, să luați în calcul că puteți închiria un microbuz cu șofer de la firme de transport. Dacă se ocupă toate locurile, costurile sunt mai mici decât ai crede. Evident, e greu să sincronizezi un grup de prieteni și există riscul să rămâi cu locuri goale și nah, de plătit va trebui să plătești. Dar se pot evita situații de genul cu multe insistențe și tehnici îmbunătățite de motivat oamenii să iasă din casă 🙂

Idei finale: Nu știu dacă am acoperit tot ce era de acoperit, dar sper să fie de folos.

Aaa: Aproape am uitat. În Cluj, de exemplu, există ghizi sau firme care organizează drumeții de 1 zi – 2 zile, la prețuri decente. Adică 100 lei / lună (traseu de o zi) cred că orice omuleț cu dor insuportabil de ducă își „permite” sau se străduie să-și permită. E vorba de priorități și în ce anume alegi să investești, cred.

Cam atât. Dacă am uitat ceva, dați-mi de știre 🙂

cum să devii călător în românia turist bani

 

Aici, aici.

Standard

hei, 

nu ți-am mai scris de mult timp. Apreciez tot mai mult că știi să-mi fii prieten. Că îmi suporți ciudățeniile și ești mereu aici. Aici, aici. Lângă mine, sufletește. Nu acolo unde crezi tu  că înseamnă să fii sau unde ai tu chef să înțelegi că e aici ăăăă. Înțelegi. Ai învățat ce înseamnă aici pentru mine, și ești. În modul tău dubios de a fi, dar ești. 

Ai amenințat de mii de ori că pleci, dar adevărul e că ești singurul om constant din viața asta a mea. N-ai idee cât de liniștitor e gândul că în toată efemeritatea lucrurilor, există ceva constant pentru mine. Și că-i așa indiferent de. 

Ești departe, dar mereu aici. Uneori chiar ai plecat, așa, ca reacție de moment. Uneori, momentul ăla a durat și juma’ de an, uneori și patru ani (nu te iert, hihi! ). Dar mereu când îți zic neața îmi dau seama că erai tot aici. Nu știu niciodată să-ți zic ceva nou, ce am mai făcut în ultima vreme. Parcă știi. Sau vei ști. Sau ai știut. Nu știu. 

Nu aveam neapărat nevoie să rup alte prietenii pentru a te aprecia. Dar cumva, prin comparație, îmi sare în ochi cât îmi ești de aproape. 

cu drag,
copilu

Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Adventureee, ziua 2)

Standard
Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Adventureee, ziua 2)

Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Costești (corturi) -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi. 
Ziua 8: Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.

Dacă aveam niște limite, mi le-am depășit în căutarea vechilor cetăți dacice din Munții Orăștiei.

Sunt zile care îți rămân în suflet pentru frumusețea unor clipe, pentru lipsa de griji și conectarea cu oameni dragi. Mai sunt și zile grele și urâte. Ziua 2 a fost o zi atât de frumoasă, atât de grea, atât de frumoasă! Din categoria zilelor frumos de grele, care te învață să îți depășești limitele.

Lăsăm corturile în paza pisicilor și pornim spre prima cetate: Cetățuia Costești. E una dintre cele șase cetăți dacice din Munții Orăștiei incluse în patrimoniul mondial UNESCO. Spre Cetățuie, drumul e prietenos cu turistul nepregătit. Poți urca pe patru roți, până la un punct, până vezi pe dreapta o poieniță cu efect fish-eye natural 🙂 (aș recomanda înainte de a ajunge aici, într-o curbă rotundă și frumoasă).

1-1

De acolo, o foarte scurtă plimbare și iată-te în vechea reședință a regilor geto-daci. Cetatea Costești – Cetățuie, al cărei vechi nume nu se mai știe, avea rol de a apăra drumul spre Sarmi, a fost distrusă în anul 106 și nu a mai fost niciodată reconstruită. Din cetate, au rămas ziduri, trepte, rămășițe de turnuri, urmele unor vechi temple.

1-3

Stând cocoțați pe locul unde se întindea vechea cetate, chiar lângă unul dintre turnurile-locuință, auzim în zbor explicațiile unui ghid despre ingeniozitatea alegerii locurilor de construcție a celor șase fortificații dacice. Azi, locuitorii cetății și gazde ireproșabile, ne sunt vietăți și flori curioase.

1-2

1-5

Am mai sta pe-aici o vreme, ne bem cafeaua. Pornim la drum, doar pentru a ne opri în poienița în stil fish eye. Aici ne luăm prânzul. Așa-i când te vrăjesc stelele și îți cântă pădurea -> dimineața se contopește deopotrivă cu miezul nopții, cu miezul zilei.

Înainte de a porni înspre următoarea cetate, scurt rezumat pentru exploratorii de frumos. Drumul de acces spre Costești – Cetățuie începe la o intersecție din Costești, imediat după o poartă susținută de doi daci. Treci podul cu balustrade albastre și cotești la dreapta, pe drumul paralel cu firul apei. Treci în curând pe lângă Jandarmeria Montană. De aici, urmezi traseul fără abatere 🙂 

* * *

Ne părăsim mașina în parcare La Ionică, după ce ronțăim câte ceva. Niște…, cum le zice, nișteee… (aflu eu!). Trecem iar podul, însă de data aceasta nu mai cotim înspre jandarmerie, ci urcăm pe o cărare abruptă, aflată pe stânga drumului. Pentru a ajunge la cetatea Costești – Blidaru, ne vom afunda într-una dintre cele mai minunate păduri.

Virșli, așa le zice!

Urcușul spre Blidaru… nu-i ușor. Și îmi dau seama rapid că nici nu-mi pasă ce-o fi la cetate. Pădurea mă vrăjește cu totul. Aș rătăci prin ea cu zilele, aș îmbrățișa copacii la rând, le-aș asculta poveștile tăcute. Se aud tunete în depărtare, cerul s-a întunecat. Ar trebui să grăbim pasul. Dar stai, numa’ un pic, uite copacul ălaaa. Uite și copacul infinitului. Uite și străjerii cetăților dacice!

2-2

2-3

2-copaci-aaa

2-copaci

Pe când ieșim din pădure, la cetate, începe să plouă. Sau începem noi să simțim ploaia, căci în pădure copacii ne protejau. Ne retragem înspre marginea pădurii, facem un popas sub un copac. Ce savuroase sunt clipele de repaos după un efort fizic serios, când ți se taie respirația de la atâta minunare și atâta urcuș.

Cu ploile și furtunile începeam acum o relație pasională de du-te, vino. Știu ele când ai nevoie de răgaz, când ai nevoie de manifestare. Timp de o jumătate de oră, poate, cerul s-a liniștit, iar noi am explorat în voie ce pare să fi fost cel mai puternic complex fortificat dacic din zonă. E a doua cetate pe care o vizităm, din rândul celor șase cetăți dacice incluse în patrimoniul mondial UNESCO.

Cetatea Costești – Blidaru își ascunde secretele sub movile de pământ și vegetație, între ziduri vechi, sub nori cenușii.

2-1

2-4

Începe din nou să plouă și ne adăpostim o vreme sub copacul imens de lângă cetate, mai furăm câte o fotografie, câte o amintire. Ne gândim că la întoarcere spre Costești sigur ne va prinde o ploaaaie, însă pădurea ne scapă. Abia auzi ploaia în vârf de ramuri, se prelinge printre frunze, pe trunchiuri de copaci, spre pământ. Noi ajungem aproape uscați înapoi la mașină.

Ni se pare că stăm bine cu timpul, așa că mai savurăm o cafea cu pișcoturi pe terasă La Ionică înainte de a porni înspre Sarmizegetusa Regia. Abia aștept! Azi e ziua cetăților dacice. De știam însă ce ne aștepta la Sarmi, n-am mai fi zăbovit liniștiți la cafea.

În cele din urmă, pornim. Urcușul și plimbarea prin pădurea ce ne-a dus la cetatea Costești – Blidaru au avut efect energizant. Iar asta ne-a prins bine odată ajunși în zona Sarmizegetusei Regia. Pare-se că drumul s-a surpat în ziua aia (sau cu o zi înainte? sau cândva zilele alea), iar accesul cu mașina a fost blocat pentru turiști. Cetatea poate fi vizitată, dar trebuie să parcurgi pe jos un drum de 5 km. Drum care devine destul de abrupt pe alocuri 🙂 Și ce?, zicem. Adică, ne-am descurcat prin pădure, spre Blidaru, aici vorbim de drum asfaltat, 5 km nu-i chiar atât de mult. Bine, bine, dar domnul nu vrea să ne lase să urcăm ăia 5 km, așa, pentru binele nostru. E 19:15, iar programul de vizitare se încheie la 20:00.

Pff, sincer, m-am documentat destul de bine înainte de a porni la drum și nu am găsit așa, la primele click-uri, ideea că ar fi un program de vizitare așa strict aici, la cetate. Desigur, privind în retrospectivă, are sens. Dar când îți „planifici” două săptămâni de traseu, de exemplu, e util să găsești astfel de informații cât mai rapid și ușor în vastitatea internetului. Măcar ideea că au program de vizitare, cu ultima intrare stabilită cu juma’ de oră înainte de ora de închidere, pentru a ști la ce să te aștepți… etc. Pentru turiștii ăștia mai sălbatici, ce umblă prin păduri și vizitează cetăți ascunse-n munți, care n-au auzit încă de ore de vizitare și tarif de căscat ochii la ruine 🙂

Altfel, te vezi nevoit să faci muncă de lămurire cu trei oameni, încercând să le explici că n-au cum să parcurgă ăia 5 km urcuș în 15, hai cu indulgență, 30 minute. Cred că domnul a văzut trei oameni cu trei priviri diferite: de revoltă, de disperare și de încăpățânare. Și a zis ok, urcați. Dacă nu vă lasă să intrați, să nu ziceți că nu v-am spus. 

Și am pornit, aproape în fugă.

3-7

3-3

Ironia e că drumul chiar era marcat pentru ceva maraton de alergare, din sută de metri în sută. Iar în poza de mai sus nu îmi aranjam părul, ci încercam să îmi liniștesc pulsațiile din ceafă. Și eram abia la început. N-aș ști de unde am avut resursele fizice și psihice să facem drumul ăla într-un timp atât de scurt. Un Cipri nervos pe ideea de a fi restricționat și limitat în a vizita niște locuri aflate în munți, până la urmă, în inima pădurilor, în tot ce înseamnă prin excelență libertate și lipsă de constrângeri. Un Tarfin tăcut și concentrat pe câte-un pas, pe rând, unul câte unul. Iar eu, nu știu, acolo în mine, într-o luptă strânsă cu durerile alea în ceafă de la efortul fizic și cu o scădere serioasă a glicemiei. Cred că am mers o bucată bună de drum cu negru în fața ochilor și cu brațele amorțite, cu furnicături. No, nu-i de glumă cu hipoglicemia asta. Am ronțăit rapid niște biscuiți și mi-am revenit până la urmă.

Am ajuns pe când ultimii turiști își încheiau vizita. Cred că oamenii au cumva o plăcere sadică în a-și necăji puțin semenii, dacă se află într-o poziție de putere, fie ea și foarte temporară. Teoretic, mai erau câteva minute (5-10 minute) până la ora închiderii. Da, depășisem serios acea „ultimă oră de intrare”, dar nu era musai să zăbovim cu orele la cetate. Voiam doar să o vedem. Am alergat 5 km la deal, mai putem încă puțin pe loc drept 🙂

După câteva bla-bla-uri la poartă, am intrat. Întotdeauna m-am întrebat care o fi aportul de fascinație cauzată de loc în sine, de încărcătura lui istorică („energetică”, fără a lua prea în serios termenul) și cea cauzată de ce-i în mintea noastră, de modul în care ne raportăm noi la astfel de locuri.

3-1

3-9

Aș fi înclinată să cred că noi creăm conexiunea cu locul, noi suntem Observatorul, vedem și interiorizăm energia unui loc. Iar apoi o exprimăm cum putem și o transmitem și altora. Dar nu pot nega forța unor locuri. Unele aparent banale. Dar care pot reduce la tăcere grupuri întregi de oameni. Ți se strecoară pe sub piele și te simți de parcă tocmai traversezi Universul, dincolo de timp și spațiu, stând pe loc. Paradoxuri.

3-8

Cu asta am rămas de la Sarmizegetusa Regia. Datele istorice le poți citi și reciti. Dar clipele alea, câteva zeci de secunde aproape ireale, în care soarele alunecă printre copaci și te scaldă într-o lumină caldă… sunt unice, sunt Prezent continuu.

3a-2

3-4

Ne-a luat mai mult timp să coborâm decât să urcăm. Ne-a luat tot timpul din lume, căci simțeam că îl avem pe tot. Ne-a prins apusul albastru-mov-roz-portocaliu șezând în mijlocul drumului, pe jos, așa, pur și simplu. Întinși pe spate, cu ochii-n cer. Victorioși și lălăind cântece dacice de libertate. Ne-au purtat pașii la trei cetăți într-o zi!

3-6

3a-1

Ne-a prins și luna pe-nserate, pe-același drum, încercând să-i zâmbim printre ramuri de copaci…

3-2

Iar când, în cele din urmă, am ajuns jos, la mașină, ne-a prins întunericul și ceața. Și o foame cruntă! 😀

3-5