Cărți & Luluri: arta măcelăritului, Pink Floyd și ale noastre obiceiuri

Arta macelaritului - Inside Out

Redescopăr, de-o vreme, bucuria de a citi non-ficțiune. Cam de când nu mai pot pune cu ușurință semnul de egalitate între cărțile de non-ficțiune și cele motivaționale, cele din urmă devenind o simplă subcategorie, așezată mai decent pe rafturile din librării. Să fi fost și doar o percepție subiectivă, cine știe, aceea că era plin de autori de succes răsăriți peste noapte gata să-ți injecteze doza zilnică și ineficientă de motivație. Încă sunt destui. Dar și-au pierdut monopolul în non-ficțiune. Și mi-au lăsat spațiu să explorez. Notez aici câteva idei din cinci cărți care mi-au rămas prin cap:

1. Arta măcelăritului, de Lindsey Fitzharris

Să tot fie una dintre cele mai neașteptate experiențe de lectură din ultima perioadă, o carte căreia nu i-aș fi dat prea multe șanse de a mi se strecura în topul preferințelor – cu atât mai mult cu cât n-am nici o treabă cu medicina și chirurgia. Dar iată-mă. O tot laud și recomand în stânga și-n dreapta. Pentru că e pandemie și văd cum nu pricepem ce drum lung și anevoios am avut noi, oamenii, până să dezlegăm tainele corpului uman, măcar un pic, atât cât să nu mai murim dintr-o banală infecție. Și pentru că altfel apreciez acum până și haosul din sistemul medical românesc, știind cât de umilitoare și mizeră era orice mică boală în urmă cu nici două secole.

Arta măcelăritului ne poartă prin spitalele din secolul al XIX-lea, numite atunci popular, nu pe nedrept, „case ale morții”, prin teatrele de operații (nu, nu e metaforă) în care erau puse în scenă sinistrele operații chirurgicale din vremea respectivă. Pacienții care supraviețuiau traumelor din timpul operației, mureau din cauza infecțiilor postoperatorii. Oare de ce nu prea știm mare lucru despre Joseph Lister? Dacă am pus piciorul într-un spital, ar trebui să știm măcar numele celui care a refuzat să accepte moartea pacienților săi ca atare, intuind că se putea totuși face ceva pentru a le asigura mai multe șanse de vindecare după operații.

Subiectul cărții e serios, dar limbajul e cât se poate de accesibil, iar tonul umoristic și sarcastic pe alocuri îndulcește priveliștea sumbră pe care autoarea are bunăvoința (și plăcerea, suspectez) de-a ne-o ilustra. Discuțiile de la clubul de carte publica.files, pornind de la lectura cărții, au fost absolut delicioase. Și un citat:

„Era foarte greu pentru mulți chirurgi aflați la apogeul carierei lor să accepte faptul că în ultimii 15 sau 20 de ani ar fi putut să omoare din neglijență o groază de pacienți, permițând unor creaturi mici și invizibile să infecteze rănile acestora.”

Arta macelaritului - Lindsey Fitzharris

2. Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Aleksievici

„Dacă mă întrebați ce-i aceea fericire, am să vă răspund: să găsești deodată printre morți un om viu…”

Vreme de mai mulți ani, Svetlana Aleksievici a strâns mărturiile femeilor sovietice care au fost pe front în Al Doilea Război Mondial. Iar după ce citești confesiunile acestor femei, toate celelalte povești fictive îndulcite și ușurele, plasate convenabil în perioada războiului (pentru efect lacrimogen), ți se vor părea o glumă proastă. Luând forma unei colecții de amintiri, volumul îți arată o altă față a războiului – a copilelor, căci mai toate erau la vârsta copilăriei și adolescenței, care au plecat pe front voluntar, și nu doar în calitate de surori medicale, ci acolo, în prima linie, luptătoare, geniste, lunetiste, aviatoare.

Mi-a fost greu să îmi interiorizez lumea lor interioară: ce fel de imbolduri le mânau pe aceste fete să caute inclusiv metode de-a păcăli sistemul pentru a li se permite să meargă pe front? Multe dintre ele nici măcar nu aveau vârsta minimă împlinită, își falsificau anul nașterii, mințeau pentru a merge la război. Am înțeles treptat. Pe lângă exaltarea vârstei, le mâna patriotismul, dorința de a-și apăra țara, casa, familia; credeau cu ardoare în idealurile sociale ale vremii, în iubirea de țară. Chiar dacă te-ai identifica acum cu aceste valori, n-ai avea cum să nu simți că oamenii aceia erau plămădiți din altceva, parcă.

Într-un limbaj simplu, încărcat de nostalgie și durere deopotrivă, retrăiești, odată cu ele, Războiul: de la starea euforică (și naivă) inițială, la momentele de pe front, electrizant de clare și de-o simplitate care te șochează, până la pierderea inocenței, la scene apăsătoare și tulburătoare, la neglijența cu care au fost tratate în societatea postbelică – pentru că, nu-i așa, femeile sunt gingașe, niște panseluțe, deci cel mai bine ar fi să uite de război, să zâmbească, să fie vesele, cum le șade bine, să se retragă într-o căsnicie. Poate că, într-adevăr, războiul nu are chip de femeie. Însă îi vezi, citind mărturiile acestor femei, un nou chip.

„Nouă ni se părea că pe pământ va fi de-acum întotdeauna pace, că nimeni n-o să mai vrea niciodată război, că toate proiectilele trebuiau distruse. La ce mai foloseau? Ne săturasem să tot urâm.”

3. Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, de Yuval Noah Harari

Cartea nu prea mai are nevoie de prezentare, așa că arunc doar câteva idei aici:

  • Poate fi o bună introducere și o bună analiză a istoriei omenirii, potrivită pentru cei care habar n-au, dar ar vrea să înțeleagă una-alta, să aibă o privire de ansamblu asupra evoluției Homo Sapiens;
  • Nu e cea mai obiectivă carte din lume și am observat că pe unii îi irită abordarea autorului; atât timp cât îți amintești că citești o perspectivă asupra istoriei, nu un adevăr absolut, s-ar putea să-ți placă (până la urmă, nu asta e cam tot ceea ce putem avea, dacă e să fim onești?);
  • Nu am domesticit noi grâul. El ne-a domesticit pe noi. O idee atât de simplă, atât de puternică – care transcende grâul, bineînțeles.
  • Nimic din lumea biologică nu poate fi „nenatural”. Biologia permite; ne folosim de cultură să interzicem. Îmi lipsea simplitatea acestui argument în viață. “Culture tends to argue that it forbids only that which is unnatural. But from a biological perspective, nothing is unnatural. Whatever is possible is by definition also natural. A truly unnatural behaviour, one that goes against the laws of nature, simply cannot exist, so it would need no prohibition.”
  • E de citit? Da. Mi-a fost greu să-mi mențin entuziasmul pe parcursul întregii cărți? Da. Cred că lipsea o astfel de abordare a istoriei bipezilor care suntem? Da. Și cred că meritul cărții e tocmai faptul că a reușit să atingă o mare masă de oameni, dar și niște coarde sensibile.

4. Atomic Habits, de James Clear

Voiam să citesc Atomic Habits de multă vreme și-mi pare rău că n-am făcut-o atunci când era proaspăt ieșită-n lume. Am ascultat prea multe podcasturi și am văzut prea multe videouri pe Youtube cu idei extrase din carte pentru a putea să mă bucur acum de carte la capacitate maximă. James Clear face o treabă excelentă în a-ți explica știința din spatele formării obiceiurilor; le pune sub microscop, le descompune până la cel mai mic element, te ajută să le reconstruiești.

Fiecare capitol are o puternică dimensiune practică, perfect ancorată în studii, cercetări și ce mai știm despre om, așa. Spunem mereu despre cărțile de dezvoltare personală că au valoare doar dacă aplicăm ce-am citit, dar cred că Atomic Habits e printre puținele despre care pot să afirm și eu treaba asta fără nici o reținere (a se citi: fără să-mi dau ochii peste cap). Aș zice că nici nu are sens să citești până nu te-ai oprit asupra unui obicei (unul singur) la care să te gândești aplicat pe măsură ce înaintezi cu lectura.

M-am plictisit pe alocuri, pe unde-am dat de exemple sau informații pe care le-am mai citit de n ori, însă, doamne, ce m-am bucurat că motivația și voința au fost integrate cum ar trebui în poveste. Voi recomanda cartea oricui bâjbâie să-și clădească un obicei, oricât de mic și banal.

Adevăratul câștig pentru mine a fost mai degrabă că l-am descoperit pe James Clear, am ajuns pe site-ul lui, m-am înscris la 30 Days To Better Habits… și am descărcat un workbook, șabloane și un Excel cu multe, multe exemple practice care vin în completarea cărții.

5. Inside Out. O istorie personală a Pink Floyd, de Nick Mason

Am ascultat pentru prima dată un album Pink Floyd, cap-coadă, prin clasa a VII-a; mi-a schimbat relația cu muzica. Nu mă pot numi „fan”, nu am făcut niciodată pasiuni arzătoare pentru un singur muzician sau o trupă anume. Însă Pink Floyd și-a ocupat și păstrat un loc de cinste în viața mea interioară muzicală. Citind cartea, mă gândeam că sunt oameni care au ascultat mai puțin din muzica lor și știu mai multe despre membrii trupei, despre ce i-a adunat, ce i-a dezbinat, decât știam eu. Eu care știam, de fapt, cam nimic, înainte de-a citi Inside Out. Pentru cei care știu și mai puțin decât știam eu: Nick Mason a fost bateristul formației și, de-acolo, din spatele tobelor, și-a construit propria istorie Pink Floyd, pe-un ton glumeț și autoironic, privind cu onestitate la oamenii și forțele creative ale acestei formații.

Nu știam că și-au primit și ei, la începuturi, doza de „ce cântați voi nu e muzică”. Sau că, deși aveau publicul lor fidel, restrâns, au fost numeroase concerte dezamăgitoare, concerte în care li s-a turnat alcool în cap sau în care s-a aruncat după ei cu diverse obiecte. Faptul că au continuat să facă muzică, de fiecare dată, spune multe despre ei, ca oameni. Îmi vine greu să văd cum ar gestiona trupele de acum astfel de reacții agresive și de respingere clară din partea publicului.

Cartea nu este o capodoperă, însă este exact ce te-ai (m-aș) aștepta de la o (auto)biografie a unei trupe. Nick Mason vorbește deschis, fără rețineri, despre începuturile trupei, despre bâjbâielile specifice și chiar despre carențele lor muzicale – deși e greu să îți dai seama cât poți să-l crezi, căci muzicienii au tendința să fie și foarte critici cu propriile lor abilități. Înțelegi treptat acea nevoie de explorare muzicală a membrilor trupei, o caracteristică definitorie a lor, prezentă acolo de la bun început.

Discută deschis, gradual, și despre rolul lui Syd în Pink Floyd, despre starea de negare în care se aflau toți, despre cum au ignorat problemele evidente cu care fostul solist, compozitor și chitarist al trupei se confrunta. Despre acea primă ruptură în fluxul creativ al formației. Nu cred că e ușor să privești în urmă și să admiți, cu sinceritate, că nu ai vrut să vezi, că îți doreai atât de mult să reușești pe scena muzicală, încât ai ignorat semnalele de alarmă care-ți spuneau că unul dintre voi nu era bine. Dinamica dintre Roger și David, pe parcursul anilor, de la un album la altul, a fost interesant de urmărit.

Cred că poate fi o dezamăgire pentru unii oameni să descopere că cei care au făcut o muzică atât de profundă, pe care ei o iubesc, sunt și ei… oameni, oameni care se comportau uneori mizerabil, care aveau diverse ambiții financiare, care se lăsau prinși într-o luptă de putere (creativă). Sinceritatea și ușurătatea cu care Nick Mason vorbește despre toate astea au fost reconfortante pentru mine, iar marea mea surprindere și nu a fost că hei, erau oameni cu defecte și orgolii sau că s-au certat și dezbinat, ci că în ciuda tuturor acestor tensiuni au produs atât de multă muzică bună. Aș îndrăzni să spun, totuși, că nu în ciuda tensiunilor, ci tocmai datorită lor. Trebuie că își doreau mult să producă muzică.

Să nu uit: nu prea mai conștientizăm în prezent cât de multe limitări existau în urmă cu 50 de ani în procesul de înregistrare, limitări care provocau din plin firea creativă și tehnică a muzicienilor. Am apreciat meticulozitatea și eforturile pe care le făceau pentru a înregistra cel mai mic sunet (nu existau sunete de stoc pe vremea aia, decât foarte puține; dacă voiau să se audă pe fundal un ceas, îl înregistrau chiar ei).

Le-am ascultat toate albumele, pe măsură ce am citit cartea. Recomand. E tare satisfăcător să asculți, în timp real, muzica despre a cărei creație citești.

țara drumurilor interzise

A fost minunat în concediu; și poate reușesc să scriu despre locurile prin care am ajuns – dar cam așa, peste doi ani, cum mi-e obiceiul. În acest an, însă, ca în nici un altul, am descoperit cu dezamăgire că „România pitorească” a devenit țara drumurilor interzise.

Vreme de două săptămâni, cu două – trei mașini ticsite de corturi, rucsacuri, mâncare, jocuri, oameni (și câini), ne plimbăm prin țară. Nu stăm mai mult de 2-3-4 zile într-un loc. Am pierdut șirul verilor, se întâmplă de mulți ani. Și e frumos; e cu emoții, cu necunoscut, cu provocări, cu disconfort (nu fizic neapărat), cu întâmplări hazlii și de „n-o să-ți vină să crezi” și satisfacții la final de drum: că ne-am depășit niște limite, niște prejudecăți, niște distanțe de tot soiul. Nu-i ușor, dar e incredibil de satisfăcător; căci uite-așa am reușit să ajung în mai toată România. Poate că n-am bifat marile obiective turistice (nici prin orașe n-am prea fost), dar am ajuns să-i știu cele mai intime locuri.

De aici și dezamăgirea din ultimul an. Că pentru a ajunge în locurile alea, de data aceasta am dat peste o grămadă de plăcuțe care ne atenționau că-i interzis să continuăm plimbarea pe drumul cu pricina sau de-a dreptul peste bariere pentru a bloca accesul mașinilor. Pe drum marcat ca fiind județean. Și interzis nu pentru că era în lucru, nu pentru că ar fi fost parc național sau zonă protejată (ce glumă bună), ci pentru că se exploatează într-o veselie. Se exploatează lemn, în cele mai multe cazuri, piatră pe alocuri. Bineînțeles că și în alți ani am dat peste astfel de drumușoare, însă o luam pe următorul la dreapta și tot era ok, puteam cutreiera dealurile, munții și văile, puteam părăsi șoseaua principală și explora frumusețile țării.

Când vreme de 3 ore te dai pe drumul național încercând de fapt să-l părăsești și toate drumurile mici care apar pe hartă se dovedesc a fi „interzise”, chiar și alea județene, simți că ți se cam sfârșesc răbdările. Și e foarte trist. Nu știu dacă totul a luat-o razna și exploatările au crescut atât de mult doar în ultimul an sau e vorba strict de zona în care ne aflam – de la pârtia Prislop, spre Gura Lalei, Cârlibaba, Botoș, dus-întors până ne-am enervat, iar în următoarele zile undeva după Drăgoiasa, ne-a băgat Google Maps pe un drum județean care ar fi trebuit să ne scoată mai în sudul țării, dacă nu ar fi fost oamenii ocupați cu exploatarea resurselor naturale și interzicerea drumurilor. Așa că ne-am întors vreo 40 de kilometri și am luat-o pe altă cale.

Fiind vorba de blocarea și interzicerea drumurilor, am tras noi concluzia că totuși nu or fi fost activități ilegale și că autoritățile locale știu situația din zonă. În plus, ce căutăm noi pe toate drumurile astea, ce ne tot trebuie să vedem, nu? Știu că e delicată toată conversația și nu militez pentru interzicerea activităților economice, dar mi-ar plăcea să nu mai fie interzise nici drumurile. Zona este incredibil de frumoasă, chiar și așa, văzută de la drumul național și mă gândesc că s-ar putea dezvolta economic în mai multe direcții (agroturism, de exemplu), nu doar în exploatări de resurse naturale. Nu sunt în măsură să calculez eu astfel de lucruri.

Doar că m-a întristat să descopăr anul ăsta o țară a drumurilor interzise, în primul rând. Și abia apoi, cu perseverență, să descopăr și restul. Nu am simțit că trebuia să depunem atâta efort în nici un alt an. Mereu a fost o provocare să găsim o zonă de camping sau un camping amenajat cu bun simț (și fără hărmălaie, gunoaie și alte românisme). Mereu a fost cu semnul întrebării dacă-i ok să o luăm pe cine-știe-ce drum neasfaltat, însă îngrijorarea era mai mult pentru burțile mașinilor și la gândul că rămânem o vreme izolați de lume, în locuri semi-pustii (ceea ce nici măcar nu suna atât de rău la câte conserve căram cu noi). Foarte rar îngrijorarea a fost pentru că am deranja niște tăieri de lemne. A fost diferit acum.

nocturne #9

oameni care vorbesc, oameni care vorbesc prea mult cu mine, către mine, dar nu comunică, oameni care își văd doar propria ființă, care mă întreabă ce mai faci, le zic că mi-e rău, dar nu apuc să termin de rostit ultimul cuvânt și ei deja și-au început narațiunea, pentru că era vorba despre ei, de fapt, despre ce li s-a mai întâmplat lor, nu contează că hei, mi-e rău, mi-e greu, că poate nu-i cel mai bun moment să mă încarce negativ cu problemele lor, că poate nu mai pot și nu mai vreau să fiu sprijin necondiționat, nu așa, și nu știu cum am trăit atâția ani doar cu astfel de relații, nu știu cum să le rup sau reclădesc acum fără să-i rănesc, dar mă seacă, rămân fără energie, fără cuvinte, fără puterea de-a mai face punți de legătură, mă simt folosită și apoi abandonată, că după o jumătate de oră în care aflu tot ce n-am vrut să aflu și empatizez involuntar și mă consum, îmi primesc un nu mai pot vorbi, că am ajuns acasă sau m-am întâlnit cu cineva sau, practic, acum că am zis ce aveam de zis, pa, și m-am săturat și îmi promit că îi țin la distanță, ceea ce am și făcut, dar tot se mai strecoară și uit și las garda jos pentru că știu că au nevoie, dar și eu am nevoie de tot felul, de oameni care să nu arunce cu emoțiile și poveștile lor în mine, dacă nu le-am dat acordul, dacă nu le-am cerut, dacă nu-i reciproc, pentru că nu, prietenia n-ar trebui să fie necondiționată dacă e toxică și unidirecțională.

Cărți & Luluri: graiul românesc și alte muzici pentru suflet

Mi-am părăsit oarecum zona de confort într-ale lecturii, în ultima vreme, și am fost răsplătită cu vreo două-trei experiențe delicioase și o biografie care m-a pus pe gânduri. Încerc să-mi adun pe-aici câteva idei, să nu treacă pe lângă mine momentul.

Cu autorii români contemporani mi-am dat „întâlnire” cam rar, așa cum observ că e cazul multor cititori din bula mea socială. Nu voi intra aici în analize și explicații; cred doar că e un fenomen prea larg răspândit, cu rădăcini în variate prejudecăți pe care le tot hrănim și întreținem prin simpla… evitare. Păcat. În urmă cu vreo câțiva ani citeam despre geografia fericirii și aflam că Islanda, o țară rece, la propriu, ar fi unul dintre acele locuri din lume în care oamenii sunt mai fericiți decât în medie; iar unul dintre motive pare-a fi faptul că islandezii își iubesc limba. Cumva, iubindu-ți limba și rostind cu drag cuvinte, ți-e mai la îndemână, îți vine mai ușor să-ți exprimi gânduri și emoții – un obicei corelat cu starea generală de bine. Mi-a rămas undeva prin minte ideea aceasta, legătura dintre fericire și dragul de limbă, gata să-mi răsară activă și zglobie prin cap la momentul potrivit. 

Mâța Vinerii, de Doina Ruști

Primită cadou de la Jules, în urmă cu vreo câțiva ani, Mâța Vinerii era cap de listă pentru „pe când voi gusta din ce mai scriu ai noștri”. Zăcea pe raft, însă. Am propus-o pentru Clubul de Carte Cluj, doar că voturile au înclinat într-o altă direcție atunci. Totuși, cartea a stârnit pasiuni și decizii pentru alții (pentru Elena, mai precis) și uite-așa s-a născut un club de carte „clandestin”.

Pentru mine, Mâța Vinerii a ajuns așadar în momentul potrivit, așa ca somnul dulce al amiezii pe care Pâtca ar fi avut puterea de a-l chema, așa ca sosirea ei în piață, după fuga din Șcheii Brașovului. Am fost de îndată transpusă în Bucureștiul fanariot și l-am simțit autentic, deși nu l-am știut, deși nu-l știu nici acum. M-am lăsat vrăjită de lumea aceasta, cu un picior în realitatea istorică, cu altul în lumea vrăjilor și a magiei tradiționale, așa cum ți-o amintești din bătrâni (de ești norocos să fi auzit povești cu licori magice și felurite leacuri). Am văzut și am gustat din „Cartea bucatelor rele”, pe măsură ce bucătarul experimenta cu rețetele oculte, l-am descoperit pe Sator, pe măsură ce Pâtca învăța să rămână nemișcată, să-i stârnească curiozitatea, să iasă de sub stăpânirea lui. Și, mai ales, am savurat limbajul, un dans armonios între cuvintele vechi și actuale ale limbii române, un dans care mi-a adus un fel de reconectare cu limba noastră.  

În plus, tot încerc să mă împac cu literatura fantasy și n-aș fi crezut că tocmai o carte scrisă în limba română, că tocmai o carte în care Bucureștiul fanariot este aproape un personaj, atât de palpabilă e atmosfera vremii, va fi cea care-mi va îndulci apropierea. Și îmi tot revin gândurile la Sator, această divinitate capricioasă, impregnată de ocultism dar și, mi s-a părut, budism & zen (?), de ideea de a rămâne neclintit în învolburarea evenimentelor, de a canaliza energiile într-o altă direcție, de a nu te lăsa stăpânit de Sator, de emoții.  

Ultima cruciadă și Fotograful curții regale, de Simona Antonescu

Pentru același club de carte clandestin, dedicat autorilor și autoarelor noastre, am mai făcut o incursiune prin ce se scrie acum la noi. Simt că titlul, deși cât se poate de onest și potrivit, îi face oarecum o defavoare cărții, căci „Ultima cruciadă” te trimite cu gândul la momente foarte specifice din istorie și, dacă nu ești neapărat curios de acele episoade din Povestea noastră, s-ar putea să nu pui mâna pe carte. Și ar fi mare păcat!

Ultima cruciadă este Povestea (și Cântecul) unui grup de șase proscriși care, dintr-un motiv sau altul, s-au alăturat cruciadei în fruntea căreia se afla Iancu de Hunedoara, în anul 1456. Un călău, un ucenic „cu mințile rătăcite”, doi tineri braconieri, un preot răspopit și o femeie cu părul de foc și glas dintr-o altă lume, toți își dezvăluie Povestea. Iar ea, Povestea, e una singură, un fir ce ne leagă pe toți, personaje istorice, reale ori imaginate, cititori și naratori. E un personaj în sine în cartea scrisă de Simona Antonescu, iar personajul acesta e cel care m-a fascinat încă din primele pagini. Am savurat povestea Poveștii care-i învăluia pe toți, din când în când. 

Mi-a plăcut când Maria a înțeles că „glasul ei spune povești care se înstrăinează de ea, alipindu-se de alte povești, ale celor care o ascultau, construindu-i pe ei, și nu pe ea”; când Gădălin se întreba de ce ar fi diferite poveștile despre faptele lui reale de poveștile despre faptele lui închipuite, din moment ce „el cel întreg era făcut din toate laolaltă.”; când Silip Călăul se întreba dacă, din moment ce în povestea lui au intrat „zărghiții ăștia doi cu poveștile lor”, mai e povestea lui sau a devenit a lor. Cred că fiecare dintre noi vom rezona cu o anume frântură din Poveste. Însă pentru mine chintesența cărții stă în finalul capitolului dedicat micuței prințese bizantine. Mi-a fost rușine să-i mulțumesc autoarei, care a fost prezentă la clubul de carte, pentru gingășia cu care a scris – pentru că a scris, de fapt – (și) acest capitol. 

Entuziasmată fiind, am citit imediat și Fotograful curții regale, unde am descoperit o altă Simona Antonescu, adaptată unei alte perioade istorice, într-o altă atmosferă, însă cu aceeași atenție la firele invizibile ce leagă viețile oamenilor, la destinele indivizilor în marea poveste căreia-i zicem Istorie. Știu că nu se cade să comparăm cele două cărți, căci sunt diferite, dar o voi face oricum, pentru că-mi vine și pentru că mi s-au legat lecturile într-o singură experiență. În „Fotograful curții regale” limbajul e mai dulce, mai îmbietor, mai „stilat”, frazele curg mai bine și sunt mai generoase (limbajul mai aspru specific perioadei medievale poate nu încântă în aceeași măsură). Însă în „Ultima cruciadă” simt că Simona Antonescu a reușit să „prindă” cu adevărat acea iță a poveștii unificatoare, prezentă și în fotografiile lui Franz Mayer, bineînțeles, dar parcă nu cu aceeași forță de conexiune umană. Le-am îndrăgit pe ambele în aceeași măsură, în cele din urmă.

Freddie Mercury, biografie de Peter Freestone

Mi-e foarte greu să-mi descriu relația cu această „biografie intimă, scrisă de omul care l-a cunoscut cel mai bine” pe Freddie Mercury, după cum este prezentată cartea. Cred că oamenii au viziuni diferite despre ce înseamnă să cunoști pe cineva, iar a mea e posibil să nu fie neapărat în ton cu acest soi de „cunoaștere” și apropiere umană. Cele șapte capitole ale cărții te poartă pe la concertele și prin turneele Queen, prin studiouri și prin etapele de creație ale videoclipurilor care le-au adus atâta faimă, prin garderobele lor și printre obiectele de artă pe care Freddie le achiziționa. Biografia abundă de date ale concertelor și turneelor, de detalii tehnice și logistice, de informații specifice despre preferințele lui Freddie când venea vorba de îmbrăcăminte, artă, gastronomie, cadouri făcute prietenilor. O înșiruire de oameni importanți, cu care Freddie a interacționat, de care s-a apropiat sau nu, observații simple din viața sa de zi cu zi. Din acest punct de vedere, cartea e un deliciu și, probabil, greu de egalat.

Din biografia sa, am simțit că lipsește însă tocmai personajul principal. Am aflat atât de multe despre lucrurile și oamenii din jurul lui Freddie, despre ce și când a făcut, dar atât de puține despre el, ca om și artist, deopotrivă. Toată înșiruirea aceasta de cuvinte am simțit-o ca pe o listă de fun facts, lucruri mai puțin știute despre el, de care mulți cititori s-au bucurat cu adevărat, dar care, în cele din urmă, nu-mi aduc mie nici o satisfacție. Da, eu sunt genul ăla de prietenă care nu știe câți frați ai până la urmă (dacă nu vorbești non-stop despre ei) și nici cum îți place să ți se așeze farfuria pe masă sau de unde îți faci cumpărăturile. Dar știu ce te face să zâmbești, când te simți în largul tău și când nu, ce te mișcă, ce te face să muți munții. Nu sunt unele mai valoroase decât altele, poți să-ți pierzi prieteni neștiind detalii care ție îți par neimportante, dar care pentru ei contează. Doar încerc să-mi explic de ce mi s-a părut atât de rece și distantă biografia aceasta, deși ea în sine este atât de „ofertantă”, de bogată în informații. 

Spre final, însă, am simțit că Peter Freestone și-a dat totuși voie să-l (re)vadă pe Freddie, dincolo de lucrurile din casă, de preferințele și comportamentele punctuale ale acestuia. Și-a dat voie să vadă, de exemplu, că obsesia aceasta a lui Freddie de-a face cadouri era modul lui de a-și manifesta aprecierea, grija și atenția pentru prietenii săi, că atât timp cât omul de scenă a supraviețuit, a supraviețuit și persoana, că încrederea era pilonul ce stătea la baza tuturor relațiilor sale, că dragostea – deși nu în forma sa clasică, amoroasă – stătea, cu adevărat, la baza creațiilor sale artistice. 


În rest, haideți la cluburile de carte 🙂 Avem vreo șapte în fiecare lună, în cadrul AIVI (le găsiți aici), fiecare club cu specificul său. Eu moderez discuțiile la Clubul de Carte Cluj și Clubul de Carte SF & Fantasy și mă prezint cuminte la #clandestin și publica.files, de obicei. Le recomand, bineînțeles, pe toate, sunt un prilej bun de a ieși din zona de confort, de a dezbate aprins tot soiul de idei și de a-ți clădi obiceiuri sănătoase de lectură. Sunt primiți și curioșii, chiar dacă n-au citit cartea.

Trasee prin Ceahlău: Vârful Toaca și Cascada Duruitoarea

Prin Munții Ceahlău ne-am plimbat doar vreo două zile, însă mi-au rămas prin minte legende, rădăcini, cele 520 de trepte ce te urcă spre Vârful Toaca, pădurile de molizi înalți, bătrâni, glasurile de „bucurie” de la Cascada Duruitoarea. Privind în urmă, îmi amintesc șocul de-a găsi aici, în Durău, dar și pe primele porțiuni ale traseelor, atât de multă lume. Stațiune turistică, știu, însă nu eram pregătită pentru freamătul acela constant al turiștilor nerăbdători. Pe alocuri, pe unele poteci, mă simțeam ca pe culoarele din mall. Cred că aș fi îndrăgit Ceahlăul înmiit dacă l-aș fi găsit în liniște… Cu toate astea, rădăcinile și bucuria altora mi-au devenit amintiri dragi. Iar pe Toaca, vântul acoperă toată gălăgia (iar efortul le mai taie unora din respirație și vorbă). 

Munții Ceahlău - Căciula Dorobanțului

Ziua 1: Traseu spre Vârful Toaca și Cabana Dochia

Știam din camping că vechiul traseu care te purta și pe la cascadă, iar mai apoi spre vârful Toaca, nu era practicabil, așa că am făcut o oprire scurtă la centrul salvamont, ne-am luat niște hărți. Am plătit taxa de intrare în Parcul Național Ceahlău. A fost vreo 5-6 lei / persoană la momentul respectiv; și nu-ți vine să plătești pentru a urca pe munte, însă protejarea aceasta a anumitor zone, dacă altfel nu știm ca societate să le purtăm de grijă, presupune niște activități și implicarea permanentă a unor oameni. Costuri adică. Nu ne-a verificat nimeni „biletele de acces”, însă nu asta-i ideea. 

Așadar, am lăsat cascada pe-a doua zi, și ne-am dus pe traseul de bandă roșie, cu urcare din stațiunea Durău, spre Cabana Fântânele, iar de-acolo prin Șaua „La Morminte”, spre Panaghia, vârful Toaca și, în cele din urmă, la Cabana Dochia. Dus-întors, probabil vreo 7-8 ore, teoretic. Însă dacă te fură priveliștea la tot pasul (și te fură!), iar supa de la cabana Dochia o mănânci în tihnă, vreme de-o oră și ceva, adevărul e că nu mai numeri minutele. Oricum, e traseu de-o zi. Dacă ești om matinal, n-ai nici o grijă. Dacă pornești ca leneșii la 10, fă-ți pasul vioi. 

Urcarea până la Cabana Fântânele am simțit-o, așa îmi amintesc. Prima oră din orice traseu montan o simt, în general, căci îmi bubuie ceva (nu știu ce, viața) prin tâmple, îmi vâjâie capul, îmi țiuie urechile, îmi scade glicemia, se întunecă lumea. După o vreme, mi se aliniază toate-n cap și-n corp și e bine. Cam pe când ajungeam la cabană, deci, mi-era bine. Am respirat aici de câteva ori și am mers mai departe. 

Lacul Bicaz Ceahlau
Lacul Bicaz (Izvorul Muntelui) văzut de pe Ceahlău

Pe măsură ce urci, glasurile de oameni se distanțează, rămân în urmă, îți lasă loc de întâlnire cu Piatra Lată, Căciula Dorobanțului, Cununa Zimbrului, cu Scăldătoarea Vulturilor și Panaghia. Stâncile Ceahlăului. Le afli legendele de pe panouri mari, amplasate din loc în loc. 

Jnepeniș Ceahlău
Trepte Vârful Toaca

Apoi, spre Vârful Toaca urci pe… trepte. Mai exact, 520 de trepte. Încă nu știu ce părere să am, în contextul glumelor cu lift pe munte, însă cert e că nu-i așa ușor cum sună nici pe treptele astea. În plus, stația meteorologică este aici și tind să cred că treptele deservesc stației, mai degrabă decât turiștilor. În orice caz, e o experiență, iar lumea se vede tare frumos de-acolo…

Tarfin pe Vârf

Coborâți de pe Toaca, ne-am pornit cu entuziasm spre Cabana Dochia. Atâta doar că am zărit ceva clădire și am presupus (greșit) că aia o fi cabana, ne-am rătăcit prin jnepeniș și am ajuns, de fapt, la Mănăstirea Ceahlău.

Dacă ajungeți pe-aici, să știți că în dreapta e Mănăstirea, iar în stânga e Cabana Dochia 🙂

Cabana era și ea aproape, însă pe latura cealaltă de șa. Iar aici, la cabană, am mâncat o supă tare bună și-am lenevit cu ea la masă cât de mult s-a putut. Și ne-am întors pe unde-am venit…

Vârful Toaca Ceahlău
Jnepeniș Vârful Toaca Ceahlău
Pădure Ceahlău

Ziua 2: „Bucurie” la Cascada Duruitoarea & Rădăcini

În următoarea zi, ne-am pornit spre Cascada Duruitoarea, cascadă pe care o auzi din Durău, iar pe măsură ce te-apropii înțelegi și ce-i cu denumirea. Am decis să facem un mini-circuit, dacă tot se anunța un traseu mai scurt, așa că la dus am mers pe cruce albastră, prin râpe și prin văi mici, prin Piciorul lui Bucur, iar la întoarcere am fost pe cruce roșie, prin Poiana Viezuri. Țin minte că se recomandă invers, parcă, însă mi se părea mai sălbatic și mai liniște pe cruce albastră, așa că. 🙂 

„Nenorocitele de rădăcini”

Urmau câteva râpe mici de trecut și câțiva turiști în teniși întâlniți pe drum, venind din sensul opus. Spre ultima râpă, întâlnim și o familie, doamna oarecum îngrijorată (nu mai spun nimic de încălțăminte, dar avea dreptate să fie), domnul curios de traseul care-i aștepta. Încercam să-i explicăm că poate ar fi mai indicat să se întoarcă pe unde au urcat, că prin Piciorul lui Bucur sunt tot felul râpe care, deși nu imposibil de trecut, necesită niște atenție, niște papuci, niște dispoziție de-a pune mâna și pe pământ, pe trunchiuri de copaci etc. Poate mă holbam cu îngrijorare la gleznele lor. Domnul nu ne asculta oricum, poate auzea, dar nu asculta. 

Era nervos pe toate rădăcinile alea de pe traseul celălalt. El nu mai avea de gând să se întoarcă la rădăcini, rădăcini peste tot, nici nu faci bine un pas, că iar rădăcini. (Dar știți, râpele, poate va fi mai greu totuși pe-aici, poate…). Nenorocitele de rădăcini! S-au pornit spre râpe. Comicul situației și discuției m-a ajuns din urmă abia după ce ne-am îndepărtat unii de alții. Nenorocitele de rădăcini, cum stau ele așa la tot pasul prin pădure. Mărturisesc că privesc, parcă, de-atunci, cu și mai mult drag la ele și parcă le-aș zâmbi așa complice, cum pun ele piedici turiștilor terorizați de rădăcinile pădurii. 

„Bucurieeeee”

Ne apropiam de cascadă și, pe măsură ce duruia apa mai puternic, auzeam și glasuri de copii ce strigau râzând un singur cuvânt: „bucurieeeeeeee”. Era un grup destul de mare, copii de toate vârstele, probabil în tabără. Păreau cu adevărat bucuroși să strige la cascadă cuvântul ăsta. Cădea apa în viteză (cascada Duruitoarea are o cădere a apei de vreo 30 metri, în două trepte), își arunca soarele câte o rază, ne molipseau copiii cu bucuria lor, urmăream un câine cum încerca să vâneze un chițcan (a scăpat cu viață). Era frumos. 

Cascada Duruitoarea Ceahlău

La întoarcere am luat drumul spre Poiana Viezuri, pe cruce roșie, anticipând întâlnirea cu Rădăcinile. N-au dezamăgit. Sunt minunate și sunt, într-adevăr, multe și la tot pasul. Nu mă puteam abține să nu-i invidiez pe cei care au ales traseul acela pentru urcuș, totuși, căci rădăcinile îți ancorează pasul, prinzi puțin elan. Poate că și obosești. Mi-era greu să pricep însă disperarea pe care i-au cauzat-o domnului cu pricina.

Rădăcini - Traseu Ceahlău

Pădurea e de poveste pe traseu, ne opream din loc în loc doar pentru a ne ridica privirile în sus, pentru a urmări jocul razelor de soare printre copaci. A fost o bucurie, într-adevăr.

pe unde mergi, te iei cu tine

Pe unde mergi

Mă gândesc uneori la lucrul ăsta: la iluzia regăsirii sinelui în alt loc. Și chiar dacă, poate, nu mă tentează o călătorie inițiatică în India (a nu se înțelege greșit, vreau să văd India, așa cum vreau să văd toată planeta), am căzut și eu, nu o dată, în capcana căutărilor interioare în alte locuri decât cel în care eram în mod standard. Poate nu degeaba le spunem „escapade” – în natură, în regiuni exotice, în alt colț de lume. Sau „deconectări”. Sau „evadări”. Fugim din viața noastră în speranța că vom găsi ceva mai bun sau ceva diferit alt-undeva: alte locuri, alți oameni, poate un alt eu. Doar că, pare-mi-se, uităm că oriunde am merge, ne luăm persoana în spinare. Și că oricâți Pietroși am urca, tot pe noi trebuie, de fapt, să ne înălțăm / cucerim / escaladăm. Și că regăsirea sinelui înseamnă, de cele mai multe ori, deconstrucție și reconstrucție. 

Și-mi vine să fac asta, să-mi folosesc curiozitatea și bucuria de-a hoinări ca mecanism principal de-a face față vieții. Nu cred nici că-i greșit. Însă urmăresc cu coada ochiului să nu alunec, fără să-mi dau seama, în iluzia aia; mi-e teamă să nu mă păcălesc că fugind din cotidian, că deconectându-mă temporar de la viața mea de zi cu zi, îmi rezolv problemele. E frumos în pădure și în vârf de munte. Poate și-n India or fi experiențe de-astea pline de acum și de liniște. Însă dacă nu sunt în stare să le creez și să le reproduc în mine, oriunde și cu oricine m-aș afla, rămân la stadiul de mimoză ce reacționează la stimuli externi. 

Când abia aștept să fug din viața de zi cu zi în pădure, la sfârșit de săptămână, poate că ceva n-o fi tocmai bine, știi? E un soi de simptom ce trebuie adresat. Poate ar trebui să repar lucrurile care mă fac să fug sau să merg mai des în pădure? 

Sunt prea atentă la nuanțe? Pentru că a merge într-un loc în timp ce fugi dintr-altul îmi pare a fi, cumva, o infidelitate și-o înșelăciune, un mod de-a știrbi din frumusețea destinației. Pentru că nu mergi acolo onest, nu întru totul. E ca în relațiile alea pansament, când crezi că-ți vindeci suferința cauzată de o relație, aruncându-te într-alta. Poate fi parțial autentic. Însă o bucată din tine e acolo doar pentru că fugi de ceva. 

Aș vrea ca drumețiile și hoinărelile mele să nu fie evadări terapeutice. Sigur, au funcția asta, că vreau, că nu vreau (dar nu mă plâng). Am descoperit că orice drum spre vârf de munte mă transformă cu fiecare pas – de îndată ce m-am oprit din văicăreală, am tăcut și am început să ascult. Prin urmare, deconstrucția și reconstrucția se întâmplă oricum, călătoriile de genul ăsta doar au darul de-a accelera și, poate, forța procesul. Însă nu locul în sine și faptul că am fugit de unde eram m-au transformat, ci procesul ăla de deconstrucție, în care mi-am dat voie să renunț la cine sunt de obicei și… să fiu. Aș vrea să nu uit asta. Să nu caut pe cine-știe-unde „deconectări” și „escapade”, pentru că – dacă nu clădesc altceva în schimb – pe oriunde mă duc, mă iau, de fapt, cu mine.

Pe unde mergi
Scriind pe-aici, mi-a venit pofta și de desen. Nu mă gândeam că vor merge mână-n mână. 🙂

Lacul Bicaz și un drum zdrențuit spre Durău

Lacul Bicaz - Izvoru Muntelui

Mi-am amintit azi de un drum crăpat și zdrențuit ce ne purta spre Ceahlău. Știi cum sunt unele locuri sau lacuri pe care le vezi mereu doar dintr-o parte, doar dintr-un unghi anume, ăla dinspre care ai tu drum? Așa era Lacul Bicaz pentru mine. Sau Lacul Izvorul Muntelui – sunt unul și același. Mergeam verile la Lostunița, prin Broșteni, și inevitabil în vreuna din zile, ne urca Dragoș în mașină și ne ducea spre Durău. Treceam prin Dreptu și Frumosu, prin Poiana Teiului și Roșeni, prin Ceahlău (localitatea) și urcam spre Durău. De acolo, admiram colțuri din Munții Ceahlău. Auzeam cascada. Ne învârteam în jurul mănăstirii Durău și ne integram și noi în forfota de pe strada principală. Am rămas de-atunci cu o dorință să ajung la cascadă și pe munte încolo…

S-a întâmplat abia acum vreo două veri. Ajunși la coada lacului, Tarfin a luat-o direct pe viaduct. Și iată-mă pe partea cealaltă de lac. Iată-mă, văzând, de fapt, lacul în marea lui splendoare. Am trecut prin tot felul de sate ale căror denumiri le rosteam cu voce tare (am obiceiul): Chirițeni, Grozăvești, Buhalnița, Ruginești și Potoci. Pe măsură ce treceam prin ele, lacul ni se dezvăluia tot mai grandios, cu vârful Toaca în depărtări.

Apoi, barajul Bicaz. Care parte a barajelor îți fură din atenție? Cea în care îți scufunzi privirile în luciul apelor sau cea în care privești înspre ce-a fost înainte de acumularea lor? Pe de-o parte, privești la al doilea cel mai mare lac artificial din România, acum rezervație naturală acvatică. Te copleșește și te amețește cu unduirea lui, cu sclipiri de apă și soare ce par să se joace cu tine. Pe de alta, încerci să zărești, prin trecut, cele 22 de sate strămutate parțial sau în întregime, unele dispărute cu totul. 18.000 de oameni plimbați de ici, colo. Și „Drumul Morților”, cel pe care sătenii din Hangu și Fârțagi și-au dus morții din cimitirele satelor, către noul cimitir de pe Dealul Chirițenilor. 

La capăt de baraj, crucea comemorativă. Pentru construirea barajului, între anii 1950 – 1960, au fost aduși aici, ca forță de muncă, deținuți politici. Erau organizați în două lagăre sau „colonii de muncă”, unul la Dodeni, altul în Bicaz. Crucea e pentru deținuții politici care au suferit sau, din păcate, au decedat muncind aici. Țin să-mi notez și să-mi amintesc și detaliile acestea. Uneori, văd câte o cruce și reacționez, inconștient, ca la reclamele din online, cu un soi de filtru automat. Doar că monumentele spun povești.  

Am cântărit dacă să ne întoarcem în Poiana Largului și să urcăm spre Durău (ne-ar fi prins noaptea) sau dacă să ne aventurăm pe un drum în unanimitate nerecomandat, ce urma să ne ducă prin Izvoru Muntelui și să ne urce spre munți, ieșind direct în Durău. Pe drumușor am luat-o. Și ce mă bucur! A fost cu (foarte mari) emoții. Și cu bălți mai late decât drumul. Și cu un soi de vegetație pe margini pe care n-am mai întâlnit-o, în halul ăsta, niciunde altundeva.

Fiecare metru făcut în plus a însemnat o nouă lovitură în scutul mașinii. Consecințele le-am simțit apoi, dincolo, în Călimani. Însă, deocamdată, chițăiam de bucurie.


Drumul e 155F, pentru cine mai îndrăznește. Nu știu dacă între timp e mai grav sau dacă a fost, cumva reabilitat. Din câte am înțeles, e greu de întreținut oricum. 

În Durău, într-una din zile, am mâncat niște ciorbă și pizza excelente la Taverna Ceahlău. M-aș mai duce pe-acolo. 

Am poposit vreo 2-3 nopți, nu mai știu, în Camping Leon Durău, la căsuță. A fost ieftin (vreo 40 lei căsuța / noapte, aprox.) și spațios. Dușurile la comun, într-o clădire. Oameni faini, în general. Într-una din nopți a fost chef cu manele la căsuța vecină. Numai pe Toaca aveam de urcat în următoarea zi. :))

Rar fac poze la mâncare. Aici, la Taverna Ceahlău, s-a întâmplat să fac. Îmi pare bine! 🙂

bombăneli #3

am săpat vreo trei secunde după conceptul în limba română, pentru că-mi veneau în minte tot soiul de discuții despre millennials și despre acel “entitlement” specific lor*. dar avem o expresie mai bună, de-a noastră: când crezi și te comporți de parcă ți se cuvine ție totul sau ceva anume, de parcă-ți datorează ție toată lumea câte ceva**; când te apuci și îl iei la întrebări pe ăla ce a făcut un bine societății de ce nu a făcut (încă) ceva și pentru ce te interesează, vorba vine, pe tine; când primești ceva gratuit (da, inclusiv conținut de orice fel, pe care-l consumi pentru a-ți umple timpul liber) și începi să arunci cu venin că nu-i întocmai cum te-ai fi așteptat tu să primești, că nu îndeplinește standardele tale prețioase, că ar fi trebuit să mai primești încă ceva, ceva mai mult, mai altfel; când te-apuci să iei la rost metodologia unora de-s voluntari și își dedică timpul lor liber (și uneori și banii) pentru ca tu, ăla care nu faci nimic, să te bucuri de niște rezultate în comunitate; când consumi munca unora de prin diverse proiecte, gratis, zilnic, și ai tupeul să soliciți tot felul, de parcă tu le-ai plăti salariile la final de lună; când ai impresia că deși n-ai plătit nimic, nu ai susținut cu nimic (nici măcar c-o vorbă bună), ai dreptul să ceri mai mult. 

și na, dreptul să ceri îl ai, așa cum pot și eu bombăni liber. dar ești o scârbă. 

*a se nota că nu-i vorba de generații aici, căci sentimentul ăsta de cuvenire apare la orice vârstă.

**nimeni nu-ți datorează ție nimic în viața asta (decât dacă aia-i înțelegerea), termină cu prostiile. pune mâna și fă.

bombănelile sunt momentele mele de saturație. a se trata ca atare, cu un zâmbet la colțul buzelor. nu mă identific cu ele, în general, la aceeași intensitate la care, poate, le scriu. scrisul dizolvă și diluează. 🙂

ou cu două gălbenușuri

Ouăle cu două gălbenușuri m-au învățat, pe când eram copil, că realitatea este discutabilă, că e fix ce-ți alege mintea să creadă, e ce îți spun alții, dar mai ales ce îți spui tu ție. Oul cu două gălbenușuri e Moș Crăciunul meu, într-un fel straniu. Oarecum mai puțin dramatic, la granița dintre realitate și ficțiune, s-a lipit de mine și îmi revine, din când în când, prin minte. Mai precis, de fiecare dată când descopăr vreunul pe bune sau înghesui două gălbenușuri în tigaie, dintr-un soi de impuls subconștient.

„Câte ouă să îți fac?”
„Doar unuuuuul.”
Renunțase la munca de convingere. Poate pentru că eram încăpățânată; poate pentru că bunica este genul de om care fie îți spune o dată ce-ai de făcut și se întâmplă întocmai, fie te lasă în treaba ta. Fără discuții inutile ce te storc de energie. Felul ăsta al ei de-a fi, cu o claritate și simplitate a negocierilor emoționale, era ce aveam nevoie pe-atunci și cred că l-am căutat de-a lungul anilor în relațiile cu ceilalți. Prea rar l-am găsit.

Doar că mâncam puțin. Puteau trece zile, dacă era după mine, fără să mănânc. Așa că „uite, iar s-a ouat găina aia”. În tigaie și, apoi, în farfuria mea, se afla un ou cu două gălbenușuri. Cumva confuză în primele dăți când găina cu pricina a ouat o așa grozăvie, așteptam apoi cu nerăbdare și mâncam oul fără alte negocieri și strâmbături din nas.

Și, hei, ouăle cu două gălbenușuri sunt rare, dar există. Cum aveam să aflu după ani și ani, lumea le asociază cu diverse idei superstițioase: ba c-ar aduce noroc, ba că cineva din familie va muri, ba că vreo femeie însărcinată va naște gemeni. De altfel, pe același film cred că era și gândul meu, în timp ce mâncam: s-ar fi născut doi puișori gemeni? Azi, datorită cercetătorilor britanici, știu că nu, că ouăle cu două gălbenușuri rezultă în urma unei mici disfuncții la nivelul sistemului reproducător al găinii, dar că sunt ok pentru consum – iar pentru tentativele mele de parțial veganism, ideea e chiar îmbucurătoare.

Când am înțeles cât de prostuță-i mintea

În timp ce ouăle astea există, probabilitatea de a le descoperi stă în zona de 1 la 1000. Și atunci, găina aia avea o înțelegere cu buni? Pe când eram deja un copil mai rezonabil, capabil să priceapă unele lucruri, eram părtașă cu uimire la o discuție între adulți. Bunica îi povestea cuiva despre trucul ouălor cu două gălbenușuri, despre cum nu prea voiam eu să mănânc, despre cum ea nu voia să mă forțeze, dar nici nu putea să mă lase nemâncată, despre cum într-o zi chiar a dat peste un ou cu două gălbenușuri, pe care l-am mâncat, despre cum unea apoi câte două ouă în tigaie, să repete grozăvia.

Ouă cu două gălbenușuri
Am mâzgălit pentru prima dată în multă vreme. Ouă.

Nu a fost Moș Crăciun. Însă a fost unul dintre acele prime momente din existență când mi se înlătura un voal de pe creier și începeam să deslușesc, mai bine, realitatea (propriei minți). Înțelegeam că ea, mintea, ne joacă feste. Că ne fixăm pe o idee, cum că vrem „1”, de exemplu, și respingem orice altceva poartă o etichetă diferită. Dacă ne convinge cineva din exterior sau reușim să ne convingem singuri că (și) „2” poate fi „1”, îmbrățișăm ce ni se oferă cu relativă ușurință. Adică vezi că-i „2” în farfurie, dar dacă ți s-a vândut ca fiind „1”, mănânci.

Îmi amintesc de ouăle cu două gălbenușuri și când mă fixez pe vreo idee cu potențial de moft. Cât de mult mă agăț de realitatea brută și cât de cum ajunge ea la mine, de fapt, îmbrăcată? Dacă treci printr-o experiență, fără să-i pui vreo etichetă, contează până la urmă dacă o fi 1, o fi 2, sau contează strict experiența în sine, ce și cât ai acumulat? Sau mâncat.

În timp ce adevăratul ou cu două gălbenușuri are cam aceleași valori nutritive cu un ou normal, ouăle cu două gălbenușuri de la bunica aveau, evident, o valoare nutritivă dublă. Aveam 2 în farfurie, nu 1, iar eu nu făceam diferența. Și atunci, reluând dilema, dacă nu poți să faci diferența, contează că e unul sau două, că e om sau animal, că-i spui verde sau kaki?

Am dat recent peste un cofraj plin de ouă cu două gălbenușuri. Au o formă mai ciudățică, sunt mai mari și sunt separate de restul ouălor încă din ferme, pe criterii estetice. Așa, pare-se, a ajuns cofrajul ăsta plin de surprize la mine și m-a făcut să zâmbesc cu uimire prin bucătărie, să-mi amintesc de ce metode ingenioase găsea bunica să mă tempereze – fără să-mi îngrădească copilăriile, să-mi reevaluez unele mofturi și fixații.

Retrospectivă asupra Armaghedonului: „Vă mulțumesc pentru atenție, eu am șters-o de aici.”

Oare de ce nu au fost mai mulți oameni care, așa ca Vonnegut, să scrie, să strige, să picteze, să cânte despre absurditatea războiului? Poate nu s-ar mai înrola atâția cu mândrie națională în războaie ce nu sunt despre noi, indivizii, dar care da, evident, spun atâtea despre omenire. Și nu spun lucruri mărețe, oricât am vrea să ne mințim. Războiul ne prinde în cele mai penibile, înjositoare și mici momente. 

„Retrospectivă asupra Armaghedonului” este o colecție de 12 povestiri, un prim volum postum, de ficțiune amestecată cu realitate, cu o introducere de Mark Vonnegut, fiul lui Kurt Vonnegut Jr. În această introducere, Mark Vonnegut mi-a dăruit o perspectivă caldă și familiară asupra tatălui său, un scriitor care a reușit performanța să mă facă să râd și să plâng în același timp, în repetate rânduri. 

Mi-e drag Kurt Vonnegut Jr., așa că nu pot fi decât subiectivă. Mi-e drag pentru mintea lui plină de absurdități și fenomene dubioase – cum e „infundibulul cronosinclastic”, și de concluzii frumoase,  precum aceea că scopul unei vieți omenești, indiferent cine ar controla-o, ar fi să iubească tot ce-i de iubit în jurul său (ca în „Sirenele de pe Titan”) sau pentru felul său delicat și amuzant de a-ți spune cele mai dureroase adevăruri despre oameni, despre viață, despre moarte (ca în „Abatorul cinci”). 

Încă din primele pagini, vei citi scrisoarea tânărului soldat Kurt Vonnegut Jr., care își anunța familia, prin mai 1945, că nu e „dispărut în misiune”, după cum se credea. Luat prizonier de război, alături de divizia 106 din care făcea parte (și care a primit o „mențiune prezidențială și o decorație britanică de la Montgomerry” – despre care aflăm imediat ce părere are soldatul), Kurt Vonnegut Jr. a supraviețuit unui transport chinuitor cu trenul de la Limberg, fără mâncare, fără apă, fără toalete, câte 60 de oameni într-un vagon. A supraviețuit bombardamentului britanic asupra trenului, deși alți circa 150 de oameni au murit. A supraviețuit și șocurilor de la dușuri – după zece zile în care au răbdat foame, frig și sete, deși alții nu fost la fel de norocoși. 

După aproape o lună de chin, pe 10 ianuarie 1945, soldatul K. Vonnegut Jr., alături de alte 150 de „ființe mărunte”, a ajuns într-un lagăr de muncă din Dresda. Experiența de acolo, din „poate cel mai frumos oraș din lume”, l-a marcat pe viață. Povestirile acestea sunt, fiecare în felul ei, câte un strigăt de revoltă și de neputință, câte o ridicare din umeri, câte o resemnare în fața inevitabilului, câte-un zâmbet ștrengar când nimic altceva nu-ți rămâne de făcut. 

Sunt cele mai bune texte ale lui? Nu. „Abatorul cinci” e tot ceea ce „Retrospectivă asupra Armaghedonului” este, însă ridicat la rang de artă și înmulțit cu 50. Dacă nu-ți ajunge abatorul, retrospectiva aceasta e un memento (mori) binevenit. Există un motiv pentru care nu le-a publicat de-a lungul vieții, bănuiesc. Dacă nu ți-e familiar stilul lui direct și caustic, într-o ciudată armonie cu tonul cald și amuza(n)t, nu știu care e impactul, nu-mi dau seama. 

Mi-e drag volumul pentru că îi simți vocea din plin. Începând de la acea primă scrisoare după Dresda, până la acel ultim discurs pe care l-a scris, înainte de a muri, Kurt Vonnegut Jr. și-a păstrat franchețea, capacitatea de a privi realitatea în față, simțul umorului, autenticitatea și o forță vitală de care, probabil, era și el conștient. 

„Dar eu am scăpat”. 

[audio] Cărți & Luluri: Nesupunere, de Naomi Alderman – „Cuvintele noastre sunt, într-un fel, realitate.”

Nesupunere de Naomi Alderman

Nesupunere, de Naomi Alderman

„Nesupunere” este romanul care va da startul acestor mici experimente audio; o carte despre care aș spune că m-a dezamăgit (sau doar amăgit), însă, nu știu, o îndrăgesc pentru câteva idei pe care mi le-a generat și la care m-am tot gândit de-o vreme încoace. Trimit întâi mulțumiri spre editura Storia Books, căci cu ocazia clubului de carte Storia Book Quest am descoperit tot soiul de cărți ce răscolesc mentalități și feluri de a fi.

„Cărți & Luluri” a devenit umbrela sub care strâng idei și gânduri de-a valma, fără prea multe filtre sau concluzii relevante din punct de vedere literar, cât pline de înțelesuri pentru harta mea interioară. Poate îți vor spune și ție ceva. Poate vei citi, cândva, cărțile astea.

Varianta scrisă (și bucuria că în sfârșit am niște idei transmise atât audio, cât și în scris).

Un ritual de înmormântare, de pregătire a mortului pentru ceremonial, ar fi un moment ciudat să te gândești că-ți place cartea pe care tocmai o citești. Însă cred că atunci am întrezărit potențialul literar pe care „Nesupunere”, romanul de debut al scriitoarei Naomi Alderman, îl are. 

Obiceiurile și tradițiile evreilor ortodocși din cartierul londonez Hendon, inedit ilustrate în „Nesupunere”, rămân motivul principal pentru care aș recomanda cartea celor însetați de culturi străine și habarniști într-ale iudaismului ortodox de secol XXI. Inedit pentru că deși disprețuite și desconsiderate de Ronit, fiica de rabin răzvrătită și alienată, ritualurile sunt atât de elegant prezentate din condei încât, chiar ateu să fii, nu poți să nu le apreciezi frumusețea intrinsecă. 

De ce mi-a rămas în cap ritualul de pregătire a mortului, de la începutul cărții? Există un oarecare farmec al lucrurilor făcute la timpul și în ritmul lor, al momentelor ce curg unul după altul, neîntrerupt. Apa trebuie turnată continuu de către cei doi bărbați, iar înainte ca unul dintre ibricuri să se fi golit complet, din celălalt trebuie deja să curgă apă. Întreruperea obligă o reluare. 

M-am tot gândit la curgerea aceasta continuă, pe tot parcursul cărții, dar și la contrastul între semnificațiile profunde pe care ritualurile le poartă cu ele și repetarea lor mecanică, golită de aceste semnificații arhaice. Omul secolului XXI nu le mai știe esența, nu mai știm de ce facem ceea ce facem. Ca să fac o paralelă cu frustrări creștine: de ce simțim că marile sărbători religioase sunt tot mai golite de sens, că și-au pierdut parcă farmecul? Tind să cred că le-am împopoțonat cu mesaje comerciale și le-am despuiat de sensuri și înțelesuri. Nu le mai înțelegem. 

„Cuvintele noastre sunt, într-un fel, realitate. Ele pot crea lumi și le pot distruge.”

Revenind la carte, îi dau dreptate autoarei: „Nesupunere” vorbește într-adevăr, printre altele, despre „puterea tăcerii și puterea cuvântului”, un joc continuu între tăcerea evreilor, tăcerea femeii (prin Esti) și zgomotul interior, dar și al societății contemporane – un conflict parțial bine punctat prin Ronit. 

Sigur, sunt interpretările mele. Mi-ar fi plăcut ca întreg romanul să păstreze stilul profund al paginilor scrise din perspectiva lui Dovid sau Esti, care veneau ca o continuare firească a citatelor din Tora și explicațiilor ulterioare, de la începutul fiecărui capitol. Ferestrele acestea mici, ele însele conflictuale, înspre comunitatea evreilor ortodocși, au fost prețioase în felul lor. Stilul răzgâiat, rebel și nesupus al lui Ronit, pe de altă parte, l-am simțit lipsit de autenticitate sau, mai blând spus, imatur – atât literar, cât și emoțional. 

Pe cât de dragi mi-au fost incursiunile acestea în comunitatea evreiască din Londra, pe atât de iritantă a fost evoluția sau chiar intervențiile lui Ronit, ca personaj. Inițial, mi-a venit greu să mă explic: ce anume din personajul ăsta mă îndepărta de carte, mă scotea din poveste? Căci ea, Ronit, pare să fie în mijlocul ideii de „Nesupunere”. Lovind idei de ideile altora, la clubul de carte al Editurii Storia Books, parcă mi s-au clarificat (și) nemulțumirile. Cartea, pe alocuri, transmite o dorință de a impresiona – a lui Ronit, prin atitudinea de copil răzgâiat, veșnic în centrul atenției, dar mai grav – pentru mine, a autoarei – prin deciziile de stil și abordare pe care le-a făcut pe parcursul cărții. 

Senzația că triunghiul ăsta amoros sau de prietenie, între Ronit, Esti și Dovid, cu toate mini-dramele sociale și personale asociate, e pus aici ca artificiu literar, să-mi mențină vie curiozitatea mie, cititorului, să mă șocheze, să mă facă să dau paginile cu emoție, ca și cum aș aștepta următorul episod din ceva telenovelă… a fost dezamăgitoare. Eu, cititorul, nu ar trebui să simt că mă ademenești ca să dau pagina. Ar trebui să fiu pur și simplu acolo în poveste. 

Nu erau necesare atâtea răsturnări de situație și atâta focus pe ce se întâmplă. Știu că am tendința să judec mai aspru o carte cu mult potențial (pe care-l simt irosit) decât o carte care, mai simplu, nu mi-a plăcut și gata. Însă „Nesupunere” ar fi putut fi una dintre cărțile care nu doar stârnesc curiozitatea inițial și au priză la public, ci își păstrează integritatea și esența, nu se diluează în drame și telenovele inutile. 

Există atât de multe luciri de frumos și esență pe parcursul cărții, atâtea invitații la analiză și introspecție, atâtea imagini inedit conturate ale naturii umane – fie ea nesupusă, fie tăcută, revoltată sau ordonată și calmă. Mi-au plăcut. Mi-a plăcut cât de fragil e prezentată această nevoie pentru ordinea lucrurilor, cât de mult sens și liniște ne poate ea oferi. Mi-ar fi plăcut să nu se piardă printre drame și răsturnări de situație oarecum forțate. 

Mi-a plăcut enorm cum e prezentat Șabatul*, vi-l citesc sau pun o poză cu pagina. Căci Șabatul,  dincolo de ce ai voie sau nu să faci, dincolo de toate acele interdicții ciudățele la care am ridicat mereu câte-o sprânceană, are un sens cu adevărat profund – pe care, recunosc, nu l-am luat până acum în calcul. A nu se înțelege că mi se pare acum revelatoare interdicția (la creștini) de a spăla haine duminica. Luată ad litteram, neînsoțită de conștientizarea în profunzime a gestului, o găsesc în continuare fără noimă. 

Dacă „Nesupunere” are vreun merit, paradoxal, acesta este: m-a făcut să apreciez ordinea lucrurilor, să apreciez beneficiile unei vieți așezate, să-i înțeleg mai bine pe cei care preferă o astfel de viață în locul uneia răzvrătite și nesupuse, să fiu mai îngăduitoare cu aparenta lipsă de logică a ritualurilor și ceremoniilor religioase. Nu știu dacă aceasta a fost intenția autoarei sau, în cazul meu, i-a ieșit… pe invers (pun intended). 

Legături spre alte lumi: 

✅ „Nesupunere” se găsește la editura Storia Books, fiind tradusă de Alina Marc-Ciulacu.
✅ Melodia de pe fundal se numește „Rouă” și este creația lui Tarfin.
✅ Fotografiile sunt realizate de mine și le găsiți rătăcite pe-aici pe Instagram @colorblissu.

Cărți & Luluri: holeră, năpastă și ferma animalelor

N-aș putea promite că într-o zi voi deveni om serios și că voi scrie despre cărți cum s-ar cuveni. Mă rezum la câteva idei de-a valma, fără prea multe filtre și fără concluzii relevante din punct de vedere literar. Mi-aș dori în schimb să îmi mai notez unele idei în timp real. Dar încă n-am stăpânit arta scrisului în mișcare și adevărul este că nici sufletul nu mi-e suficient de boem încât să-mi scot carnețelul oricând-oriunde și să-mi las ideile să zburde. Aș vrea eu. 

Dragostea în vremea holerei – Gabriel Garcia Marquez

Romanul este prezentat ca fiind „una dintre cele mai frumoase și mai tragice povești de dragoste din literatura universală” și încerc să fac abstracție de această perspectivă. Dar nu pot. De Marquez m-am îndrăgostit într-Un veac de singurătate, însă pare c-a fost doar o aventură de-o noapte, cât m-a ținut atunci lectura. Am regăsit și aici măiestria cu care Marquez își capturează cititorii (da, ca pe o pradă), forța poveștii și a personajelor. Pot să intuiesc ce fel de corzi sensibile vibrează în oameni când citesc acest roman. Doar că mă deranjează romantizarea obsesiei față de o altă persoană și echivalarea unei relații toxice cu „iubirea care învinge barierele timpului”.

Prea ne aberăm noi, oamenii, câteodată… Cu iubiri neîmplinite care durează 50 de ani și idealuri de noblețe sufletească concretizată în fapte contradictorii. Cu „Un veac de singurătate”, Marquez are meritul de-a fi făcut poveștile de dragoste atât de scârboase și sub nici o formă acceptabile din punct de vedere moral, social și cultural, încât nu prea ne-a trecut prin cap să le romantizăm și să le idealizăm, iar atenția a fost îndreptată către acele idei și întrebări care dau profunzime romanului. În „Dragostea în vremea holerei”, simt că l-am pierdut printre toate născocirile astea vizavi de cum e dragostea, în care nu mă pot regăsi și pe care, de altfel, recunosc, le desconsider. Altfel, am auzit că e o carte de căpătâi pentru mulți, așa că. 🙂 

Năpasta – I.L. Caragiale 

A durat o vreme până să ajung și la „Năpasta”. Dramă, ne-dramă, Caragiale avea darul de a surprinde absurditatea cotidianului și ițele întortocheate pe care oamenii și le țes singuri.

Din „Năpasta” mi-au rămas câteva idei: cum că oamenii, chiar și cei „simpli”, cum ne place nouă să ne gândim la țăranii de altădată, sunt complicați și complecși sau cum că suferința și obstacolele îi pot nărui pe unii și-i pot întări pe alții. Anca se căsătorește cu cel pe care-l bănuie a fi criminalul primului ei soț. Și stă în noua căsnicie ani buni, cu determinare, în încercarea de a(-și) dovedi că Dragomir este, într-adevăr, criminalul.

Dacă ar fi să faci un rezumat, „Năpasta” sună a telenovelă țărănească. Dar psihicul personajelor îl simți a fi autentic, iar motivele lor sunt puternice și bine ancorate în contextul social și în drama lor personală. Am descoperit un alt Caragiale și mă bucur că am citit „Năpasta”, fie și acum, când poate clasicii noștri nu mai reprezintă o curiozitate. 

Ferma animalelor – George Orwell 

După „1984”, acest micuț roman, distopic și el, a părut o lectură ușoară. Încă din primele pagini ai senzația că citești o fabulă. De altfel, titlul original al cărții a fost Ferma Animalelor: O fabulă. O critică a revoluției bolșevice, printre rânduri, îmbrăcată în piele de animale. Să-i faci porci pe politicieni nu-i vreo invenție metaforică, e doar o exprimare mai directă a lui Orwell :))

Lupta pentru putere și ascensiunea politică a lui Stalin sunt ilustrate aici (și) prin explorarea vidului de putere. Când „inamicul” comun este înlăturat (ființa umană în fabula noastră), pe fondul acestui spațiu rămas gol, fie se dezlănțuie o nouă luptă pentru putere care va dezechilibra colectivul, fie acest spațiu este umplut de o nouă forță politică (sau de un nou opresor, Stalin în realitatea istorică). 

„Toate animalele sunt egale, numai că unele animale sunt mai egale decât altele.” – rezumă perfect mecanismele unei societăți în care un grup privilegiat șterge pe jos cu ideea de egalitate, răsturnând după bunul plac semnificațiile unor concepte și idealuri îmbrățișate de restul animalelor, murdărindu-le în proces și golindu-le de semnificație. Am senzația că atât timp cât vor exista politicieni avizi de putere, „Ferma animalelor” va rămâne un roman relevant.


Photo by Shraddha Agrawal on Unsplash

creativitate pe bandă rulantă

Conceptul de creativitate pe banda rulantă - becuri înșirate, câteva aprinse

Mă gândeam zilele trecute la cum ar fi să renunț la Social Media, măcar o vreme, la cum nu prea e fezabil, având în vedere natura activităților mele profesionale, la cum aș găsi cu siguranță soluții, dacă aș fi foarte decisă, la cum nu sunt, de fapt, decisă. Mergând spre stația de autobuz, mi se rostogolesc gândurile mai departe la cum avem toate aceste noi profesii, la care nici nu puteai visa când erai copil. Ți-ai dorit cândva să fii creator de conținut, să generezi idei creative care să crească cifre de afaceri? 

Este, desigur, un privilegiu să fii plătit pentru ce-ți coace mintea, pentru cum ți se așază cuvintele în pagină, pentru cum așterni elemente de design într-o mare de biți. Pentru idei și pentru implementarea lor. În același timp, mă gândesc, punându-mi masca pe față și urcând într-un 35, la cum, în ciuda evoluției activităților profesionale și a unei tot mai crescute frecvențe a profesiilor de natură intelectuală și creativă, procesele de muncă au încă acel caracter al benzii de producție. 

Zilnic, pentru un anumit număr de ore, mai mult sau mai puțin același (în funcție de politicile companiei și flexibilitatea programului de lucru), livrezi creativitate pe bandă rulantă. Idei creative cuantificate – cantitativ, calitativ (în cazurile fericite) și în rezultate generate (profit). Dacă muncitorului din fabrică îi treceau prin mâini 15 piese de mașină într-un oarecare interval de timp, acum fabrici și tu 15 idei, texte, imagini etc, într-un interval de timp stabilit extern. Lupta aceasta contra-cronometru, specifică majorității proiectelor de care diverse echipe de oameni se ocupă în zilele noastre, vine de multe ori ca o urmare a unei aprecieri defectuoase a timpului necesar activităților propriu-zise. Căci este, într-adevăr, greu să stabilești un „timp alocat” pentru idei și procese creative. 

Cum s-ar spune… Ai 10 minute la dispoziție să vii cu 5 idei creative și inedite, pe care ulterior să le și poți aduce la viață într-un mod eficient, în alte minute alocate, implementare care mai apoi să aducă profit. 

Doar că noțiunea de creativitate intră în contradicție directă cu îngrădirea libertăților de orice fel, cu limitările impuse din exterior sau din interior. Însăși ideea că trebuie să generezi ceva creativ, dar respectând un anumit interval de timp, reprezintă un inhibitor puternic. 

E o luptă cotidiană cu astfel de blocaje și știi, în adâncul sufletului, că nu sunt niciodată cele mai bune idei, că era o scânteie acolo pe care ai simțit-o, dar pe care n-ai avut timp să o descoperi, să o dezvolți, să o crești. Însă ceasul ticăie, termenul de livrare e alaltăieri, următorul task e în așteptare pe bandă. 

Partea bună în toată derularea de solicitări e faptul că înveți rapid că „lipsa de inspirație” e doar o scuză, că dacă te așezi și creezi, fără să aștepți să te lovească inspirația în creștetul capului, vei crea – ceva, orice. Poate (cu siguranță) nu cea mai bună creație a ta, dar ceva de la care poți porni și poți crește. Înveți să îți depășești blocajele și inhibițiile de mic geniu creator. 

Partea mai puțin bună e că nu vei avea niciodată timp să crești și să dezvolți ideile respective la adevăratul lor potențial. Și te confrunți zilnic cu insatisfacția creației neșlefuite, neterminate, imperfecte și incomplete. O veșnică nemulțumire și conștientizare a tuturor lacunelor tale creative. La care oricum nu ai timp să te chiar gândești. 

Cobor din 35 și-mi pierd șirul ideilor. 

Cărți & Luluri: Puterea de Naomi Alderman

puterea naomi alderman

E ciudat să citești despre o „lume inversată” și să-ți dai seama – destul de repejor – că citești fix despre lumea în care trăim. Ideea că poate nu genul în sine – masculin ori feminin, ci separarea, distanțarea și setea pentru putere sunt cele care generează violență și discriminare mi s-a părut curajoasă acum, într-o societate în care feminismul e tot mai prost înțeles, ba de unii, ba de altele.

„Puterea” e distopie ca la carte și ne propune un exercițiu de imaginație: cum ar fi dacă într-o bună zi femeile ar căpăta un avantaj biologic, o putere „electrizantă”, care le-ar permite dominația fizică, implicit socială asupra bărbaților? Iar răspunsul autoarei e brutal: lumea ar fi cam cum este (sau era până) acum, doar cu rolurile inversate. Strict din această perspectivă, ai senzația că citești o carte bine încadrată în curentul feminist: citind unele secvențe din roman te șochează violența interacțiunilor umane. Fiind inițiate de femei, unele acte par de-o cruzime ireală, în timp ce aceleași acte, în lumea reală, făcute de bărbați, nu prea ne (mai) miră. Timpul normalizează orice. Totuși, „Puterea” nu-i un roman feminist, din punctul meu de vedere. Și cred că acesta e meritul autoarei. Imaginând această lume în care rolurile se inversează, a reușit să tragă un semnal de alarmă. Frustrările unei vieți trăite în inferioritate pot duce adesea la săvârșirea altor abuzuri. Având „puterea”, femeile ajung la rândul lor tiranice, violente, insensibile la suferințele celuilalt gen. Cu alte cuvinte, nu-i vorba de gen, ci de putere și de cum alegem să o gestionăm. Titlul e cât se poate de clar 🙂 

Mi-a rămas încă vie în minte dezbaterea de la clubul de lectură al editurii Storia Books și încă nu știu cui aș „recomanda cu încredere” cartea. Poate oamenilor echilibrați și cumpătați (?). Nu știu. Doamna Rodica avea dreptate când spunea că impactul cărții poate varia foarte mult și mesajul poate fi interpretat în numeroase feluri. Anumite persoane, adeptele unui feminism mai pătimaș, să zicem, ar putea simți răsturnarea aceasta de situație ca pe ceva dezirabil, o mult așteptată „răzbunare”, în timp ce anumite persoane, unii mai speriați, care se simt amenințați de emanciparea femeii, ar percepe întâmplările din roman ca pe-o confirmare a propriilor temeri sau prejudecăți. 

Totuși, întrebările pe care le ridică și conversațiile pe care le poate genera mi se par suficient de  importante încât să… nu-mi chiar pese de extremele astea. Fiecare e responsabil de ce pricepe sau alege să priceapă. Sunt discuții pe care oricum trebuie să le avem ca societate și cartea e valoroasă din acest punct de vedere. 

Altfel, asemănarea cu mai faimosul roman „Povestea slujitoarei” de Margaret Atwood – în tonul scriiturii, în atmosfera și cadrul distopic, chiar și în detașarea și răceala narațiunii în raport cu personajele… nu sunt neapărat pe gustul meu; nu-mi displac – dar cum spuneam, cred că altul e meritul autoarei Naomi Alderman, dincolo de faptul că a fost influențată și îndrumată de Margaret Atwood. Aș îndrăzni chiar să afirm că am trecut cu vederea bucăți din „Puterea” care nu-mi sunau deloc bine din punct de vedere literar (romanul se simte slăbuț scris pe alocuri) tocmai pentru că ideile și tabloul de ansamblu mi se par relevante, iar mesajul e… puternic. 🙂 


Dincolo de lulurile mele, poate ar fi util să rămână pe-aici și câteva informații punctuale:

Titlu: Puterea / The Power
Autoare: Naomi Alderman
Traducătoare: Miruna Voiculescu
Recomandată: +18 ani

Prezentare (via Storia Books):

În Puterea, lumea e un loc familiar: băiatul nigerian bogat care lenevește pe marginea piscinei părinților; copilul aflat în plasament, ai cărui părinți adoptivi își ascund adevărata fire în spatele religiei; politicianul american ambițios; fata dură de pe străzile Londrei, care provine dintr-o familie atipică.

Din senin apare însă o forță nouă, vitală, care se răspândește cu viteză și care face ca destinele personajelor să se împletească cu consecințe devastatoare. Adolescentele își descoperă o putere fizică uriașă – pot provoca o durere atroce și chiar moartea. Astfel, printr-o mică întorsătură a naturii, lumea este repornită de la zero.