Îmi mor plantele.
Și e un simptom al haosului care a pus stăpânire în ultimele luni pe viața mea. Mi-a devenit tot mai clar: când nu mă pot opri sau, dimpotrivă, nu mă pot urni să am grijă de plante preț de o oră, două, într-o zi de sâmbătă, probabil că nu sunt într-un spațiu mental prea bun.
De fiecare dată când am aruncat o privire piezișă spre palmierul ce-și pierde gradual frunzele și nu am fost în stare să-i dau niște apă, mi-a încolțit în minte întrebarea asta: cum faci să revii la lucrurile care cândva îți aduceau bucurie? Cum te întorci la rădăcini, cum îți reconstruiești obiceiurile-pilon care stau la baza funcționării tale ca om?
Există o anume familiaritate aici: am mai trăit senzația puternică a pierderii unui obicei sănătos pe care, îmi spuneam, ar trebui să-l reiau. Mi-a luat ani de zile să accept că da, m-am oprit dintr-o activitate care-mi aducea mult calm și-mi dădea o stare de bine, dar e OK. Pentru că nu-mi doream neapărat să revin la ce făceam, îmi doream de fapt acea senzație de calm și flow pe care sculptura în lemn mi-o oferea.
Cred că de aici poți să începi:
Când simți că ai pierdut ceva, să te întrebi ce îți lipsește, de fapt. Îți lipsește activitatea în sine sau sentimentul pe care-l aveai? Și una, și cealaltă?
M-am întrebat serios acum dacă să ud plante, să le urmăresc cum cresc ele cu încetinitorul, cum se bucură de lumină, să le curăț de frunze moarte, să umblu cu degetele-n pământ, să reconfigurez spațiul de fiecare dată când una dintre ele depășește limitele raftului pe care se află, să le transfer dintr-un ghiveci în altul e ceva ce-mi doresc să fac. Dacă activitățile în sine îmi aduc bucurie sau dacă e vorba, mai degrabă, de acea stare de flow și meditație activă în care mă aflu când le fac.
Poate fi dificil să vii cu un răspuns clar la întrebarea asta. Cel mai probabil e un amestec de motive acolo. Un răspuns onest, oricare ar fi el, este, cred, cel mai bun loc pentru a te întoarce la rădăcini sau, dimpotrivă, pentru a porni într-o nouă direcție.
Dar de ce te-ai oprit, dacă plantele îți aduceau bucurie?
Când le spun oamenilor că am zeci de plante în ghivece, aproape o sută, par să fie impresionați, copleșiți. Pare multă muncă.
Ca om căruia, nu demult, îi mureau cactușii, și care apoi, treptat, și-a descoperit pasiunea pentru plante și pentru modurile în care putem aduce jungla între patru pereți, mă simt responsabilă să le dezvălui: nu-i deloc multă muncă. În cel mai rău caz, dacă ești o persoană ocupată, îți ia cam o oră, două, în fiecare săptămână, să iei fiecare ghiveci, să-l duci la chiuvetă, să-i faci plantei o baie gentilă (să o hrănești cu apă și să aștepți să se scurgă din ghiveci), să-i bibilești puțin frunzele, să le ștergi de praf. Și vorbim aici de zeci de plante. Cred, așadar, că nu lipsa timpului e motivul pentru care mi-am neglijat plantele.
Motive aș avea, să zicem. Prin toamnă, am găsit la miez de noapte patru puiuți de pisică, abandonați, în stil clasic românesc, pe care i-am crescut cu biberonul, de când aveau nici 7 zile de viață, până pe când au împlinit cam 3 luni și am reușit să găsim familii adoptive pentru trei dintre ei. Au fost deci câteva luni de nesomn – în primele săptămâni îi hrăneam tot la două ore, apoi la trei ore, apoi la patru, și tot așa. Au fost trei luni de griji peste griji și vizite la veterinar. Au fost și trei luni de bucurie, entuziasm și drăgălășenie cât cuprinde.
Plantele, evident, au rămas ultimele pe ordinea ființelor de îngrijit. Pe lângă cei patru mușchetari, mai erau Vifor și Luna. Iar cu Luna oricum nu aveam încă o rutină bine… înrădăcinată.
Să fie și alte motive pentru abandonul plantelor? Nu știu. O stare acută și generală de oboseală, cred. Deși am timp, nu mă simt în stare. Mă simt copleșită. Știu că nu le-am îngrijit de multă vreme și, poate, subconștient reacționez și eu ca oamenii care află că am zeci de plante: pfff, câtă treabă!
Următorul pas: împacă-te cu situația actuală
Să mă împac cu ideea că au murit câteva plante. Poate unele care mi-erau dragi. Poate unele pe care le-am crescut de ani de zile. Să mă despart de ele. Să scot ghiveciul de pe raft. Să fac loc pentru altele, poate. Sau doar să fac loc.
Apoi: vezi ce mai poți salva
La câtă nepăsare, uitare și neglijență le-am supus în ultima jumătate de an, mă așteptam să nu mai am nici un ghiveci cu viață în el. Știam, dar am uitat: este fascinant cât de reziliente sunt, de fapt, plantele. Da, îmi mor plantele. Dar e la fel de adevărat că cele mai multe n-au renunțat încă.
Am trecut printr-un fel de inventar și sesiune de lucru: le-am luat pe rând, am salvat ce era de salvat. Am transplantat. Am udat. Am aranjat. Am mutat.
Toate astea se întâmplau în urmă cu aproape o lună. Simt că nu mi-am reluat întru totul obiceiurile bune. Încă amân să am grijă de ele.
Să învăț să fac pași mici
Pentru că senzația de copleșire e unul dintre motivele care stă la baza amânării unor activități care, totuși, în sine, mă fac fericită, mi-ar prinde bine să mă împac cu pașii mici. Ar trebui să fie ok dacă azi am grijă de o singură plantă. Una singură.
Nu știu de ce am blocajul ăsta stupid, pe modul „totul sau nimic” sau, de fapt, „toate sau nici una”. Și dacă până anul trecut, balanța înclina mereu spre „toate”, uite că acum „nici una” nu-i îngrijită cum trebuie.
Și să experimentez!
În cele din urmă, poate-mi fac curaj să încep noi proiecte. Să renunț la ce știu că nu funcționează – sunt unele soiuri de plante care-mi plac vizual, dar pe care nu le știu crește și treaba asta îmi creează disconfort. Să aduc altele, cu care mă înțeleg sau pe care cred că aș putea să le cresc frumos și simplu.
Nu știu dacă e un plan de acțiune. E o intenție. Sper să se întâmple, voi fi mai fericită dacă reușesc să-mi dau câteva ore în fiecare săptămână să umblu cu mâinile în pământ și să pândesc noduri de creștere.
mmnemosyne 