Arhive pe autori: colorbliss

Prăpăstii [Adventureee, ziua 10]

Standard
Prăpăstii [Adventureee, ziua 10]

Nu ne dezicem de noile obiceiuri și părăsim curtea în jurul orei 14:00. Piatra Craiului e încă în nori, dar Prăpăstiile Zărneștiului par a fi numai bune pentru o plimbare. Coborâm din Măgura cu zâmbete largi și relaxate 🙂

La Fântâna lui Botorog, cotim înspre chei și, la scurt timp, lăsăm mașina pe marginea drumului și o luăm la pas. Ne-am pregătit pentru o plimbare relaxantă, relativ scurtă și ușoară.

prăpăstii măgura zărnești (7)

Pe drum, alți plimbăreți, bicicliști, câini și cățărători. Panouri turistice informative la tot pasul, sunt chiar binevenite.

prăpăstii măgura zărnești (4)

Îmi plac drumurile prin chei, îmi dau ocazia să contemplu fel și fel de idei. Pașii mă poartă pe lângă firicelul de apă, iar privirile se înalță tot mai des pe pereții stâncoși.

prăpăstii măgura zărnești (4)

Doar că Piatra Craiului ne ademenește, ne promite cărări de vis și ne îmbie cu urcușuri provocatoare. Și începem să urcăm, direcția Cabana Curmătura. Poate nu cea mai strălucită idee având în vedere cât de nepregătiți de urcuș suntem. Fără mâncare, fără protecție la genunchi, fără zahăr, fără apă, cu pantaloni inadecvați, cu papuci care nu susțin glezna, la o oră destul de târzie. Nepregătiți. Dar e greu să-i zici nu. Urcăm doar vreo 15 minute, hai… o jumătate de oră, vedem până unde ajungem și venim înapoi.

prăpăstii măgura zărnești (4)

Ce păduri ciudate pe Piatră. Nici un strop de verde aici, la nivel nostru de creaturi bipede. Verdele brazilor e sus, spre vârfuri. Inedită senzație. Urcând, mai răzbate soarele printre copaci, mai apar mușchi serioși și pufoși, mai răsare câte-un copăcel. Tot urcăm.

prăpăstii măgura zărnești (3)

Ne oprim când încep să tremur și mi se întunecă totul în fața ochilor. Hipoglicemie. Uneori, e bine să-ți pună stop propriul corp, dacă mintea o ia razna euforică spre creste. Mai stăm o vreme printre copaci și ultimele raze de soare și coborâm. Vom ajunge și pe Piatra Craiului, cândva, într-o altă aventură 🙂

Va urma:
Ziua 11: Nebunul, calul și norii


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4
: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 5: Din peșteri, deasupra norilor: Transalpina (Defileul Jiului – Bumbești – Novaci – Cernădia – Baia de Fier – Peștera Muierilor – Peștera Polovragi – Baia de Fier – Novaci – Rânca – Vf. Păpușa – Vf. Urdele – Lacul Vidra).

Ziua 6: Vidra, turnul și caii (Lacul Vidra – Obârșia Lotrului – Lacul Oașa – Tău Bistra – Șugag – Căpâlna – Petrești – Sebeș – Cristian – Sibiu –  Avrig – Porumbacu de Sus – Porumbacu de Jos – herghelia de cai, pe undeva prin zonă)
Ziua 7
Transfăgărășan – aproape. (Herghelia de cai – Porumbacu de Jos & Sus – Cârțișoara – Transfăgărășan – aproape de Lacul Bâlea)
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.
Ziua 10: Prăpăstii
(Măgura – Fântâna lui Botorog – Prăpăstiile Zărneștiului – spre Cabana Curmătura)

nocturne#3: Cristi

Standard

Dacă ne-am putea salva unii pe alții cu o vorbă bună, un zâmbet, o bătaie prietenoasă pe umăr. Dar nu ne putem salva, uneori nici măcar pe noi. Și nu ne privim cu înțelegere, nici măcar pe noi, în oglindă.

Mă doare moartea ca urmare a unei suferințe insuportabile. Am suferit pentru suferința lui, nu pentru că nu mai e printre noi. Concret și cotidian, nu mai era prin zonă, oricum.

Îl revăd prin amintiri, povestindu-mi toate aventurile lui amoroase și picanteriile pe care nu țineam neapărat să le aflu, îl revăd povestindu-mi cu aceeași pasiune despre istoria fiecărui sat prin care trecem, despre bunicuța care stă dincolo de poarta aia verde din curbă unde găsești cele mai bune plăcinte din tot Ardealul, despre cultura, tradițiile și obiceiurile fiecărei mici comunități în care ne oprim, despre pădurile tinere și bătrâne din Apuseni – vorbește despre ele ca despre femeile pe care le-a iubit cândva.

Îl revăd ca prin vis, căci atât eram de obosiți, cum ne făcea cafeaua în fiecare dimineață, ne complimenta cum știa el mai bine, uneori – idei vulgare la suprafață, dar frumoase în onestitatea și normalitatea lor. Cum ne încuraja să nu renunțăm, să mergem, să explorăm, să căutăm Frumosul în lumea asta din jurul nostru și să-i cunoaștem oamenii, cele mai de preț comori dintre toate.

Îl revăd cum trăia intens și cum ne transmitea și nouă euforia momentului. A fost o nebunie frumoasă. Am învățat atât de multe de la el și datorită lui. Ne-a dat o direcție, una pe care nu o știam, nu ne era familiară. I-am acceptat micile defecte, nu doar noi, ci cred toți care ajungeau să-l cunoască cât de cât. Pentru că-i simțeai sufletul, unul bun, în esența lui. Și-i intuiai geniul.

Îi revăd însă și tristețea și tulburarea sufletului. Îmi doresc să-și fi găsit cumva liniștea. Cumva, altcumva, nu așa, nu în moarte.

La fel, mi-aș dori o lume în care oamenii să nu mai sufere singuri, neînțeleși, înstrăinați de ceilalți. Am mai zis și altădată, căci Cristi nu-i singurul… asta mă doare cel mai tare, nu moartea în sine, care-i naturală, ci suferința distructivă, depresia și disperarea care încolțește sufletele astea frumoase.

De reținut și video-ul ăsta, fie și numai statisticile de la începutul lui.

 

Transfăgărășan – aproape. [Adventureee, ziua 7]

Standard
Transfăgărășan – aproape. [Adventureee, ziua 7]

Părăseam tărâmul cailor cu vise mărețe: ajungem și noi, în sfârșit, pe Transfăgărășan.

Transalpina ne-a intrat ca oxigenul până în creieri, în toate sinapsele, ne-a tăiat respirația și ne-a învățat să respirăm din nou. Așa că da, simțeam o oarecare anxietate a așteptării. Cum va fi Transfăgărășanul?

Frunzăresc azi printre poze și abia reușesc să identific locul în care ne-am oprit înainte să o luăm spre Cârțișoara. Era Palatul Brukenthal din Avrig! Merită mai mult decât o vizită fugară, cum am făcut noi, îmi imaginez că e plăcut să te relaxezi pe-acolo.

palatul brukenthal avrig

Ne-am mai oprit undeva, la un restaurant, pentru cafea și supă și încă ceva. Iar apoi ne-am făcut curaj să chiar pornim. La fel ca noi, mulți alții păreau să opteze pentru celebrul drum…

Privind în urmă, mă amuză naivitatea cu care ne încurajam unii pe ceilalți că o fi ceva mașină mare în față, poate se lucrează la drum pe o anumită porțiune, poate se mai eliberează, poate…

Noroc că priveliștile ne furau ochii și gândurile pe ici, pe colo, altfel nu-mi imaginez cum ar fi trecut cele 3-4 ore de mers cu viteza melcului 🙂

transfagarasan 0

Rătăcind prin țară de vreo săptămână, ne-am uitat zilele și nopțile, ne-am rupt de lume și de calendare. Nu știam că o fi marți sau sâmbătă. Cu atât mai mult, nu știam că-i zi de sărbătoare. Mda. Ne-a prins weekendul sau chiar ziua de 15 august pe Transfăgărășan – pe noi și pe toată România (atenție pentru anul ăsta!). A fost cea mai cruntă lecție despre efectele nefaste ale sărbătorilor naționale / religioase asupra liniștii mele sufletești 😛

Ignoranța se plătește scump. S-a circulat bară la bară, cu puțini kilometri pe oră. Am trecut de cascadă.

transfagarasan 5

Transfăgărășanul ni se arăta în toată splendoarea lui. Plin de mașini și de oameni șoferi nervoși și nerăbdători. Partea bună e că atât cât am văzut din el, îl știm ca-n palmă.

Partea mai puțin bună dar cu o promisiune de revenire e că ne-am pierdut și noi (pasagerii) răbdarea după câteva ore, am încurajat șoferul să tragă de volan și să facem cale-ntoarsă.

transfagarasan 2

Ne visam deja la Măgura, uitând de noi în vreun hamac. După atâtea zile de explorări, urmau și zile de relaxare și leneveală.

Va urma:
Ziua 10:  Prăpăstii 


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4
: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 5: Din peșteri, deasupra norilor: Transalpina (Defileul Jiului – Bumbești – Novaci – Cernădia – Baia de Fier – Peștera Muierilor – Peștera Polovragi – Baia de Fier – Novaci – Rânca – Vf. Păpușa – Vf. Urdele – Lacul Vidra).
Ziua 6: Vidra, turnul și caii (Lacul Vidra – Obârșia Lotrului – Lacul Oașa – Tău Bistra – Șugag – Căpâlna – Petrești – Sebeș – Cristian – Sibiu –  Avrig – Porumbacu de Sus – Porumbacu de Jos – herghelia de cai, pe undeva prin zonă)
Ziua 7Transfăgărășan – aproape. (Herghelia de cai – Porumbacu de Jos & Sus – Avrig – Cârțișoara – Transfăgărășan – aproape de Lacul Bâlea)
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.

Dintr-o zi febrilă de luni

Standard
Dintr-o zi febrilă de luni

O zi febrilă, la propriu, cu frisoane și senzații de sufocare. Ascult Anna Karenina în timp ce mă îndrept spre întâlniri cu oameni serioși. I-aș scutura puțin, să-și trăiască ziua mai intens, căci mă sperie privirile goale și plictisite, manifestate prin amabilitate bine învățată.

Nu știu dacă aș rezista în astfel de locuri, cu astfel de joburi. Îmi conștientizez incapacitatea de adaptare socială în astfel de contexte. Adică, aș putea. Dar pe termen scurt, căci n-aș vrea, m-ar frustra, aș suferi. Aș pleca. Aș „renunța”. Cineva trebuie oricum să aibă și joburi serioase în societate, cineva trebuie să alerge și după carieră și realizare profesională. Dar acel cineva o fi fericit? Poate că da, nu știu. Mi-e greu să văd fericirea sub masca asta de om serios.

Eu am stickere colorate prin agendă și mâzgălituri neserioase pe ici-colo. Am febră și mă simt, parcă, stânjenită, așa că trag agenda mai aproape de mine. Apoi uit de stânjeneală, pare-se, și răsar pe pagină, printre cuvinte, noi mâzgălituri.

Par totuși oameni de treabă. Serioși și de treabă. Mă bucur totuși când ajung din nou pe bus, cu rușii în urechi. Aici, pe mijloacele de transport în comun, poți să ai parte de toate dubioșeniile pământului. Dar măcar e interesant 🙂

Sirenele de pe Titan & chrono-synclastic infundibulum, K. Vonnegut

Standard
Sirenele de pe Titan & chrono-synclastic infundibulum, K. Vonnegut

“A purpose of human life, no matter who is controlling it, is to love whoever is around to be loved.”

Pe cât de absurdă și inedită e povestea sirenelor de pe Titan, pe atât de simplă e concluzia. Să iubești ce-i de iubit în jurul tău. În învălmășeala de întâmplări dubioase din pagini, nu știu dacă și altora le-a rămas prin minte ideea asta. Nu știu, de fapt, dacă o fi chiar o concluzie de-a lui Kurt Vonnegut sau doar s-a strecurat ideea printre rânduri.

Îmi plac cărțile ce-mi gâdilă mintea. Iar „Sirenele de pe Titan” e o carte suficient de ciudată încât să genereze pasiuni și antipatii pe măsură. Poate e una dintre cărțile acelea, de le iubești sau le detești?

Cartea e despre Rumford și Kazak – câinele lui, care trec prin așa zisul fenomen „infundibul cronosinclastic” (aham 😛 ), prin spațiu, în urma căruia își pierd capacitatea de a exista fizic pe Pământ. Se pot materializa pentru câteva minute, o dată la fiecare 59,9 zile pământene. Iar Rumford începe să știe trecutul și viitorul și aruncă cu previziuni înspre soția lui și înspre Malachi Constant, un depravat bogat și norocos, după cum e mai mereu descris.

E despre destin (?) și despre cum ne împotrivim să urmăm o cale ce pare-a fi prestabilită pentru noi. E despre memorie și uitare, despre spălarea pe creier din armată și din societate în general, despre condiția umană și istoria umanității.

E despre joaca de-a Dumnezeu. Dacă ai cunoaște trecutul și viitorul omenirii, dacă ai putea interveni, ai face-o? Cum ai face-o? Dacă ai cunoaște viitorul, ar însemna că, așa ca Rumford, orice ai face sau n-ai face a fost deja făcut / nefăcut? Deci decizia ta de a interveni, din rolul de ființă Atotștiutoare, mai e o decizie, totuși?

E despre liberul arbitru, în condițiile în care viitorul poate fi deja știut de o entitate (cu toate întrebările de mai sus) și în condițiile în care cineva sau ceva îți controlează fizic și psihic acțiunile și deciziile.

E despre toate astea și multe altele, pe-un ton amuzant și nemilos de amuzat.

Mi-a plăcut povestea lui Unk, soldatul amnezic – ca o dovadă că amintirile stau, cel mai adesea, la baza răspunsului întrebării „Cine sunt Eu?”. Iar uneori povestea pe care ne-o spunem zi de zi ca răspuns la întrebarea asta ne limitează și ne definește poate nu în cel mai fericit mod cu putință. Amnezia este totuși o alternativă extremă. Cred că e bine să ne cunoaștem amintirile, să ne știm experiențele – oricât de depravate ar fi ele, fără a pune însă semnul de egalitate între cine suntem în momentul prezent și amintiri. Să știm că amintirile sunt, în fapt, niște povești pe care ni le spunem despre experiențele pe care le-am avut. Și da, pot fi un fel de ancoră în existența noastră, fără de care suntem goi și influențabili. Ideea e ilustrată tare frumos de Kurt Vonnegut prin soldații marțieni care, spălați pe creier și amnezici, rupți total de realitatea pe care o știau cândva, urmează ordinele și sunt ușor de controlat de o forță superioară. În același timp, însă, pentru Unk, de exemplu, uitarea are și valențe pozitive.

Chiar așa nemilos, detașat și amuzat de personajele lui, Kurt Vonnegut pare să creadă în esența bună a umanității din fiecare. Toți am căuta, în cele din urmă, aceeași liniște și toți ne-am dori, în cele din urmă, să ne simțim iubiți și acceptați.

“I found me a place where I can do good without doing any harm (…) and they love me, Unk, as best they can. I found me a home.”

Și toți avem sirenele noastre de pe Titan, după care alergăm de ici-colo, uneori poate o viață întreagă. Și poate nici nu contează dacă avem sau nu liber arbitru asupra sensului vieții noastre, cât contează dacă am iubit tot ce era în jur de iubit.

Alte câteva idei făinuțe:

“The more pain I train myself to stand, the more I learn. You are afraid of pain now, Unk, but you won’t learn anything if you don’t invite the pain. And the more you learn, the gladder you will be to stand the pain.”

“Now, you can say your Daddy is right and the other little child’s Daddy is wrong, but the universe is an awfully big place. There is room enough for an awful lot of people to be right about things and still not agree.”

“These poor creatures were obsessed by the idea that everything that existed had to have a purpose, and that some purposes were higher than others. These creatures spent most of their time trying to find out what their purpose was. And every time they found out what seemed to be a purpose of themselves, the purpose seemed so low that the creatures were filled with disgust and shame. And, rather than serve such a low purpose, the creatures would make a machine to serve it. This left the creatures free to serve higher purposes. But whenever they found a higher purpose, the purpose still wasn’t high enough. So machines were made to serve higher purposes, too. And the machines did everything so expertly that they were finally given the job of finding out what the highest purpose of the creatures could be. The machines reported in all honesty that the creatures couldn’t really be said to have any purpose at all. The creatures thereupon began slaying each other, because they hated purposeless things above all else. And they discovered that they weren’t even very good at slaying. So they turned that job over to the machines, too. And the machines finished up the job in less time than it takes to say, “Tralfamadore.”

Vidra, turnul și caii [Adventureee, ziua 6]

Standard
Vidra, turnul și caii [Adventureee, ziua 6]

Am campat în apropiere de Lacul Vidra, undeva lângă vechea stațiune. Azi, doar ruine… Dăm târcoale zonei, privim spre lac, auzim muzică de undeva din apropiere.

Până una-alta, se-adună norii, căci par a fi tot pe urmele noastre de câteva zile. Poate scăpăm de ploaie, însă vântul suflă-a frig.

transalpina 13

Seara, căscăm ochii fericiți la stele. În colțul nostru de cer, norii s-au împrăștiat și putem vedea Perseidele. Peste noapte, însă, cred că am plâns de frig.

20160813_132814

Dimineața o lungim în zi și ne bem cafeaua pe marginea Lacului. După Transalpina, ne vom îndrepta azi spre Transfăgărășan, dar până una-alta, poți intra în transă privind unduirile lacului prin binoclu. Și poți doar sta, cu ochii pierduți pe valuri.

Părăsim lacul ce-l voi asocia mereu cu relaxări matinale, dar și cu un frig care m-a făcut să plâng de frustrare, prin somn.

IMG_20160815_204859

Undeva prin Petrești, zărim un turn inedit, acoperit de vegetație, și ne abatem de la drum pentru a-i face o vizită. Câtă sărăcie aici, în partea asta de sat. Ne învârtim o vreme, ne dăm seama că turnul se află chiar în… cimitir. Okei, să vedem ce-i cu el. Este, de fapt, ce-a mai rămas dintr-o veche cetate. O priveliște ciudată într-un cimitir.

Băieții vânează fluturi colorați să oprească timpul în loc, eu îmi scald ochii în verde și-albastru. Mi-s ochii fericiți când fac asta.

Pentru o clipă am uitat încotro mergeam. Transfăgărășan. Undeva între Sebeș și Sibiu, ne oprim într-un sat – Cristian, parcă, la biserica fortificată de aici. Rămân cu amintirea stârcilor cocoțați… pretutindeni, cu Tarfin exersând muzică laică la orga bisericii și cu Cipri punându-și biserica pe cap, la propriu :))

Cred că se întâmplă ceva în atmosferă când apune soarele, mai ales când ești pe drumuri, rupt de oboseală, dar fericit. Nu mai știu cum ajungem pe-aici… Undeva după Avrig, undeva la poalele munților, să fim pregătiți a doua zi de urcarea pe Transfăgărășan, undeva am cotit la dreapta și am tot mers în căutarea locului ideal de campare. Am trecut o apă, pe-un pod, am oprit mașina pe-o pajiște în țara nimănui. A doua zi, am văzut la întoarcere o tăbliță ce indica: Porumbacu de Jos. 

O lună ca un felinar, întuneric, punem corturile. Testăm terenul din jur, care pare puțin dubios, pe alocuri mocirlos. Înapoi la corturi. În liniștea nicăieri-ului, parcă se cutremură pământul. Și vin caii, alergând liberi. Vreo 10, 15, 18? Nu mai știu. Poate nu chiar 20.

Ce senzație wow să simți pământul trepidând sub copitele cailor, neștiind încă sigur ce se întâmplă în jurul tău. Să-ți ia vreo câteva secunde să-ți dai seama că sunt cai și e ok, se-aude și o voce de om. Caii se opresc în imediata apropiere și ne dăm seama rapid că pajiștea e a lor și că vizita nocturnă le-am făcut-o noi, nu invers.

Schimbăm vorbe cu oamenii ce-au venit pe urma cailor, se pare că e o herghelie prin zonă, caii sunt obișnuiți cu ființe bipede și sunt prietenoși. Vedem și noi, se apropie toți curioși și ne încercuiesc. Primim aprobare să rămânem peste noapte lângă cai, cu multă bunăvoință, ne vor păzi ei pe noi și noi pe ei – de urși. E momentul când înghiți în sec și nu știi dacă e o glumă sau e treabă serioasă.

Oamenii pleacă, rămânem noi și caii. Unii pasc la câțiva pași de noi, alții s-au decis că suntem interesanți și s-au strâns grămadă în jurul nostru. Vreo doi mânzi, cu mamele grijulii lângă ei.

Luna luminează pajiștea în continuare și e o imagine de vis, așa cu siluetele cailor în apropiere. Trebuie să zic: caii ăștia sunt excesiv de prietenoși. Te înconjoară cu entuziasm, vreo trei-patru deodată, fiecare vrea atenție, mâncare, mângâieri. Mânzii vor să se joace.

14138271_1375284142498895_6901288533619189660_o

Tarfin și Cipri merg să caute lemne pentru foc. O vreme stau așa înconjurată de cai, dar parcă mă simt copleșită de atenția lor, mă gândesc să mai eliberez memoria aparatului foto, să șterg câteva imagini, mi-e frig și mă îndrept spre mașină. Caii mă urmează, ăștia micii de fapt, iar iepele-mamă după ei. Cât stau în mașină, cu nările lipite de geam, mă așteaptă unul dintre mânzi. Celălalt e mai nerăbdător și se cam urcă pe mașină.

Situația e așa, amuzantă cred. Cu o doză bună de ireal.

Există așa unele momente când te trezești în anumite situații improbabile, la care nu te-ai fi așteptat și despre care nici creierul tău n-a fabulat și nu a făcut scenarii. Așa că stai mirat, fără să chiar știi ce să crezi despre ce se întâmplă. Cam așa e noaptea asta frumoasă, cu Lunul pe cer, cu aproape 20 de cai în jurul tău, vreo 4 mai insistenți care sunt chiar la propriu în jurul tău, cu un foc ce se hrănește din brad și șervețele și sentimentul că ești rupt de lume.

14067897_1375284232498886_4947492814420437052_o

Și chiar ești – rupt de lume.

Te trezește la realitate (și din somn) sunetul de copite jucăușe ce vin alergând înspre tine și gândul că tocmai sare și se urcă un cal pe cort. Oare visezi sau e pe bune? E pe bune, avea chef mânzul de joacă :))

Va urma:
Ziua 7: Transfăgărășan – aproape. 


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4
: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 5: Din peșteri, deasupra norilor: Transalpina (Defileul Jiului – Bumbești – Novaci – Cernădia – Baia de Fier – Peștera Muierilor – Peștera Polovragi – Baia de Fier – Novaci – Rânca – Vf. Păpușa – Vf. Urdele – Lacul Vidra).

Ziua 6: Vidra, turnul și caii (Lacul Vidra – Obârșia Lotrului – Lacul Oașa – Tău Bistra – Șugag – Căpâlna – Petrești – Sebeș – Cristian – Sibiu –  Avrig – Porumbacu de Sus – Porumbacu de Jos – herghelia de cai, pe undeva prin zonă)
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.

N-am nimic cu homosexualii, DAR

Standard

Mediul online are darul de-a scoate tot ce-i mai frumos din noi – cu cele mai reușite fotografii, cele mai fericite momente din viețile noastre, cele mai interesante lucruri pe care putem și ne dorim să le împărtășim cu ceilalți.

La fel cum are darul de-a scoate ce-i mai urât din noi. Și-atunci îmi vine să-mi dau Log out , să nu mai citesc din greșeală atâta ură.

Cred că am văzut clișeul ăsta de frază de sute de ori în ultima vreme. N-am nimic cu homosexualii, DAR [introdu aici frici, ură, complexe, nesiguranță, lipsă de toleranță, băgarea nasului unde nu-ți fierbe oala, lipsă de înțelegere față de semenii tăi, lipsă de empatie, ipocrizie, incapacitate de a dialoga, ignoranță etc].

Ne e atât de greu să-l acceptăm pe cel de lângă noi. Atât, să-l acceptăm. Nu trebuie să adoptăm stilul de viață, părerile, orientarea sexuală sau religia. Ci doar să-l acceptăm ca o persoană diferită de noi, pe care poate nu o înțelegem pe deplin, cu al cărei comportament nu suntem de acord, dar care e totuși o ființă, o persoană cu care am putea schimba trei vorbe și o glumă la o bere, cu care am putea avea conversații foarte interesante (tocmai pentru că e altfel din anumite puncte de vedere), o persoană care, însă, la fel ca noi, trece prin viață și prin chestii, suferă, se bucură, râde, are prieteni și familie.

Și simt că dacă mai aud că „nu-i normal” o să-mi pierd răbdările. Ne construim propriile convingeri și bariere de normalitate și oricine îndrăznește să le încalce e pus la zid și lovit cu injurii (pietrele moderne).

Nu țin neapărat să văd doi tipi cum se sărută pe stradă, la fel cum nu țin neapărat să văd copii cu dizabilități fizice și mentale pe stradă. E inconfortabil. Și mi-e ciudă că simt disconfortul ăsta – căci sunt la fel de condiționată social ca toți restul. Suntem protejați de deviația de la normă, să nu cumva să intrăm în contact cu ei, cu devianții de la norma socială / fizică / psihică, că se ia ca râia… În cazuri de boală, uneori se ia. Uneori e justificat să avem grijă de noi, ăștia normali. Însă e o diferență atât de mare între a te proteja tu pe tine de ceea ce consideri o amenințare și a ataca, verbal sau fizic, un alt om care nu îți face rău intenționat – decât prin existența lui care intră în contradicție cu niște normalități stabilite social.

Și ca notă de final: din sutele de păreri citite în ultimele zile, în rândul tuturor celor care apără normalitatea și valorile morale ale sexului (ironia), nu am văzut nici măcar unul, deci nici măcar unul!,  scandalizat și oripilat la gândul că două tipe s-ar săruta sau ar face sex. Dublu standard sau iar e nevoie de niște feministe să atragă atenția că femeile sunt ignorate în toată povestea asta și că ar trebui să fie și ele înjurate și trimise în iad sau în vest pentru că au îndrăznit să fie diferite? 🙂

Altă notă de final: și eu devin răutăcioasă cu apărătorii normalității și-i judec pentru că judecă. Știu. Dar mai știu și că de fapt problema e la mine, că nu mă obligă nimeni să-mi bag nasul în dilemele existențiale ale altora, că fiecare e liber să-i judece cât vrea pe alții – atât timp cât nu le limitează lor libertatea la propriu.

Cred că mă doare și mă dezamăgește să văd atât de multă ură din partea oamenilor, îndreptată înspre alți oameni. Ăsta mi-e oful, de fapt.
Așa că e un exercițiu și pentru mine să-i înțeleg și să-i accept pe toți cunoscuții pe care i-am surprins acum împroșcând cu vorbe nu tocmai frumoase înspre alți oameni care, până la urmă, nu le-au făcut niciun rău.

N-am nimic cu ei, DAR… dar sunt dezamăgită. Îmi trece.

 

Troscoțel, mușețel și alte bucurii ale Pământului

Standard
Troscoțel, mușețel și alte bucurii ale Pământului

Nu era troscoțel în curte când veneam verile pe-aici, în copilărie, decât pe ici, colo. Știam de la mama sau de la Flo, sau de la Nana, că în ogradă fusese cândva iarbă, că puteai sta pe jos.

Stăteam oricum eu pe jos, pe pietre, pe imensele rădăcini ale pomnițerului alb, în lut, pe rumeguș, pe trotuar și-mi murdăream toate rochițele, iar bunica mă apostrofa cu vreun regionalism ce echivala uneori sensul de băiețoasă, alteori sensul de diavol împielițat, alteori de copil bezmetic îndrăgit necondiționat. Era același cuvânt, dar știu din glasul bunicii că avea tot soiul de semnificații, după caz și după boacănă.

Acum stau în vârful treptelor casei, de unde aflu că într-o zi de Paști, m-am rostogolit treaptă cu treaptă, până jos. Rezultatul: genunchi zdreliți. Îmi amintesc rostogoleala și genunchii tremurați, o imagine scurtă și dispare. Cândva, ai mei au renunțat să-mi mai cumpere rochițe și au trecut aproape 20 de ani până m-am reîmprietenit cu ele… 🙂

Privesc spre curte cu încântare. E plină de troscoțel și mușețel. Plină, plină.

troscotel musetel sucutard (3)

 

troscotel musetel sucutard (4)

Progresul vine în pas ardelenesc aici, la bunici. Și-au făcut baie, cu duș și toaletă, în casă, sunt aproape finalizate lucrările. Bunicul răsuflă ușurat, iar bunica plănuiește următorul pas înspre modernizare. I-am adus deja un cuptor electric și-l testăm, bunica deleagă sarcinile: unii bat ouăle, alții pregătesc tava,  alții își bagă degetele-n cremă. N-ai crede câtă bucurie șade în 15 minute de măcinat nuca la mașină – cred că-i mai veche decât mine.

Mă așez iar în vârful treptelor și mă bucur de-o mică împărăție a mușețelului. Curtea n-are nevoie de progres. În grădină, cartofii sunt în floare, o altă mică împărăție.

troscotel musetel sucutard (5)

Înghețata se savurează sub copac

Standard

Ignorând glasul interior ce mă îmbie la relaxare acasă, după o zi lungă, azi aleg înghețata. Şi o plimbare cu bestia minunată prin parc.

La cornet, din dozator, doar vanilie şi cioco. Trecem strada şi îmi găsesc bunătatea de înghețată cu migdale, iar bestia îşi ia fistic la cornet.

Înghețata se savurează cel mai bine sub copac, pe iarbă! 🙂

Îmi verific agenda şi constat că de mâine începe Festivalul Înghețatei. Pff. Creieraş nerăbdător. Oricum, fain mod de-a lenevi prin parc 🙂

3 în 1: Cetatea Corbului, Porolissum și Grădina Zmeilor

Standard
3 în 1: Cetatea Corbului, Porolissum și Grădina Zmeilor

I. Cetatea Corbului

Te rupi de drumul mare, faci dreapta înspre, aparent, nicăieri. Spre Nădașu. Drum îngust, cât să încapă o mașină și jumătate. Entuziasmul e alimentat de curiozitate și un mare semn de întrebare. Oare suntem pe drumul bun, totuși? Uite indicatorul – spre Cetatea Corbului, spre Varjúvár. De-aici, drumul devine tot mai îngust și roșiatic, iar satul se vede în vale, printre tufe de trandafiri sălbatici. Mașina se lovește tot mai des cu burta de pământ, însă nu-i loc de întors, nu-i nici atractiv să dai cu spatele. Așa că înaintăm. Drumul se face una cu dealul și pășunea, așa că părăsim mașina-n soare și ne continuăm aventura. Unde-o fi Cetatea, chiar om fi pe drumul cel bun?

Încep să apară case de vacanțe, atât de izolate, atât de multă liniște. Cetatea Corbului nu-i o cetate. E un mic castel boem, casa faimosului arhitect Kós Károly – cel care în Cluj a proiectat și inedita Biserică cu Cocoș. Casa a fost construită în 1914, când arhitectul se retrăgea aici, între Stana și Nădașu, odată cu începerea războiului.

Cu rețineri (eu) și fără nici o treabă (Tarfin 😛 ), deschidem poarta și pășim în curte. Facem fotografii și căscăm ochii apreciativ. Din spatele casei, se aud voci. După cum aflăm, moștenitorii casei au venit să se relaxeze aici în weekend. Domnul, amabil, discută puțin cu noi și ne dă voie să ne mai învârtim în jurul casei. Este, se pare, doar unul dintre cei care au moștenit părți din Varjúvár. Pare mirat că știm cine a construit casa și că am venit aici în mod special ca să o vedem.

Casele din jur par să urmeze stilul arhitectural propus de faimosul arhitect, majoritatea dintre ele utilizând același fel de piatră și păstrând acel aer boem și bun simț estetic și arhitectural. Te simți cu adevărat izolat, deconectat aici, în sensul frumos al cuvântului.

Ne întoarcem spre mașină, admirăm gângănii, flori sălbatice și maci roșii. Parcă nu-i chiar atât de imposibil drumul.

II. Moigrad-Porolissum

Mergem spre Grădina Zmeilor, ne fug ochii după ciuperci și căpșuni pe marginea drumului. Oprim la căpșuni și Tarfin face ce face și ajunge iar în curtea oamenilor, invitat de data asta (cred, hihi), să spele fructele.

A trecut o vreme… parcă ar fi trebuit să ajungem, nu? „Splendida cetate a celor o mie de sori” ni se dezvăluie în boxele mașinii, pe-o voce plăcută.

Ne dăm seama că am ratat drumul. Direcția e bună (spre nord), dar suntem pe drumul spre Zalău, la vreo 3 drumuri paralele distanță. Nu-i nimic. Să vedem și Zalăul dacă tot ne-am pornit într-acolo 🙂 Apoi, ne vom îndrepta spre Moigrad-Porolissum.

Cotim spre vechiul oraș roman, zărind întâi Măgura, ca o „cocoașă”. Ne plimbăm printre ruine și istorie la Porolissum, din templu în tavernă, trecem pe sub Poarta Praetoria, ne cocoțăm pe ziduri și ne imaginăm că stăm de gardă. În amfiteatru, vedem vreo 5000 de strămoși, daci și romani deopotrivă, poate. Aproape că auzi aplauzele și zumzetul. Doar că, privind în zare la dealuri și păduri, te întrebi ce alt spectacol le-ar mai trebui omuleților?…

III. Grădina Zmeilor

Lăsăm măgura în spate și ne îndreptăm spre Grădina Zmeilor. Cu oprire la disco-bar, pe marginea drumului. Chipsuri și apă. Înghețată găsim tocmai la intrarea în rezervație. Conform Google, tocmai trec cele mai populare ore de vizitare a grădinii – da, mai nou poți să afli și asta 🙂 Așa că mai stăm, ronțăim chipsuri și savurăm o înghețată, care mai de care mai toxice.

Mi-era dor de Grădina Zmeilor. La fel ca Băișoara, ca spațiu ce mi-a deschis tot felul de direcții și drumuri în viață, Grădina Zmeilor mi-a oferit și ea un minut de liniște în urmă cu vreo câțiva ani care-a însemnat o eternitate, atunci. Așa că mi-e drag locul. E plin de turiști gălăgioși și părinți ce nu știu să le insufle copiilor respect pentru o natură fragilă. Dar pleacă, trece ora de vârf.

Și rămâne liniștea, câte-un wow fericit, pași entuziasmați printre copaci, momente de contemplare pe margini de prăpastie. Și-o frunză ce se clatină cu încăpățânare de una singură. Ce rebelă!

 

 

Timp de mine

Standard

Dacă nu scriu pe-aici, înseamnă că-mi lipsește timpul ăsta acordat mie. Am ajuns la impresionantul număr de 14 ciorne, în mai puțin de două săptămâni, care au slabe șanse să fie publicate în următorul an. Nu din lipsă de timp sau inspirație, ci din inabilitatea de-a mă opri, de-a pune tot restul în așteptare și a-mi da mie timp. Nu pentru a scrie, de fapt. Ci pentru a gândi, a-mi așeza ideile, a interioriza experiențe și a face ceva cu ele apoi.

Scrisul e doar o unealtă, un mod de a-mi interioriza experiențele cotidiene, de a-mi crea o poveste personală. Scrisul nu-i niciodată scopul. De-asta absența de pe blog reflectă de obicei un oarecare haos cotidian. Dacă nu-mi pot acorda 15 minute de reflecții personale și depănarea unui gând, scurt sau lung, e doar o chestie de… timp (desigur), până voi plesni de frustrare.

Aș vrea să le fac pe toate într-o zi, dacă aș putea. Aș vrea să mă trezesc dimineața cu energie infinită, să am timp să îmi beau cafeaua acasă, să ronțăi un mic dejun, să meditez vreo 10 minute, să fac duș, să probez minim trei rânduri de haine înainte de-a ieși liniștită pe ușă, să îmi fac părul în fiecare zi, să-mi fie hainele călcate și impecabile, să mă rujez în trei straturi, cu mușcat din șervețel între ele, pentru o culoare naturală. Să merg la job pe jos sau cu bicicleta, cu vreun audiobook în căști. Să îmi iau pauzele cum trebuie, să ies la plimbare în parc, că e acolo lângă noi. Să îmi aloc 15 minute în fiecare zi pentru a-mi planifica evenimente faine la care vreau să merg. Și să merg. Aș vrea să vin acasă și să îmi aloc 30 de minute pentru alte proiecte și încă vreo 30 pentru rumegat idei în scris. Să mai pun câteva piese de puzzle la ceasurile din Praga, să învăț cântecele la ukulele, să desenez și să mâzgălesc, să fac lucru manual, să citesc. Să îmi aprind lumânarea cu aromă de prăjituri de Crăciun cu scorțișoară și să-mi fac un ceai. Să mă așez pe zafu și timp de 10 minute să fac doar asta, să stau pe zafu. Să ies afară, pe lângă calea ferată, și să alerg cu același audiobook în urechi. Să pun din timp hainele la spălat, să nu rămână vase nespălate, să șterg praful de pe mobilă, praful din ochi.

Să ascult muzică. Să chiar ascult muzică, mi-e dor!

Pot sacrifica temporar coafura, rujul, praful neșters, vasele și hainele nespălate la timp, becul spart de două săptămâni din bucătărie, mâncarea gătită, diverse contracte de lămurit pe la bănci, vizita de curtoazie la medic. Temporar, doar că trec lunile. Frustrările vin când nu mai ascut creioane colorate, când teancul de cărți necitite și în așteptare e la fel de mare, când ciornele se adună și rămân în stadiul de gând nedus până la capăt, când trece încă o zi și nu am savurat dimineața cu o plimbare, pe jos, la pas.

Și-atunci zic stop, mă apuc să înșir cuvinte, mă cocoț în pat, deschid geamul și casc ochii la apusul de soare (și, wow, ce apus a fost azi!), îmi zic că de-acum îmi ajustez ritmul și am timp de mine.

Everestul, morții și stelele

Standard
Everestul, morții și stelele

Mor oameni pe Everest, nu-i vreo surpriză. Rămân însă cadavrele acolo, întru eternitate, parcă. Moartea devine reper de orientare, cadavrele – puncte topografice¹ pentru alții ce se încumetă a urca muntele.

Grotesc, când moartea ți-e străină și n-ai habar de ea, decât din greșeală, căci te-a împins politicos-forțat vreo mătușă binevoitoare în camera unde era „mortul”² și oricât de repede ți-ai trântit privirile-n podea, ai văzut.

Grotesc, deci, gândul că pe Everest au rămas peste 200 de cadavre ale șerpașilor și alpiniștilor care au cutezat să-l urce. Au murit și au rămas acolo, devenind puncte de reper în ascensiunea altora. Ca primă reacție de om civilizat și normal, te scârbești. Cum să treci peste cadavre, la propriu, din dorința de-a ajunge în vârf? Ce fel de resorturi interioare îi mână pe oamenii ăștia?

Niște resorturi care pot muta munții din loc. Ei sunt oamenii care ne-au dus un pas mai departe în evoluția noastră ca specie. Sunt cei care își înving fricile și iau monstrul la trântă, cei care privesc mereu spre următorul pisc mai înalt și care simt că trebuie să o facă. De ce trebuie să o facă nu știu nici ei, deși toți au ceva ce-i duce într-acolo. Să-și dovedească lor ceva, că pot. Că își pot testa și depăși limitele, că în ciuda pericolului și a confruntării constante cu moartea, pot ieși învingători. Nu neapărat și în viață, dar învingători în lupta cu propria lor persoană, poate.

Nu știu, vorbesc și eu. Everestul n-are nimic romantic în el. Cândva, era un simbol al depășirii limitelor umane și a nevoii de explorare și de apropiere a înălțimilor cerești. Între timp, am ajuns în spațiu, ne croim drum prin Univers, iar Everestul a fost urcat de mii de oameni, de mii de ori. La fiecare ascensiune, își primește jertfele. Dar și spațiul cosmic își va primi miile de jertfe, până îți va deveni și ție, omului de rând, mai accesibil, în timp ce te întrebi ce-i cu nebunii ăștia de explorează munți și stele.

E nevoie de oameni care vor și simt că trebuie să mute munții din loc, la propriu. Oricine a făcut vreo drumeție lungă pe munte știe că odată ce-ai început, e greu să te oprești. E atât de fizică experiența! Fiecare pas făcut îl generează pe următorul, e simplu. Nu te poți întoarce din drum.

Ca idee, drumul pe Everest totuși n-are nici un sens dacă nu faci și câteva drumuri interioare. Experiențele extreme au darul de a-ți transforma întreaga ființă, simți foarte pregnant schimbarea. Simți că ți-ai spulberat Eul și Ego-ul și poți, de-acum, să devii o altă persoană, poți chiar să fii tot tu, dar altul. Poți să ai astfel de transformări și acasă sau stând în liniște într-un hamac. Poate nu îți vor tăia respirația ca Everestul și nu-ți vor îngheța sufletul pentru o vreme, dar le poți avea. E o altfel de călătorie, un altfel de drum. Și fiecare-și alege modul de-a călători în viață. În cele din urmă, tot la moarte ajungem.

Fizic și metaforic, morții de pe Everest rămân repere pentru ceilalți.

* * *
¹Recomandare de lectură: Death in the clouds: The problem with Everest’s 200+ bodies – BBC
²Întotdeauna mi s-a părut interesant cum se raportează oamenii la persoana care a trecut în neființă. Ne e greu să-i mai spunem pe nume, poate. Devine doar „mortul”, căci spunându-i numele, parcă ai concretiza moartea și mai mult.

foto: en.wikipedia.org

nocturne#2

Standard

respiră și dă-ți gândurile-ncolo. oprește năvala nemulțumirilor. dezintoxicarea zilnică de clișee. respiră. ia doar un cuvânt și fă-i statuie, doar unul. e ok să te simți și ca naiba din când în când. ascultă vocea lui andy din app, îți zice și el să respiri. sau, de fapt, el era de la bun început cel care te tot încuraja cu respirația. Ai adormit. de ce tot insistă oamenii să te facă să-ți pese de chestii neimportante – de ce îți tot pasă de chestii neimportante? nu doar tu te simți rău. vecinul își dă mațele afară din nou, e cam la a 150-a încercare matinală, aproximativ. cancer oare? alcoolism, după cum l-ai acuzat în mintea ta încă din prima zi? să uzi plantele când reușești să te ridici din pat. să dai salată melcilor. e dimineață, mi-era dor de lumina asta, e înnorat afară dar soarele-și strecoară oricum niște raze pe ici, pe colo. A trecut și noaptea asta, e ok, totul bine.

Bloca-ți-aș mașina…

Standard
Bloca-ți-aș mașina…

Așa-mi place să cred că îi îndeamnă pe șoferii supărați vreun demon de parcare. Nervos și obosit, Șoferul se întoarce acasă doar pentru a descoperi cum, în fața blocului, al propriului său bloc, un alt șofer (ăsta-i cu ș mic, că orgoliile nu încap) i-a ocupat locul de parcare. Care loc de parcare îl deține sau nu-l deține legal, depinde de caz, dar oricum e locul Lui de parcare, în fața propriului său bloc.

Supărat și nervos, se așează în fundul șoferului cu ș mic și-i blochează calea de ieșire. Na, blocați-aș mașina, rămâne-ai pe veci în parcare. Ca gest cu valoare artistică, Șoferul poate, opțional, să-i ridice celuilalt ștergătoarele.

Mulțumit de sine și o idee mai eliberat de frustrarea acumulată la vederea mașinii străine pe locul lui de parcare, Șoferul urcă în apartament și își vede de treabă. Sau cine știe, poate aruncă ocheade pe balcon să-și prindă inamicul în încurcătură.

Așteaptă vreo câteva ore, bea niște țuică, scuipă semințe, urlă de la etajul 10 când îl vede pe șoferul ăla mic, jos, că încearcă să iasă din „parcarea” care-i un petec de pământ pe-un deal, ăăă, stai, ăsta era alt Șofer.

Așteaptă o vreme, se mai uită fugitiv pe fereastră, apoi uită de problema parcării. Sau cine știe, poate curiozitatea îi cauzează insomnii și stă cu urechile ciulite toată noaptea, poate-poate îl aude pe ăla disperat că nu poate ieși din parcare.

În supărarea și răzbunarea lui, Șoferul nu conștientizează că poate le blochează și altora mașina. Și chiar de n-ar face-o, nu conștientizează nici faptul că pur și simplu contribuie la acumularea și mai multor frustrări și izbucniri nervoase din toate părțile, perpetuând o stare de spirit tensionată și încrâncenată.

Și au trăit fericiți…

Standard
Și au trăit fericiți…

Basmele nu ne-au spus cât de fericiți erau zmeii, înspre ce tărâmuri își purtau prințesele răpite și unde-și dădeau duhul sub spada vreunui viteaz.

În Trascău, se zice că-n vremuri de demult, zmeii își ridicaseră un castel. Coborau în sat doar uneori, sub înfățișare omenească, și răpeau vreo fată de la horă. Aflând de prostul obicei al zmeilor, sătenii s-au răzbunat: au dat foc pădurilor și au distrus castelul de pe platoul Bedeleului. A rămas doar poarta, o invitație deschisă adresată curajoșilor.

Oamenii mai sacrifică și copaci nevinovați din dorința lor de răzbunare. Din fericire, pentru a ajunge azi la Poarta Zmeilor vei trece prin păduri minunate ce-ți vor zice la tot pasul că ești fericit, că e ca-n povești, că ești și tu un Z(m)eu.

zmei

Vei auzi cascada ce-ți promite relaxare, îți vei continua drumul căci abrupturile parcă-parcă promit mai multe. Tot privind în sus la ele, îți vine greu a crede că vei ajunge acolo. Cum?

Traseul e ușor la început, spre mediu pe parcurs – ca accesibilitate (poate fi parcurs de oricine cu o condiție fizică normală spre inexistentă). E foarte bine marcat, trebuie doar să ajungi în Sălciua de Jos (jud. Alba), să întrebi vreun sătean de drumul spre Poarta Zmeilor, din centrul satului să treci Arieșul pe drumul 130, să ții bine de el, să ajungi la începutul Potecii tematice „Pietrele Vorbitoare”.

Apoi, cauți crucea roșie pe tăblițe, pe copaci și pietre și te ții de traseu până ajungi sus-sus pe platou, la balcon și Poartă.

poarta zmeilor

Traseul poate fi însă dificil din perspectiva efortului susținut (2h30 – 3h urcarea și încă vreo 2h coborârea). Dar, zice povestea, se merită tot efortul și transpirația!

Sus, pe platou, te vei întinde pe-o stâncă pentru a admira vechea împărăție zmeiască, iar apoi vei plonja cu gândurile-n Arieș de pe marginea balconului…

18192307_1679209108773062_5447220018934728826_o

18192442_1679207802106526_6051887711469373918_o

Te vei simți tare mic înconjurat de măreția naturii. Mic, dar tare fericit! 🙂

zmei 2

Vei sacrifica leneveala din hamac pentru o vizită la Cascada Șipote, la coborâre. Neașteptat de frumoasă, cascada îți va vorbi tot felul. De-ai mai știi limba zmeilor, ai înțelege-o mai bine. Așa, vei da admirativ din cap, alunecând în reflecții interioare liniștite și lăsând apa să-ți ducă la vale toate grijile.

18193082_1679214098772563_652531769597968289_o

Cu picioarele și mâinile tremurând de oboseală, cu genunchii tociți la coborâre și glicemia varză, dar cu tine fericit pe de-a-ntregul, vei reveni în rândul oamenilor. Ai fost, pentru o zi, printre z(m)ei.