Oale și nasuri

Să te întinzi bine-bine e una dintre cele mai satisfăcătoare activități în viață. În ultimii câțiva ani, mai ales dacă dorm (fie și parțial), la mine întinsul vine cu riscul unui cârcel la piciorul stâng, cu mușchiul gambei care stă parcă în așteptare să i se rupă de lume și de mine. În ciuda a ce suferă mușchii mei, m-aș întinde la infinit. 


Avem în limba română tot soiul de expresii expresive cu nasul băgat în oale și pahare umplute. Mi-ar plăcea să mi se rupă de ce scot oamenii pe gură cam așa cum i se rupe mușchiului meu de mine. Și o vreme, aparent, mi se rupe. Până mi se umple paharul – cred că asta-i vorba din popor. Când aud de prea multe ori, de la prea mulți oameni, într-un interval prea scurt de timp, cum ar trebui să-mi trăiesc viața, care-i ordinea lucrurilor, ce-ar trebui să fac, când și cu cine. Oamenii ăștia mi-s dragi, de altfel. Știu și că sunt bine intenționați. Doar că n-am cum să nu observ un tipar periculos și absurd: grija asta față de viața personală a celorlalți, ca și cum deciziile și felul în care-și trăiesc ei viața ne afectează la modul real și cotidian pe noi, a devenit un fel de-a fi normalizat. Nu-i absurd să fii nefericit, să te plângi de asta, dar să te-aștepți ca ceilalți să ia aceleași decizii (personale) ca tine? Pentru că așa se face. Sau astea-s valorile la care aderi. Valori.

Și da, mica mea criză de frustrare și saturație, de care încă nu m-am scuturat bine, se manifestă în mod cert (și) pe fondul tensiunilor din societate cu viitorul și inutilul referendum. Că sunt exagerat de empatică uneori și adun toate schimburile astea de emoții și răutăți. Poate doar întâmplarea face că mi s-a umplut paharul de nasuri băgăcioase care și-au ratat oala. Cu siguranță, am fost și eu mai receptivă la toate sfaturile nesolicitate, mi-au sărit în urechi mai ușor. Nu-mi pot imagina cât de groaznic se simt alții acum, în perioada aceasta. E ca un curent de nasuri și oale, simțim nevoia să avem o părere despre cum ar trebui să-și trăiască restul viața.

Să ne liniștim. Nu-i musai să avem o părere despre viața altora, e mai important să știm ce vrem să facem cu-a noastră. Să fim și realiști: deciziile personale ale altora, mai ales cele care țin de relații & căsătorie & familie, au un impact redus în viața noastră de zi cu zi.

Bine, dacă o dăm înainte cu valori și principii, e mai greu.
Ca să fiu în cele din urmă onestă cu mine însămi, mi se rupe de „familie” tot așa cum i se rupe mușchiului de mine: cu durere, dar hotărât. Dacă avem nevoie să definim restrictiv ce înseamnă o familie pentru noi și dacă ea se învârte în jurul sexului adulților care se căsătoresc, e foarte trist. Se discută atât de mult despre orientare sexuală și îmi vine să urlu așa o chestie ce ține de logică: nu prea mai are nimeni nevoie să se căsătorească pentru a face sex. Adică, serios. Dar unii oameni se mai și iubesc. Despre asta ar trebui să fie vorba dacă vorbim despre familie, despre afecțiune, grijă, iubire, atașament, siguranță socio-emoțională, educație; e grav că simțim nevoia să restricționăm și să condiționăm eticheta de „familie” în funcție de sex.


Altfel, mă întreb dacă și eu ofer sfaturi nesolicitate cunoscuților cu privire la cum ar trebui să-și trăiască viața, în ce ordine,  ce decizii ar trebui să ia, etc. Mă gândesc că sigur se întâmplă, poate rar. Sper că rar.

Reclame

Să mergeeem: de la ruine, pe pământ, la stele | Ziua 1

Deliberăm dacă să pornim sâmbătă sau duminică. Hai sâmbătă la prânz. Vineri seara îmi iau papuci noi de drumeții, după patru ani în care am aflat că da, se mai face încălțăminte de calitate. Mai dezbatem, ajungem la concluzia că (mi) s-a golit sacul cu răbdare, căci mă visez pe drumuri de vreo două săptămâni încoace. Așa că pornim sâmbătă dimineața. Avem multe de văzut, multe de explorat. Să mergeeem 🙂

Lăsăm Clujul în urmă pe la 09:30. Ne-am luat cafea și ronțăieli pentru drum, suntem pregătiți.

I. Castelul cu Scoici. Nu l-am mai văzut de vreo 10-15 ani, cred. În mod surprinzător, există un panou informativ pe ulița din fața castelului. Zidurile castelului sunt ruine, de altfel, într-o stare avansată de degradare. Când l-am văzut întâia oară, deși acoperit de-o mare de urzici și atunci, încă puteai să-i urci zidurile, să te așezi pe terasa de la etaj. Acum stau să cadă. Normal, gunoaie și peturi prin curte, printre ziduri. Mi-e greu să pricep. Pentru date istorice și informații punctuale, de căutat Castelul Haller din Coplean.

II. Castelul din Pribilești. O altă ruină, una mai îngrijită, ce-i drept, cu acoperișul turnului refăcut, zona împrejmuită cu un gard și cu un aspect relativ decent, castelul din Pribilești se află în Maramureș, în apropiere de Baia Mare. A fost reședința de vară a familiei nobiliare Teleki și locuința unuia dintre premierii Ungariei interbelice. Teleki Pal, cel care a deținut castelul până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a rămas faimos în istorie pentru cele 12 legi anti-evreiești pe care le-a inițiat. Multe bla-bla-uri și aici cu privire la cine-i proprietarul, cine e de vină, etc. Totuși, zona pare îngrijită, posibil să se miște ceva prin curtea castelului, pe viitor.

castelul din pribilesti baia mare

III. Baia Mare: Planetariul și Turnul Ștefan. Lăsăm ruinele în urmă și ne îndreptăm privirile spre cerul înstelat. În Baia Mare vizităm Planetariul, o scurtă incursiune educativă în galaxia noastră și prin vecini. Ghidul  stă apoi de vorbă cu noi, ne oferă mai multe informații despre planetariul de aici și câteva recomandări. Ar mai fi de mers, așadar, la Muzeul de Mineralogie, Muzeul de Istorie și Muzeul Satului. Mai ajungem însă doar la Turnul Ștefan, un bun loc de belvedere.

Baia Mare e frumoasă văzută așa de sus, cu ocheade în curțile-i interioare, pe dealurile dimprejur. Pe o scenă, într-o piață pustie, un tip pune muzică. Nu e nimeni să danseze însă, doar noi în turn 🙂

baia mare turnul stefan (3)

#aplauze pentru proiectul de restaurare a Turnului și Pieței, o dovadă că modernul se poate îmbina decent cu ruinele și istoria. A, am prins ora la care s-a tras clopotul 😀

baia mare turnul stefan (2)

IV. Baia Sprie: Lacul Albastru. La nord de Baia Sprie se află un mic lac de-o nuanță azurie. După un urcuș oarecum abrupt prin pădure, dar scurt, găsim cu ușurință Lacul Albastru. Localnicii vin aici la bălăceală, noi credeam că ar fi ceva loc mai liniștit și izolat. Cu toate că e multă lume, atmosfera e văratecă-molcomă. Stăm vreo 10 minute și coborâm înapoi spre oraș.

baia sprie lacul albastru

V. Pasul Gutâi – Poiana Boului. Apoi, începe urcușul, cu brazi și serpentine. În Pasul Gutâi ne oprim să „inspectăm” posibilitățile de traseu spre Creasta Cocoșului, știm că dus-întors ar fi vreo 5 ore, însă azi nu mai e timp. Ne vom campa undeva prin zonă, dar nu strică să ne informăm mai bine la fața locului, cu privire la traseu. Dintr-o vorbă în alta, ne pornim în plimbare până spre Poiana Boului.

În caz că mâine ne decidem să facem traseul din direcția opusă, avem bucuria de a-l cunoaște și dinspre Pasul Gutâi. Pădurea prin care ne poartă traseul e minunat de frumoasă! Din Poiană, zărim Creasta Cocoșului. Încă nu știm dacă mâine vom reface drumul prin pădure sau vom urca pe creastă din direcția opusă. Dar ce zi frumoasă, ce lumini și culori aruncă soarele printre copaci.

poiana boului pasul gutai creasta cocosului (2)

_ _ _ _ _

Drumul spre Creasta Cocoșului trece însă prin Breb. Musai, după cum aveam să ne convingem singuri 🙂

p.s. Ce-o fi ăla roadtrip fără afine? (luate de pe marginea drumului, după Pasul Gutâi » delicioase!)

afine roadtrip

cum să fac să

Mi-ar plăcea să scriu mai multe și mai des pe-aici. Când îmi vâjâie capul de prea multe, când îl pândește pericolul de-a se goli, când se bucură de cine știe ce ghidușenie, când râde euforic sau când se revoltă pe gunoaiele din jur. Cum să fac, deci, să scriu mai multe și mai des?

Alții cum pot? Unii scriu în fiecare zi.

Eu nu duc lipsă de litere / minut, nici nu mă blochez în fraze, nici nu cred în „inspirație”, nici nu-mi pasă de actul literar ca să am blocaje de scriitor. Dar amân, nu știu. Mi se pare că nu-i momentul și apoi, ce-i drept, am altele de făcut, mai mereu.

Văd eu.

Cheile Borzești și dincolo de ele | mnemo prin lume

Pe moment, din motive egoiste și dintr-o nevoie de-a proteja ce-i al meu și ce-i frumos, nu-mi vine să împart cu ceilalți ce descopăr. Cheile Borzești nu sunt ale mele, însă; ascunse în marea de verde ce-o zărim de pe marginea drumului, cheile sunt încă sălbatice și învăluite în liniște. Fără hărmălaie omenească, adică. Zumzetul insectelor, al apelor, al vântului printre copaci, se face negreșit auzit.

Cheile Borzești sunt „cheile neștiute” sau „obscure” ale Clujului. Așa le-am găsit pe Internet. Întâlnim totuși un grup de turiști (câteva familii), singurii oameni pe care îi vom vedea pentru restul zilei. Ei părăsesc zona, noi tocmai ajungem. Cum încă ploile nu s-au abătut de-o vreme prin zonă, lăsăm poteca pe stânga și luăm traseul ce urcă pe firul apei.

cheile borzesti cluj a (3)

Ușor de parcurs, într-o zi uscată de vară, când bolovanii nu te supun la teste de echilibristică, iar apa nu te invită la bălăceli spontane. Ajungem la cascadele inferioare, apoi la cascadele superioare, pe care ne cățărăm / cocoțăm și, după o analiză sumară a spațiului, decidem să ne descălțăm, să ne așezăm confortabil pe câte o stâncă, cu picioarele în apă, să mâncăm bomboane de ciocolată și cireșe. Apoi, mai vedem…

cheile borzesti cluj a (2)

cheile borzesti cluj

Traseul îl parcurgem rapid, cu toată leneveala de care suntem în stare, cu opriri, povești și fotografii la tot pasul. Ajunși în capăt, nu suntem pregătiți să facem cale-ntoarsă. Ne continuăm plimbarea, găsim frăguțe pe un drum forestier, mult soc pe marginea aceluiași drum, iar în dreapta noastră ne fug privirile înspre un peisaj cu o vegetație inedită. Urcăm? Urcăm, n-avem ce face 🙂

cheile borzesti cluj 2

cheile borzesti decathlon cluj

cheile borzesti bucurel

Poticniri de asfalt

O luptă cu un creier ce refuză să coopereze. Nu mai vreau să fac nimic. Îmi zboară gândurile spre munți, mă doare sufletul de-atâta stat, mă plâng întruna că nu mai pot, că mi-e somn, că n-am chef. Trag de mine să mai stau pe scaun. Încă o oră, încă o zi. Parcă aș fi un bebeluș mofturos. Nu știu cum rezistă unii oameni să facă atâtea lucruri care „trebuie” făcute, dar pe care nu vor să le facă. E groaznic. Parcă alergi pe bandă și ți se pune piedică la fiecare pas.

Mă poticnesc în propria-mi nerăbdare. Vreau să vină odată… să fie august… să pornesc la drum. Încep să-i înțeleg pe cei care trăiesc într-o continuă stare de anticipare a weekend-ului. Nu-mi convine trăitul acesta în așteptarea a ceva, însă, oarecum, mi-e dragă senzația familiară, de școală primară, de noapte-înainte-de-excursie. 

Doar că sunt mai multe nopți, iar eu pic de somn pe stradă. M-am lăsat o vreme de cafea, fără a fi cea mai bună decizie a mea. Îmi mai mențin viu interesul alimentându-mi creierul cu mici absurdități citadine, care mă fac să zâmbesc.

DAR să vină odată… să fie august… să pornesc la drum! 

Spațiul personal virtual

Mi-e dezactivată prezența pe chat, în social media, în cam 95% din timp (paranteză: m-am activat acum, nah). În principiu, din motive de job, apoi din lene și apoi că am o nerăbdare anxioasă în discuțiile astea online. Mi-e tot mai greu să mă conectez așa pe căi nepalpabile și virtuale, îmi zic eu; dar are Facebook grijă de mine.

frustrare #1

Adică eu aleg să nu fiu vizibilă pe chat, că să zicem, doar să zicem, sunt anti-socială, anxioasă, n-am dormit toată noaptea, n-am chef de oameni, n-am răbdare cu ei azi, am și eu gărgăunii mei pe creier. Ce-i drept, nu-mi apare bulina verde în dreptul numelui, în schimb dacă am îndrăznit să mă folosesc de Facebook acum un minut, se dă sfară-n țară. Și mă cam folosesc de Facebook toată ziua – pentru că job. Și apoi mă folosesc și în timpul liber, de curiozitate și pentru tot soiul de informații, fără a simți neapărat nevoia să-mi verific mesajele și să fac conversații. Doar că îți lasă cineva un mesaj și tu nu răspunzi și devii nesimțit și insensibil. Desigur că e valabil și invers: mă îmbufnez ca un copil ignorat după ce s-a dat în spectacol dacă nu mi se răspunde la un mesaj, deși persoana în cauză a fost activă cu 1 minut în urmă. Uite-așa devenim absurzi și băgăcioși. Nu mai zic nimic de apocalipticul „Seen”. Deci: mi se oferă opțiunea să nu fiu vizibilă pe messenger, când de fapt, mi-e vizibilă oricum prezența, doar de dragul de a mi se induce iluzia că am o opțiune?

frustrare #2

Devenim absurzi și băgăcioși, mereu unii în viețile altora, la un seen distanță. Devenim anxioși și nu mai știm să interacționăm direct sau, dacă nu ne asumăm urgența și nevoia interacțiunii directe, nu ne mai asumăm nici așteptarea, decalajul, lipsa sincronului. Cu mari probleme de așteptare și hater activ al stărilor de incertitudine, am fost nevoită să-mi educ răbdarea și respectul pentru timpul și incertitudinile celorlalți. Și-i greu, dar e necesar. În același timp, n-am reușit să mă vindec de iritarea și sufocarea psihică pe care mi le provoacă așteptările altora. Nu așteptările nespuse și intrinseci, e treaba fiecăruia dintre noi ce idei avem despre cum ar trebui să fie alții sau lumea în general, ci alea vizibile, verbalizate și voit impuse. Așteptările alea care au pretenția de a fi mai importante decât timpul sau prioritățile mele. Așteptările care n-au răbdare s-aștepte.

De fapt, problema mea azi e cu așteptările astea care n-au nici o treabă cu realitatea și cu celălalt, dar de care tot insistăm să ne agățăm și să-i judecăm pe alții prin prisma lor. Facebook doar reușește cu brio să încurajeze interacțiunile, fără a mai ține cont de vreun spațiu personal, fie el și virtual, iar noi habar n-avem să utilizăm tehnologiile astea minunate într-un mod productiv, eficient și plăcut pentru toată lumea 🙂 Cam atât.

 

Adventureee :)

Mă întorceam de pe Muntele Mare, cu nasul și obrajii arși de soare; i-am zâmbit becului atunci până mi s-a dus pielea de pe față. Nu am mai pățit așa ceva niciodată. Ne întâlneam la Bruno și mă întrebam cam care ți-e nivelul de ciudățenie tolerată, poate agreată. Cam câte straturi de piele sunt estetic necesare? Apoi, ne-a prins ploaia pe drum și totul a fost bine 🙂

Și ne tot plimbăm de-atunci, prin lume, vise și visuri, pe munți și cetăți uitate, printre stele și cărți, cu ochii larg deschiși și-o curiozitate cât universul de mare. Ar fi o bucurie să ne primească la Bruno de data asta; în rest, oricum plouă și e frumos cu tine 😛 

Un al 4-lea an progresiv mai ghiduș :*
Cu tot dragul,
Lulu

3-3   

Moartea inițiativei

„Îți poți rupe capul!”, zic amuzată, dar pe-un ton hotărât și definitiv. Mi se aduc obiecții: crăpătura din capacul de canalizare e relativ mică, nu îți încape un picior. „Dar îți încape vârful piciorului, te împiedici, îți rupi piciorul, apoi dai cu capul de bucata aia de fier și gata, mori. Îți rupi capul.” Nu înseamnă că se va întâmpla lucrul ăsta, dar e posibil.

La fel cum e posibil să moară inițiativa în rândul oamenilor moderni. Sau așa mi se perindă mie prin fața ochilor câte un scenariu din speța celui de mai sus. Incapabili să luăm inițiativa, ne irosim viețile pendulând între „ce idee faină”, „aș vrea și eu să…” și „da’ muieți-s posmagii?”. Așteptăm să vină cineva, preferabil altcineva, să ne plimbe, să decidă în locul nostru, să facă în locul nostru. Modernizarea și progresul tehnologic și, implicit, intelectual, par să ne lenevească. Trăim în concepte abstracte și experiențe virtuale, ascultăm muzica sferelor înalte. Iar când vine vorba să luăm decizia simplă dacă vrem lapte-n cafea sau nu, să luăm inițiativa de-a duce gunoiul, de-a ne implica activ într-o acțiune și, mai ales, de-a ne asuma niște mici responsabilități (de-alea de viață și de moarte, cum ar fi să inițiezi o conversație sau să fii tu cel care se asigură că stocul de șervețele nu se epuizează), ne împiedicăm de carențe volitive, de propria apatie și incapacitate de mobilizare.

Sigur, există excepțiile de la regulă, nu despre ele e vorba. O tonă de inițiative faine, adesea prea puțini oameni dispuși să și le asume pentru a se face treaba până la capăt. „Ce idee bună” și cam atât. Ce bine-ar fi să facă cineva. Chiar și lucrurile înspre care tânjim și despre care știm că ne-ar face fericiți » ce plăcut sună, dar dacă le-ar face cineva pentru noi, în locul nostru.

Nu spun că ne vom rupe toți capul. Doar că riscăm să ni se atrofieze mușchii decizionali și de inițiativă, să ne împiedicăm în lene, să cădem în inerție. Care-i tot un soi de moarte.

(3) să plouă | desene neîncepute

Mi-e cald, mi-e mintea sufocată. Dau vina pe vreme, acest aproape mitic personaj, știind că parțial oricum se face responsabilă de fluctuațiile unor stări de-a fi. Simt la fiecare ploaie și furtună dezlănțuită că ce bine-i acum, s-a curățat aerul, va dispărea presiunea. Doar că în ciuda inundațiilor provocate, vremea parcă-i tot tensionată, iar atmosfera încă-i înlănțuită. Și-atunci îmi zic: să plouă, să mai plouă, până se curăță totul, până se liniștesc apele.

Eu nu am televizor. De fapt, am. Stă de patru ani pe balcon, acoperit de cizmele electrice, de un terariu părăsit și ghivece ce-și așteaptă florile. Revenind. Eu nu am televizor, dar mă uit în câte-o sâmbătă dimineața la prânz la Travel Channel, la oameni diverși – de obicei americani – care își mută viețile și catrafusele într-un alt colț de lume. Odată cu schimbarea țării în care se află, oamenii speră la un trai mai liniștit, la un stil de viață mai sănătos, la timp de calitate cu familia, la obiceiuri dezirabile. Sunt niște speranțe care apar cu frecvență, mi-au tot ajuns în câmpul observațional. Sunt ca oamenii care-și caută eul spiritual în India. Ca atunci când te cauți pe tine în exterior. Schimbi țara, schimbi orașul și speri că da, de-acum înainte vei fi cum ți-ai dori să fii, vei face toate acele lucruri pe care nu le faci. Funcționează de cele mai multe ori, cel puțin pentru o vreme. Doar că nu-i chiar necesar să îți schimbi țara pentru a avea un stil de viață mai sănătos sau a-ți aloca timp pentru chestiile importante, nici să călătorești prin India pentru a te (re)descoperi. Poți face toate astea oriunde te-ai afla. Nu?

Totuși, arhitectura spațiului… Observând așteptările și speranțele celor care-și schimbă locul, observ și că da, funcționează. O schimbare a spațiului vine la pachet cu uși deschise înspre alte eventuale schimbări. E mai ușor să te schimbi când deja ai schimbat ceva. O scurtătură în jurul pământului, dar poate nu și în jurul tău la modul real.

Stările de bine și presiunea atmosferică sunt chestii contagioase, respectiv cu impact asupra creierașelor. Mi-e cald și mi-e mintea sufocată, însă oricât s-ar dezlănțui furtunile iar eu aș medita cuminte, ignorând accesele de tuse matinală de-parcă-urmează-să-moară ale vecinului, acum nu funcționează pentru mine. Nu pot răsufla ușurată.

Ar trebui să plouă și-n creierele oamenilor. De-acolo vine tensiunea.

[Cred că citeam Mr. Mercedes, de Stephen King, când mi-a venit să desenez o umbrelă, două. Pe-atunci tensiunea era fictivă.]

În Piatra Craiului plecat-am iară…

O văzusem din Măgura și-n urmă cu doi ani. Din hamac, cu soarele apunând pe creste. Ne-am pornit atunci într-o plimbare lejeră (doar) prin Prăpăstiile Zărneștiului, dar ne-a furat pădurea și am început urcușul. Nepregătiți. Așa că ne-am oprit.

Dar Piatra Craiului știe să-ți facă promisiuni încă de jos, din prăpăstii, așa că am știut: ne vom întoarce.

Și ne-am întors un an mai târziu, o idee mai pregătiți (apă!!!, ronțăieli, papuci). Chiar și acum, după atâta timp, zâmbesc: Piatra Craiului ți se vâră pe sub piele, cu pământ, păduri, pășuni și, pe măsură ce urci, stânci, grohotiș, provocări, priveliști și… capre negre.

Piatra Craiului traseu (5)

Dacă bine îmi amintesc, am făcut traseul Prăpăstii » Cabana Curmătura » Vf. Turnul Pietrei Craiului. Câteva ore bune, dar traseu de o zi (și noi nu am fost niciodată cei mai matinali oameni). Până la Cabana Curmătura traseul este o plimbare prin pădure, dificultate redusă.

Piatra Craiului traseu (2)Piatra Craiului traseu (1)

Presupune efort susținut, urcare continuă, dar nu prezintă dificultăți. De îndată ce pornești spre vârfuri… descoperi adevărata Piatra Craiului și înțelegi de ce revin oamenii aici an de an.

Piatra Craiului traseu (6)

Când cațeri prima stâncă și te zguduie adrenalina (de la frica aia viscerală, fizică, pe care-o simți din cap până în picioare), te-ai trezit la viață. Frica dispare rapid, însă, și lasă loc entuziasmului. Poate zonele de grohotiș sunt cele cu adevărat periculoase, când riscul de-a rostogoli pietre înspre alte persoane de pe traseu, aflate chiar sub tine, e mai crescut. Deci grijă, răbdare, spațiu între noi.

Piatra Craiului traseu (4)Piatra Craiului traseu (3)

Ca orice vârf, și Turnul Pietrei Craiului este înșelător; am crezut că am ajuns de vreo 10 ori înainte să chiar ajungem. Și da, pentru priveliștea, de-acolo de sus, din „turn”, se merită tot efortul. Dar nu e doar priveliștea. Am avut-o și în Bucegi. Aici destinația vine ca o răsplată atât de binemeritată, aici fiecare perete stâncos pe care l-ai urcat e o reușită, Piatra Craiului te lasă să o „cucerești”, dar nu te lasă să uiți nici o clipă că nu-i vorba, de fapt, de vreo cucerire aici, ci de începutul unei relații reciproce de prietenie. Dacă știi să-i respecți tăcerile și sălbăticia, dacă te adaptezi, ești binevenit.

P.S. Până și caprele negre te tratează de parcă ai fi de-al casei! 🙂 
P.P.S. Sunt valoroase zonele astea sălbatice din țara noastră. Piatra Craiului încă-și selectează oaspeții și prietenii cu atenție, de-asta nici nu prea vezi gunoaie, spre deosebire de alte locuri…  

Piatra Craiului traseu (7)

Prostia de-a scrie

Să publici mai mult de două rânduri într-un comentariu, să treci dincolo de cele două cuvinte sau #-uri asociate fotografiilor tale, să oferi mai mult decât un Like în mediul online e un act de vulnerabilitate. Consecințele m-ar fi rănit, cândva. M-au rănit.

Însă probabil au trecut vreo câțiva ani de când m-am lovit ultima dată, fără să vreau, de o confruntare între capacitățile mele mentale și standardele nemiloase ale unui străin virtual. Era pe vremea când articolele din blogosfera românească erau distribuite și analizate cu sânge rece pe o terță platformă. Un duș rece nu strică nimănui. În timp ce nu apreciam negativismul și răutățile gratuite, fără noimă, apreciam lipsa de menajamente. Suntem prea drăguți unii cu alții – iar asta nu ar fi o problemă, dacă ar fi autentic, dacă ar fi pe bune. Dar suntem drăguți pentru că așa cer normele sociale, așa am fost educați, așa se cuvine, nu pentru că așa credem, așa simțim. Alteori, ținem la om și nu-i mai putem analiza și comunica în mod critic munca sau creațiile.

Mi-a prins bine atunci, așadar, deși a fost neplăcut. Era un text cu o încărcătură emoțională și o semnificație aparte pentru mine. Am descoperit din întâmplare (pingback parcă) discuțiile critice și contradictorii la adresa articolului mea. Și am intrat în horă. Am discutat. Am încercat să-i explic unui străin că dacă am scris acolo cutare lucru, cel mai probabil că așa o fi sau așa am simțit la momentul respectiv, chiar dacă azi nu mai are relevanță, că nu era nici o „intenție” dubioasă dincolo de text. Pentru că da, atacul era la persoană și dilema era că textul ar fi o minciună, iar eu vreo individă care vrea să… nu mai știu ce. Azi îmi dau seama cât de irelevantă și inutilă a fost discuția în sine. Dușul cu apă rece a fost însă binevenit.

Nu e ca și cum nu-mi privesc singură cuvintele în negru pe alb și nu le desconsider sau nu mă leapăd de ele ca și cum n-ar fi ale mele. Pentru că, într-adevăr, nu mai sunt ale mele. Sunt momente, bucăți dintr-un eu adesea tulburat (atunci scriu cel mai frecvent), idei ce vin și pleacă, semne de întrebare; sunt doar cuvinte. Îmi par superficiale și lipsite de profunzime, uneori chiar și lipsite de autenticitate (deși eu le-am scris!), îmi par puerile și înguste, sacadate, goale. Nu „îmi plac” articolele mele, nici cele de-aici, nici cele din sfera activității profesionale. Poate deoarece niciodată nu reușim să verbalizăm cu adevărat esența unui gând, a unei trăiri în mod plenar, nici măcar a unei informații obiective. Sunt doar încercări.

Iar incapacitatea noastră de-a exprima plenar o idee se lovește de incapacitatea altuia de-a intui și de-a înțelege ideea. Însă continuăm, încercăm să comunicăm.

Am devenit mai imună la răutățile oamenilor, îmi conștientizez limitele, iar incapacitatea altuia de-a pricepe nu mă șochează ca altădată. Da, pentru o clipă e frustrant ca întreaga ta persoană și capacitățile tale intelectuale să fie judecate prin prisma unui cuvânt inconvenabil plasat (nu greșit, dar inconvenabil), a unei idei care nu coincide cu preferințele altuia, să fii redus la prostie prin prisma unei interacțiuni atât de limitate. Tentația este, la rândul meu, să desconsider capacitățile mentale ale unei persoane care judecă și trage concluzii despre alți oameni în bază a… nimic, practic. Aproape c-aș intra în horă din nou.

Dar înveți o lecție bună în mediul online, dacă o înveți: să faci diferența între o critică cu rol constructiv, una care invită la dezbateri reale / argumentative și frustrările personale ale oamenilor, reacții care reflectă problemele și suferințele celui în cauză, nu vreun atribut al mediului exterior (un articol în cazul de față).

Sunt convinsă că sunt o penibilă și o proastă pentru cineva, iar acesta o fi adevărul persoanei / persoanelor respective. Pentru o clipă, mă întristez, sufăr, mă îmbufnez – ca un mic geniu respins ce sunt (stupid ego is stupid). Îmbufnarea lasă loc însă ideii: cât de ușor e să pari penibil și prost când ești pe scenă, când te expui, când te provoci să fii vulnerabil. Cât de ușor e să-i judecăm pe alții (persoana lor, nu munca lor) din confortul fotoliului, ascunși în umbră, doar consumând. Cât de ușor îmi vine să mă ascund, să mă închid în mine. De câte ori am făcut asta… (de prea multe ori). Dar acum prefer să scriu, să spun, să arunc cu idei, să pun cuvinte aiurea în text. Da, cu riscul de-a părea penibilă, proastă, puerilă, irelevantă și superficială. E mai mult decât nimic.

N-am intrat în hora discuțiilor inutile cu străini, însă experiența mi-a dat de gândit » nu despre propria-mi prostie, ci despre prostia de-a scrie, despre actul de-a mă pune voluntar într-o poziție vulnerabilă. Doar că nu mă mai simt la fel de vulnerabilă făcând asta, tocmai pentru că prostia de-a scrie te vindecă de tot soiul de nesiguranțe. E bun câte-un duș din ăsta cu răutăți, îți testează toleranța la frustrare și respingere.

(2) geometria feței | desene neîncepute

(2) de la geometria feței și proporții, la creaturi și semne de întrebare. Învăț. Mâzgălesc.

Mici obsesii. Dacă urmăresc un serial, o fac doar dacă încep cu primul episod. Dacă descopăr un blog interesant, nu îl pot citi liniștită până nu l-am frunzărit și cronologic. Motiv pentru care niciodată nu sunt la zi cu ce se publică, nu pot citi „cele mai recente”, decât după ce am parcurs și ultimele 10 articole sau toate articolele pe care nu le-am citit între timp. Dacă încep un proiect, îi caut cele mai adânci rădăcini. Motiv pentru care incursiunea mea muzistorică stă în așteptare, de exemplu. Dacă am pus iar mâna pe chitară, învăț D, E, A ca și cum aș fi amnezică și nu le-aș mai ști.

Încep cu geometria feței (după copaci, evident). Pare un punct bun de plecare. Încep să înțeleg, să văd trăsăturile fețelor omenești în spațiu, îmi zboară gândurile în prea multe direcții însă. O mică frustrare mă face să strâmb din nas, căci îmi dau seama că nu mai urmăresc lecția, am început să mâzgălesc aiurea. Desene neîncepute, așa ar trebui să le numesc. De la o vreme, chipurile omenești încep să-mi pară ciudate, tot analizându-le, cu ochii aliniați pe linia superioară a urechilor, cu nasul ca o prelungire însprâncenată, cu gropiță în bărbie și alte repere spațio-faciale. Cred că voi lua episoadele la întâmplare de-acum, căci pentru a învăța unele lucruri, trebuie să dezveți altele care-ți stau în cale. Pentru a învăța geometria feței, dau de nevoia de-a ieși din tipar, de-a părăsi conturul rigid, de-a crea ceva, altceva.

Cărți la pachet, vreo 5: de pe insula cu bestii în splendida cetate…

Se întâmplă să uit de tot ce-i în jurul meu, nu ca formă de evitare sau escapadă, ci ca un soi de rătăcire, ca o scufundare în idei, în mintea altcuiva – o minte reală sau una fictivă. Dar cât de reală e o minte ce-a murit, de exemplu, sau cât de fictivă e una creată (personajul) de o altă minte (autorul) – nu e aceeași minte, adică? Îmi plac personajele bine construite, atât de bine încât se confundă cu tine, cu naratorul, cu autorul, cu vreun prieten, vreun coleg, vreun străin ce trece-n grabă, plin de viață, pe lângă tine pe stradă. La fel cum țin și la idei, la mesaj, la toate semnele de întrebare dintr-o carte, pe care le pot păstra apoi cu mine ani de zile. Sunt singurele care mai răzbat dincolo de uitări, de altfel.

#1 Insula doctorului Moreau – H.G. Wells
Notă Goodreads: 3.72 / Steluțele mele: 5

Să-ți privești umanitatea, cu tot ce-i frumos, dar și cu tot ce-i animalic în ea poate fi înfricoșător. Știu că spre deosebire de „Mașina timpului” sau „Omul invizibil”, cărticica asta a lui Wells e privită cu suspiciune. Scenariul pare a fi de groază și pesimist. Nu știu în ce măsură anticipa Wells la modul conștient progresul științific, cu precădere al geneticii și al medicinei, dar povestea doctorului Moreau este una cât se poate de actuală. Animale „ajutate” să evolueze, joaca de-a Dumnezeu sau de-a Mama Natură, suferința și dificultatea de-a fi uman, sunt doar câteva dintre marile idei cu care jonglează Wells aici. Mi-a ajuns la suflet sfârșitul cărții, ultimele pagini, când m-am surprins gândind cu drag la omul ăsta, H.G. Wells, care înțelegea oamenii atât de bine, cu tot ce-i sfânt și tot ce-i brută în ei, și-i privea cu o caldă bunăvoință.

“My days I devote to reading and experiments in chemistry, and I spend many of the clear nights in the study of astronomy. There is, though I do not know how there is or why there is, a sense of infinite peace and protection in the glittering hosts of heaven. There it must be, I think, in the vast and eternal laws of matter, and not in the daily cares and sins and troubles of men, that whatever is more than animal within us must find its solace and its hope.”

“But there are times when the little cloud spreads, until it obscures the sky. And those times I look around at my fellow men and I am reminded of some likeness of the beast-people, and I feel as though the animal is surging up in them. And I know they are neither wholly animal nor holy man, but an unstable combination of both.

“This is a mood, however, that comes to me now, I thank God, more rarely. I have withdrawn myself from the confusion of cities and multitudes, and spend my days surrounded by wise books,—bright windows in this life of ours, lit by the shining souls of men.”

carti la pachet wells vonnegut atwood peter pan

#2 Onorabila Venețiană – Rosa Ventrella
Notă Goodreads: 3.68 / Steluțele mele: 3

Romanele de inspirație istorică sunt pentru mine cum sunt cărțile young adult pentru adulți. Mai exercită încă într-o doză mică acea fascinație pe care mușchetarii lui Dumas o stârneau, fără a le lua însă foarte în serios. Doi factori importanți m-au făcut să cred că va fi o telenovelă istorică: coperta și faptul că nu mai citisem din adolescență ceva similar. E bine uneori să n-ai așteptări prea mari. Cartea m-a surprins plăcut, căci dincolo de istoria uneia dintre cele mai faimoase și titrate curtezane ale Veneției, creionează parcursul istoric, social și politic al unei Veneții libertine înspre o Veneție paranoică, unde ciuma este explicată ca efect al desfrâului și al vrăjilor, iar Inchiziția își face treaba ca atare. Veronica Franco, căci în jurul vieții ei se învârte romanul, a fost curtezană și poetă în perioada Renașterii târzii. Interesant: prostituția era acceptată în rândul fetelor tinere și chiar al femeilor căsătorite din familiile nobiliare, în timp ce homosexualitatea nu. Au oamenii o istorie fascinantă o valorilor și normelor sociale pe care le îmbrățișează ori ba, în funcție de ce criterii… nu-mi dau seama.

#3 Iliada – Homer
Notă Goodreads: 3.83 / Steluțele mele: 2

Cred că nu s-a prins nimic de mine citind epopeea lui Homer. Sfârșitul războiului troian, Ahile și Hector, lupte, acte de vitejie și eroism, cu Atena, Poseidon, Hefaistos și Hera de partea grecilor și Afrodita, Ares, Apollo și Artemis de partea troienilor, cu intrigi, strategii, mânie și dramă, Iliada este în mod evident (chiar și pentru mine) una dintre cele mai frumoase lucrări literar-istorice de război. Totuși, nu am reușit să mă conectez cu ideile, cu personajele, cu povestea. Să fie din cauza familiarității subiectului? Legendele Olimpului și temele mitologice din literatură nu îmi sunt străine și m-au atras întotdeauna, însă cu Homer nu m-am înțeles și, oricât aș fi de conștientă de valoarea epopeii, n-am ce face. Nu știu dacă îi dau o șansă Odiseei.

#4 2BR02B – Kurt Vonnegut 
Notă Goodreads: 3.94 / Steluțele mele: 4

To be or… naught to be, cam așa s-ar traduce titlul povestirii sci-fi scrise de Vonnegut. Încă nu-mi dau seama ce-i cu autorul acesta, că-mi place deși nu-i chiar pe „stilul” meu. Scrie bine despre război și despre lumi imaginare și idei improbabile. Scrie bine și despre lumi posibile și probabile, cum e scenariul de față. Avem un bărbat căruia urmează să i se nască niște tripleți, într-un viitor în care „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” nu e vreun basm, ci e frumoasa realitate. Doar că, desigur, e nevoie acum de un control al populației foarte eficient. Așa că de fiecare dată când se naște un copil, cineva trebuie să se ofere voluntar să moară. Să facă loc nou-venitului, deci. Iar omul nostru urmează să aibă tripleți și are doar un voluntar în persoana bunicului său. Bun cadru de-a lansa întrebări existențiale, așa-i? 🙂 Să văd cândva și filmul: 2BR02B: To Be or Naught to Be.

#5 Splendida cetate a celor o mie de sori – Khaled Hosseini
Notă Goodreads: 4.34 / Steluțele mele: 4

Incursiunile făcute în Kabul, în lumea afgană, prin splendida cetate a celor o mie de sori ne-au tulburat, au ridicat semne de întrebare, revolte interioare și sentimente de neputință pe alocuri, dar, mai ales, ne-au ajutat să (ne) înțelegem. După o călătorie personală, venise și momentul unui taifas la final de drum. Clubul de Carte, după cum ne-am obișnuit, l-am reunit la Bookstory. Să zicem că am vorbit despre carte ar fi prea puțin sau prea mult spus.
Romanul lui Khaled Hosseini e unul dintre acelea ale căror teme și idei generate transcend paginile cărții aproape întru totul. S-a discutat despre, da, terorism, despre război, despre violență și context socio-economic, despre religie ca pretext sau ca motivație reală în declanșarea unor acte de o cruzime pe care majoritatea dintre noi nu o putem înțelege. Despre comunități, culturi diferite, rolul familiei în societăți arhaice și patriarhale. Despre rolul femeii în astfel de lumi. Poate prea puțin despre prietenie și solidaritate, căci există și ele, iar cele două femei din „Splendida cetatea a celor o mie de sori”, Laila și Mariam au reușit să ne arate că se pot înrădăcina și astfel de simțăminte într-o lume aflată în prăbușire. Despre normalitate, ce-o fi însemnând ea pentru unii, ce-o fi însemnând pentru alții.
Iar dacă e să tragem linie, poate că am reușit să înțelegem mai bine o lume ce pare atât de îndepărtată de noi, să conștientizăm că avem și lucruri în comun (poate nu dintre cele mai fericite), să înțelegem că violența naște violență, indiferent de care parte a graniței te afli…

(1) puieți

(1) I could be an oak tree, silently growing, standing tall, not trying to be anything, just be.

28753084_155394225144213_7247602950875381760_n

Mi se încâlcea pământul printre degete, mi se strecura pe sub unghii, printre șanțurile amprentelor, până deveneam una cu prezentul. Plantam căpșuni și alți copăcei a căror denumire se lasă-nvăluită în uitare acum. Mi-era capul îngrijorat: „o fi destul de adânc săpată groapa?, s-or fi așezat bine rădăcinile?, cât soare va fi pe timpul verii fix aici?, am apăsat suficient pământul și, mai ales, vin oare niște ploi?”.


E mai greu complicat decât credeam » să încep de la zero. Unde e acel nivel zero, până la urmă, și cu ce ar trebui să încep? Am un caiet frumos, creioane multe și bune (mulțumesc oamenilor dragi!), câteva markere, câteva carioci. Un liniar a cărui utilitate este îndoielnică la mine în casă. Câțiva artiști talentați sau mult prea buni pe care-i urmăresc pe rețelele de socializare și care, la o primă vedere, te fac să crezi că nu ai fi în stare nici să ții un creion în mână. La o privire mai atentă, însă, îți dai seama că-ți lipsește în primul rând decizia de-a învăța, de-a crea, de-a-ți lua angajamentul artistic. O vreme bâjbâi printre filmulețe dedicate începătorilor. Nu știu. Nu vreau să mâzgălesc oameni sau natură moartă. De obicei, schițez copaci. Aș putea să creionez un copac, mai cu atenție, mai studiat. Mi-era dor de sunetul creionului pe hârtie…


30590998_366111863877353_4552688668317319168_n

Era un soi de vis, una dintre micile și multele mele aspirații. Nespus de frumoasă senzația de-a sădi viață, dar multă, multă viață!, de-a înrădăcina promisiunea unui viitor mai bun. Puieții noștri, aflăm, au șanse mari să supraviețuiască. Sunt vreo zece mii. Soarele este, totuși, numai un zâmbet, iar rădăcinile potențialilor copaci se cam uscă. Vin oare niște ploi? O fi destul de adânc săpată groapa? S-or fi așezat bine rădăcinile?… 

harletz

p.s. cât de multe lucruri frumoase pot face oamenii împreună... » cam cât o pădure, cam cât un deal.

Șase acorduri

Șanțurile învinețite ce-mi străbat buricele degetelor mă fac să zâmbesc. Nemaifiind la fel de dureroase, devin de-acum semne ale unei fericiri ce-a stat în așteptare ani de zile. Cu mâna dreaptă-mi îmbrățișez și strâng degetele stângace. Șanțurile lăsate de corzi dispar treptat, doar culoarea mai persistă. Pielea s-a întărit, iar milimetrul de unghie crescută va fi tăiată în curând.

Ce încântare să-ți tai unghiile mai mereu. Să te bucuri de simțul tactil începând încă din buricele degetelor. Unghiile mari și dichisite sunt, pentru femei – îmi pare, la fel ca mersul pe tocuri. Arată bine (dacă arată bine), dar e o treabă inutilă.

Îl urmăresc pe Justin și, scotocindu-mi involuntar prin amintiri, degetele se pliază pe acorduri. Le știam, le-am uitat, s-au activat. Memoria mișcării. Șase acorduri, majore și minore. Nivel: începători. Știam mai multe, mi le voi aminti pe parcurs. Bănuiala e că de la seriale mi se trage preferința de a începe cu începutul, de a lua episodul pilot, de a savura cu răbdare primul sezon, al doilea și tot așa. Am luat chitara în brațe și ne-am început relația de la zero.

N-aș vrea să-mi pierd interesul ăsta de-a învăța ceva-orice pas cu pas. Nici răbdarea de-a face asta, nici curiozitatea. Cândva, prin viață, oamenii se opresc parcă din a învăța lucruri nefamiliare, rămân în zona lor de confort, cu abilitățile pe care și le-au însușit voluntar sau involuntar până la vârsta respectivă. N-aș vrea ca din neglijență să comit și eu aceeași greșeală. Ar fi atât de ușor. Sunt atât de obosită în unele zile, atât de apatică sau secată de energie. Nu vreau să mai fac nimic atunci. Îmi spun că vreau doar să ajung acasă și să stau. Să zac. De-asta mi-e recunoscător creierașul când pășește în casă și se trezește înconjurat de o bună parte din lucrurile alea care mă fac fericită. Cărți pe rafturi, cărți în teancuri, propria-mi junglă în miniatură, multe creioane, caiete de desen, pixuri, stilouri și agende, ukulele zâmbind pe-un perete și chitara ce tronează în colțul camerei!

Un reminder cotidian de acordare la viață. Nu la vreun ideal sau scop în viață » uneori simt că ideea e supra-apreciată. Ci la viața reală, viața vie și autentică, cea de zi cu zi, cea pe care o trăiești efectiv, clipă de clipă, pe care ți-o faci cu mâna ta, la momentul prezent.

D, E, A, Dm, Em, Am. Uneori sunt suficiente să-mi închei ziua cu maximă satisfacție 🙂

sase acorduri chitara (1)