roșii, brusturi, rosturi

N-am răbdare să tai frumos roșiile în feliuțe egale. Sau nu văd rostul. Le mănânc oricum. Și-s mai bune așa, asimetrice, cu sâmburii și zeama împrăștiată peste tot. Dar le tai acum pe blatul ăsta ce-mi colorează privirile. Sunt om de-ăla de-și face ceai numa’ de când are ceainic drăguț. Așa și cu blatul. O roșie rămasă în frigider de vreo săptămână, ori două, să nu se strice, hai să o mănânc azi. O roșie din rândul celor aduse de la țară, de la bunici. Două feluri de roșu, unul copt, ce promite desfătări, altul rece, șters, ce stârnește frustrări.

N-am mai mâncat roșii din liceu, nici ardei, nici castraveți, cel puțin nu cu intenție, nici cu poftă, nu așa cum le mâncam în copilărie. Și dacă am mâncat, a fost degeaba adică, nici nu-mi amintesc, deci nu se pune. Și în toți anii ăștia nu m-am întrebat de ce m-am oprit, de ce-am rărit, de ce m-am înstrăinat de roșiile astea pe care le mâncam goale, ca pe niște fructe ce și sunt. Păi n-au nici un gust cele din comerț, rămân acre, șterse, crude, o palidă și enervantă tentativă de a-mi păcăli simțurile.

Mi-am îndreptat atenția spre producătorii locali, în pandemie. Am redescoperit legumele. Cât delir și frenezie. Țineam bine minte, deci, că-mi plăceau, totuși, castraveții. Și că roșiile, adăugate în bucate, își lasă zeama și aroma să le împrospăteze pe toate celelalte. Am scăpat o vreme de falsele roșii, le-am înlocuit cu roșii adevărate, cultivate și livrate de două familii de pe lângă Cluj (Desaga cu legume). De-atunci mă uit mai cu atenție și la buruieni, nu doar la legume. Le redescopăr, și e un verb bun ăsta. Știam multe despre ele, intuitiv și practic. Dar uiți pe măsură ce crești și grădina și livada bunicilor sunt înlocuite de betonul din fața blocului.

Aflu că brusturele (Arctium lappa) este și el comestibil. Poate că-i la mintea cocoșului, dar habar n-aveam că brusturii, de-i vezi peste tot, în grădini, livezi, pe marginea drumului, pe pajiști și ogoare, ar fi înzestrați cu proprietăți gastronomice și medicinale. Hrănitoare, gustoase și crocante, mai ales dacă sunt recoltate în primul an de viață, cu o aromă ușor dulce, rădăcinile de brusturi sunt încă folosite în bucătăria japoneză, de exemplu. Și-mi notez două rețete:

kinpira gobō » peste rădăcini de brusture și morcovi, tăiate și tăiați în felii subțiri și egale (metoda „Julienne”), se adaugă sos de soia (îl adaug oricum în orice mâncare), zahăr (îl omit), mirin (aflu că-i vin din orez, pentru gătit, care conține mult zahăr), sake (opțional, e băutură alcoolică) și ulei de susan.
sushi umplut cu rădăcină de brusture murată » n-am mai făcut sushi, dar hei.

Altfel, rădăcinile, ca și tulpinile tinere ale brusturilor, care ar trebui culese primăvara târziu, înainte să apară florile, pot fi consumate crude în salate. Tulpinile ar avea gust ba de anghinare, ba de sparanghel, iar de aroma pământoasă a rădăcinilor scapi dacă le ții, așa, tăiate, în apă, vreo 10 minute.

Și nu zic că adun mâine toți brusturii de pe lângă casă, deși am cam aruncat priviri pe pajiște. Zic că am rămas așa cu o mirare și-o bucurie că, ni, până și cele mai dubioase și aparent neprietenoase buruieni au ceva de oferit. Poate m-aș simți ciudat să mărturisesc prin conversații cotidiene că am mâncat brusturi, ca răspuns la și ce mai gătești / mănânci bun?, deși în mod evident e o chestie culturală; la noi brusturele e buruiană, la japonezi, coreeni (parcă și italieni & portughezi) e o delicatesă ori, cel puțin, o prezență firească în bucătărie.

De-o vreme, aflu tot soiul de lucruri despre floră, faună și ecosisteme, și trăiesc cu sentimentul că parcă le știam. Sau că ar fi trebuit să le știu.

Brusture - Arctium Lappa
Am mâzgălit: brusture 🌱

Să urle, să ardă (Leslie Jamison): „Ce înseamnă să faci artă din viețile altora?”

Să urle, să ardă, de Leslie Jamison - Recenzie

N-aș fi crezut că un volum de eseuri ar putea să aibă atâtea ecouri în mine. „Să urle, să ardă” este o colecție de eseuri-reportaj, ce iau, pe alocuri, și forma unor mărturii personale, un amalgam de emoții care mi-a picat bine și pe care l-am savurat (aproape) întru totul.


Titlul original: Make It Scream, Make It Burn
Autoare: Leslie Jamison
Traducere de Anca Bărbulescu
Editura Publica, colecția Narator, 2020
Citit pentru clubul de carte publica.files, organizat de Jules, cu sprijinul editurii.


Volumul explorează singurătatea, nevoia de sens, scepticismul (inclusiv față de scepticism), poveștile pe care le spunem și ni le spunem pentru a supraviețui, obsesia de a fi martori și de a zugrăvi viața în toată complexitatea ei, imposibilitatea de-a o face.

Toate astea vin îmbrăcate în straiele unor întâmplări deosebite, care, tind să cred, sunt „cârligul” ce prinde o bună parte din potențialul public. În primul eseu, afli despre cea mai singură balenă din lume. În următorul, explorezi amintirile unor copii despre viețile lor anterioare. Apoi, cunoști oameni reali și viețile lor alternative (dar la fel de reale), din Second Life. Într-un alt eseu, ajungi în Sri Lanka, în altul vizitezi un muzeu al obiectelor rămase în urma relațiilor încheiate.

Doar că nu sunt doar relatări și expuneri de situații. Eseurile abundă în întrebări pe care autoarea și le pune despre propriile-i prejudecăți, filtre, motivații, despre lume și despre sensul acestor mărunte întâmplări. Fiecare eseu este o călătorie interioară și spre alți oameni deopotrivă, te conectează la povești de viață familiare, te provoacă să privești mai cu îngăduință și mai cu atenție.

Idei încolțite în timpul lecturii:

» Ambele balene sunt importante. Atât cea reală, animalul despre care nu vom ști niciodată cum este, cu adevărat, cât și balena imaginată, cea încărcată de semnificații, a cărei poveste am clădit-o pentru că aveam nevoie să găsim un sens în singurătatea noastră. Să nu uităm că există acolo, în realitate, o balenă singură, a cărei realitate nu o chiar înțelegem momentan, dar care e la fel de prețioasă și fascinantă precum balena pe care fiecare dintre noi am integrat-o în golul din povestea noastră personală.

» Scepticismul față de scepticism. Îmi place ideea, nu o găsim prea des despicată în conversații. Când mă știu sceptică față de ceva, tind să cad însă în cealaltă extremă, în care îmi deschid perspectivele, în mod special, și devin poate inutil de interesată de unele lucruri. Minunat ilustrat procesul acesta cognitiv în eseul pe tema reîncarnării.

» Incursiunea în Sri Lanka a zgândărit pentru mine câteva dimensiuni pe care le tot cântăresc: cât să lași așa-numita spontaneitate să-ți conducă explorările prin lume (cu riscul de-a nu pricepe nimic din ce vezi, de-a fi, de fapt, ignorant), cât să fie documentare și intenție (cu riscul de a spulbera micile surprize). Le-am mai împăcat în ultimii ani, dar eseul tot l-am simțit relevant.

» Dacă există un fir mai puternic ce leagă toate aceste mărturii și eseuri, el apare aici, la cina cu familia Leininger, când autoarea își dă seama că „nu aveam să scriu articolul pe care ar fi vrut ei să-l scriu despre ei”. Preocuparea aceasta pentru incursiunea pe care o faci în viețile altora, ca jurnalist sau scriitor, și „incendiul” pe care-l poți stârni în urma ta, capătă amploare în următoarele părți ale volumului, atingând apogeul nu în eseul care dă titlul cărții (mai greu de priceput, la o primă citire), ci în eseul despre Annie, fotografa care își dedică ani din viață, repetate călătorii, pentru a rămâne un martor fidel al vieții subiecților ei de dincolo de graniță.

» Deși temele mari din ultimele eseuri, mai personale, mai apropiate de cotidian (relații, căsnicie, maternitate) nu mi-au stârnit la fel de multe scântei mentale și emoționale, au venit firesc și au păstrat aceeași notă de curiozitate și dorință de a înțelege. De fapt, mi-a plăcut mult analiza mamei vitrege, ca stereotip „malefic”, ca țap ispășitor al incapacității noastre de a accepta că maternitatea înseamnă și momente și emoții mai sumbre.

Fragmente de pus la păstrare:

„Mai degrabă devenisem profund sceptică față de scepticismul însuși. Părea mult mai ușor să desființezi lucruri – oameni, programe, sisteme de credințe – decât să le construiești, să le susții sau măcar să le iei în serios. Desființarea aceasta din start destrăma prea mult mister, prea multă curiozitate.”

„Am început să cred că scepticismul purta în el un eșec etic, că era același snobism din spatele impulsului de a te împotrivi clișeelor la întâlnirile din programul de recuperare sau din spatele tendinței de a respinge complet poveștile prea ordonate pe care le spun oamenii despre propriile vieți.”

„Partea cea mai grea la întrevederea cu familia Leininger a fost că mi-a plăcut atât de mult de ei. În timpul cinei […] mi-am dat seama că nu aveam să scriu articolul pe care ar fi vrut ei să-l scriu despre ei.”

„Oamenii ca mine – adică cei care au avut privilegiul să călătorească și să considere călătoriile parte din identitatea lor – preferă de multe ori să meargă unde nu au mai fost alții ca ei și adesea le place să considere astfel de vizite mai «autentice», mai puțin «turistice”. Dar în Jaffna, faptul că eram departe de alți turiști nu mă făcea să mă simt mai puțin turistă. Dimpotrivă. Lumea se uita la mine, mă identifica, se mira de mine – și pe bună dreptate, pentru că, în fond, ce căutam acolo? Simțeam și eu că nu eram de niciun folos.”

„Lumea crede că spontaneitatea ne permite să fim autentici, eliberându-ne de povara și încurcăturile excesului de context, de documentare, de intenție. Dar genul acesta de spontaneitate nu părea să permită altceva decât ignoranță. Faptul că mă uitam la locul acesta fără să-i cunosc istoria nu îmi oferea nicio viziune.”

„[…] narațiunea lui Riis mărturisește un moment în care actul de a fotografia a riscat să distrugă ceea ce încerca să surprindă. […] Este cel care aduce necazul, dar și singurul care îl vede – și singurul cu puterea de a-l îndepărta. Elucidează. Face viața să urle. O face să ardă. O stinge.

Agee nu a ars nicio casă. Dar proza lui trădează un interes constant față de posibilitatea de a face rău – mai precis, față de posibilitatea ca actul jurnalistic să-și trădeze subiecții, cei din a căror durere își împletește lirica.”

„Odată ce ajunge să te obsedeze documentarea, pare imposibil să te mai oprești. Niciun final nu ți se pare onest sau defensibil. Ce înseamnă să faci artă din viețile altora? Prin ce se deosebește exploatarea de mărturie și când se încheie actul de a fi martor? Se încheie vreodată? Este problema hărții imaginare a lui Borges: pentru a cuprinde toate detaliile lumii, o hartă ar trebui să fie la fel de mare ca lumea însăși. Nu ar avea margini. Nu ar fi gata niciodată. Cu alte cuvinte: o familie trăiește mai departe; tu îi ești martor mai departe. O femeie îmbătrânește de-a lungul anilor. Copiii ei cresc de-a lungul anilor. Fac la rândul lor copii. Tu le ești martor mai departe. Viața ei pare să se destrame. Viața ta pare să se destrame. Tu ești martor mai departe. E un proces nesfârșit. Aceasta este și problema, și scopul.”

nocturne #10: ar fi trebuit să

ar fi trebuit să – din seria „nocturne”

Aș interzice „ar fi trebuit să”-urile pe care ni le oferim nesolicitat unii altora, alea care ne ies pe gură când cineva împărtășește cu noi o reușită personală, iar noi, în loc să ne bucurăm de bucuria celuilalt și de faptul că a ales să ne-o comunice, îi aducem la cunoștință cum ar fi trebuit să. Să facă mai bine. Mai deștept. Mai altfel. Mai cu moț. Mai ca noi. Mai cum se face de obicei.

Le-aș interzice, însă, vreme de numai câteva secunde, cât să apucăm să-i vedem celuilalt bucuria, cât să ne dumirim că nu-i vorba despre cum ar fi trebuit să fie ceva, nici măcar despre cum e, cât despre acea șansă de-a ne conecta unii cu ceilalți printr-o banală bucurie de moment.

Nu-mi dau seama cât o fi spiritul critic din noi (ăla sănătos și dezirabil), cât o fi spiritul cârcotaș ce abia așteaptă să scoată nasul în lume, ori un sincer avânt de-a oferi sprijin și sfaturi, credem noi, utile. O amestecătură, cel mai probabil. Și alte câteva imbolduri și motive la care nu mă pot gândi acum, cu ceața asta ce mi se așază peste privire și minte. Nu-i somn. E doar ceață.

Dacă de obicei lenea și o doză sănătoasă de indiferență pentru cum ar fi trebuit să se întâmple lucrurile mă feresc de la a emite opinii inteligente și nesolicitate, mă activez în preajma oamenilor dragi, poate pentru că-mi pasă, iar miza pare ori se simte mai serioasă, deși vorbim de firul de iarbă sau de cum să-ți gestionezi agenda zilnică.

M-aș bucura să-mi dea cineva peste nas în astfel de momente. M-aș bucura să avem curajul să ne dăm peste nas unii altora, dar așa, cu drag și înțelegere. Eu n-am curajul ăsta. Zâmbesc prostește și când mi se scufundă bucuriile, cu toate ar fi trebuit să-urile primite și atârnate greoi de mine. Așa că-mi imaginez doar că le-aș interzice câteva secunde. Și scriu despre cum îmi imaginez că. Și dorm mai bine.

Cărți & Luluri: metamorfoza, picnicul și merele căzute din cer

cărți - Picnic la marginea drumului, Metamorfoza, Din cer au căzut trei mere

Îmi notez idei prin agende, subliniez direct pe cărți, las semne de carte neconvenționale și notițe post-it colorate la paginile care îmi vorbesc, dar ceva tot simt că se pierde dacă nu cristalizez cumva ideile cu pricina. Înainte de-a trece prea mult timp și a uita, las mai jos câteva gânduri despre o parte dintre cărțile citite în ianuarie și februarie.

Am mai citit la începutul anului și Mentalitatea de cercetaș (Julia Galef), Crăciunul în cele mai frumoase povestiri (selecție de Dana Ionescu), Zen in the Art of Writing (de Ray Bradbury) și vreo patru numere din colecția Marvel Must-Have, despre care însă probabil că nu voi scrie.

1. Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian

Ce surpriză minunată au fost pentru mine cele trei mere căzute din cer, o poveste atât de plină de speranță în ciuda împrejurărilor tragice pe fondul cărora se desfășoară – foamete, război, catastrofe naturale.

Anatolia, convinsă că a sosit momentul să părăsească lumea aceasta, cu o resemnare firească (pe care am găsit-o stranie, totuși, la început), face toate pregătirile necesare pentru acest eveniment final. Încă din primele pagini am simțit acea notă subtilă de realism magic, mai degrabă datorită stilului și a atmosferei, decât faptelor. Zilele trec, una după cealaltă, iar Anatoliei îi vine tot mai greu să priceapă cum de mai e în viață. Pe măsură ce Vasili își face loc în viața ei, întregul Maran și-a făcut loc în sufletul meu.

Sat armean în vârf de munte, Maran pare a fi în afara timpului, un spațiu al izolării, un refugiu în care rămâi pentru a nu fi înghițit de lumea mare. Discutabil în ce măsură o astfel de izolare te ajută să supraviețuiești. Narine Abgarian îți face cunoștință cu locuitorii din Maran, cu dificultățile și poveștile lor de viață, cu pierderile și tragediile lor, cu superstițiile (atât de familiare!), cu gastronomia și obiceiurile comunității, iar modul în care o face este învăluit într-un farmec aparte. M-au cucerit structura de basm a romanului, tonul duios, salturile narative și mai ales oamenii aceștia care știu să-și ofere sprijin unii altora atunci când sunt loviți de istorie, de natură, de propriile temeri.

Fără a pretinde că despre asta-i vorba, romanul oferă și una dintre cele mai gingașe povești de iubire, în cea mai simplă și onestă formă pe care ar fi putut-o lua. Iar mie foarte rar îmi plac poveștile de iubire din literatură.

2. Metamorfoza, de Franz Kafka

Mi-am zis că în 2022 voi citi măcar o parte dintre toate acele cărți „clasice”, care stau cu anii pe raftul de citit cândva. Am început cu Metamorfoza lui Kafka, povestire ascultată cu maximă încântare pe AudioTribe.ro.

Câteva idei pe care mi le-am notat pe măsură ce ascultam:

  • etape în relațiile cu ceilalți în momentul în care te schimbi: (1) întâi se sperie ori simt repulsie, (2) apoi speră că vei reveni la „normalitate” și, în acest scop, (3) au grijă de tine; (4) treptat acceptă că ăsta ești, doar că (5) în cele din urmă, te-ar vrea afară din viața lor, vor să își continue viața – ceea ce nu-i decât corect, nu-ți datorează nimeni, nimic;
  • povestirea surprinde excelent procesul gradual de distanțare față de lucrurile lumești, de dezumanizare și alienare, precum și incapacitatea de a le spune celorlalți prin ce anume treci;
  • oricâte simboluri și straturi de interpretare filosofică ar avea, Metamorfoza este mai ciudățică și mai amuzantă decât mă așteptam să fie (aveam sentimentul că ar fi fost ceva mai serios, mai de groază, mai dificil de gestionat emoțional). Da, m-am distrat copios de piciorușele lui!
  • metamorfoza Gretei mi se pare la fel de importantă și bine creionată; a fost interesant de urmărit evoluția ei, de la o prezență firavă, la o personalitate puternică și hotărâtă.

În cele din urmă, destinul lui Gregor e îngrozitor de trist: e blocat alături de o familie căreia îi provoacă doar dezamăgire, îi este imposibil să se integreze în societate, cu normalitatea pe care aceasta o impune, așa că transformarea lui devine iremediabilă (cu cât te înstrăinezi de oameni, cu atât mai greu ți-e să faci drumul înapoi spre ei, cu cât te izolezi mai mult, cu atât mai greu ieși din casă). Simt că alienarea socială e portretizată, uneori, cu un filtru de romantism și perfectă justificare. Dar Kafka, pare-mi-se, zice mai mult: societatea te pune pe șinele dezumanizării, însă înstrăinarea de oameni este cea care te dezumanizează complet.

Cartea nu m-a copleșit, dar a fost suficient de stranie încât să mă facă să zâmbesc și să mă gândesc mai cu atenție la nuanțe.

3. Picnic la marginea drumului, de Arkadi și Boris Strugațki

Nu știu de ce mi-a luat atâția ani să ajung la cărțile fraților Strugațki. Picnic la marginea drumului, roman științifico-fantastic publicat în 1972, în Uniunea Sovietică, a lansat o perspectivă poate inconfortabilă asupra a cum ar putea să aibă loc și ce ar putea să însemne „primul contact” cu o specie extraterestră. Cam așa cum tragem noi pe dreapta, la marginea drumului, pentru un picnic, lăsând în urmă gunoaie și diverse obiecte, rămășițe ale civilizației noastre, pe care vietățile pădurii le găsesc apoi și pe care, poate, îndrăznesc să le exploreze, să le găsească o semnificație, să le integreze lumii lor, cam tot așa ar interacționa și o specie extraterestră cu planeta noastră.

Așa ne alegem cu cele șase „Zone” la nivel global, periculoase pentru viața terestră, păzite de armată, studiate de oamenii de știință, încărcate de mister, cu legile fizicii date peste cap. Așa ne alegem și cu așa-numitele „călăuze” (vezi filmul „Călăuza” / Stalker, 1979, r. Andrei Tarkovski), iar povestea îl urmărește pe Red Schuhart, stalker.

Cadrul poveștii este din start unul bogat în semnificații – de la cât de insignifianți suntem, la scară cosmică, la cât de mărunți suntem la scară individuală. Pășind în viața lui Red și în Zonă, contra intuitiv, părăsim parcă și teritoriul SF. Romanul vorbește mult despre lupta pentru supraviețuire a omului de rând și compromisurile pe care suntem dispuși să le facem pentru a reuși sau pentru a le asigura celor dragi un viitor, despre constrângerile sociale impuse de autorități (alegoria politică mi se pare atât de evidentă încât mi-e greu să pricep cum de a fost publicat romanul la momentul respectiv), despre curiozitate și acceptarea necunoscutului.

Picnic la marginea drumului a fost scris și publicat înainte de dezastrul de la Cernobîl…

Tinovul Mic din Șaru Dornei sau „Lumea tinovului sub lupă” – Tinovuri (I)

Tinovul Mic din Șaru Dornei

Urmând poteca de lemn, printre mușuroaiele acoperite cu mușchi, printre afine și merișoare, cu atenție să nu calc vreo șopârliță, socoteam că dacă făpturi magice și zâne mititele și-ar duce traiul undeva în lume, tinovul acesta ar fi locul, căci parcă-i rupt din basme. Poteca tematică Lumea tinovului sub lupă mi-a purtat pașii prin Tinovul Mic din Șaru Dornei – o mică lume despre care nu știam mai nimic, decât că o fi ceva mlaștină sau turbărie.


Unde? Rezervația naturală se află în localitatea Neagra Șarului (comuna Șaru Dornei, Suceava), în apropiere de Centrul de vizitare al Parcului Național Călimani, adică la câțiva kilometri distanță de Vatra Dornei. Poteca este, într-adevăr, scurtă: are aproximativ 1,5 km lungime.

Durată? În mod normal, într-o jumătate de oră, maximum o oră, poți parcurge traseul. La fel de bine, poți să pierzi noțiunea timpului.


Tinovul Mic din Șaru Dornei

Înainte de a explora Munții Călimani, în urmă cu vreo câțiva ani, am făcut o oprire în Neagra Șarului. Pe hartă era marcată o scurtă potecă a cărei denumire mi-a stârnit curiozitatea. Nu știam prea multe despre tinovuri, iar puținele informații găsite online nu m-au lămurit, nici entuziasmat, la momentul respectiv. Curiozitatea era însă acolo și acești primi pași într-un tinov simt că mi-au recalibrat atenția înspre conexiunile mici și mari, văzute și nevăzute, dintr-un ecosistem – fie el unul atât de mic și aparent fragil precum un tinov.

Tinovul Mic din Șaru Dornei

Tinovurile se formează pe terenuri mlăștinoase, aflate deci într-o depresiune, în care apa are tendința să se adune dacă nu există o posibilitate de scurgere a acesteia. Depunerea resturilor vegetale pe acest sol mlăștinos și acid, îmbibat de apă ca un burete, duce la formarea turbei (cărbune), iar întreaga zonă devine prielnică pentru dezvoltarea unor habitate speciale. Tinovul Mic din Șaru Dornei, de exemplu, este reprezentativ pentru două tipuri de habitate de interes comunitar – turbărie împădurită și turbărie activă. Datorită prezenței acestor habitate, tinovul a fost recunoscut drept arie protejată de interes comunitar (din 2007), în timp ce statutul de rezervație îl are încă din anul 1973.

Tinovul Mic din Șaru Dornei

În vara anului 2018, pășeam în Lumea tinovului sub lupă după o săptămână de ploi torențiale în Țara Dornelor. Tinovul mustea de viață; mușchiul de turbă era de un verde viu, afinele și merișoarele ca niște mărgele apetisante, la tot pasul; șopârle cât degetul meu mic mișunau pe podețul din lemn, în căutarea soarelui.

Tinovul Mic din Șaru Dornei
Tinovul Mic din Șaru Dornei

Când am revenit în Tinovul Mic din Șaru Dornei, în vară, vegetația era mai potolită, însetată, secătuită. Nu la fel de magică; la fel de fascinantă, însă. Liniștea dintre conifere îți impune o încetinire a ritmului, o domolire a glasului. Îți vine să șoptești, să pășești cu grijă, silențios.

În țară, urma să descopăr, avem mai multe astfel de tinovuri. Nu știu dacă toți cei care ajung pe aceste podețe de lemn văd magia micilor ecosisteme născute pe astfel de terenuri mlăștinoase. Eu m-am îndrăgostit de ele. Am căutat de-atunci și altele.

Tinovul Mic din Șaru Dornei

P.S. Nu sunt obiective turistice. Sunt habitate, microcosmosuri de-o fragilitate și reziliență ce te farmecă, dacă-ți dai timp să le înțelegi, să le chiar vezi. Știu că poate fi tentant să părăsești poteca de lemn, însă în anumite tinovuri siguranța ta depinde de respectul pe care-l ai pentru aceste mici lumi în care ești doar oaspete. Pășește cu grijă.

Tinovul Mic din Șaru Dornei

Fotografii: 2018 & 2022

toate azi-urile

Toate azi-urile

Azi am citit poezie, de-aia de te zgârie pe retină și te întristează și enervează deopotrivă, că oamenii suferă și nu știu că merită mai mult, și ei, și ceilalți, că se blochează în aceleași clișee și nu văd dincolo de; poate mai citesc poezie, poate găsesc și altfel de poezie. Azi mă simt neputincioasă, așa cum se simt milioane de oameni în jurul meu, în ultima vreme, așa că fac o donație în bani, pentru că nu mă pot mobiliza să fac nimic altceva, deși îmi vine, deși aș face. Azi poate dau telefonul ăla. Și îmi ud plantele. Azi îmi amintesc cât de rezilienți sunt, totuși, oamenii și nu știu cum se trece peste unele pierderi, mai ales peste acelea la care nu ai un de ce și cum eviți de ce-ul sau cum te împaci cu el. Nu știu. Azi încerc să nu plâng eu ca proasta când ar trebui să ofer o vorbă bună, un sprijin. Să nu mi se spună mie că va fi bine, când eu ar trebui să transmit, dar să nu spun asta. Azi sunt fericită că am alergat 20 de minute, cu toată ființa mea sunt fericită; mai alerg.

Azi încerc să mă adun și să mă concentrez. Și azi.

Azi scriu despre toate azi-urile din ultima vreme.

Jungla din casă: Pothos, o plantă greu de ucis. 🌱 Îngrijire și înmulțire

Pothos Îngrijire Înmulțire

Îmi sunt tare dragi plantele. Și mi-am dat seama că nu vorbesc suficient de mult despre ele, deși mi-aș dori totuși să încurajez oamenii să își facă loc în viață pentru cel puțin o plantă. Și dacă e să începi de undeva, aș zice să începi cu un Pothos – această minunată plantă greu de ucis și ușor de întreținut.

Pe cât de banală o fi în rândul plantelor de apartament, pe atât de multă nedumerire stârnește în rândul botaniștilor. „Iedera dracului” sau Epipremnum Aureum, pe numele său oficial, are o poveste interesantă, însă în primul rând mi-e dragă pentru reziliența și încăpățânarea ei.

Alternativ, dacă îndrăznești să mă asculți povestind despre Pothos, să vezi plantele și cum ar fi ok să tai frunzele la nod, poți urmări acest video (atât s-a putut, hihi):

Alături de câteva fire de Ficus Elastica, a fost, de altfel, una dintre primele mele plante. După câțiva cactuși morți în portofoliu, să le văd pe acestea crescând atât de viguroase și cu poftă de viață a însemnat o veritabilă reușită pentru mine la momentul respectiv. Inevitabil, așadar, când mă gândesc la plante pentru începători, mă gândesc la Pothos (dar nu numai). Planta face echipă bună cu oamenii care au sentimentul că nu pricep ce își doresc plantele de la ei sau cu cei care și-ar dori un colț de natură în apartament, dar care își pierd noțiunea timpului și uită că și plantele beau apă.

Există mai multe soiuri. Ale mele par să fie toate Golden Pothos, poate câte-un fir de Pothos clasic sau neon pestriț rătăcite în ghivece. Soiul clasic, cel cu frunze verzi, fără striații, se numește Green Queen, de exemplu, iar un soi mai pestriț decât ce am eu, cu striații albe, ar fi Marble Queen.

Nu mai vrea să înflorească…

Epipremnum Aureum poate fi crescută atât ca plantă agățătoare – pe un arac din lemn, din bambus sau din cocos plasat în centrul ghiveciului sau încurajată să se cațere pe vreun perete al casei, cât și ca plantă curgătoare, pe vreun raft, deasupra unei biblioteci (mie mi-a acaparat frigiderul, de exemplu).

De ce ziceam că are o poveste interesantă? Face parte, de-acum doar teoretic, din încrengătura angiospermelor, adică a plantelor care produc flori, cu semințe încapsulate în fructe. Cu toate acestea, la nivel global, ultima dată când un Pothos a înflorit spontan și natural, fără suplimente hormonale, se pare că a fost prin anii ‘60! Am citit anul trecut un articol foarte fain despre Pothos, care era prezentată drept planta pe care nu o lăsăm să moară, plantele pe care le avem noi acum prin apartamente fiind urmașii direcți (crescuți din butașii) ai acelui ultim Pothos înflorit. Este o perspectivă poetică și am îmbrățișat-o de îndată.

Doar că… vorbim de o specie invazivă (în zonele tropicale, de exemplu). Este rezistentă, suportă nițel abuz și face față neglijenței tocmai pentru că este o specie invazivă. Adică se descurcă. Și atunci, nu știu, nu prea are sens pentru mine imaginea aceasta de plantă necăjită, ce nu mai vrea decât să moară, iar noi, necruțători, nu vrem să o lăsăm și o tot înmulțim din casă în casă.

Încă se studiază în laborator motivele pentru care planta pare să-și fi pierdut proprietățile genetice – ori cheful – de a înflori. Faptul că pothoșii pe care-i avem noi în case sunt, de fapt, mici bebeluși, nefiind suficient de maturi pentru a produce flori, o fi având vreo legătură. Doar exemplarele care cresc vertical și se cațără pe copaci sunt considerate a fi plante mature de către botaniști. Și vorbim în acest caz de giganți ai căror frunze pot să ajungă și la câte un metru lungime, iar tulpinile pot fi și de 20 de metri înălțime! Doar că și așa, în sălbăticie, Epipremnum Aureum preferă înmulțirea vegetativă – adică prin butași sau prin frunze căzute la sol.

Înclin să cred că, totuși, dintr-o perspectivă evoluționistă, Pothosul pur și simplu nu mai are nevoie de flori, tocmai pentru că se descurcă atât de bine fără.

Are totuși nevoie de îngrijire 🙂

Chiar dacă poate fi puțin neglijată și nu e cea mai solicitantă, fragilă sau pretențioasă plantă, are totuși nevoie de îngrijire. Ar fi doar câteva lucruri de avut în vedere.

Lumină indirectă

Ca orice altă plantă, iubește lumina, însă lumina indirectă. Dacă ai o încăpere care se scaldă în lumină, dar care nu permite soarelui să bată direct pe plantă, i-ai găsit locul. Pothosul e de găsit pe toate listele de „low light plants” – plante potrivite pentru lumina redusă. De reținut ar fi că da, se descurcă. Dacă nu e foarte multă lumină în cameră, Pothosul este una dintre acele plante care nu se va supăra pe tine. Doar că nu va fi la fel de fericită, nu își va atinge potențialul maxim. Soiurile pestrițe au nevoie de lumină, în mod special, pentru a-și păstra striațiile de pe frunze. Într-o cameră cu lumină mai puțină, pe termen lung, vor căpăta (unii ar zice că vor regresa la) aspectul clasic de Green Queen Pothos.

Pământ bine drenat

În ceea ce privește pământul în care șade, mă repet că nu-i pretențioasă. Cu adevărat important este să existe o bună drenare a apei, iar ghiveciul să fie prevăzut cu o gaură pentru scurgerea acesteia. Plantele meu stau bine în pământ „standard” pentru plante verzi de apartament, cumpărat din ceva magazin; poate am adăugat parțial și pământ pentru suculente (dacă am acasă când transplantez, am obiceiul să pun în amestec și tipul acesta de pământ), poate o mână de perlit (la fel, dacă am avut pe-acasă, probabil am adăugat în ghiveci).

Îngrășământ?

Teoretic, ai putea să adaugi compost, o dată sau de două ori pe an, în ghiveci; sau un fertilizator lichid. Din păcate, eu cam neglijez hrănirea plantelor cu fertilizator. Simt că acesta ar fi următorul pas, odată ce te familiarizez cu plantele, să înveți să le hrănești și astfel, nu doar cu apă. Salvarea vine de la toate bunătățile care există deja în pământ, dar fiind un spațiu limitat (ghiveciul), va fi nevoie să iei (să iau) măsuri și în acest sens.

Apă pe uscat

Ador Pothosul pentru că este una dintre plantele care știu să „comunice” foarte bine. Fiind printre primele mele plante, uitam adesea să o ud. După o vreme, însă, am început să o văd cu adevărat, adică să observ când avea nevoie urgentă de apă: frunzele se pleoștesc, se înmoaie, se încolăcesc, se curbează spre interior și își pierd din forță. Așa știam că era momentul să o iau într-o plimbare până la chiuvetă.

Cu toate acestea, cel mai mare inamic al plantei nu e uitarea sau neglijența, ci dimpotrivă – prea multă apă care duce la putrezirea rădăcinilor. În general, se întâmplă din două motive: (1) fie pentru că apa nu se poate scurge afară din ghiveci sau, dacă se scurge, rămâne în tăviță și planta băltește acolo, (2) fie pentru că e udată prea frecvent, iar solul nu reușește să se usuce între udări. Una dintre cele mai importante lecții învățate a fost să ud plantele doar când au cu adevărat nevoie, nu când am eu chef » deci nu „o dată pe săptămână” sau „de trei ori pe săptămână”, ci când au nevoie. Un pământ uscat este cel mai bun indiciu al acestei nevoi. Așadar, udăm Pothosul când pământul este uscat (testul degetului), dar – preferabil – înainte ca planta să devină stresată și să se pleoștească. Ideal: dimineața.

Tăiere fără milă

Dacă vrei o plantă mai deasă, cu aspect stufos de tufă, trebuie să o tai periodic – fără milă. Subliniez pentru că multă vreme mi-era milă să tai din ea, aveam o mie de rețineri, însă e formă de regenerare, o încurajezi să genereze noi frunze, care vor crește mai sus pe tulpină, mai la bază. La fel ca oamenilor, și plantelor le prind bine provocările. Vestea bună e că din tot ce tai, poți crea noi plante: fiecare frunză e o potențială viitoare tulpină (în video, mă poți vedea cum tai de zor frunză cu frunză…).

Pentru a îndesa planta, am început să testez și„metoda agrafei de păr” (vezi prin video, minutul 08:20).

Îmi place să văd rădăcinile crescând… (Înmulțire)

Metoda mea preferată de înmulțire e prin tăierea frunzelor la nod și punerea lor în apă. Am încercat și să le pun direct în pământ, DAR eu nu sunt deloc cel mai atent și grijuliu om pasionat de plante, cred că ar fi trebuit să le ud frecvent, prin urmare experimentul a fost un eșec. În apă, în schimb, rezultatele sunt de poveste. Pun butașii (adică frunzele tăiate, cu nod pe tulpină) în vase de sticlă – pentru că îmi place să văd ce se întâmplă cu rădăcinile, dacă au crescut, dacă a scăzut nivelul apei etc.

În general, în câteva săptămâni – uneori chiar după câteva zile – deja poți să admiri rădăcinile. Unii ar spune că trebuie schimbată apa, dacă nu zilnic, măcar la interval de câteva zile. Mie nu-mi iese așa ceva. Poate reușesc să schimb apa cu totul o dată pe lună; în schimb am grijă să completez cu apă proaspătă de câte ori nivelul din recipient scade, astfel încât nodul sau noua rădăcină formată să fie mereu în apă. Când rădăcinile au 4-5 centimetri, butașii pot fi plantați. Dacă uiți, nu-i nimic. Pot fi plantați și când au rădăcini de 25 de centimetri, doar că trecerea din mediul acvatic în pământ va fi tot mai provocatoare. Într-un ghiveci, poți să pui 10 – 15 fire, pentru un aspect cât mai bogat și, în cele din urmă, pentru o plantă deasă.


La final, aș mai menționa doar că Epipremnum Aureum este listată ca fiind o plantă toxică pentru pisici și câini, ceea ce înseamnă că trebuie să fim atenți ca prietenii patrupezi să nu ingereze bucăți din Pothos (poate provoca iritații, vomă, dificultăți pentru înghițire).

Munții Călimani: două trasee de făcut în câte-o zi

Muntii Calimani

Munții Călimani, tineri, vulcanici și (încă) sălbatici, și-au exersat forța de atracție asupra mea. Mi-am zis atunci, pe când făceam primii pași în jnepenișul lor și aflam cum miroase, pe bune, sălbăticia, că voi fi nevoită să-i mai străbat și altădată. Și am făcut-o.

Despre ce povestesc aici?
» despre Gura Haitii și bunici;
» primul traseu: Fosta Exploatare de Sulf Călimani – Șaua Negoiu – Vf. Negoiu Unguresc (2.081 m) – Vf. Pietrosul Călimani (2.102 m) și înapoi;
» al doilea traseu: poteca turistică spre Rezervația Naturală 12 Apostoli

Gura Haitii - La Bunici
La Bunici, în Gura Haitii. Și pisicul pufos.

Întâi: Gura Haitii și bunicii de care turismul ar avea nevoie

Gura Haitii, un sat aflat la vreo 25-30 km distanță de Vatra Dornei, avea să ne fie spațiu de primire și de pornire în explorarea Călimanilor, atât prin 2018, când ajungeam întâia oară aici, cât și în vara lui 2021, când am revenit. Atunci, ca și acum, m-am întrebat, în câte-un moment de nerăbdare sau oboseală, dacă nu cumva uneori e mai bine să-ți planifici șederea. Îmi place să organizez drumeții, dar în toți anii ăștia de plimbat prin țară, nu am planificat niciodată cazarea. Am pus cortul. Dacă nu am găsit locuri de campare, am găsit pensiuni micuțe și simpatice, la fața locului, pe drum.

În Gura Haitii, la prima noastră vizită, am avut parte de una dintre cele mai memorabile cazări. Un cer amenințător, o pensiune pustie și fața mea deja neliniștită (probabil) au determinat o bunicuță, care trebăluia de zor în timp ce noi dădeam târcoale pensiunii închise, să ne primească în casă. Din câteva vorbe, ne-am trezit cazați „la bunici”. Casa bătrânească avea, de altfel, amenajate la etaj două camere pentru oaspeți și o baie modernă, rămase goale însă în ultimii ani, de când nepoții au plecat din țară; bunicii aveau destulă treabă – prin urmare, să învingă birocrația din domeniul turismului nu a fost tocmai o prioritate pentru ei. Camerele erau curate și primitoare: ca toți bunicii din satele românești, știau și ei să păstreze odaia aceea specială (haia-casă e numită de bunicii mei) – pentru sărbători sau musafiri.

Ne-au hrănit cu cea mai bună tocăniță de ciuperci cu mămăligă din lume, au avut grijă ca după traseele montane să găsim o cameră caldă și apă numa’ bună de încălzit oasele; s-a lăsat cu jocuri de șah și lenevit în balansoar. Turismul românesc are nevoie de mai mulți bunici! Și nu, deci, nu-i mai bine să-ți planifici șederea.

În vară, am ajuns în zonă, după cum ni-i obiceiul, pe întuneric. Am pus corturile într-o mică poieniță, nu departe de „civilizație”, dar suficient de în sufletul pădurii, încât să pășim cu precauție și să ne ținem aproape unii de ceilalți. A doua zi, dimineața, puteam vedea în Neagra, firul de apă care străbate Gura Haitii, cum sângerează munții Călimani…

Traseu I: fosta Exploatare de Sulf Călimani – Șaua Negoiu – Vf. Negoiu Unguresc (2.081 m) – Vf. Pietrosul Călimani (2.102 m) și înapoi

Munții Călimani sunt munți de origine vulcanică, fapt ce explică peisajul de o stranietate subtilă – căldări glaciare și creste alpine, cu pajiști stâncoase, cu vegetație ce-ți tot fură privirile și grohotișuri silicioase; jnepeniș și afine să te saturi, plante acidofile și smirdari (faimosul rododendron), păduri de molid și fag, toate își dau întâlnire pe potecile spre Pietrosul Călimani.

Aici, în jnepeniș, urcând dinspre Șaua Negoiu spre Vf. Negoiu Unguresc, am simțit pentru prima dată acea teamă viscerală, inexplicabilă, sau poate nu tocmai teamă, cât conștiința faptului că eram în sălbăticie, că picior de om nu călcase pe-acolo de multă vreme, că ce liniște tulburătoare, că miroase a blană udă de animal sălbatic, că văd doar jnepeniș și afine, că sunt și eu pe-aici, pe lume. La reîntâlnirea cu muntele, din 2021, am fost un grup mai mare, iar poteca părea mai umblată și explorată. Nu am mai simțit sălbăticia aia; mi-am umflat obrajii și stomacul cu afine, în schimb, să mă satur.

Dar mă iau degetele pe dinainte.

Eu prin Munții Călimani, în 2018

Informații utile:

(1) Din Gura Haitii până la fosta carieră de sulf se poate merge cu mașina, cam 10 – 12 km, pe un drum betonat și, atenție, degradat. De condus cu răbdare și calm.

(2) Înainte de a ajunge la fosta exploatare, pe partea dreaptă a drumului, într-o curbă, se află un centru de acces în Parcul Național Călimani (o căsuță mică din lemn). Taxa de acces în parcul național se poate plăti aici sau, dacă nu e nimeni, se poate achita și pe teren, direct la rangerii parcului. Un bilet de vizitare costă 6 lei / zi ( 3 lei pentru elevi și studenți). Ideal, de făcut o oprire în localitatea Șaru Dornei, înainte de a ajunge în Gura Haitii. Acolo se află Centrul de Vizitare al Parcului Național Călimani (centrul principal).

(3) Accesul auto este permis până la o parcare amenajată chiar lângă fosta mină de sulf. Dacă în 2018 nu era prea clar până unde se poate înainta pe patru roți, acum semnul este destul de vizibil. De altfel, drumul devine o reală provocare ulterior, deși parcurgerea lui, fie și parțial, poate scurta semnificativ durata traseului.

Știu că panourile informative sunt disprețuite, dar cele de la fosta exploatare de sulf din munții Călimani sunt de citit. Aspectul este dezolant și impresionant, deopotrivă, în contrast cu verdele pădurilor și căldura vegetației alpine. Ziceam că în râul Neagra puteam vedea cum sângerează – încă – muntele. Cariera de sulf a fost deschisă în 1976, iar impactul asupra habitatelor din zonă a rămas. Pe măsură ce voi urca prin jnepeniș, spre vârfuri, rana asta făcută în munte mă va tot zgâria pe ochi.

Traseul propriu-zis începe din Șaua Negoiu, urmând dunga roșie. În teorie, de-aici încolo, n-ar trebui să dureze mai mult de trei ore, dus-întors, însă timpul intră-n sac cu atâtea afine pe drum și n-aș putea garanta.

Prima porțiune a traseului este ușoară, însă poteca prin jnepeniș se transformă rapid într-o urcare susținută, ce pare că nu se mai termină (faptul că nu vedeam decât jnepeni în fața ochilor își spunea cuvântul).

Tarfin prin Munții Călimani, tot în 2018. Înainte să ajungem la Vf. Negoiu Unguresc. În stânga, se vede fosta exploatare de sulf.

După vreo 45 de minute, se ajunge pe creastă, la Vf. Negoiu Unguresc. Pajiștile de pe platoul alpin, dintre cele două vârfuri, sunt inconfundabile, de-o culoare tomnatecă și caldă, de-un pitoresc contrast cu cerul, norii, stâncile și pietrele… Pietrosului, înspre care ne îndreptam încet (aici afinele erau mai mari și mai gustoase, parcă).

Munții Călimani, 2021 (spre Vf. Pietrosul Călimani)

Pe Pietrosul Călimanilor am stat o vreme. Am mâncat, ne-am străduit să ghicim vârfurile din zare (pentru că habar n-aveam), ne-am făcut poze, ne-am clătit privirile.

Nu i-am mai simțit la fel de sălbatici ca la prima întâlnire, însă Munții Călimani îmi rămân așa prin suflet.

Traseu II: Gura Haitii – Rezervația Naturală 12 Apostoli

La prima vizită, în 2018, pe când eram cazați „la bunici”, în Gura Haitii, am făcut și traseul spre Rezervația Naturală 12 Apostoli. Bunicul a încercat el să ne explice că am ajunge rapid la faimoasele stânci dacă am lua-o „uite-așa, pe cărarea din spatele casei, până pe culme, acolo, vezi? dup-aia prin pădure încă…”. Am ales să nu ne amăgim că am avea același simț al orientării precum omul născut și trăit în munții ăștia.

Ne-am luat roțile, cuminți, am ajuns la bifurcația deja familiară și am luat-o pe drumul din dreapta, spre rezervație. Circulația auto părea să fie interzisă, însă mai încolo pe drum exista o parcare amenajată și semnalizată ca atare. Aici am găsit panoul turistic și intrarea pe poteca turistică, marcată cu punct albastru.

Traseu 12 Apostoli Munții Călimani

Peisajele erau diferite de cele care ne-au furat privirile pe traseul de creastă, mai potolite, într-un fel, dar mai bogate vegetativ, mai variate. Înainte de-a ajunge la formațiunile stâncoase care au stârnit imaginația oamenilor din vechime, am rătăcit poteca – prin jnepeniș (sau ienupăr; cred că era ienupăr). Nu eram rătăciți propriu-zis, căci zăream deja „Moșii din Călimani”, însă am reușit performanța să cotim pe vechiul traseu, sălbăticit de-acum. Cine a intrat în jnepeniș și a pierdut vreodată cărarea, știe despre ce-i vorba. Cine nu, tot așa de atent să fie.

Traseu 12 Apostoli Munții Călimani

Cei 12 Apostoli din Munții Călimani sunt, de fapt, stânci ale căror forme amintesc de oameni sau animale – de aici și denumirile. Moșul, Mucenicul și Mareșalul, Gușterul, Godzila și Cămila, Cezar, Nefertiti și Ramses, Dragonii, Piciorul Hârlei și Poarta Hârlei alcătuiesc „Templul Uriașilor”. În trecut, uriașilor de piatră sau acestor „Moși din Călimani” li se alăturau localnici din împrejurimi. Sărbătoarea își avea originea, se pare, în cultul dacic al soarelui, bradului și focului, contopindu-se în timp cu Soborul celor 12 Sfinți Apostoli (30 iunie).

În apropierea stâncilor, am găsit și un panou cu adevărat informativ și ne-am potolit setea, curiozitățile și incertitudinile: vârfurile pe care le puteam admira în zare erau ilustrate frumos aici pe planșă, simplificat, însoțite de denumirile lor.

Oare ne-a și plouat la întoarcere? Ori chiar la dus? Posibil. Am o vagă amintire cu noi sub un arbore secular (nu era furtună), lângă o vacă, stând de ploaie.

M-aș mai duce în Munții Călimani…

  • Pe vârful Rețitiș, în iunie, când înflorește bujorul de munte (smirdarul sau rododendronul);
  • În primăvară, să văd rotitul cocoșului de munte;
  • În toamnă, pentru boncănitul cerbilor;
  • În curând, într-o vizită „la bunici”.

Cărți & Luluri: arta măcelăritului, Pink Floyd și ale noastre obiceiuri

Arta macelaritului - Inside Out

Redescopăr, de-o vreme, bucuria de a citi non-ficțiune. Cam de când nu mai pot pune cu ușurință semnul de egalitate între cărțile de non-ficțiune și cele motivaționale, cele din urmă devenind o simplă subcategorie, așezată mai decent pe rafturile din librării. Să fi fost și doar o percepție subiectivă, cine știe, aceea că era plin de autori de succes răsăriți peste noapte gata să-ți injecteze doza zilnică și ineficientă de motivație. Încă sunt destui. Dar și-au pierdut monopolul în non-ficțiune. Și mi-au lăsat spațiu să explorez. Notez aici câteva idei din cinci cărți care mi-au rămas prin cap:

1. Arta măcelăritului, de Lindsey Fitzharris

Să tot fie una dintre cele mai neașteptate experiențe de lectură din ultima perioadă, o carte căreia nu i-aș fi dat prea multe șanse de a mi se strecura în topul preferințelor – cu atât mai mult cu cât n-am nici o treabă cu medicina și chirurgia. Dar iată-mă. O tot laud și recomand în stânga și-n dreapta. Pentru că e pandemie și văd cum nu pricepem ce drum lung și anevoios am avut noi, oamenii, până să dezlegăm tainele corpului uman, măcar un pic, atât cât să nu mai murim dintr-o banală infecție. Și pentru că altfel apreciez acum până și haosul din sistemul medical românesc, știind cât de umilitoare și mizeră era orice mică boală în urmă cu nici două secole.

Arta măcelăritului ne poartă prin spitalele din secolul al XIX-lea, numite atunci popular, nu pe nedrept, „case ale morții”, prin teatrele de operații (nu, nu e metaforă) în care erau puse în scenă sinistrele operații chirurgicale din vremea respectivă. Pacienții care supraviețuiau traumelor din timpul operației, mureau din cauza infecțiilor postoperatorii. Oare de ce nu prea știm mare lucru despre Joseph Lister? Dacă am pus piciorul într-un spital, ar trebui să știm măcar numele celui care a refuzat să accepte moartea pacienților săi ca atare, intuind că se putea totuși face ceva pentru a le asigura mai multe șanse de vindecare după operații.

Subiectul cărții e serios, dar limbajul e cât se poate de accesibil, iar tonul umoristic și sarcastic pe alocuri îndulcește priveliștea sumbră pe care autoarea are bunăvoința (și plăcerea, suspectez) de-a ne-o ilustra. Discuțiile de la clubul de carte publica.files, pornind de la lectura cărții, au fost absolut delicioase. Și un citat:

„Era foarte greu pentru mulți chirurgi aflați la apogeul carierei lor să accepte faptul că în ultimii 15 sau 20 de ani ar fi putut să omoare din neglijență o groază de pacienți, permițând unor creaturi mici și invizibile să infecteze rănile acestora.”

Arta macelaritului - Lindsey Fitzharris

2. Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Aleksievici

„Dacă mă întrebați ce-i aceea fericire, am să vă răspund: să găsești deodată printre morți un om viu…”

Vreme de mai mulți ani, Svetlana Aleksievici a strâns mărturiile femeilor sovietice care au fost pe front în Al Doilea Război Mondial. Iar după ce citești confesiunile acestor femei, toate celelalte povești fictive îndulcite și ușurele, plasate convenabil în perioada războiului (pentru efect lacrimogen), ți se vor părea o glumă proastă. Luând forma unei colecții de amintiri, volumul îți arată o altă față a războiului – a copilelor, căci mai toate erau la vârsta copilăriei și adolescenței, care au plecat pe front voluntar, și nu doar în calitate de surori medicale, ci acolo, în prima linie, luptătoare, geniste, lunetiste, aviatoare.

Mi-a fost greu să îmi interiorizez lumea lor interioară: ce fel de imbolduri le mânau pe aceste fete să caute inclusiv metode de-a păcăli sistemul pentru a li se permite să meargă pe front? Multe dintre ele nici măcar nu aveau vârsta minimă împlinită, își falsificau anul nașterii, mințeau pentru a merge la război. Am înțeles treptat. Pe lângă exaltarea vârstei, le mâna patriotismul, dorința de a-și apăra țara, casa, familia; credeau cu ardoare în idealurile sociale ale vremii, în iubirea de țară. Chiar dacă te-ai identifica acum cu aceste valori, n-ai avea cum să nu simți că oamenii aceia erau plămădiți din altceva, parcă.

Într-un limbaj simplu, încărcat de nostalgie și durere deopotrivă, retrăiești, odată cu ele, Războiul: de la starea euforică (și naivă) inițială, la momentele de pe front, electrizant de clare și de-o simplitate care te șochează, până la pierderea inocenței, la scene apăsătoare și tulburătoare, la neglijența cu care au fost tratate în societatea postbelică – pentru că, nu-i așa, femeile sunt gingașe, niște panseluțe, deci cel mai bine ar fi să uite de război, să zâmbească, să fie vesele, cum le șade bine, să se retragă într-o căsnicie. Poate că, într-adevăr, războiul nu are chip de femeie. Însă îi vezi, citind mărturiile acestor femei, un nou chip.

„Nouă ni se părea că pe pământ va fi de-acum întotdeauna pace, că nimeni n-o să mai vrea niciodată război, că toate proiectilele trebuiau distruse. La ce mai foloseau? Ne săturasem să tot urâm.”

3. Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, de Yuval Noah Harari

Cartea nu prea mai are nevoie de prezentare, așa că arunc doar câteva idei aici:

  • Poate fi o bună introducere și o bună analiză a istoriei omenirii, potrivită pentru cei care habar n-au, dar ar vrea să înțeleagă una-alta, să aibă o privire de ansamblu asupra evoluției Homo Sapiens;
  • Nu e cea mai obiectivă carte din lume și am observat că pe unii îi irită abordarea autorului; atât timp cât îți amintești că citești o perspectivă asupra istoriei, nu un adevăr absolut, s-ar putea să-ți placă (până la urmă, nu asta e cam tot ceea ce putem avea, dacă e să fim onești?);
  • Nu am domesticit noi grâul. El ne-a domesticit pe noi. O idee atât de simplă, atât de puternică – care transcende grâul, bineînțeles.
  • Nimic din lumea biologică nu poate fi „nenatural”. Biologia permite; ne folosim de cultură să interzicem. Îmi lipsea simplitatea acestui argument în viață. “Culture tends to argue that it forbids only that which is unnatural. But from a biological perspective, nothing is unnatural. Whatever is possible is by definition also natural. A truly unnatural behaviour, one that goes against the laws of nature, simply cannot exist, so it would need no prohibition.”
  • E de citit? Da. Mi-a fost greu să-mi mențin entuziasmul pe parcursul întregii cărți? Da. Cred că lipsea o astfel de abordare a istoriei bipezilor care suntem? Da. Și cred că meritul cărții e tocmai faptul că a reușit să atingă o mare masă de oameni, dar și niște coarde sensibile.

4. Atomic Habits, de James Clear

Voiam să citesc Atomic Habits de multă vreme și-mi pare rău că n-am făcut-o atunci când era proaspăt ieșită-n lume. Am ascultat prea multe podcasturi și am văzut prea multe videouri pe Youtube cu idei extrase din carte pentru a putea să mă bucur acum de carte la capacitate maximă. James Clear face o treabă excelentă în a-ți explica știința din spatele formării obiceiurilor; le pune sub microscop, le descompune până la cel mai mic element, te ajută să le reconstruiești.

Fiecare capitol are o puternică dimensiune practică, perfect ancorată în studii, cercetări și ce mai știm despre om, așa. Spunem mereu despre cărțile de dezvoltare personală că au valoare doar dacă aplicăm ce-am citit, dar cred că Atomic Habits e printre puținele despre care pot să afirm și eu treaba asta fără nici o reținere (a se citi: fără să-mi dau ochii peste cap). Aș zice că nici nu are sens să citești până nu te-ai oprit asupra unui obicei (unul singur) la care să te gândești aplicat pe măsură ce înaintezi cu lectura.

M-am plictisit pe alocuri, pe unde-am dat de exemple sau informații pe care le-am mai citit de n ori, însă, doamne, ce m-am bucurat că motivația și voința au fost integrate cum ar trebui în poveste. Voi recomanda cartea oricui bâjbâie să-și clădească un obicei, oricât de mic și banal.

Adevăratul câștig pentru mine a fost mai degrabă că l-am descoperit pe James Clear, am ajuns pe site-ul lui, m-am înscris la 30 Days To Better Habits… și am descărcat un workbook, șabloane și un Excel cu multe, multe exemple practice care vin în completarea cărții.

5. Inside Out. O istorie personală a Pink Floyd, de Nick Mason

Am ascultat pentru prima dată un album Pink Floyd, cap-coadă, prin clasa a VII-a; mi-a schimbat relația cu muzica. Nu mă pot numi „fan”, nu am făcut niciodată pasiuni arzătoare pentru un singur muzician sau o trupă anume. Însă Pink Floyd și-a ocupat și păstrat un loc de cinste în viața mea interioară muzicală. Citind cartea, mă gândeam că sunt oameni care au ascultat mai puțin din muzica lor și știu mai multe despre membrii trupei, despre ce i-a adunat, ce i-a dezbinat, decât știam eu. Eu care știam, de fapt, cam nimic, înainte de-a citi Inside Out. Pentru cei care știu și mai puțin decât știam eu: Nick Mason a fost bateristul formației și, de-acolo, din spatele tobelor, și-a construit propria istorie Pink Floyd, pe-un ton glumeț și autoironic, privind cu onestitate la oamenii și forțele creative ale acestei formații.

Nu știam că și-au primit și ei, la începuturi, doza de „ce cântați voi nu e muzică”. Sau că, deși aveau publicul lor fidel, restrâns, au fost numeroase concerte dezamăgitoare, concerte în care li s-a turnat alcool în cap sau în care s-a aruncat după ei cu diverse obiecte. Faptul că au continuat să facă muzică, de fiecare dată, spune multe despre ei, ca oameni. Îmi vine greu să văd cum ar gestiona trupele de acum astfel de reacții agresive și de respingere clară din partea publicului.

Cartea nu este o capodoperă, însă este exact ce te-ai (m-aș) aștepta de la o (auto)biografie a unei trupe. Nick Mason vorbește deschis, fără rețineri, despre începuturile trupei, despre bâjbâielile specifice și chiar despre carențele lor muzicale – deși e greu să îți dai seama cât poți să-l crezi, căci muzicienii au tendința să fie și foarte critici cu propriile lor abilități. Înțelegi treptat acea nevoie de explorare muzicală a membrilor trupei, o caracteristică definitorie a lor, prezentă acolo de la bun început.

Discută deschis, gradual, și despre rolul lui Syd în Pink Floyd, despre starea de negare în care se aflau toți, despre cum au ignorat problemele evidente cu care fostul solist, compozitor și chitarist al trupei se confrunta. Despre acea primă ruptură în fluxul creativ al formației. Nu cred că e ușor să privești în urmă și să admiți, cu sinceritate, că nu ai vrut să vezi, că îți doreai atât de mult să reușești pe scena muzicală, încât ai ignorat semnalele de alarmă care-ți spuneau că unul dintre voi nu era bine. Dinamica dintre Roger și David, pe parcursul anilor, de la un album la altul, a fost interesant de urmărit.

Cred că poate fi o dezamăgire pentru unii oameni să descopere că cei care au făcut o muzică atât de profundă, pe care ei o iubesc, sunt și ei… oameni, oameni care se comportau uneori mizerabil, care aveau diverse ambiții financiare, care se lăsau prinși într-o luptă de putere (creativă). Sinceritatea și ușurătatea cu care Nick Mason vorbește despre toate astea au fost reconfortante pentru mine, iar marea mea surprindere și nu a fost că hei, erau oameni cu defecte și orgolii sau că s-au certat și dezbinat, ci că în ciuda tuturor acestor tensiuni au produs atât de multă muzică bună. Aș îndrăzni să spun, totuși, că nu în ciuda tensiunilor, ci tocmai datorită lor. Trebuie că își doreau mult să producă muzică.

Să nu uit: nu prea mai conștientizăm în prezent cât de multe limitări existau în urmă cu 50 de ani în procesul de înregistrare, limitări care provocau din plin firea creativă și tehnică a muzicienilor. Am apreciat meticulozitatea și eforturile pe care le făceau pentru a înregistra cel mai mic sunet (nu existau sunete de stoc pe vremea aia, decât foarte puține; dacă voiau să se audă pe fundal un ceas, îl înregistrau chiar ei).

Le-am ascultat toate albumele, pe măsură ce am citit cartea. Recomand. E tare satisfăcător să asculți, în timp real, muzica despre a cărei creație citești.

țara drumurilor interzise

A fost minunat în concediu; și poate reușesc să scriu despre locurile prin care am ajuns – dar cam așa, peste doi ani, cum mi-e obiceiul. În acest an, însă, ca în nici un altul, am descoperit cu dezamăgire că „România pitorească” a devenit țara drumurilor interzise.

Vreme de două săptămâni, cu două – trei mașini ticsite de corturi, rucsacuri, mâncare, jocuri, oameni (și câini), ne plimbăm prin țară. Nu stăm mai mult de 2-3-4 zile într-un loc. Am pierdut șirul verilor, se întâmplă de mulți ani. Și e frumos; e cu emoții, cu necunoscut, cu provocări, cu disconfort (nu fizic neapărat), cu întâmplări hazlii și de „n-o să-ți vină să crezi” și satisfacții la final de drum: că ne-am depășit niște limite, niște prejudecăți, niște distanțe de tot soiul. Nu-i ușor, dar e incredibil de satisfăcător; căci uite-așa am reușit să ajung în mai toată România. Poate că n-am bifat marile obiective turistice (nici prin orașe n-am prea fost), dar am ajuns să-i știu cele mai intime locuri.

De aici și dezamăgirea din ultimul an. Că pentru a ajunge în locurile alea, de data aceasta am dat peste o grămadă de plăcuțe care ne atenționau că-i interzis să continuăm plimbarea pe drumul cu pricina sau de-a dreptul peste bariere pentru a bloca accesul mașinilor. Pe drum marcat ca fiind județean. Și interzis nu pentru că era în lucru, nu pentru că ar fi fost parc național sau zonă protejată (ce glumă bună), ci pentru că se exploatează într-o veselie. Se exploatează lemn, în cele mai multe cazuri, piatră pe alocuri. Bineînțeles că și în alți ani am dat peste astfel de drumușoare, însă o luam pe următorul la dreapta și tot era ok, puteam cutreiera dealurile, munții și văile, puteam părăsi șoseaua principală și explora frumusețile țării.

Când vreme de 3 ore te dai pe drumul național încercând de fapt să-l părăsești și toate drumurile mici care apar pe hartă se dovedesc a fi „interzise”, chiar și alea județene, simți că ți se cam sfârșesc răbdările. Și e foarte trist. Nu știu dacă totul a luat-o razna și exploatările au crescut atât de mult doar în ultimul an sau e vorba strict de zona în care ne aflam – de la pârtia Prislop, spre Gura Lalei, Cârlibaba, Botoș, dus-întors până ne-am enervat, iar în următoarele zile undeva după Drăgoiasa, ne-a băgat Google Maps pe un drum județean care ar fi trebuit să ne scoată mai în sudul țării, dacă nu ar fi fost oamenii ocupați cu exploatarea resurselor naturale și interzicerea drumurilor. Așa că ne-am întors vreo 40 de kilometri și am luat-o pe altă cale.

Fiind vorba de blocarea și interzicerea drumurilor, am tras noi concluzia că totuși nu or fi fost activități ilegale și că autoritățile locale știu situația din zonă. În plus, ce căutăm noi pe toate drumurile astea, ce ne tot trebuie să vedem, nu? Știu că e delicată toată conversația și nu militez pentru interzicerea activităților economice, dar mi-ar plăcea să nu mai fie interzise nici drumurile. Zona este incredibil de frumoasă, chiar și așa, văzută de la drumul național și mă gândesc că s-ar putea dezvolta economic în mai multe direcții (agroturism, de exemplu), nu doar în exploatări de resurse naturale. Nu sunt în măsură să calculez eu astfel de lucruri.

Doar că m-a întristat să descopăr anul ăsta o țară a drumurilor interzise, în primul rând. Și abia apoi, cu perseverență, să descopăr și restul. Nu am simțit că trebuia să depunem atâta efort în nici un alt an. Mereu a fost o provocare să găsim o zonă de camping sau un camping amenajat cu bun simț (și fără hărmălaie, gunoaie și alte românisme). Mereu a fost cu semnul întrebării dacă-i ok să o luăm pe cine-știe-ce drum neasfaltat, însă îngrijorarea era mai mult pentru burțile mașinilor și la gândul că rămânem o vreme izolați de lume, în locuri semi-pustii (ceea ce nici măcar nu suna atât de rău la câte conserve căram cu noi). Foarte rar îngrijorarea a fost pentru că am deranja niște tăieri de lemne. A fost diferit acum.

nocturne #9

oameni care vorbesc, oameni care vorbesc prea mult cu mine, către mine, dar nu comunică, oameni care își văd doar propria ființă, care mă întreabă ce mai faci, le zic că mi-e rău, dar nu apuc să termin de rostit ultimul cuvânt și ei deja și-au început narațiunea, pentru că era vorba despre ei, de fapt, despre ce li s-a mai întâmplat lor, nu contează că hei, mi-e rău, mi-e greu, că poate nu-i cel mai bun moment să mă încarce negativ cu problemele lor, că poate nu mai pot și nu mai vreau să fiu sprijin necondiționat, nu așa, și nu știu cum am trăit atâția ani doar cu astfel de relații, nu știu cum să le rup sau reclădesc acum fără să-i rănesc, dar mă seacă, rămân fără energie, fără cuvinte, fără puterea de-a mai face punți de legătură, mă simt folosită și apoi abandonată, că după o jumătate de oră în care aflu tot ce n-am vrut să aflu și empatizez involuntar și mă consum, îmi primesc un nu mai pot vorbi, că am ajuns acasă sau m-am întâlnit cu cineva sau, practic, acum că am zis ce aveam de zis, pa, și m-am săturat și îmi promit că îi țin la distanță, ceea ce am și făcut, dar tot se mai strecoară și uit și las garda jos pentru că știu că au nevoie, dar și eu am nevoie de tot felul, de oameni care să nu arunce cu emoțiile și poveștile lor în mine, dacă nu le-am dat acordul, dacă nu le-am cerut, dacă nu-i reciproc, pentru că nu, prietenia n-ar trebui să fie necondiționată dacă e toxică și unidirecțională.

Cărți & Luluri: graiul românesc și alte muzici pentru suflet

Mi-am părăsit oarecum zona de confort într-ale lecturii, în ultima vreme, și am fost răsplătită cu vreo două-trei experiențe delicioase și o biografie care m-a pus pe gânduri. Încerc să-mi adun pe-aici câteva idei, să nu treacă pe lângă mine momentul.

Cu autorii români contemporani mi-am dat „întâlnire” cam rar, așa cum observ că e cazul multor cititori din bula mea socială. Nu voi intra aici în analize și explicații; cred doar că e un fenomen prea larg răspândit, cu rădăcini în variate prejudecăți pe care le tot hrănim și întreținem prin simpla… evitare. Păcat. În urmă cu vreo câțiva ani citeam despre geografia fericirii și aflam că Islanda, o țară rece, la propriu, ar fi unul dintre acele locuri din lume în care oamenii sunt mai fericiți decât în medie; iar unul dintre motive pare-a fi faptul că islandezii își iubesc limba. Cumva, iubindu-ți limba și rostind cu drag cuvinte, ți-e mai la îndemână, îți vine mai ușor să-ți exprimi gânduri și emoții – un obicei corelat cu starea generală de bine. Mi-a rămas undeva prin minte ideea aceasta, legătura dintre fericire și dragul de limbă, gata să-mi răsară activă și zglobie prin cap la momentul potrivit. 

Mâța Vinerii, de Doina Ruști

Primită cadou de la Jules, în urmă cu vreo câțiva ani, Mâța Vinerii era cap de listă pentru „pe când voi gusta din ce mai scriu ai noștri”. Zăcea pe raft, însă. Am propus-o pentru Clubul de Carte Cluj, doar că voturile au înclinat într-o altă direcție atunci. Totuși, cartea a stârnit pasiuni și decizii pentru alții (pentru Elena, mai precis) și uite-așa s-a născut un club de carte „clandestin”.

Pentru mine, Mâța Vinerii a ajuns așadar în momentul potrivit, așa ca somnul dulce al amiezii pe care Pâtca ar fi avut puterea de a-l chema, așa ca sosirea ei în piață, după fuga din Șcheii Brașovului. Am fost de îndată transpusă în Bucureștiul fanariot și l-am simțit autentic, deși nu l-am știut, deși nu-l știu nici acum. M-am lăsat vrăjită de lumea aceasta, cu un picior în realitatea istorică, cu altul în lumea vrăjilor și a magiei tradiționale, așa cum ți-o amintești din bătrâni (de ești norocos să fi auzit povești cu licori magice și felurite leacuri). Am văzut și am gustat din „Cartea bucatelor rele”, pe măsură ce bucătarul experimenta cu rețetele oculte, l-am descoperit pe Sator, pe măsură ce Pâtca învăța să rămână nemișcată, să-i stârnească curiozitatea, să iasă de sub stăpânirea lui. Și, mai ales, am savurat limbajul, un dans armonios între cuvintele vechi și actuale ale limbii române, un dans care mi-a adus un fel de reconectare cu limba noastră.  

În plus, tot încerc să mă împac cu literatura fantasy și n-aș fi crezut că tocmai o carte scrisă în limba română, că tocmai o carte în care Bucureștiul fanariot este aproape un personaj, atât de palpabilă e atmosfera vremii, va fi cea care-mi va îndulci apropierea. Și îmi tot revin gândurile la Sator, această divinitate capricioasă, impregnată de ocultism dar și, mi s-a părut, budism & zen (?), de ideea de a rămâne neclintit în învolburarea evenimentelor, de a canaliza energiile într-o altă direcție, de a nu te lăsa stăpânit de Sator, de emoții.  

Ultima cruciadă și Fotograful curții regale, de Simona Antonescu

Pentru același club de carte clandestin, dedicat autorilor și autoarelor noastre, am mai făcut o incursiune prin ce se scrie acum la noi. Simt că titlul, deși cât se poate de onest și potrivit, îi face oarecum o defavoare cărții, căci „Ultima cruciadă” te trimite cu gândul la momente foarte specifice din istorie și, dacă nu ești neapărat curios de acele episoade din Povestea noastră, s-ar putea să nu pui mâna pe carte. Și ar fi mare păcat!

Ultima cruciadă este Povestea (și Cântecul) unui grup de șase proscriși care, dintr-un motiv sau altul, s-au alăturat cruciadei în fruntea căreia se afla Iancu de Hunedoara, în anul 1456. Un călău, un ucenic „cu mințile rătăcite”, doi tineri braconieri, un preot răspopit și o femeie cu părul de foc și glas dintr-o altă lume, toți își dezvăluie Povestea. Iar ea, Povestea, e una singură, un fir ce ne leagă pe toți, personaje istorice, reale ori imaginate, cititori și naratori. E un personaj în sine în cartea scrisă de Simona Antonescu, iar personajul acesta e cel care m-a fascinat încă din primele pagini. Am savurat povestea Poveștii care-i învăluia pe toți, din când în când. 

Mi-a plăcut când Maria a înțeles că „glasul ei spune povești care se înstrăinează de ea, alipindu-se de alte povești, ale celor care o ascultau, construindu-i pe ei, și nu pe ea”; când Gădălin se întreba de ce ar fi diferite poveștile despre faptele lui reale de poveștile despre faptele lui închipuite, din moment ce „el cel întreg era făcut din toate laolaltă.”; când Silip Călăul se întreba dacă, din moment ce în povestea lui au intrat „zărghiții ăștia doi cu poveștile lor”, mai e povestea lui sau a devenit a lor. Cred că fiecare dintre noi vom rezona cu o anume frântură din Poveste. Însă pentru mine chintesența cărții stă în finalul capitolului dedicat micuței prințese bizantine. Mi-a fost rușine să-i mulțumesc autoarei, care a fost prezentă la clubul de carte, pentru gingășia cu care a scris – pentru că a scris, de fapt – (și) acest capitol. 

Entuziasmată fiind, am citit imediat și Fotograful curții regale, unde am descoperit o altă Simona Antonescu, adaptată unei alte perioade istorice, într-o altă atmosferă, însă cu aceeași atenție la firele invizibile ce leagă viețile oamenilor, la destinele indivizilor în marea poveste căreia-i zicem Istorie. Știu că nu se cade să comparăm cele două cărți, căci sunt diferite, dar o voi face oricum, pentru că-mi vine și pentru că mi s-au legat lecturile într-o singură experiență. În „Fotograful curții regale” limbajul e mai dulce, mai îmbietor, mai „stilat”, frazele curg mai bine și sunt mai generoase (limbajul mai aspru specific perioadei medievale poate nu încântă în aceeași măsură). Însă în „Ultima cruciadă” simt că Simona Antonescu a reușit să „prindă” cu adevărat acea iță a poveștii unificatoare, prezentă și în fotografiile lui Franz Mayer, bineînțeles, dar parcă nu cu aceeași forță de conexiune umană. Le-am îndrăgit pe ambele în aceeași măsură, în cele din urmă.

Freddie Mercury, biografie de Peter Freestone

Mi-e foarte greu să-mi descriu relația cu această „biografie intimă, scrisă de omul care l-a cunoscut cel mai bine” pe Freddie Mercury, după cum este prezentată cartea. Cred că oamenii au viziuni diferite despre ce înseamnă să cunoști pe cineva, iar a mea e posibil să nu fie neapărat în ton cu acest soi de „cunoaștere” și apropiere umană. Cele șapte capitole ale cărții te poartă pe la concertele și prin turneele Queen, prin studiouri și prin etapele de creație ale videoclipurilor care le-au adus atâta faimă, prin garderobele lor și printre obiectele de artă pe care Freddie le achiziționa. Biografia abundă de date ale concertelor și turneelor, de detalii tehnice și logistice, de informații specifice despre preferințele lui Freddie când venea vorba de îmbrăcăminte, artă, gastronomie, cadouri făcute prietenilor. O înșiruire de oameni importanți, cu care Freddie a interacționat, de care s-a apropiat sau nu, observații simple din viața sa de zi cu zi. Din acest punct de vedere, cartea e un deliciu și, probabil, greu de egalat.

Din biografia sa, am simțit că lipsește însă tocmai personajul principal. Am aflat atât de multe despre lucrurile și oamenii din jurul lui Freddie, despre ce și când a făcut, dar atât de puține despre el, ca om și artist, deopotrivă. Toată înșiruirea aceasta de cuvinte am simțit-o ca pe o listă de fun facts, lucruri mai puțin știute despre el, de care mulți cititori s-au bucurat cu adevărat, dar care, în cele din urmă, nu-mi aduc mie nici o satisfacție. Da, eu sunt genul ăla de prietenă care nu știe câți frați ai până la urmă (dacă nu vorbești non-stop despre ei) și nici cum îți place să ți se așeze farfuria pe masă sau de unde îți faci cumpărăturile. Dar știu ce te face să zâmbești, când te simți în largul tău și când nu, ce te mișcă, ce te face să muți munții. Nu sunt unele mai valoroase decât altele, poți să-ți pierzi prieteni neștiind detalii care ție îți par neimportante, dar care pentru ei contează. Doar încerc să-mi explic de ce mi s-a părut atât de rece și distantă biografia aceasta, deși ea în sine este atât de „ofertantă”, de bogată în informații. 

Spre final, însă, am simțit că Peter Freestone și-a dat totuși voie să-l (re)vadă pe Freddie, dincolo de lucrurile din casă, de preferințele și comportamentele punctuale ale acestuia. Și-a dat voie să vadă, de exemplu, că obsesia aceasta a lui Freddie de-a face cadouri era modul lui de a-și manifesta aprecierea, grija și atenția pentru prietenii săi, că atât timp cât omul de scenă a supraviețuit, a supraviețuit și persoana, că încrederea era pilonul ce stătea la baza tuturor relațiilor sale, că dragostea – deși nu în forma sa clasică, amoroasă – stătea, cu adevărat, la baza creațiilor sale artistice. 


În rest, haideți la cluburile de carte 🙂 Avem vreo șapte în fiecare lună, în cadrul AIVI (le găsiți aici), fiecare club cu specificul său. Eu moderez discuțiile la Clubul de Carte Cluj și Clubul de Carte SF & Fantasy și mă prezint cuminte la #clandestin și publica.files, de obicei. Le recomand, bineînțeles, pe toate, sunt un prilej bun de a ieși din zona de confort, de a dezbate aprins tot soiul de idei și de a-ți clădi obiceiuri sănătoase de lectură. Sunt primiți și curioșii, chiar dacă n-au citit cartea.

Trasee prin Ceahlău: Vârful Toaca și Cascada Duruitoarea

Prin Munții Ceahlău ne-am plimbat doar vreo două zile, însă mi-au rămas prin minte legende, rădăcini, cele 520 de trepte ce te urcă spre Vârful Toaca, pădurile de molizi înalți, bătrâni, glasurile de „bucurie” de la Cascada Duruitoarea. Privind în urmă, îmi amintesc șocul de-a găsi aici, în Durău, dar și pe primele porțiuni ale traseelor, atât de multă lume. Stațiune turistică, știu, însă nu eram pregătită pentru freamătul acela constant al turiștilor nerăbdători. Pe alocuri, pe unele poteci, mă simțeam ca pe culoarele din mall. Cred că aș fi îndrăgit Ceahlăul înmiit dacă l-aș fi găsit în liniște… Cu toate astea, rădăcinile și bucuria altora mi-au devenit amintiri dragi. Iar pe Toaca, vântul acoperă toată gălăgia (iar efortul le mai taie unora din respirație și vorbă). 

Munții Ceahlău - Căciula Dorobanțului

Ziua 1: Traseu spre Vârful Toaca și Cabana Dochia

Știam din camping că vechiul traseu care te purta și pe la cascadă, iar mai apoi spre vârful Toaca, nu era practicabil, așa că am făcut o oprire scurtă la centrul salvamont, ne-am luat niște hărți. Am plătit taxa de intrare în Parcul Național Ceahlău. A fost vreo 5-6 lei / persoană la momentul respectiv; și nu-ți vine să plătești pentru a urca pe munte, însă protejarea aceasta a anumitor zone, dacă altfel nu știm ca societate să le purtăm de grijă, presupune niște activități și implicarea permanentă a unor oameni. Costuri adică. Nu ne-a verificat nimeni „biletele de acces”, însă nu asta-i ideea. 

Așadar, am lăsat cascada pe-a doua zi, și ne-am dus pe traseul de bandă roșie, cu urcare din stațiunea Durău, spre Cabana Fântânele, iar de-acolo prin Șaua „La Morminte”, spre Panaghia, vârful Toaca și, în cele din urmă, la Cabana Dochia. Dus-întors, probabil vreo 7-8 ore, teoretic. Însă dacă te fură priveliștea la tot pasul (și te fură!), iar supa de la cabana Dochia o mănânci în tihnă, vreme de-o oră și ceva, adevărul e că nu mai numeri minutele. Oricum, e traseu de-o zi. Dacă ești om matinal, n-ai nici o grijă. Dacă pornești ca leneșii la 10, fă-ți pasul vioi. 

Urcarea până la Cabana Fântânele am simțit-o, așa îmi amintesc. Prima oră din orice traseu montan o simt, în general, căci îmi bubuie ceva (nu știu ce, viața) prin tâmple, îmi vâjâie capul, îmi țiuie urechile, îmi scade glicemia, se întunecă lumea. După o vreme, mi se aliniază toate-n cap și-n corp și e bine. Cam pe când ajungeam la cabană, deci, mi-era bine. Am respirat aici de câteva ori și am mers mai departe. 

Lacul Bicaz Ceahlau
Lacul Bicaz (Izvorul Muntelui) văzut de pe Ceahlău

Pe măsură ce urci, glasurile de oameni se distanțează, rămân în urmă, îți lasă loc de întâlnire cu Piatra Lată, Căciula Dorobanțului, Cununa Zimbrului, cu Scăldătoarea Vulturilor și Panaghia. Stâncile Ceahlăului. Le afli legendele de pe panouri mari, amplasate din loc în loc. 

Jnepeniș Ceahlău
Trepte Vârful Toaca

Apoi, spre Vârful Toaca urci pe… trepte. Mai exact, 520 de trepte. Încă nu știu ce părere să am, în contextul glumelor cu lift pe munte, însă cert e că nu-i așa ușor cum sună nici pe treptele astea. În plus, stația meteorologică este aici și tind să cred că treptele deservesc stației, mai degrabă decât turiștilor. În orice caz, e o experiență, iar lumea se vede tare frumos de-acolo…

Tarfin pe Vârf

Coborâți de pe Toaca, ne-am pornit cu entuziasm spre Cabana Dochia. Atâta doar că am zărit ceva clădire și am presupus (greșit) că aia o fi cabana, ne-am rătăcit prin jnepeniș și am ajuns, de fapt, la Mănăstirea Ceahlău.

Dacă ajungeți pe-aici, să știți că în dreapta e Mănăstirea, iar în stânga e Cabana Dochia 🙂

Cabana era și ea aproape, însă pe latura cealaltă de șa. Iar aici, la cabană, am mâncat o supă tare bună și-am lenevit cu ea la masă cât de mult s-a putut. Și ne-am întors pe unde-am venit…

Vârful Toaca Ceahlău
Jnepeniș Vârful Toaca Ceahlău
Pădure Ceahlău

Ziua 2: „Bucurie” la Cascada Duruitoarea & Rădăcini

În următoarea zi, ne-am pornit spre Cascada Duruitoarea, cascadă pe care o auzi din Durău, iar pe măsură ce te-apropii înțelegi și ce-i cu denumirea. Am decis să facem un mini-circuit, dacă tot se anunța un traseu mai scurt, așa că la dus am mers pe cruce albastră, prin râpe și prin văi mici, prin Piciorul lui Bucur, iar la întoarcere am fost pe cruce roșie, prin Poiana Viezuri. Țin minte că se recomandă invers, parcă, însă mi se părea mai sălbatic și mai liniște pe cruce albastră, așa că. 🙂 

„Nenorocitele de rădăcini”

Urmau câteva râpe mici de trecut și câțiva turiști în teniși întâlniți pe drum, venind din sensul opus. Spre ultima râpă, întâlnim și o familie, doamna oarecum îngrijorată (nu mai spun nimic de încălțăminte, dar avea dreptate să fie), domnul curios de traseul care-i aștepta. Încercam să-i explicăm că poate ar fi mai indicat să se întoarcă pe unde au urcat, că prin Piciorul lui Bucur sunt tot felul râpe care, deși nu imposibil de trecut, necesită niște atenție, niște papuci, niște dispoziție de-a pune mâna și pe pământ, pe trunchiuri de copaci etc. Poate mă holbam cu îngrijorare la gleznele lor. Domnul nu ne asculta oricum, poate auzea, dar nu asculta. 

Era nervos pe toate rădăcinile alea de pe traseul celălalt. El nu mai avea de gând să se întoarcă la rădăcini, rădăcini peste tot, nici nu faci bine un pas, că iar rădăcini. (Dar știți, râpele, poate va fi mai greu totuși pe-aici, poate…). Nenorocitele de rădăcini! S-au pornit spre râpe. Comicul situației și discuției m-a ajuns din urmă abia după ce ne-am îndepărtat unii de alții. Nenorocitele de rădăcini, cum stau ele așa la tot pasul prin pădure. Mărturisesc că privesc, parcă, de-atunci, cu și mai mult drag la ele și parcă le-aș zâmbi așa complice, cum pun ele piedici turiștilor terorizați de rădăcinile pădurii. 

„Bucurieeeee”

Ne apropiam de cascadă și, pe măsură ce duruia apa mai puternic, auzeam și glasuri de copii ce strigau râzând un singur cuvânt: „bucurieeeeeeee”. Era un grup destul de mare, copii de toate vârstele, probabil în tabără. Păreau cu adevărat bucuroși să strige la cascadă cuvântul ăsta. Cădea apa în viteză (cascada Duruitoarea are o cădere a apei de vreo 30 metri, în două trepte), își arunca soarele câte o rază, ne molipseau copiii cu bucuria lor, urmăream un câine cum încerca să vâneze un chițcan (a scăpat cu viață). Era frumos. 

Cascada Duruitoarea Ceahlău

La întoarcere am luat drumul spre Poiana Viezuri, pe cruce roșie, anticipând întâlnirea cu Rădăcinile. N-au dezamăgit. Sunt minunate și sunt, într-adevăr, multe și la tot pasul. Nu mă puteam abține să nu-i invidiez pe cei care au ales traseul acela pentru urcuș, totuși, căci rădăcinile îți ancorează pasul, prinzi puțin elan. Poate că și obosești. Mi-era greu să pricep însă disperarea pe care i-au cauzat-o domnului cu pricina.

Rădăcini - Traseu Ceahlău

Pădurea e de poveste pe traseu, ne opream din loc în loc doar pentru a ne ridica privirile în sus, pentru a urmări jocul razelor de soare printre copaci. A fost o bucurie, într-adevăr.

pe unde mergi, te iei cu tine

Pe unde mergi

Mă gândesc uneori la lucrul ăsta: la iluzia regăsirii sinelui în alt loc. Și chiar dacă, poate, nu mă tentează o călătorie inițiatică în India (a nu se înțelege greșit, vreau să văd India, așa cum vreau să văd toată planeta), am căzut și eu, nu o dată, în capcana căutărilor interioare în alte locuri decât cel în care eram în mod standard. Poate nu degeaba le spunem „escapade” – în natură, în regiuni exotice, în alt colț de lume. Sau „deconectări”. Sau „evadări”. Fugim din viața noastră în speranța că vom găsi ceva mai bun sau ceva diferit alt-undeva: alte locuri, alți oameni, poate un alt eu. Doar că, pare-mi-se, uităm că oriunde am merge, ne luăm persoana în spinare. Și că oricâți Pietroși am urca, tot pe noi trebuie, de fapt, să ne înălțăm / cucerim / escaladăm. Și că regăsirea sinelui înseamnă, de cele mai multe ori, deconstrucție și reconstrucție. 

Și-mi vine să fac asta, să-mi folosesc curiozitatea și bucuria de-a hoinări ca mecanism principal de-a face față vieții. Nu cred nici că-i greșit. Însă urmăresc cu coada ochiului să nu alunec, fără să-mi dau seama, în iluzia aia; mi-e teamă să nu mă păcălesc că fugind din cotidian, că deconectându-mă temporar de la viața mea de zi cu zi, îmi rezolv problemele. E frumos în pădure și în vârf de munte. Poate și-n India or fi experiențe de-astea pline de acum și de liniște. Însă dacă nu sunt în stare să le creez și să le reproduc în mine, oriunde și cu oricine m-aș afla, rămân la stadiul de mimoză ce reacționează la stimuli externi. 

Când abia aștept să fug din viața de zi cu zi în pădure, la sfârșit de săptămână, poate că ceva n-o fi tocmai bine, știi? E un soi de simptom ce trebuie adresat. Poate ar trebui să repar lucrurile care mă fac să fug sau să merg mai des în pădure? 

Sunt prea atentă la nuanțe? Pentru că a merge într-un loc în timp ce fugi dintr-altul îmi pare a fi, cumva, o infidelitate și-o înșelăciune, un mod de-a știrbi din frumusețea destinației. Pentru că nu mergi acolo onest, nu întru totul. E ca în relațiile alea pansament, când crezi că-ți vindeci suferința cauzată de o relație, aruncându-te într-alta. Poate fi parțial autentic. Însă o bucată din tine e acolo doar pentru că fugi de ceva. 

Aș vrea ca drumețiile și hoinărelile mele să nu fie evadări terapeutice. Sigur, au funcția asta, că vreau, că nu vreau (dar nu mă plâng). Am descoperit că orice drum spre vârf de munte mă transformă cu fiecare pas – de îndată ce m-am oprit din văicăreală, am tăcut și am început să ascult. Prin urmare, deconstrucția și reconstrucția se întâmplă oricum, călătoriile de genul ăsta doar au darul de-a accelera și, poate, forța procesul. Însă nu locul în sine și faptul că am fugit de unde eram m-au transformat, ci procesul ăla de deconstrucție, în care mi-am dat voie să renunț la cine sunt de obicei și… să fiu. Aș vrea să nu uit asta. Să nu caut pe cine-știe-unde „deconectări” și „escapade”, pentru că – dacă nu clădesc altceva în schimb – pe oriunde mă duc, mă iau, de fapt, cu mine.

Pe unde mergi
Scriind pe-aici, mi-a venit pofta și de desen. Nu mă gândeam că vor merge mână-n mână. 🙂

Lacul Bicaz și un drum zdrențuit spre Durău

Lacul Bicaz - Izvoru Muntelui

Mi-am amintit azi de un drum crăpat și zdrențuit ce ne purta spre Ceahlău. Știi cum sunt unele locuri sau lacuri pe care le vezi mereu doar dintr-o parte, doar dintr-un unghi anume, ăla dinspre care ai tu drum? Așa era Lacul Bicaz pentru mine. Sau Lacul Izvorul Muntelui – sunt unul și același. Mergeam verile la Lostunița, prin Broșteni, și inevitabil în vreuna din zile, ne urca Dragoș în mașină și ne ducea spre Durău. Treceam prin Dreptu și Frumosu, prin Poiana Teiului și Roșeni, prin Ceahlău (localitatea) și urcam spre Durău. De acolo, admiram colțuri din Munții Ceahlău. Auzeam cascada. Ne învârteam în jurul mănăstirii Durău și ne integram și noi în forfota de pe strada principală. Am rămas de-atunci cu o dorință să ajung la cascadă și pe munte încolo…

S-a întâmplat abia acum vreo două veri. Ajunși la coada lacului, Tarfin a luat-o direct pe viaduct. Și iată-mă pe partea cealaltă de lac. Iată-mă, văzând, de fapt, lacul în marea lui splendoare. Am trecut prin tot felul de sate ale căror denumiri le rosteam cu voce tare (am obiceiul): Chirițeni, Grozăvești, Buhalnița, Ruginești și Potoci. Pe măsură ce treceam prin ele, lacul ni se dezvăluia tot mai grandios, cu vârful Toaca în depărtări.

Apoi, barajul Bicaz. Care parte a barajelor îți fură din atenție? Cea în care îți scufunzi privirile în luciul apelor sau cea în care privești înspre ce-a fost înainte de acumularea lor? Pe de-o parte, privești la al doilea cel mai mare lac artificial din România, acum rezervație naturală acvatică. Te copleșește și te amețește cu unduirea lui, cu sclipiri de apă și soare ce par să se joace cu tine. Pe de alta, încerci să zărești, prin trecut, cele 22 de sate strămutate parțial sau în întregime, unele dispărute cu totul. 18.000 de oameni plimbați de ici, colo. Și „Drumul Morților”, cel pe care sătenii din Hangu și Fârțagi și-au dus morții din cimitirele satelor, către noul cimitir de pe Dealul Chirițenilor. 

La capăt de baraj, crucea comemorativă. Pentru construirea barajului, între anii 1950 – 1960, au fost aduși aici, ca forță de muncă, deținuți politici. Erau organizați în două lagăre sau „colonii de muncă”, unul la Dodeni, altul în Bicaz. Crucea e pentru deținuții politici care au suferit sau, din păcate, au decedat muncind aici. Țin să-mi notez și să-mi amintesc și detaliile acestea. Uneori, văd câte o cruce și reacționez, inconștient, ca la reclamele din online, cu un soi de filtru automat. Doar că monumentele spun povești.  

Am cântărit dacă să ne întoarcem în Poiana Largului și să urcăm spre Durău (ne-ar fi prins noaptea) sau dacă să ne aventurăm pe un drum în unanimitate nerecomandat, ce urma să ne ducă prin Izvoru Muntelui și să ne urce spre munți, ieșind direct în Durău. Pe drumușor am luat-o. Și ce mă bucur! A fost cu (foarte mari) emoții. Și cu bălți mai late decât drumul. Și cu un soi de vegetație pe margini pe care n-am mai întâlnit-o, în halul ăsta, niciunde altundeva.

Fiecare metru făcut în plus a însemnat o nouă lovitură în scutul mașinii. Consecințele le-am simțit apoi, dincolo, în Călimani. Însă, deocamdată, chițăiam de bucurie.


Drumul e 155F, pentru cine mai îndrăznește. Nu știu dacă între timp e mai grav sau dacă a fost, cumva reabilitat. Din câte am înțeles, e greu de întreținut oricum. 

În Durău, într-una din zile, am mâncat niște ciorbă și pizza excelente la Taverna Ceahlău. M-aș mai duce pe-acolo. 

Am poposit vreo 2-3 nopți, nu mai știu, în Camping Leon Durău, la căsuță. A fost ieftin (vreo 40 lei căsuța / noapte, aprox.) și spațios. Dușurile la comun, într-o clădire. Oameni faini, în general. Într-una din nopți a fost chef cu manele la căsuța vecină. Numai pe Toaca aveam de urcat în următoarea zi. :))

Rar fac poze la mâncare. Aici, la Taverna Ceahlău, s-a întâmplat să fac. Îmi pare bine! 🙂