Cărți și Luluri: Furia Oarbă de Marian Coman (Haiganu, #2)

furia oarba de marian coman

Când mă gândesc la Zeul Osândit și la lumea pe care Marian Coman a reușit să o clădească odată cu personajul acesta care s-a ivit subit în literatura română, mă învăluie o senzație confuză; ca o combinație de curiozitate, înfiorare, fascinație și teamă. Așa cum te simțeai când erai mic și ascultai povești de groază spuse de oameni dragi, în jurul focului. Un sentiment plăcut de familiaritate, așadar, tulburat de cele mai arhaice angoase. 

Prin stilul dark fantasy (știut la noi – sau neștiut, na – ca fantezie întunecată), cum e și seria Haiganu, am pășit mereu cu un dram de precauție și scepticism. Iar în ceea ce privește literatura română, oricum simt că abia acum s-au desferecat lăzile cu aur. Adică… aveam basmele, care așteptau de atâta vreme să fie asumate și duse la următorul nivel. Direcția nu e musai să fie una „întunecată”, însă adevărul e că miturile și folclorul nostru au tot soiul de elemente tulburătoare care pot fi explorate astfel. Despre „Fluviul Șoaptelor” – primul roman din serie, am scris deja pe-aici, poate mai la subiect. 🙂 

În „Furia Oarbă” explorăm firul narativ și descoperim noi dimensiuni ale personajelor, ne adâncim în întunecimea unora și tânjim după un strop de speranță pentru altele. Pe Haiganu l-am simțit oarecum mai distant, dar consecvent ca personaj. Are sens, adică. 

Celor care nu sunteți deloc familiarizați cu Haiganu, vă spun doar că la origini personajul îl are pe vechiul „Ochilă” din povestea lui Harap-Alb, aceasta fiind cam singura asociere sau asemănare pe care o voi arăta cu degetul, pentru a nu vă strica experiența vreunei lecturi viitoare. Toate astea se petrec cu mult înainte ca cei doi să se întâlnească, iar lumea de peste mări și țări este enormă, plină de creaturi odioase, magi puternici, zei înstrăinați, ființe magice și muritori de rând despre care basmele noastre, dincolo de erou și drumul său inițiatic, nu ne dezvăluie niciodată prea multe. E o întreagă mitologie imaginară în cele două volume, cu rădăcini în folclorul traco-dac-român, și abia aștept să apară și „Tristețea Zeilor” – volum care va aduce însă și finalul trilogiei. 

Cu „Furia Oarbă” am gustat puțin din tărâmul Celor Mari (cred că episoadele de-aici mi-au stârnit cel mai mult curiozitatea), am trecut dincolo de marea cea mare, m-am scufundat în temnițele din Xantipor, am zburat cu grifonii (inedită și una dintre însușirile lor), i-am urmărit pe Moroianu și Dekibalos, și de această dată, cu o fascinație împotriva voinței mele…

Apoi mai e și Cerbul. O altă punte de legătură cu basmul știut de toată lumea, însă de o cu totul altă profunzime. Te sfâșie bucata asta de poveste, poate pentru că simți că-i cunoști deja viitorul…

E greu; e foarte greu să scrii ceva original când personajele ți-s ancorate în ceva știut de toată lumea » în basme și în mitologie, în cazul de față. Cred că (și) aici e marea reușită a lui Marian Coman. Era ușor de stagnat în acea zonă a basmului care ne este familiară, era poate mai confortabil inclusiv pentru cititori. Marian Coman a făcut însă saltul; și-a creat propria lume, păstrând doar acele câteva ițe, aproape invizibile, între noi și acea fărâmă de familiaritate în care ne găsim confortul – fie că e un personaj, fie că un spațiu geografic care ne amintește de ceva. 

Un roman straniu, care te lasă cu un nod în gât și-o așteptare. 

Știu că nu toată lumea gustă genul fantasy, însă Haiganu este o experiență inedită și recomand cu drag o scurtă incursiune pe meleagurile pe care au colindat vechii zei (fie ei și Osândiți). 

Pe pământ suntem strălucitori o clipă – Ocean Vuong

„Când se termină un război? Când pot pronunța numele tău și să însemne doar numele tău, și nu ce ai lăsat în urmă?”

Reiau paginile pe care am subliniat cu un creion subțire, întâi nesigur, abia vizibil, apoi în linii apăsate, acompaniate de steluțe și cuvinte-cheie precum „îmi pare rău”, „monstru”, „bizonii și fluturii monarh”, „culorile dor”. Reiau și retrăiesc momentele înșirate de Little Dog în aceste scrisori atipice, adresate unei mame care nu știe să citească. 

Nu îmi plac dramele de familie. Poate pentru că suntem cei care am crescut să ni le conștientizăm. Părinții și bunicii noștri au avut drame în viață. Prin urmare, noi le-am avut în familie. Evit în mod activ cărțile care explorează această temă, dintr-un soi de suprasaturație. Și poate pentru că prea rar am găsit printre rânduri acea împăcare a sufletului pe care o caut – o împăcare cu propria-ți persoană și cu trecutul tău, cu ei și cu trecutul lor. 

Am fost cucerită încă din primele 2-3 pagini. Sunt acele momente, încărcate de nostalgie și melancolie, amintite exact așa cum orice copil își trăiește clipele, când lucrurile pur și simplu se  întâmplă, fără a fi încărcate de resentimente, de frustrări. Ocean Vuong este un virtuoz al memoriei. Sunt acele momente, fragmentate și retrăite ca prin vis, a căror amintire se declanșează dintr-o altă amintire. Uneori, nu par a fi conectate. Dar momentele mi se așează în suflet. Și mai dau o pagină. 

„Îți scriu pentru a ajunge la tine – chiar dacă fiecare cuvânt pe care îl pun pe foaie mă duce cu un cuvânt mai departe de unde ești. Îți scriu pentru a mă întoarce în timp…”

Războiul din Vietnam mi-e o filă străină din cartea istoriei. Filmele hollywood-iene, îmbâcsite de patriotism ieftin și superficialitate, mi-au zugrăvit o imagine vagă și searbădă a Vietnamului. În sus și-n jos cu un subiect, până nu mai realizezi că nu știi, de fapt, nimic. Am cunoscut Vietnamul prin ochii de copil ai lui Little Dog, prin poveștile dure, atât de vii însă, zise de Lan, prin trecutul unei mame pe care nu am ajuns să o cunosc întru totul, rămânând o străină pentru fiul său. În vietnameză, același cuvânt care exprimă dorul, exprimă și aducerea aminte. A-ți fi dor înseamnă a-ți aminti. Uneori mai mult îți aduci aminte, decât ți-e dor. Alteori invers. 

Poveștile pe care Lan i le spune lui Little Dog nu sunt cele mai potrivite povești pe care o bunică i le-ar putea spune nepotului ei. Sunt povești de viață, însă. O viață reală, pierdută în negura timpului, dincolo de granița unei Americi care nu i-a îmbrățișat niciodată ca fiind de-ai ei, dincolo de acel „îmi pare rău” cu care imigranții își plătesc zi de zi, zeci de ani, șederea și strădania împlinirii unui vis american ce-i doar atât, un vis, o iluzie. Poveștile îi aduc pe cei doi mai aproape. Little Dog îndepărta albul uitării de pe capul lui Lan, cu fiecare fir de păr alb smuls, iar Lan îl răsplătea în singurul mod știut de ea: „Munca îmi era plătită în povești.”

„Unii susțin că istoria urmează o spirală, nu o linie, cum am ajuns să ne așteptăm noi. Călătorim prin timp urmând o traiectorie circulară, îndepărtându-ne tot mai mult de un epicentru doar pentru a reveni, cu un cerc mai încolo. Prin poveștile ei, și Lan călătorea în spirală.”

Cândva, spre finalul cărții, Little Dog e întrebat dacă doar marile distrugeri duc la mari opere de artă. „Dar de ce limbajul creativității nu poate fi cel al regenerării?”, întreabă el… Și, cumva, așa am simțit cartea aceasta. „Pe pământ suntem strălucitori o clipă” a fost, așa cum l-am asimilat eu, un roman despre forța regeneratoare a poveștilor pe care ni le spunem și respunem, nouă înșine și altora. Un demers de a-l înțelege pe celălalt, de a spune ce nu-i poți spune, de a te apropia sufletește de un trecut ce nu-ți aparține dar care e parte din tine, transmis dintr-o generație în alta. 

„Dacă avem noroc, ceva se transmite, un alt alfabet înscris în sânge, tendon și neuron; strămoșii își încarcă neamul cu nevoia de a zbura spre sud, de a se întoarce în locul din poveste căruia nimeni nu ar fi trebuit să-i supraviețuiască.”

Acum când reiau paginile și cuvintele care mi s-au întipărit prin minte, văd și poezia din fraze. Am avut rețineri în a-l citi, căci Ocean Vuong e poet (iar eu și poeziile…). Poezia din fraze stă în culori: în movul florilor și al picioarelor învăluite treptat în moarte, în albul laptelui, al firelor de păr și al uitării, în rozul bicicletei și al momentului când înveți că o culoare poate să doară, în portocaliul aripilor de fluturi. Poezia frazelor nu e voit profundă, nu e dulceagă, nu impune un ritm și o rimă. E doar observație. Iar contrastul cu partea de mijloc a cărții, ce abundă în exprimări mai vulgare, în droguri, explorări sexuale și o duritate în limbaj și emoții, nu te lasă să te scalzi în visare. 

Mi-a fost mai greu să mă acomodez amintirilor sale cu Trevor. Erau prea din două lumi diferite – povestea familiei vietnameze și povestea lui Trevor. Însă aceste lumi se izbesc, își caută ecoul și sensul una în cealaltă. Ambele lumi sunt străine și respinse de lumea „reală”, cea a visului american, rămas inaccesibil copilului imigrant, tânărului gay, bătrânilor ce nu-și pot revizita trecutul decât repovestindu-l următoarelor generații – pentru că „Fiecare plecare, așadar, este definitivă. Numai copiii lor se întorc; numai viitorul revizitează trecutul.”

Mă bucur mult că am descoperit cartea. Potolindu-mi dorul de Clubul de Carte Cluj, am ieșit din zona de confort literar. „Pe pământ suntem strălucitori o clipă” a fost cartea propusă înspre dezbatere online la primul club de carte al editurii Storia Books, dedicat proaspetei serii „Storia Plus”. Nu cred că mi s-ar fi intersectat, altfel, căile cu Ocean Vuong.

Ocean Vuong mi-a furat și câteva lacrimi, când am ajuns la rândurile de mai jos. Înainte de-a mă despărți cu totul de carte, apăs butonul de play pe un podcast » Jules recomandă #2. Mă declar, apoi, împăcată. 

„Știu că tu crezi în reîncarnare. Eu nu știu dacă cred, dar sper că există. Pentru că așa poate te vei întoarce aici în tura următoare. Poate vei fi o fată și poate te va chema tot Rose și vei avea o cameră plină cu cărți și părinți care îți vor citi povești la culcare într-o țară neatinsă de război. Poate că atunci, în viața aceea și în viitorul acesta, vei găsi această carte și vei ști ce ni s-a întâmplat. Și-ți vei aminti de mine. Poate.”

Golem

petka_w golem meyrink

,,Se presupune că povestea îşi are originea în secolul al şaisprezecelea. Un rabin, respectând instrucţiunile aflate într-un volum pierdut al Cabalei, ar fi creat un om artificial, aşa-numitul Golem…”

[Ciornă veche. Foarte veche. Să tot aibă vreo 6-7 ani.]

Gustav Meyrink a fost însoţitorul meu în drum spre servici, în cele două săptămâni de lectură matinală. Sau, mai degrabă, Golem mi-a tulburat jumătăţile de oră petrecute la geamul unui autobuz.

Cartea şi-a ocupat locul ei în bibliotecă vreo doi ani de zile, înainte de-a mă deranja să îi răsfoiesc paginile. Poate pentru că, atunci când am primit-o în dar, aş fi preferat să o pasez mai departe. Unele cărţi impresionează prin stilul literar, altele prin poveştile uimitoare pe care le ţes în jurul tău, altele prin disecarea sufletului cuiva, al unui personaj în care tu te regăseşti uneori mai mult decât ar trebui.

Altele, cum e şi Golem, nu îţi relevă mari mistere ale lumii şi nici nu îţi tresaltă intelectul sau sufletul atunci când reiei lectura, ci, chiar dimpotrivă, tonul lor şi haosul ascuns dincolo de înşiruirea de cuvinte te irită. Pe ici, pe colo, curiozitatea ţi-e aţâţată, dar nu şi hrănită.

,,Însă n-a devenit niciodată o fiinţă umană adevărată, continuă Zwakh. Ducea o existenţă doar pe jumătate conştientă, aproape vegetală, iar asta numai în timpul zilei, aşa merge vorba, graţie unui petic de hârtie cu o formulă magică plasată în spatele dinţilor, atrăgând în acest fel energia stelară a Cosmosului. Şi când într-una din seri, înainte de rugăciune, rabinul a uitat să scoată inscripţia din gura Golemului, acesta a pornit ca turbat prin oraş, distrugând tot ce-i ieşea în drum.”

Ţi-e indiferent ce se întâmplă cu herr Pernath, nu îl înţelegi prea bine şi dacă citeşti cartea pe autobuz, aşa ca mine, e posibil să îţi scape unele detalii. Dar simţi că trebuie să citeşti tot, ori Golemul ghetto-ului evreiesc te va bântui şi pe tine, aşa cum subtil le bântuie şi pe personajele create de Meyrink.

„În mare, la fiecare treizeci şi trei de ani se întâmplă ceva pe aceste străzi, ceva care nu e neapărat senzaţional, dar creează o senzaţie de oroare pentru care nu există nici o justificare sau explicaţie satisfăcătoare: în aceste perioade un ins complet necunoscut, cu faţa smeadă şi pielea gălbuie, cu trăsături mongoloide, îmbrăcat în haine vechi, demodate, cu alură obişnuită, dar cu un mers ciudat de împiedicat, gata să cadă în nas în orice moment, e văzut în ghetou venind dinspre Altschulgasse, până când… silueta dispare subit. De regulă, dispare la colţ de stradă.”

Golemul este o creatură mistică ce a rămas în subconştientul colectiv ale evreilor din Praga şi pare să revină la viaţă la un anumit interval de timp. Fricile, obsesiile și frustrările acestor oameni captivi parcă într-o buclă a timpului, neatinşi de evenimentele exterioare acestui spaţiu sufocant, toate se învârt într-un cadru psihotic. Cartea e o oază de simboluri esoterice, de cuvinte-cheie şi semnificaţii mai mult sau mai puţin ascunse. Necesită extra-documentare (= căutare pe internet) dacă nu eşti cunoscător, chiar şi superficial, al unor concepte precum Kabbala sau Cartea lui Ibbur sau al semnificaţiilor cărţilor de Tarot.

E un joc existenţial al sacrului, plasat într-o lume decadentă şi delirantă. Iar experienţa onirică îi deschide naratorului calea înspre această lume, căci, în vis, conştiinţa se va plia pe amintirile şi viaţa lui Pernath. Astfel două fiinţe diferite, din epoci diferite, vor fuziona. Dar în ce scop? Eu vreau să cred că pentru cunoaştere şi pentru memorie. Aşa cum Hillel îi explica lui Pernath, fiecare suflet şi-a ales deja Calea Vieţii sau a Morţii, ne supunem ei, iar liberul nostru arbitru îi este subordonat. Însă e important să ne trezim, să ne descoperim calea, să ieşim din starea vegetală în care ne ducem existenţa.

Golem. O carte foarte apreciată de unii, neînţeleasă de alţii. Pentru mine, o transă binevenită, iritabilă pe alocuri, calmantă şi sufocantă în acelaşi timp. Să o recomand? Să nu? Nu contează. Decideţi singuri. Pentru mine, cartea a reușit să oprească timpul în loc, deşi corpul mi-era aflat în deplasare. M-a bântuit subtil şi pasiv, mi-a indus senzaţii haotice, doar pentru a-mi oferi apoi pagini de amorţeală a conştiinţei. M-a blocat într-un spaţiu neplăcut de închis şi m-a determinat să îi parcurg fiecare filă, ignorându-mi micile ieşiri claustrofobice. E un merit al autorului şi al Golemului său, un om de lut care scormoneşte adânc în umanul din tine.

,,Presupune că cel care a venit la tine şi pe care îl numeşti Golem semnifică trezirea celor morţi prin viaţa ta spirituală cea mai secretă. Fiecare lucru de pe pământ nu e decât simbolul etern înveşmântat în colb.”

foto: @petka_w

10 cărți de citit când e sfârșitul lumii* (și poate speri la chestii faine)

*traducere forțată și adaptată 🙂

Am primit o provocare zilele trecute, de la ianca, să îmi fac propriul „top 10 books to read while living the end of the world and hoping for the best”. Cărțile se văd (relativ) și din poză, dar e mai degrabă vorba de autorii lor și de ideile pe care le explorează. Am ales cărțile împreună cu Tarfin Æé – avem oricum preferințe în comun (SF) și biblioteca lui la îndemână

Una dintre „cărți” este, de fapt, caietul meu de desene și mâzgăleli. Cealaltă te face să tânjești la 1001 de chitare la care să cânți. Cred că în momente critice, e bine să ne retrezim și spiritul creator și creativ (poate va fi nevoie de el).

Nu sunt cele mai optimiste cărți, nu în sensul clasic. Cred că speranța pentru viitor poți să o ai, într-un mod autentic, realist și senin, când reușești să înțelegi și să accepți umanitatea, cu bune și cu rele, dar și când îți faci o idee despre locul ei în univers.

„Sfâșierea cerului” e despre cum ar fi lumea dacă visele (dar și visurile) noastre despre o lume mai bună ar deveni realitate. Dacă aș fi avut cartea, aș fi pus însă întâi „The Dispossessed” de la Ursula K. Le Guin.

Kurt Vonnegut aprofundează absurditatea războiului, liberul arbitru și sensul vieții unui om, în cele din urmă. Cărțile nu îți induc senzația de „hoping for the best”, cât o acceptare și o căldură în suflet pentru omuleții ăștia care suntem, chinuiți și cu tot soiul de idei absurde prin cap.

Philip K. Dick, în „Visează androizii oi electrice?” dar și în restul operelor sale reia obsesiv problema identității – ce te face să fii om? ce te face să fii tu, cel real? – dar și problema realității (este ea reală sau doar o iluzie, o fațadă?)

» Asimov și Clarke te pot pregăti pentru altfel de lumi, cât se poate de plauzibile. Când o lume se termină, o alta îi ia locul.

Și poate n-ar fi rău să ne reîntoarcem puțin, fără panică, ci cu entuziasm, la a interacționa cu lumea din care facem parte. Poate învățăm una-alta despre ciuperci, copaci și plante diverse care viețuiesc alături de noi pe-aici, prin acest colț de univers

P.S. Unul dintre motivele pentru care mă scufund în literatură e multitudinea de universuri și lumi care îmi devin accesibile. Toate acele variante posibile și (im)probabile ale lumii în care trăim, construite meticulos în cărțile pe care le citim, sunt invitații la exerciții de imaginație: ce s-ar întâmpla dacă lumea, așa cum o știm, n-ar mai fi? Dacă ar fi altfel, cum ar fi? Ce anume ne definește ca oameni, ce păstrăm cu noi când totul se prăbușește sau când totul se schimbă? Literatura științifico-fantastică explorează toate aceste întrebări, de aici și alegerile de față…

P.P.S. Dacă ai citit până aici, îți pasez provocarea

The Edible Woman nu e tocmai „o femeie obișnuită” | Margaret Atwood

Cartea zăcea în bibliotecă și treceau anii peste ea. De ce-aș fi vrut să citesc un întreg roman despre o femeie obișnuită? Știu că n-ar trebui să judeci cărțile după copertă, titlu, premii câștigate și vânzări (!), la fel cum n-ar trebui să judeci oamenii după haine, nume, adresă de e-mail și ce-și pun în farfurie. Dar o faci. 

Așa că am trecut întâi prin „Oryx & Crake” și „Povestea slujitoarei”. Apoi mi-am amintit că femeia obișnuită din biblioteca mea este, de asemenea, o creație Margaret Atwood. Într-o altă variantă, titlul cărții a fost tradus și la noi ca „Femeia comestibilă”. A fost publicată în 1969, dar scrisă prin 1965, iar autoarea o consideră a se alinia unui „protofeminism” (nu feminism). Am făcut involuntar comparația cu „Povestea slujitoarei”, încercând să găsesc elementele comune, ideile care au conturat, după vreo două decenii, mult mai faimosul său roman. 

Temele sunt acolo. Stilul și limbajul sunt destul de diferite. „Femeia comestibilă” vorbește despre pierderea și căutarea identității, despre canibalism emoțional, consumerism, așteptările și stereotipurile de gen, relații convenționale și contextuale între femei și bărbați. Însă o face pe un ton ce aduce a comedie și satiră, un ton digerabil pentru tine ca cititor. 

Situația nu e deloc digerabilă însă pentru Marian, femeia care încearcă să fie normală, să fie o femeie „rezonabilă”. Are un loc de muncă normal, se logodește cu un tip potrivit și aparent ideal (și plicticos), îl lasă să ia decizii privind viitoarea lor căsnicie. Doar că își dă seama rapid că nu poate digera toată situația. Își pierde pofta de mâncare, apetitul. Nu mai poate mânca: întâi carnea, apoi ouăle, apoi prăjiturile (parcă). Apoi nimic. 

Am citit cartea printr-un filtru al contextului social și istoric, căci a fost scrisă într-o perioadă în care era scandalos, ca femeie, să nu-ți lași jobul dacă te-ai căsătorit, de exemplu. Era de neconceput să ai un copil înainte de-a te fi căsătorit. Poate nu înțelegem pe deplin așadar cât de nonconformiste erau sugestiile indirecte ale autoarei la momentul publicării acestui roman. În schimb, femeile sunt în continuare „ambalate pentru consum” – poate unul mai degrabă sexual, decât emoțional și social. Iar presiunea de a te alinia așteptărilor și normelor sociale există în continuare, cel puțin la noi în țară, cel puțin în cazul generației noastre: încă ar trebui să urmăm tiparul școală-facultate-căsnicie-casă-copii-mașină-nepoți. Și carieră, acum, desigur. Să fii femeie și mamă cu o carieră de succes. 

Așa că, într-un fel, „Femeia comestibilă” a rămas o carte de actualitate. 

p.s. „Oryx și Crake” rămâne preferata mea din rândul cărților scrise de Margaret Atwood (preferință oarecum irelevantă, căci am citit prea puține).

Siddhartha – Hermann Hesse

Siddhartha a fost întâia mea întâlnire cu Hesse, după o nereușită încercare de-a citi Jocul cu mărgele de sticlă – carte la care urma să revin și care mi-e acum tare dragă. 

Personajul nostru, Siddhartha, fiu de brahman, crescut în puf și cu toate învățăturile la îndemână, este nemulțumit. Simte că stagnează; își începe, așadar, drumul inițiatic. Pleacă de-acasă și vagabondează o perioadă, doar pentru a ajunge la concluzia că simpla renunțare la bunurile materiale nu este suficientă, nu te aduce mai aproape de iluminare. 

“Knowledge can be communicated, but not wisdom. One can find it, live it, do wonders through it, but one cannot communicate and teach it.” 

Îl întâlnește pe Buddha, pe acel Buddha, care la vremea respectivă își transmitea învățăturile contemporanilor săi. Ce învață Siddhartha în urma acestei întâlniri este acel moment al cărții care mi s-a întipărit cel mai bine în minte. Oricât de excelente ar fi fost învățăturile lui Buddha, Siddhartha realizează că nimic nu poate înlocui experiența directă, trăirea efectivă. A învăța prin experiență, a învăța trăind – aceasta ar fi calea spre iluminare. Așa că își continuă călătoria. Învață plăcerile carnale și devine un iscusit om de afaceri. Renunță apoi din nou la tot, se retrage pe marginea unui râu…

“Have you also learned that secret from the river; that there is no such thing as time? That the river is everywhere at the same time, at the source and at the mouth, at the waterfall, at the ferry, at the current, in the ocean and in the mountains, everywhere and that the present only exists for it, not the shadow of the past nor the shadow of the future.”

Cartea este de o simplitate pe care nu am mai regăsit-o ulterior la Hesse. Simplitate care, da, înglobează învățături vechi de când lumea, filozofii de viață și idei în jurul cărora umanitatea gravitează de secole întregi. Renunțarea la Ego, Iluminarea, sensul vieții unui om – al acestui om. Similar cursului râului, curge și textul și povestea lui Siddhartha. 

Nu îmi este întru totul clar care mi-e nemulțumirea, așadar. Poate Paolo Coelho (vezi Alchimistul) mi-a alterat capacitatea de-a aprecia scriiturile „simple”. Poate mi s-a părut că preaaa era Siddhartha minunat, apreciat, frumușel și priceput la toate. Prea i se așterneau toate frumos în cale pentru ca el să evolueze. Sigur, povestea e una alegorico-metaforică. Însă, nu știu, mi-ar fi plăcut un Siddhartha mai autentic, nu unul idealizat. Poate drumul acesta inițiatic a fost atât de frecvent utilizat în literatură, cinematografie și alte arte, încât povestea lui Siddhartha mi s-a părut prea… clișeu. Poate dacă aș fi citit-o înaintea altora, mi-ar fi ajuns și mie la suflet, cum se pare că le-a ajuns multora. De altfel, textul curge plăcut, fiecare pagină își are doza proprie de înțelepciuni și adevăruri simple…

“I have had to experience so much stupidity, so many vices, so much error, so much nausea, disillusionment and sorrow, just in order to become a child again and begin anew. I had to experience despair, I had to sink to the greatest mental depths, to thoughts of suicide, in order to experience grace.” 

Pe Hesse l-am cunoscut, însă, mai îndeaproape și, simt eu, mai autentic, în „Jocul cu mărgele de sticlă”. Pe „Siddhartha” nu mi l-am putut apropia, nici metaforic, nici rațional, nici spiritual, cu toate că apreciez ideile ce răzbat din micul roman.

Cărți la pachet, vreo 5: de pe insula cu bestii în splendida cetate…

Se întâmplă să uit de tot ce-i în jurul meu, nu ca formă de evitare sau escapadă, ci ca un soi de rătăcire, ca o scufundare în idei, în mintea altcuiva – o minte reală sau una fictivă. Dar cât de reală e o minte ce-a murit, de exemplu, sau cât de fictivă e una creată (personajul) de o altă minte (autorul) – nu e aceeași minte, adică? Îmi plac personajele bine construite, atât de bine încât se confundă cu tine, cu naratorul, cu autorul, cu vreun prieten, vreun coleg, vreun străin ce trece-n grabă, plin de viață, pe lângă tine pe stradă. La fel cum țin și la idei, la mesaj, la toate semnele de întrebare dintr-o carte, pe care le pot păstra apoi cu mine ani de zile. Sunt singurele care mai răzbat dincolo de uitări, de altfel.

#1 Insula doctorului Moreau – H.G. Wells
Notă Goodreads: 3.72 / Steluțele mele: 5

Să-ți privești umanitatea, cu tot ce-i frumos, dar și cu tot ce-i animalic în ea poate fi înfricoșător. Știu că spre deosebire de „Mașina timpului” sau „Omul invizibil”, cărticica asta a lui Wells e privită cu suspiciune. Scenariul pare a fi de groază și pesimist. Nu știu în ce măsură anticipa Wells la modul conștient progresul științific, cu precădere al geneticii și al medicinei, dar povestea doctorului Moreau este una cât se poate de actuală. Animale „ajutate” să evolueze, joaca de-a Dumnezeu sau de-a Mama Natură, suferința și dificultatea de-a fi uman, sunt doar câteva dintre marile idei cu care jonglează Wells aici. Mi-a ajuns la suflet sfârșitul cărții, ultimele pagini, când m-am surprins gândind cu drag la omul ăsta, H.G. Wells, care înțelegea oamenii atât de bine, cu tot ce-i sfânt și tot ce-i brută în ei, și-i privea cu o caldă bunăvoință.

“My days I devote to reading and experiments in chemistry, and I spend many of the clear nights in the study of astronomy. There is, though I do not know how there is or why there is, a sense of infinite peace and protection in the glittering hosts of heaven. There it must be, I think, in the vast and eternal laws of matter, and not in the daily cares and sins and troubles of men, that whatever is more than animal within us must find its solace and its hope.”

“But there are times when the little cloud spreads, until it obscures the sky. And those times I look around at my fellow men and I am reminded of some likeness of the beast-people, and I feel as though the animal is surging up in them. And I know they are neither wholly animal nor holy man, but an unstable combination of both.

“This is a mood, however, that comes to me now, I thank God, more rarely. I have withdrawn myself from the confusion of cities and multitudes, and spend my days surrounded by wise books,—bright windows in this life of ours, lit by the shining souls of men.”

carti la pachet wells vonnegut atwood peter pan

#2 Onorabila Venețiană – Rosa Ventrella
Notă Goodreads: 3.68 / Steluțele mele: 3

Romanele de inspirație istorică sunt pentru mine cum sunt cărțile young adult pentru adulți. Mai exercită încă într-o doză mică acea fascinație pe care mușchetarii lui Dumas o stârneau, fără a le lua însă foarte în serios. Doi factori importanți m-au făcut să cred că va fi o telenovelă istorică: coperta și faptul că nu mai citisem din adolescență ceva similar. E bine uneori să n-ai așteptări prea mari. Cartea m-a surprins plăcut, căci dincolo de istoria uneia dintre cele mai faimoase și titrate curtezane ale Veneției, creionează parcursul istoric, social și politic al unei Veneții libertine înspre o Veneție paranoică, unde ciuma este explicată ca efect al desfrâului și al vrăjilor, iar Inchiziția își face treaba ca atare. Veronica Franco, căci în jurul vieții ei se învârte romanul, a fost curtezană și poetă în perioada Renașterii târzii. Interesant: prostituția era acceptată în rândul fetelor tinere și chiar al femeilor căsătorite din familiile nobiliare, în timp ce homosexualitatea nu. Au oamenii o istorie fascinantă o valorilor și normelor sociale pe care le îmbrățișează ori ba, în funcție de ce criterii… nu-mi dau seama.

#3 Iliada – Homer
Notă Goodreads: 3.83 / Steluțele mele: 2

Cred că nu s-a prins nimic de mine citind epopeea lui Homer. Sfârșitul războiului troian, Ahile și Hector, lupte, acte de vitejie și eroism, cu Atena, Poseidon, Hefaistos și Hera de partea grecilor și Afrodita, Ares, Apollo și Artemis de partea troienilor, cu intrigi, strategii, mânie și dramă, Iliada este în mod evident (chiar și pentru mine) una dintre cele mai frumoase lucrări literar-istorice de război. Totuși, nu am reușit să mă conectez cu ideile, cu personajele, cu povestea. Să fie din cauza familiarității subiectului? Legendele Olimpului și temele mitologice din literatură nu îmi sunt străine și m-au atras întotdeauna, însă cu Homer nu m-am înțeles și, oricât aș fi de conștientă de valoarea epopeii, n-am ce face. Nu știu dacă îi dau o șansă Odiseei.

#4 2BR02B – Kurt Vonnegut 
Notă Goodreads: 3.94 / Steluțele mele: 4

To be or… naught to be, cam așa s-ar traduce titlul povestirii sci-fi scrise de Vonnegut. Încă nu-mi dau seama ce-i cu autorul acesta, că-mi place deși nu-i chiar pe „stilul” meu. Scrie bine despre război și despre lumi imaginare și idei improbabile. Scrie bine și despre lumi posibile și probabile, cum e scenariul de față. Avem un bărbat căruia urmează să i se nască niște tripleți, într-un viitor în care „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” nu e vreun basm, ci e frumoasa realitate. Doar că, desigur, e nevoie acum de un control al populației foarte eficient. Așa că de fiecare dată când se naște un copil, cineva trebuie să se ofere voluntar să moară. Să facă loc nou-venitului, deci. Iar omul nostru urmează să aibă tripleți și are doar un voluntar în persoana bunicului său. Bun cadru de-a lansa întrebări existențiale, așa-i? 🙂 Să văd cândva și filmul: 2BR02B: To Be or Naught to Be.

#5 Splendida cetate a celor o mie de sori – Khaled Hosseini
Notă Goodreads: 4.34 / Steluțele mele: 4

Incursiunile făcute în Kabul, în lumea afgană, prin splendida cetate a celor o mie de sori ne-au tulburat, au ridicat semne de întrebare, revolte interioare și sentimente de neputință pe alocuri, dar, mai ales, ne-au ajutat să (ne) înțelegem. După o călătorie personală, venise și momentul unui taifas la final de drum. Clubul de Carte, după cum ne-am obișnuit, l-am reunit la Bookstory. Să zicem că am vorbit despre carte ar fi prea puțin sau prea mult spus.
Romanul lui Khaled Hosseini e unul dintre acelea ale căror teme și idei generate transcend paginile cărții aproape întru totul. S-a discutat despre, da, terorism, despre război, despre violență și context socio-economic, despre religie ca pretext sau ca motivație reală în declanșarea unor acte de o cruzime pe care majoritatea dintre noi nu o putem înțelege. Despre comunități, culturi diferite, rolul familiei în societăți arhaice și patriarhale. Despre rolul femeii în astfel de lumi. Poate prea puțin despre prietenie și solidaritate, căci există și ele, iar cele două femei din „Splendida cetatea a celor o mie de sori”, Laila și Mariam au reușit să ne arate că se pot înrădăcina și astfel de simțăminte într-o lume aflată în prăbușire. Despre normalitate, ce-o fi însemnând ea pentru unii, ce-o fi însemnând pentru alții.
Iar dacă e să tragem linie, poate că am reușit să înțelegem mai bine o lume ce pare atât de îndepărtată de noi, să conștientizăm că avem și lucruri în comun (poate nu dintre cele mai fericite), să înțelegem că violența naște violență, indiferent de care parte a graniței te afli…

Cărți la pachet: Vonnegut, H.G. Wells, vreo 24 de minți ale lui Billy, Happy & Co.

Îi admir pe oamenii care au mereu în traistă vreo recomandare la îndemână. Care știu să-ți spună ce-au citit săptămâna trecută, luna trecută, anul trecut. Eu habar n-am. De-asta Goodreads funcționează pentru mine; era destul de greu să actualizez listele clasice scrise pe foi, apoi prin cine-știe ce .doc, prin cine-știe ce dosar din calculator sau de pe Drive sau…

Mi-e mintea haotică și-mi aleargă în tot felul de direcții. Listele ajută, se așterne un strop de ordine și sens (măcar cronologic, dacă nu alt fel). Cum nu reușesc sub nici o formă să-mi notez câteva idei despre fiecare carte pe care o citesc sau pe care o ascult, alternativ, aș putea să le adun teancuri, la pachet și să schițez după cum îmi vine, doar vreo două-trei cuvinte despre fiecare. Să nu uit de steluțe / note. Se dau de la 1 la 5.

#1 Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice (CPSF A #1)
Notă Goodreads: 3.61 / Steluțele mele: am uitat să dau.

#2 Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice (CPSF A #2)
Notă Goodreads: 3.94 / Steluțele mele: 4

#3 Happy: Why More or Less Everything is Absolutely Fine – de Derren Brown
Notă Goodreads: 4.11 / Steluțele mele: 4
Eram pusă pe fapte mari anul trecut prin ianuarie, așa că am scris câteva idei despre Happy:

„Momindu-ne cu fericirea, Derren Brown ne vorbește, în cele din urmă, (și) despre moarte. […] Cartea e o abordare istorică și filozofică a conceptului de fericire. M-a pierdut pe alocuri, însă toate informațiile parcă s-au clădit frumos în cele din urmă. Mult stoicism. Mi-a plăcut ca reacție la toată industria asta a dezvoltării personale și a încurajării optimismului indiferent de ce se întâmplă. Îmi place mai mult de Derren acum. Simt că e nevoie de oameni direcți care să spună verde-n față cât de mult bullshit se promovează în cărțile astea de self-help și în discursurile motivaționale ce își falimentează audiențele. Și cât de superficial sunt tratate ideile. Unele idei vechi de când lumea, atât de profunde în esența lor, însă transformate în niște clișee ieftine din lipsa unui interes real în a le explora semnificațiile.” – restul pe-aici: Happy.

+ trebuie să las și asta aici…

#4 Madame Bovary – Gustave Flaubert
Notă Goodreads: 3.65 / Steluțele mele: 2

„Pentru aspectele sociale și istorice, probabil aș citi altceva, iar pentru personaje și fir narativ, pff. Deci ce-i cu Madame Bovary? Se regăsește lumea în situațiile prezentate în carte, încă suntem în esență o societate inhibată, cu relații maritale sufocante și plicticoase, cu idealuri pe care suntem incapabili să le trăim, cu greșeli pe care nu ne simțim în stare să le reparăm? Știu că răspunsul e undeva între da și nu, însă mă întristează cumva faptul că romanul lui Flaubert încă este carte de căpătâi (repet, nu pentru că ar fi o carte proastă, ci pentru ideile pe care le conține în sine).” – și alte bla bla-uri > Madame Bovary și arta de-a fi pe lângă.

#5 Sirenele de pe Titan – Kurt Vonnegut
Notă Goodreads: 4.11 / Steluțele mele: 4 …. și m-am răzgândit: să fie 5!

Privind retrospectiv, Sirenele de pe Titan este una dintre preferatele mele. De altfel, cred că am pățit cu Vonnegut cam ce-am pățit cu Wells. Mi s-au strecurat pe nesimțite prin suflet. Convinsă fiind că citeam ceva plicticos, m-am trezit îndrăgindu-i pentru căldura și modul în care iubesc ei oamenii, chiar dacă-i critică, chiar dacă sunt triști. Mă rog, nu-i cazul Sirenelor, care e oricum, numai plicticoasă nu.

„Pe cât de absurdă și inedită e povestea sirenelor de pe Titan, pe atât de simplă e concluzia. Să iubești ce-i de iubit în jurul tău.” –> mai multe idei pe-aici: Sirenele de pe Titan & chrono-synclastic infundibulum, K. Vonnegut.

#6 Twenty Thousand Leagues Under the Sea – Jules Verne
Notă Goodreads: 3.87 / Steluțele mele: 2
Poate e adevărat că unele cărți trebuie citite la momentul lor…

#7 Viață după viață – Kate Atkinson
Notă Goodreads: 3.74 / Steluțele mele: 4

„Am mai citit despre reîncarnare, desigur, sau despre viață după moarte. Ursula Todd își trăiește însă un fel de vieți alternative. De fiecare dată când ceva merge prost și moare, are șansa de a retrăi o parte din viață, de la un anumit punct încolo, de a face alte alegeri, care o duc în alte direcții, alte experiențe, înspre o altă moarte. În noua viață, își evită moartea dintr-un instinct aparent inexplicabil și subconștient: să nu urce la etaj, să nu meargă pe strada X, să ignore prezența unui anumit personaj, etc.” >> Viață după viață, dar o altfel de viață. 

#8 Daisy Miller – Henry James
Notă Goodreads: 3.36 / Steluțele mele: 2
“I have never allowed a gentleman to dictate to me, or to interfere with anything I do.” – o frază care ar putea explica de ce Daisy Miller e încă actuală și de ce-a ajuns pe lista mea de lectură. Probabil sunt o cauză pierdută când vine vorba de povești cu ladies și gentlemeni din secolele trecute. Plăcuta nostalgie pe care unii o asociază acelor vremuri, e înlocuită la mine de-o stare de iritabilitate și nerăbdare. O societate rigidă cu personaje plicticoase, oricât de dramatice s-ar vrea a fi.

#9 Dumnezeule de dincolo de burta universului – Aurel Cărășel
Notă Goodreads: 3.36 / Steluțele mele: 3

Am cumpărat cartea de la un târg din două motive cât se poate de superficiale: am fost intrigată de titlu și am zâmbit rostind cu voce tare numele autorului. Nici în ziua de astăzi nu știu ce să chiar cred despre romanul lui Cărășel. Că e inedit, asta-i cert. Îmi plac și istoriile / realitățile alternative. Cum ar fi dacă-urile Istoriei. Mafie genetică și-un Cristofor Columb amnezic, o altfel de Americă și o altfel de Lume Veche. Multe, multe idei faine strecurate printre episoadele de acțiune, care aduc puțin cu filmele americane de acțiune și urmăriri din anii ’90, chestie care nu m-a încântat neapărat, dar pe care am ignorat-o tocmai pentru că ideile strecurate pe-acolo sunt, unele, chiar gâdilitoare. Poate prea multe idei faine de-a valma vs prea multe scene din filme de acțiune? O supă primordială a creației îmbrăcată în straturi americanizate de clișeu? I don’t know. Dar l-aș mai citi pe Aurel Cărășel, de curiozitate.

#10 A Princess of Mars (Barsoom, #1) – Edgar Rice Burroughs
Notă Goodreads: 3.80 / Steluțele mele: 2

Povestea în sine își are meritul ei, dar nu cred că aș mai suporta să-l aud pe John Carter explicând cât de extraordinar de erou și bun la toate este… John Carter. Chiar dacă aș trece cu vederea acest aspect sau chiar dacă n-aș observa scenele țesute în jurul ideii de prințesă neajutorată, noroc cu John al nostru, povestea ar rămâne oricum prea clasică pentru gustul meu. În sensul că-i lipsește profunzimea, mesajul, ideea. Iar o poveste fără idei de rumegat pentru creier, fără emoție, fără mesaj, fără vreo idee neașteptat de genială, trebuie să fie o poveste al naibii de bună sau de bine spusă ca să mă țină interesată. Ceea ce se întâmplă cam rar.

#11 În zilele cometei – H.G. Wells 
Notă Goodreads: 3.31 / Steluțele mele: 4

Dacă aș fi putut fi măcar o idee mai interesată de viața amoroasă a personajului principal, aș fi îndrăgit în întregime cartea aceasta a lui Wells, despre care citisem că s-ar fi zis că e una dintre cele mai slabe povestiri pe care le-a scris. Nu cred că e mai slabă decât Războiul lumilor / The War of the Worlds, de exemplu – depinde care îți sunt interesele sau dezinteresele. Sunt ambele în egală măsură… frustrante. A fost o lectură frustrantă, într-o continuă stare de așteptare și anticipație, pe fundalul discuțiilor socio-economice și ale dramelor de îndrăgostit patetic ale lui Leadford. Abia târziu, spre finalul cărții, înțelegi că nu e vorba despre Cometă sau despre efectele ei concrete asupra Pământului, despre de ce-uri și cum-uri… Ci despre degradarea și, apoi, regenerarea morală a omului, având ca declanșator o forță cosmică exterioară. Însă cât e real efectul Cometei, cât e placebo?

#12 Mințile lui Billy Milligan – Daniel Keyes
Notă Goodreads: 4.25 / Steluțele mele: 5

Abia anul trecut l-am descoperit pe Daniel Keyes și nu pricep cum se face că n-a ajuns la mine mai devreme. „Mințile lui Billy Milligan” e revelația anului, cred. Cartea se încadrează la non-ficțiune, e o biografie a lui William Stanley Milligan, acuzat prin anii ’70 de jaf armat și violuri, diagnosticat în timpul procesului cu tulburare de identitate disociativă (personalitate multiplă), fiind primul infractor care a fost achitat în baza acestui diagnostic controversat. Billy avea nu mai puțin de 24 de identități diferite, iar Daniel Keyes a făcut o treabă absolut excelentă. Nu-mi pot imagina volumul de muncă și dificultățile întâmpinate în a lucra cu Milligan și în a reuși să pună într-un volum nu viața unui om, cât viața comună a mai multor… personalități.

Dacă nu aș fi citit două-trei rânduri despre carte înainte de-a mă arunca în ea cu totul, nu mi-aș fi dat seama că e biografie, nu ficțiune. Aș fi zis că este o poveste foarte, dar foarte bine documentată și că autorul știe despre ce vorbește. Dar Billy Milligan a fost real. Nu toți cred în povestea lui, iar Keyes știe să își păstreze imparțialitatea de cele mai multe ori, însă, la fel ca în cazul medicilor și al altora care au interacționat direct cu Milligan, se simte subtil influența pe care Billy, inevitabil, o are asupra autorului. Fie Billy a fost un actor de geniu desăvârșit, fie… 24!!! Eu nu am loc nici de mine uneori.

“By shutting out the real world we can live peacefully in ours. We know that a world without pain is a world without feeling… But a world without feeling is a world without pain.”

Suflet sau n-am suflu

O întreagă istorie a umanității, de conflicte și războaie, de evoluție sau stagnare spirituală, de dezvoltare tehnologică și medicală, se învârte în jurul sufletului. Suflet, psihic, conștiință. Indiferent. Ne stabilim limitele cruzimii în funcție de bifarea în grila de evaluare a criteriului sufletesc. Orice act de cruzime pleacă (și) de la premisa că celălalt n-are suflet, că e ceva mai prejos de o persoană. Cruzimea față de membrii celuilalt trib / popor („barbari”), demonizarea inamicilor teritoriali, atitudinea față de sclavi sau față de femei de-a lungul istoriei, cruzimea față de animale, limitele legale în care se poate face avort (are sau n-are psihic, e sau nu persoană?), atitudinea pe care deja ne-o creionăm vizavi de clone și inteligențe artificiale – ne preocupă dacă vor avea conștiință, dacă le vom putea considera persoane, etc. Avem un întreg set de comportamente derivate din stabilirea de comun acord a existenței sau lipsei sufletului într-o terță entitate.

Dar nu ar trebui să conteze, cu adevărat, nu? Nu ar trebui să conteze dacă ceva are sau nu are suflet. Dacă avem încă nevoie de coordonata asta pentru a ne stabili permisiuni și limite în acte de cruzime sau de natură morală, e trist. Mă rog, nu-i trist, doar e cum e. Pe mine mă întristează.

[în curs de citire: „Never let me go” – Kazuo Ishiguro]

Viață după viață, dar o altfel de viață

“What if we had a chance to do it again and again, until we finally did get it right? Wouldn’t that be wonderful?” 

Citeam romanul scris de Kate Atkinson cândva prin februarie, lună infamă când mă iau toate depresiile și viața nu mai e viață. Pe copertă, o vulpe portocalie prin albul zăpezii. Cred că m-am întrebat care o fi legătura. Nu am insistat, căci multe coperți n-au nici o legătură cu ideile și conținutul unei cărți.

Îți mai taie câte-o mașină calea, distanță de o secundă în care te-ai uitat după un porumbel și nu ai trecut strada chiar când s-a făcut verde semaforul. Nu-ți trece toată viața prin fața ochilor, dar te trec fiorii acelui „Ce-ar fi fost dacă…?”, ce-ar fi fost dacă n-ai fi văzut porumbelul și ai fi trecut strada când s-a făcut verde, ce-ar fi fost dacă ar fi trecut altcineva.

Nu țin minte să mai fi citit vreun roman care să abordeze ideea de viață după viață așa. Am mai citit despre reîncarnare, desigur, sau despre viața după moarte. Ursula Todd își trăiește însă vieți alternative. De fiecare dată când ceva merge prost și moare, are șansa de a retrăi o parte din viață, de a face alte alegeri, care o duc în alte direcții, alte experiențe, înspre o altă moarte. În noua viață, își evită moartea dintr-un instinct aparent inexplicabil: să nu urce la etaj, să nu meargă pe strada X, să ignore prezența unui anumit personaj, etc.

Te face să te gândești și să vezi poate cu alți ochi acele mici decizii din viața proprie, atât de banale, dar care au făcut toată diferența. Care or fi toate viețile tale alternative? Dacă ai fi ales să mergi pe jos ieri, nu cu autobuzul? Dacă ai fi zis da unei invitații în oraș, în loc să dormi?

Familie, război, violență, prietenie, se regăsesc toate în paginile cărții. Trăind viață după viață, Ursula se trezește când într-o tabără a celui de-Al Doilea Război Mondial, când în cealaltă. Și te face să-ți dai seama cât de conjuncturală și lipsită de sens este apartenența noastră la un anumit grup sau altul și îndârjirea cu care ne agățăm de asta. Iar după toate ororile războiului, concluzia e că toată lumea pierde, oameni mor și de-o parte și de alta.

Totuși, deși asta e prima senzație, nu e vorba despre șansa de a-ți repara niște alegeri și a-ți îndrepta prezentul și viitorul. Ci despre a conștientiza impactul pe care micile decizii le au asupra cursului vieții noastre, despre cum nu avem control asupra lor întotdeauna, despre cum e bine să știm că am fi putut și am putea oricând să fim în alt loc, să fim în altă „tabără”, să avem alte opinii, să fim altfel.

Sirenele de pe Titan & chrono-synclastic infundibulum, K. Vonnegut

“A purpose of human life, no matter who is controlling it, is to love whoever is around to be loved.”

Pe cât de absurdă și inedită e povestea sirenelor de pe Titan, pe atât de simplă e concluzia. Să iubești ce-i de iubit în jurul tău. În învălmășeala de întâmplări dubioase din pagini, nu știu dacă și altora le-a rămas prin minte ideea asta. Nu știu, de fapt, dacă o fi chiar o concluzie de-a lui Kurt Vonnegut sau doar s-a strecurat ideea printre rânduri.

Îmi plac cărțile ce-mi gâdilă mintea. Iar „Sirenele de pe Titan” e o carte suficient de ciudată încât să genereze pasiuni și antipatii pe măsură. Poate e una dintre cărțile acelea, de le iubești sau le detești?

Cartea e despre Rumford și Kazak – câinele lui, care trec prin așa zisul fenomen „infundibul cronosinclastic” (aham 😛 ), prin spațiu, în urma căruia își pierd capacitatea de a exista fizic pe Pământ. Se pot materializa pentru câteva minute, o dată la fiecare 59,9 zile pământene. Iar Rumford începe să știe trecutul și viitorul și aruncă cu previziuni înspre soția lui și înspre Malachi Constant, un depravat bogat și norocos, după cum e mai mereu descris.

E despre destin (?) și despre cum ne împotrivim să urmăm o cale ce pare-a fi prestabilită pentru noi. E despre memorie și uitare, despre spălarea pe creier din armată și din societate în general, despre condiția umană și istoria umanității.

E despre joaca de-a Dumnezeu. Dacă ai cunoaște trecutul și viitorul omenirii, dacă ai putea interveni, ai face-o? Cum ai face-o? Dacă ai cunoaște viitorul, ar însemna că, așa ca Rumford, orice ai face sau n-ai face a fost deja făcut / nefăcut? Deci decizia ta de a interveni, din rolul de ființă Atotștiutoare, mai e o decizie, totuși?

E despre liberul arbitru, în condițiile în care viitorul poate fi deja știut de o entitate (cu toate întrebările de mai sus) și în condițiile în care cineva sau ceva îți controlează fizic și psihic acțiunile și deciziile.

E despre toate astea și multe altele, pe-un ton amuzant și nemilos de amuzat.

Mi-a plăcut povestea lui Unk, soldatul amnezic – ca o dovadă că amintirile stau, cel mai adesea, la baza răspunsului întrebării „Cine sunt Eu?”. Iar uneori povestea pe care ne-o spunem zi de zi ca răspuns la întrebarea asta ne limitează și ne definește poate nu în cel mai fericit mod cu putință. Amnezia este totuși o alternativă extremă. Cred că e bine să ne cunoaștem amintirile, să ne știm experiențele – oricât de depravate ar fi ele, fără a pune însă semnul de egalitate între cine suntem în momentul prezent și amintiri. Să știm că amintirile sunt, în fapt, niște povești pe care ni le spunem despre experiențele pe care le-am avut. Și da, pot fi un fel de ancoră în existența noastră, fără de care suntem goi și influențabili. Ideea e ilustrată tare frumos de Kurt Vonnegut prin soldații marțieni care, spălați pe creier și amnezici, rupți total de realitatea pe care o știau cândva, urmează ordinele și sunt ușor de controlat de o forță superioară. În același timp, însă, pentru Unk, de exemplu, uitarea are și valențe pozitive.

Chiar așa nemilos, detașat și amuzat de personajele lui, Kurt Vonnegut pare să creadă în esența bună a umanității din fiecare. Toți am căuta, în cele din urmă, aceeași liniște și toți ne-am dori, în cele din urmă, să ne simțim iubiți și acceptați.

“I found me a place where I can do good without doing any harm (…) and they love me, Unk, as best they can. I found me a home.”

Și toți avem sirenele noastre de pe Titan, după care alergăm de ici-colo, uneori poate o viață întreagă. Și poate nici nu contează dacă avem sau nu liber arbitru asupra sensului vieții noastre, cât contează dacă am iubit tot ce era în jur de iubit.

Alte câteva idei făinuțe:

“The more pain I train myself to stand, the more I learn. You are afraid of pain now, Unk, but you won’t learn anything if you don’t invite the pain. And the more you learn, the gladder you will be to stand the pain.”

“Now, you can say your Daddy is right and the other little child’s Daddy is wrong, but the universe is an awfully big place. There is room enough for an awful lot of people to be right about things and still not agree.”

“These poor creatures were obsessed by the idea that everything that existed had to have a purpose, and that some purposes were higher than others. These creatures spent most of their time trying to find out what their purpose was. And every time they found out what seemed to be a purpose of themselves, the purpose seemed so low that the creatures were filled with disgust and shame. And, rather than serve such a low purpose, the creatures would make a machine to serve it. This left the creatures free to serve higher purposes. But whenever they found a higher purpose, the purpose still wasn’t high enough. So machines were made to serve higher purposes, too. And the machines did everything so expertly that they were finally given the job of finding out what the highest purpose of the creatures could be. The machines reported in all honesty that the creatures couldn’t really be said to have any purpose at all. The creatures thereupon began slaying each other, because they hated purposeless things above all else. And they discovered that they weren’t even very good at slaying. So they turned that job over to the machines, too. And the machines finished up the job in less time than it takes to say, “Tralfamadore.”

Madame Bovary și arta de-a fi pe lângă

Nu știu ce părere să am despre corpul meu, care azi în supermarket era atras de fructe ca un îndrăgostit la prima întâlnire. Mi-e destul de rar poftă de vreo mâncare anume. Nedumerită de noile tentații, ies din Profi cu struguri, banane și căpșuni. Și ciocolată.

Ce de mofturi, aproape că mă simt ca o tânără burgheză dintr-un secol trecut, răsfățată și alintată. Adevărul e că n-aș știi. Mi-e greu să înțeleg, de exemplu, de ce Madame Bovary e o carte atât de apreciată – cu precădere în rândul femeilor (încă nu mi-a recomandat-o nici un bărbat). De fapt, la ceva nivel analitic și rațional, înțeleg de ce. Dar la nivel personal și subiectiv, nu, nu înțeleg.

Cartea e scrisă bine, cuvintele curg plăcut și armonios, Flaubert era un scriitor talentat și a zugrăvit într-o manieră simplă și, pe alocuri, ironică, stilul de viață al tinerilor căsătoriți din secolul al XIX-lea. Pentru mine, cam atât…

Oare atât de multe femei se regăsesc (încă) în dramele Emmei? Evident, perioada istorică și socială era una plină de inhibiții și restricții, norme sociale plicticoase care ar fi înfrânt spiritul liber al oricărei femei ce visa la puțină aventură și pasiune. Adulterul era un stigmat care ruina viața femeilor iremediabil. Fetele creșteau cu ceva ideal de gentleman în minte, sau cu personaje din romanele de dragoste și se loveau apoi de realitatea cruntă: ai o șansă, una singură, să te alegi cu un soț pe măsura viselor tale. Evident, probabilitatea să și fie cum ai visat tu era foarte mică.

Emma – Madame Bovary, m-a scos din sărite, mi-am pierdut răbdarea cu ea, mi-am tot dat ochii peste cap, mi-a fost milă de ea, dar am înțeles-o și i-aș fi vorbit așa cum, poate, i-aș fi vorbit unei adolescente confuze.

Dincolo de carte, mă interesează fenomenul de apreciere în masă a ei. Știu că am devenit imună la romanele de dragoste sau la orice carte/film care abordează în proporție majoritară acest sentiment ideal și idealizat, conflictele emoționale ce vin cu el și, cu atât mai mult, tot ce ține de căsnicie. Așa că da, mă simt foarte pe lângă. 

Ce-o fi și cu romanul ăsta? E o carte bună, repet, mă rog, e OK. Pentru aspectele sociale și istorice, probabil aș citi altceva, iar pentru personaje și fir narativ, pff. Deci ce-i cu Madame Bovary? Se regăsește lumea în situațiile prezentate în carte, încă suntem în esență o societate inhibată, cu relații maritale sufocante și plicticoase, cu idealuri pe care suntem incapabili să le trăim, cu greșeli pe care nu ne simțim în stare să le reparăm? Știu că răspunsul e undeva între da și nu, însă mă întristează cumva faptul că romanul lui Flaubert încă este carte de căpătâi (repet, nu pentru că ar fi o carte proastă, ci pentru ideile pe care le conține în sine).

Urmăream într-o vreme tot felul de topuri universale, mi se pare că spun multe despre stadiul și locul în care ne aflăm noi ca oameni și ca societate, în general.

Romanul are și un fel de final moralizator – care, sincer, mi se pare și mai trist. Încerc să nu dau cu spoilăre, da-i greu… Nu sunt convinsă că morala e să te mulțumești cu ceea ce ai și să te bucuri de acel lucru, deși am văzut că mulți spun asta despre carte. Că le-a deschis ochii. Emma și-a dorit mai mult de la viață și a plătit pentru asta – la propriu și la figurat, deoarece perioada istorică și normele sociale nu-i permiteau să vrea și să aibă mai mult. Aș vrea să cred că societatea actuală e diferită. Nu suntem legați unii de alții în cușca numită căsnicie. Nu-i nevoie să comiți adulter dacă nu mai ești fericită lângă partenerul de viață. Ești liberă să pleci. Și e ok să vrei mai mult – fie de la persoana cu care ești acum, fie de la altcineva. Sigur, ar fi bine și să ai ochii deschiși și să apreciezi ce ai. Dar dacă-i deschizi și nu-ți place ce vezi, există soluții sănătoase din punct de vedere emoțional.

Sigur îmi scapă ceva. Cândva, poate că aș fi înțeles și empatizat cu lumea lui Flaubert. M-am îndepărtat prea mult de dramele emoționale proprii pentru a pricepe fascinația oamenilor pentru ele. Pot înțelege la rece, însă la modul real, mi-am rafinat arta de-a fi pe lângă.

Madame Bovary am citit-o recent, în ianuarie, însă mai sunt câteva cărți similare aflate în tot felul de topuri… și nu prea înțeleg de ce. Sunt cărți ok, însă mă întristează că oamenii se regăsesc atât de mult în personajele din ele. Nu știu ce spune asta despre evoluția noastră, ca societate, dar mai ales despre sufletele, bucuriile și suferințele oamenilor…

p.s. Ultimele rânduri sunt clar influențate de faptul că l-am citit pe H.G. Wells în ultima vreme, dar altădată despre el 🙂

Happy

derren brown happy

Momindu-ne cu fericirea, Derren Brown ne vorbește, în cele din urmă, (și) despre moarte. Însă, depășind cinismul unui om care nu crede în viața de după moarte, ne vorbește despre cât de mult contează supraviețuirea celor dragi nouă, dar și a omenirii în general, pentru ca noi să chiar vrem să trăim. Simpla idee că viața celorlalți oameni continuă după ce noi murim, e un motoraș motivațional subestimat. Nici măcar nu-l conștientizăm.

Încă o idee frumoasă, pe care o aud acum prima dată, e cum că fiecare dintre noi avem trei morți: una când corpul încetează a funcționa, una când corpul ajunge în mormânt. Ultima moarte are loc cândva în viitor, în momentul în care numele tău e rostit pentru ultima oară (D. Eagleman). Și că, de fapt, trăim prin ceilalți, iar alții trăiesc prin noi de fiecare dată când ne amintim de ei și ne gândim ce ar fi zis ei, ce ar fi făcut. Îi readuci la viață de fiecare dată când îți amintești cum erau, cum zâmbeau, cum vorbeau…

Cartea e o abordare istorică și filozofică a conceptului de fericire. M-a pierdut pe alocuri, însă toate informațiile parcă s-au clădit frumos în cele din urmă. Mult stoicism. Mi-a plăcut ca reacție la toată industria asta a dezvoltării personale și a încurajării optimismului indiferent de ce se întâmplă. Îmi place mai mult de Derren acum. Simt că e nevoie de oameni direcți care să spună verde-n față cât de mult bullshit se promovează în cărțile astea de self-help și în discursurile motivaționale ce își falimentează audiențele. Și cât de superficial sunt tratate ideile. Unele idei vechi de când lumea, atât de profunde în esența lor, însă transformate în niște clișee ieftine din lipsa unui interes real în a le explora semnificațiile.

E o istorie a fericirii. Pe moment, dacă ești amorțit psihic de la atâtea sfaturi de dezvoltare personală, nu te va impresiona cartea. Însă ideile se așează frumos după o vreme și unele chiar îți pot schimba puțin percepția asupra ideii de fericire. Derren duce un fel de luptă împotriva conceptului de fericire promovat în zilele noastre. În schimb, te îndeamnă pur și simplu să te bucuri de viață, așa cum e ea – dincolo de așteptări nerealist de optimiste.

52 de cărți

52 de cărți 2016

În ianuarie, anul trecut, îmi propuneam să citesc vreo 50 de cărți în 2016. E un fel de provocare la lectură pe Goodreads, îți setezi singur numărul de cărți pe care vrei să le citești într-un an și ei îți țin evidența, atât timp cât îi anunți când ai terminat de citit o carte (și setezi data). Poți să vezi și dacă ești cât de cât „on track” raportat la timpul scurs, ceea ce poate fi un șut motivațional în fund în caz că ai nevoie 😀

Deși am citit multe cărți de când mă știu, citeam mereu impulsiv. Adică mult, intens și comprimat pe o anumită perioadă de timp. După care, pauze lungi. E greu să îți formezi obiceiuri sănătoase, dar am făcut-o, în sfârșit și da, sunt tare mândră de mine! 😀 Un mare-mare-maaaare ajutor a venit din partea audiobook-urilor. Devine extrem de ușor să faci din lectură un obicei cotidian dacă îți umpli timpii morți cu audiobooks. Drumul înspre serviciu și spre casă, de exemplu, înseamnă din start o oră de ascultat dintr-o carte / zi. Am mereu un audiobook pentru acasă (da, când fac mâncare sau curățenie), unul pe telefon pentru drumuri, plimbări și așteptat la coadă sau după alți oameni și, desigur, câte o carte pe care-o port mereu cu mine.

Am renunțat în schimb la a-mi mai scrie citate de prin cărți, pe măsură ce le citesc. Sunt și „dezavantaje”, însă cred că îmi ocupa prea mult timp… Nu am reușit să scriu prea multe idei personale despre ce-am citit, din păcate. Voi încerca să găsesc pe viitor ceva formulă de a-mi nota totuși unele idei, căci le uit în timp. Iar unele dintre cărțile astea sunt chiar prețioase și îmi sunt chiar dragi pentru toate gândurile pe care mi le-au generat și pentru ideile care m-au făcut să zâmbesc sau să fac ochii mari de uimire.

Momentan, trec în revistă cele 52 de cărți citite în 2016. Partea bună e că se găsesc citate pe Goodreads și am găsit câteva pe care le-am recunoscut și mi-au rămas ca idei prin căpșor. Pe alocuri, voi nota câteva păreri acum despre cărți + nota pe care le-am dat-o pe Goodreads (iar în paranteză e media recenziilor de acolo, făcute de ceilalți utilizatori). Notele sunt de la 1 la 5 (1 – did not like it, 5 – it was amazing), deci apar aici sub forma 3/5, 4/5 etc.

Ianuarie:
1. The Greatest Science Fiction Stories of the 20th Century – 4/5 (3.46)
*Why I Left Harry’s All Night Hamburgers by Lawrence Watt Evans înainte de a ne lua zborul înspre alte lumi, avem atâtea de explorat aici, pe Pământ. Și e „acasă”. Aici e varianta online a povestirii 🙂

“You want to see spaceships? You go to Florida and watch a shuttle launch. Man, that’s a spaceship. It may not go to other worlds, but that _is_ a spaceship. You want strange animals? You go to Australia or Brazil. You want strange people? Go to New York or Los Angeles, or almost anywhere. You want a city carved out of a mountain top? It’s called Machu Picchu, in Peru, I think. You want ancient, mysterious ruins? They’re all over Greece and Italy and North Africa. Strange temples? Visit India; there are supposed to be over a thousand temples in Benares alone. See Angkor Wat, or the pyramids — not just the Egyptian ones, but the Mayan ones, too. And the great thing about all of these places, kid, is that afterwards, if you want to, you can come home. You don’t _have_ to, but you _can_. Who knows? You might get homesick some day. Most people do. _I_ did. I wish to hell I’d seen more of my own world before I volunteered to try any others.”

*The Ones Who Walk Away from Omelas by Ursula K. LeGuin – o povestioară scurtă despre Omelas, un oraș utopic, în care fericirea și bunăstarea tuturor depinde de suferința unui singur copil. Atât timp cât acel copil suferă, tot orașul, cu toți locuitorii săi, e bine, fericit, împlinit. Mi s-a lipit de suflet povestioara nu doar pentru dezbaterile infinite asupra moralității pe care le poate genera, dar și pentru că am avut un vis, cândva, pe care i l-am povestit lui Tarfin, iar el mi-a recomandat să citesc povestioara scrisă de Ursula K. LeGuin.
*Bears Discover Fire by Terry Bisson – e cam despre ce spune titlul, cu accent pe familie și legături emoționale între membri ei.
*Și altele, de diverși autori, însă cele trei de mai sus mi-au rămas în amintire mai vii 🙂

2. The Martian Chronicles by Ray Bradbury – 4/5 (4.12)

“The Martians were there—in the canal—reflected in the water…. The Martians stared back up at them for a long, long silent time from the rippling water….”

3. The Children of Witchwood by Wally K. Daly – 3/5 (3.29)
4. The Laxian Key by Robert Sheckley – 3/5 (3.25)
5. Untouched By Human Hands by Robert Sheckley5/5 (4.21) – una dintre puținele cărți despre care am notat câte ceva 🙂
6. Cele patruzeci de legi ale iubirii by Elif Shafak – 3/5 (4.17) – e o poveste în poveste. Mi-a plăcut povestea din poveste, legătura specială dintre Rumi și Shams din Tabriz. Mi-am dat un pic ochii peste cap citind povestea Ellei, „mamă casnică și soție nefericită”. Sorry, e prea clișeu. Așadar, nu sunt sigură care o fi treaba cu Elif Shafak, autoarea. Pe cât de deosebită e povestea cu Rumi și Shams din Tabriz, pe atât de searbădă mi s-a părut povestea-cadru. Cu siguranță, voi mai citi una-două cărți scrise de ea, pentru a-mi face o părere 🙂
7. The Geography of Bliss: One Grump’s Search for the Happiest Places in the World by Eric Weiner – 4/5 (3.82) – Îmi place mult să călătoresc, dar cred că am fost traumatizată de lecturile obligatorii din gimnaziu, mai specific de „Pe drumuri de munte” de Calistrat Hogaș. Ca atare, foarte rar mă pot bucura de cărțile cu și despre călătorii. Cu atât mai mult, cartea a fost o surpriză atât de plăcută. Eric Weiner rămâne și una dintre cele mai plăcute voci pe care le-am ascultat până acum (și-a lecturat propria carte). Printre puținele pe care le-aș și reasculta din același motiv. Mai multe aici: Mai Pen Lai sau geografia fericirii. 

Februarie:
8. Ender’s Game (The Ender Quintet #1) by Orson Scott Card – 3/5 (4.29) – nu știu ce să zic despre cartea asta. Mi-au plăcut mai mult povestirile scurte ale lui Card, pe aceeași temă a copilului de geniu – și are câteva. Mi-a plăcut mai mult partea de final a audiobook-ului, unde autorul descrie puțin procesul de creație. Dar am eu un interes aparte pentru „cum” iau naștere operele de artă.
9. Haiganu. Fluviul Șoaptelor (Haiganu #1) by Marian Coman – 4/5 – (4.51) – ar fi a treia carte despre care am scris câte ceva, pe-aici.

,,Haiganu smulgea uneori din mulțime o singură voce și o asculta cu atenție, în timp ce, în fundal, Fluviul Șoaptelor continua să murmure. Parcă mai liniștit. Parcă mai puțin răutăcios. Parcă mai înțelegător. Și așa reușea să adoarmă.”

Martie:
10. The Collected Stories of Arthur C. Clarke – 4/5 (4.29) – Clarke e autorul care mi-a deschis apetitul pentru SF, cu „Sfârșitul copilăriei”, o cărticică pe care o recomand oricui vrea să înceapă să exploreze genul. Au urmat apoi odiseele spațiale, care nu sunt clasice degeaba. De atunci, am încercat să îl descopăr mai mult, să îi citesc romanele, etc. Stilul prea tehnic și alte câteva diferențe de opinie, mă vor ține la distanță pe viitor, însă colecția își are în mod clar meritele ei. E creație literară extinsă de-a lungul unei vieți, iar ideile expuse în fiecare povestire îți ghidilă neuronii, pe alocuri 🙂
11. Good Omens: The Nice and Accurate Prophecies of Agnes Nutter, Witch by Terry Pratchett, Neil Gaiman – 4/5 (4.25) – amuzantă, satirică, inedită și ghidușă. Cu apocalipsă, demoni, îngeri și relații de prietenie între ei, cu cei 4 călăreți ai Apocalipsei, cu un copil antichrist rătăcit / înlocuit la naștere cu altul, și tot felul de situații amuzante :))

“Crowley had always known that he would be around when the world ended, because he was immortal and wouldn’t have any alternative. But he hoped it was a long way off. Because he rather liked people. It was major failing in a demon. Oh, he did his best to make their short lives miserable, because that was his job, but nothing he could think up was half as bad as the stuff they thought up themselves.”

12. Fundația #1 by Isaac Asimov – 3/5 (4.11) – un alt mare clasic, mă bucur că am reușit să parcurg primul volum din seria Fundației. Am aflat că ar fi un fel de „război” literar între fanii genului, care se împart în tabăra Fundației sau tabăra Dune. Eu rămân la Dune 😛 , dar nu pot spune că nu apreciez o lume atât de complexă creată de mintea unui singur om. Oricum, nu mi se pare că cele două ar fi asemănătoare decât prin prisma faptului că abordează subiecte sociale – politică, religie, comunități, etc, în cadrul unor lumi SF complexe, gândite în detaliu.

Aprilie:
13. 1984 by George Orwell – 4/5 (4.11) – nu e tocmai o recenzie și nu e nici despre carte, ci despre camera mea 101.
14. Guards! Guards! (Discworld #8) by Terry Pratchett – 3/5 (4.31)

“There are many horrible sights in the multiverse. Somehow, though, to a soul attuned to the subtle rhythms of a library, there are few worse sights than a hole where a book ought to be.
Someone had stolen a book.”

15. Colectia de Povestiri Stiintifico-Fantastice (CPSF A #25-26) – 4/5 (4.5)
16. Windhaven by George R.R. Martin, Lisa Tuttle – 3/5 (3.6) – cred că mai mult scrisă de Lisa Tuttle, decât de Martin 🙂

Mai
17. The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy #1 by Douglas Adams – 5/5 (4.2) – De când îmi doream să citesc Ghidul! E atât de ciudată, cu atât de multe idei bizare, inedite, ghidușe, crețe, amuzante, încât mă opream după fiecare propoziție și o mai citeam rapid încă o dată. Nu chiar după fiecare în parte. Dar oricum, când deja ai minim 10 idei / pagină care îți fac neuronii să se încâlcească fericiți unii-ntr-alții, e CEVA. Ia-ți prosopul, nu te panica și fă autostopul. Te va salva de plictiseală și rutină cognitivă 😀

“Would it save you a lot of time if I just gave up and went mad now?”

“The Answer to the Great Question… Of Life, the Universe and Everything… Is… Forty-two,’ said Deep Thought, with infinite majesty and calm.”

“I like the cover,” he said. „Don’t Panic. It’s the first helpful or intelligible thing anybody’s said to me all day.”

18. Stranger in a Strange Land by Robert A. Heinlein – 1/5 (3.9) – Declar Stranger in a Strange Land cea mai nesuferită carte pe care-am citit-o vreodată până la capăt. NU, deci pur și simplu NU. Un NU și lui Heinlein de-acum înainte și personajelor sale masculine atotștiutoare și atotputernice, misogine și cu stofă de predicator moral. Un monolog mai enervant decât al lui Harshaw și niște personaje feminine mai stupide („huh?”)… PFF!
19. The Restaurant at the End of the Universe (Hitchhiker’s Guide to the Galaxy #2) by Douglas Adams – 4/5 (4/21) – După Heinlein, am fost inspirată să revin la Ghid 😀
20. Do Androids Dream of Electric Sheep? (Blade Runner #1) by Philip K. Dick – 5/5 (4.08) – Te bântuie și răscolește în stil philipkeydickian. Te face să reflecți asupra propriei tale umanități, asupra umanității în general.

“You have to be with other people, he thought. In order to live at all. I mean before they came here I could stand it… But now it has changed. You can’t go back, he thought. You can’t go from people to nonpeople.”

“It’s the basic condition of life to be required to violate our own identity.”

“I don’t really know; I have no way to tell. How does it feel to have a child? How does it feel to be born, for that matter? We’re not born; we don’t grow up; instead of dying from illness or old age, we wear out like ants. Ants again; that’s what we are. Not you; I mean me. Chitinous reflex-machines who aren’t really alive.” She twisted her head to one side, said loudly, “I’m not alive!”

21. Fahrenheit 451 by Ray Bradbury – 4/5 (3.96) – una dintre cele mai dragi audiobooks, probabil datorită faptului că am ascultat-o lecturată chiar de autor. Parcă simțeam căldura și dragul față de cărți și povești în vocea lui și o oarecare înțelegere față de oameni și față de aspectele mai puțin plăcute ale lumii în care trăim. De ascultat / vizionat A conversation with Ray Bradbury pentru a-i înțelege iubirea pentru cărți, l-aș tot asculta… 🙂

“Stuff your eyes with wonder, he said, live as if you’d drop dead in ten seconds. See the world. It’s more fantastic than any dream made or paid for in factories.”

“There must be something in books, something we can’t imagine, to make a woman stay in a burning house; there must be something there. You don’t stay for nothing.”

“If you hide your ignorance, no one will hit you and you’ll never learn.”

And when he died, I suddenly realized I wasn’t crying for him at all, but for the things he did. I cried because he would never do them again, he would never carve another piece of wood or help us raise doves and pigeons in the backyard or play the violin the way he did, or tell us jokes the way he did. He was part of us and when he died, all the actions stopped dead and there was no one to do them the way he did. He was individual. He was an important man. I’ve never gotten over his death. Often I think what wonderful carvings never came to birth because he died. How many jokes are missing from the world, and how many homing pigeons untouched by his hands? He shaped the world. He did things to the world. The world was bankrupted of ten million fine actions the night he passed on.”

Iunie
22. Starship Troopers by Robert A. Heinlein – 1/5 (3.99) – Nu „detronează” Stranger… , dar nah. Și am mai citit încă una…
23. Life, the Universe and Everything (Hitchhiker’s Guide to the Galaxy #3) by Douglas Adams – 4/5 (4.18) – Pansament pentru creieraș, după lecturi neplăcute.

Iulie
24. Elantris #1 by Brandon Sanderson – 3/5 (4.16)

„Pain lost its power when other things became more important. Kahar didn’t need a potion or an Aon to save him-he just needed something to do.”

25. Mindswap by Robert Sheckley – 4/5 (3.96) – Când te-apucă pofta de călătorii prin Univers, dar nu-ți poți permite financiar decât să îți muți conștiința într-un corp extraterestru. Iar când corpul aparține unui criminal interstelar, se complică lucrurile. Așa ajungi în alt corp, apoi în altul și altul. Până nu mai știi cine și ce ești :))
26. Oryx and Crake (MaddAddam #1) by Margaret Atwood – 4/5 (3.99) – Cartea e în mod insistent prezentată ca o poveste de dragoste și nu-i deloc așa, în opinia mea. Prin amintirile lui Snowman, posibil ultimul om rămas în viață după un accident nefericit, ești purtat într-o lume în care modificările genetice și direcția în care se dezvoltă acestea e ceea ce „conduce” societatea. Ce a cauzat accidentul ce a dus la dispariția oamenilor și care-i legătura lui Snowman cu asta? Și care-i treaba cu „Children of Crake” sau crakeri, cum le zice Snowman ființelor ce seamănă cu oamenii, dar nu sunt chiar oameni? 😀 Cartea ar fi primit 5 steluțe, dar personajul feminin principal îmi pare irealist și au fost câteva aspecte legate de personalitatea lui Oryx care nu mi s-au părut să aibă sens, chiar și într-un roman SF (= speculative fiction, nu science fiction).

August
27. Rendez-vous avec Rama (Rama #1) by Arthur C. Clarke – 2/5 (4.05) – Clarke rămâne autorul meu de suflet când vine vorba de genul science-fiction. Dar mi-e tare greu să îmi mențin interesul viu în astfel de scrieri.
28. Ghidul leneșului. Mic tratat pentru lenesi rafinați by Tom Hodgkinson – 4/5 (3.86) – Citită în concediu, deci sincronizare perfectă :))
29. Căsătoria din dragoste. Oare mai există? by Pascal Bruckner – 3/5 (3.37)

“Love has triumphed over marriage but now it is destroying it from inside”

Septembrie
30. tRai în doi by Victor Miron – 5/5 (4.9)

14021550_670597493093274_4721447477139446001_n
31. Hyperion (Hyperion Cantos #1) by Dan Simmons – 5/5 (4.2) – One of the most interesting fictional worlds I`ve discover recently 🙂 The stories of the pilgrims have such a different background, as all of our stories seem to have, but still, they are all connected. Or at least they all have their place in this Universe.
Looking forward for the second volume of the Hyperion Cantos 😀

“In the beginning was the Word. Then came the fucking word processor. Then came the thought processor. Then came the death of literature. And so it goes.”

“Who was Hitler?’ I said.
Tyrena smiled slightly. ‘An Old Earth politician who did some writing.”

“She had always felt that the essence of human experience lay not primarily in the peak experiences, the wedding days and triumphs which stood out in the memory like dates circled in red on old calendars, but, rather, in the unself-conscious flow of little things—the weekend afternoon with each member of the family engaged in his or her own pursuit, their crossings and connections casual, dialogues imminently forgettable, but the sum of such hours creating a synergy which was important and eternal.”

32. The Last Question by Isaac Asimov – 4/5 (4.58)

“There is as yet insufficient data for a meaningful answer.”

33. Henry and June: From „A Journal of Love”– The Unexpurgated Diary of Anaïs Nin – 2/5 (3.96)

Octombrie
34. Novecento. Un monologo by Alessandro Baricco – 4/5 (4.18) – Experiență interesantă, căci după lectura cu voce tare a cărții (clubul de lectură Vocea Cititorului), am vizionat și filmul „The Legend of 1900”, cu Tim Roth în rolul principal. Tonul cărții mi s-a părut o idee mai amuzant decât atmosfera din film. Per total o experiență plăcută, mai ales dacă ești pasionat de muzică și/sau pian.
35. Brave New World by Aldous Huxley – 4/5 (3.96)

“All right then,” said the savage defiantly, I’m claiming the right to be unhappy.
„Not to mention the right to grow old and ugly and impotent; the right to have syphilis and cancer; the right to have too little to eat, the right to be lousy; the right to live in constant apprehension of what may happen tomorrow; the right to catch typhoid; the right to be tortured by unspeakable pains of every kind.”
There was a long silence.
„I claim them all,” said the Savage at last.”

36. Muzicofilia. Povestiri despre muzică și creier by Oliver Sacks – 4/5 (3.87)

“Music, uniquely among the arts, is both completely abstract and profoundly emotional. It has no power to represent anything particular or external, but it has a unique power to express inner states or feelings. Music can pierce the heart directly; it needs no mediation.”

37. The Moon is a Harsh Mistress by Robert A. Heinlein – 2/5 (4.17) – A treia și ultima. Sper să am înțelepciunea necesară pe viitor pentru a refuza să-l mai citesc pe Heinlein.
38. The War of the Worlds by H.G. Wells – 3/5 (3.79)

39. The Lathe of Heaven by Ursula K. Le Guin – 5/5 (4.09) – Retrospectiv, e singura carte căreia tocmai i-am schimbat nota, căci e cu siguranță una dintre preferatele mele 🙂 Dacă ce ai visa în timp ce dormi ar afecta realitatea, ai interveni asupra lumii în care trăiești sau ai rămâne pasiv? De la a-l blama pe George Orr pentru pasivitatea și neutralitatea lui, la a-l înțelege și percepe ca pe un punct central de echilibru, e una dintre cele mai radicale schimbări de perspective asupra unui personaj. În plus, Ursula K. Le Guin îmi devine tot mai apropiată de suflet. E o căldură față de oameni și față de suferințele și defectele lor ce reiese cumva printre rânduri. Am descoperit și una dintre cele mai frumoase idei despre Univers și Sine, era cu o vacă, dar nu mai găsesc citatul. Pe scurt, George circulă cu metroul și vede pe geam o vacă. Șirul gândurilor ajunge la vaca ce stă acolo singură pe câmp și crede că pielea o separă de restul lumii, de Univers. Când, de fapt, pielea e cea care o conectează cu Universul. E o metaforă frumoasă la modul în care și noi ne formăm un Eu, îi dăm contur și trăim cu senzația că suntem ceva chestie separată de restul lumii. Când, de fapt… 🙂

40. fOameni by Victor Miron – 5/5 (4.5)
41. Cărțile pe față by Victor Miron  – Victor e unul dintre cei mai creativi oameni pe care-i cunosc, iar cartea aceasta e povestea din spatele cortinei pentru toate campaniile inedite de promovare a lecturii pe care le-a inițiat în ultimii ani. El a inițiat campania „Cărțile pe față”. În ultimii 2 ani, cititorii din Cluj au primit reduceri și gratuități în diverse locuri: discount-uri la librăria Bookstory  (dacă ai ca poză de profil pe Facebook un bookselfie), la service auto au primit o carte la schimb cât timp le era mașina în service, intrare gratuită la Grădina Botanică din Cluj dacă aveai o carte la tine, reduceri în diverse cafenele din Cluj de Ziua Internațională a Cărții, reduceri la stomatolog sau la saloane de înfrumusețare. Tot Victor a reușit una dintre cele mai faine chestii pentru lectura urbană: ai putut circula gratuit cu busul dacă citeai o carte. Victor a inițiat și Căsuța de cărți din Iulius Parc, Biblioteca vecinilor sau clubul de lectură Vocea cititorului. Iar în ultima vreme, reușește să imprime chiar și nunților o notă culturală.

Am enumerat toate campaniile inițiate de el pentru a înțelege de ce muream de curiozitate să aflu CUM și DE CE și CE îl poate motiva pe un om să depună atâta energie pozitivă și idei creative în încercarea de a promova lectura în rândul tinerilor și nu numai.

42. The Prince by Niccolò Machiavelli – 2/5 (3.76) – Din punct de vedere istoric, e interesant să descoperi viziunea unui nobil asupra puterii în anii 1500. Dacă nu ești însă pasionat de istorie în mod special și specific (sau de putere?), Prințul rămâne o lectură „ok” și cam atât. Iar preconcepția că Prințul ar fi o carte cu idei malefice și rău-intenționate nu-i justificată decât de o nefericită asemănare lingvistică. Mi se pare mai ok decât multe dintre așa-zisele cărți de dezvoltare personală din zilele noastre. Atât timp cât ești conștient de perioada istorică despre care discutăm 🙂

Noiembrie
43. Three Men in a Boat by Jerome K. Jerome – 3/5 (4.09) – Am ascultat cartea lecturată de Hugh Laurie, chiar m-am bucurat să îi aud vocea 😀 Nu-i chiar atât de amuzantă după cum e adesea prezentată. Mi-a plăcut în schimb tonul amuzat al naratorului, descrierile peisajelor și a locurilor prin care treceau, simțul auto-ironiei, seriozitatea autoimpusă și conștientă de sine de abordare a unor lucruri ce păreau vitale pentru un gentleman la sfârșit de secol XIX, dar care par atât de stupide acum. Autorul a fost un vizionar din acest punct de vedere. Și cât de mult timp liber aveau oamenii pe-atunci…
44. The Life-Changing Magic of Tidying Up: The Japanese Art of Decluttering and Organizing by Marie Kondō – 3/5 (3.77) – Am citit cartea din curiozitate, dacă tot m-a apucat virusul minimalismului anul trecut. În plus, în septembrie, i-am cumpărat cartea Ancăi, căci își dorea să-și facă ordine în casă și-n viață, așa că nah. Se cerea citită. Nu pot spune că m-a impresionat foarte mult, poate pentru că deja trecusem prin procesul de a scăpa de lucruri inutile sau nedorite pe cont propriu. Însă pare a fi o carte revelatoare pentru mulți oameni care încearcă să își elibereze spațiul interior și exterior de toate lucrurile adunate într-o viață.
45. So Long, and Thanks for All the Fish (Hitchhiker’s Guide to the Galaxy #4) by Douglas Adams – 4/5 (4.07)

“God’s Final Message to His Creation:
‘We apologize for the inconvenience.”

„Listen, bud,” said Ford, „if I had one Altairian dollar for every time I heard one bit of the Universe look at another bit of the Universe and say ‘That’s terrible’ I wouldn’t be sitting here like a lemon looking for a gin.”

46. Intermitențele morții by José Saramago – 4/5 (3.97) – Ce s-ar întâmpla dacă într-o bună zi moartea (cu m mic) și-ar întrerupe activitatea și nici un om nu ar mai muri? Mi s-a părut inedită abordarea și faptul că Saramago a încercat la modul real să răspundă la întrebarea aceasta. Ce s-ar întâmpla în plan politic? Al afacerilor locale (firme de servicii funerare, de exemplu) și instituțiilor medicale? În familii și la nivel individual? Care ar fi implicațiile religioase? Prima jumătate a cărții e un mare exercițiu de imaginație. Poate deveni anevoios pe alocuri, dar cred că se merită efortul. Apoi, moartea devine personajul principal. Un alt exercițiu imaginativ inedit. Cred că e prima carte de Saramago pe care o citesc, cu siguranță vor mai fi și altele.
47. The Forever War #1 by Joe Haldeman – 2/5 (4.14) – Au fost câteva idei interesante, dar s-au pierdut din păcate printr-o interminabilă poveste de război.
48. Mostly Harmless (Hitchhiker’s Guide to the Galaxy #5) by Douglas Adams – 4/5 (3.96) – Știu că a cincea parte a trilogiei (hihi) nu e privită cu cei mai buni ochi de fani și critici, mai știu și că a fost scrisă într-o perioadă mai dificilă din viața lui Douglas Adams. Într-adevăr tonul cărții e considerabil mai serios și poate chiar trist / pesimist pe alocuri. Dacă aș fi citit #5 imediat după primul volum din Ghidul autostopistului… (care-i absolut teribil de amuzantă, entuziastă, energică), aș fi fost uimită de diferența de ritm și atmosferă. Cumva, am simțit că a fost ceva gradual. Poate nu e un final perfect al seriei, dar l-am simțit a veni natural.

“Nothing travels faster than the speed of light, with the possible exception of bad news, which obeys its own special laws.”

“Sometimes if you received an answer, the question might be taken away.”

“The fact that all of this was happening in virtual space made no difference. Being virtually killed by virtual laser in virtual space is just as effective as the real thing, because you are as dead as you think you are.”

Decembrie
49. Slaughterhouse-Five by Kurt Vonnegut – 4/5 (4.05) – În sfârșit! Nu-i nimic eroic într-un război. E inconștiență. E fără un sens real. E trist… Salturile în timp pe care le faci alături de Billy Pilgrim, care a devenit „unstuck in time” – (nu știu cum să traduc), sunt de fapt un mod de a îmbrățișa o viziune pasivă asupra vieții. Billy e purtat prin viață, de la un moment la altul, la întâmplare, fără o cronologie aparte – căci, după cum învață de la extratereștrii ce-l răpesc, timpul se întâmplă tot deodată. Poate am citit un roman sci-fi, poate un roman despre absurditatea războiului, poate un roman post-traumatic. Billy rămâne pasiv în fața vieții. Pasiv și în fața morții. De altfel, Kurt Vonnegut explica într-un interviu că personajul a fost inspirat după un camarad de-al său de război care, luat prizonier de război de către nemți, intrase într-o stare aproape catatonică… Am ascultat cartea narată de Ethan Hawke – excelentă voce! (mi se pare interesant că foarte rar reținem particularitățile vocilor actorilor, deși fața lor ne e foarte familiară. N-aș fi zis că Hawke are o voce atât de plăcută.)

“Everything was beautiful and nothing hurt.”

“And so it goes…”

50. The Most Wonderful Tales of the Year: Holiday Memories Written and Performed by Our Favorite Narrators by Audible Narrators – 3/5 (3.51) – O surpriză plăcută la final de an. Povești de Crăciun ale celor care de obicei narează poveștile altora 🙂
51. The Mote in God’s Eye (Moties #1) by Larry Niven & Jerry Pournelle – 3/5 (4.06)

“We play your part in order to understand you, but you each seem to play a thousand parts. It makes things difficult for an honest, hard-working bug-eyed monster.”

52. Oceanul de la capătul aleii by Neil Gaiman – 3/5 (3.99)

“Adults follow paths. Children explore. Adults are content to walk the same way, hundreds of times, or thousands; perhaps it never occurs to adults to step off the paths, to creep beneath rhododendrons, to find the spaces between fences. I was a child, which meant that I knew a dozen different ways of getting out of our property and into the lane, ways that would not involve walking down our drive.”

Oh, monsters are scared,” said Lettie. „That’s why they’re monsters.”

În a mea cameră 101…

Camera mea 101* nu-i la înălțime, nici plină de șerpi sau șobolani, păianjeni sau apă. E destul de statică și nu se învârtește la viteze copleșitor de amețitoare. Poate acum nu i-aș zice „cel mai îngrozitor lucru din lume”, dar cândva era cea mai mare frică a mea. În a mea cameră 101 se înghesuie toate zâmbetele false din lume, toate momentele de ruptură și lipsă de conexiune reală, toate prezențele absente și conversațiile goale și forțate de împrejurări, de bunul simț și decență.

În a mea cameră 101 lipsește autenticitatea. Ăsta-i cel mai groaznic coșmar al meu: că o persoană mi-ar oferi timp, cuvinte și zâmbete doar din politețe, ar fi prezentă doar fizic, dar absentă, mi-ar spune vorbe care nu înseamnă nimic pentru ea, nimic pentru mine, mi-ar crea momente și experiențe pe care nu le-ar chiar trăi.

13103354_10209392688194409_5569141828723184600_n

Singurătatea aceasta în care ne izolăm, în care ne ascundem unii de alții, o găsesc terifiantă. Faptul că purtăm conversații lipsite de sens, fără a fi cu adevărat acolo, prezenți în clipă, mă sperie. Ne furăm unii altora timp și viață. Și da, prin colțuri de cameră, e plin de falsitate. Roluri, măști, rău sau bine intenționate, nu contează, e relativ oricum. Mă sperie incapacitatea noastră de a ne privi în ochi și a fi… nu noi înșine, căci ce-o mai fi însemnând și asta?!, dar a fi autentici în ceea ce spunem, facem, gândim atunci, în acea clipă. Nu sinceri, nu-i neapărat non stop ceva dezirabil și adorabil, dar aliniați cu ceea ce suntem, ce simțim, ce gândim în acel moment. Nu atât de alienați… 

Așa-i camera mea 101. Într-o vreme, mă copleșise, devenise cât o lume întreagă și mă sufoca. Îmi vedeam fricile peste tot, nu vizitam camera, ci rătăceam prin ea. Toți o avem undeva prin gânduri, pe la ceva etaj cu emoții și trăiri traumatizante de care ne-am agățat și nu mai știm cum să scăpăm. N-am sfaturi pentru voi, de rătăciți prea mult printre frici. Dar știu sigur că sunt și alții pe-acolo, prin camera asta.

*Room 101 – camera apare în romanul 1984, George Orwell. Pentru mai multe detalii, citiți cartea.