Cărți & Luluri: graiul românesc și alte muzici pentru suflet

Mi-am părăsit oarecum zona de confort într-ale lecturii, în ultima vreme, și am fost răsplătită cu vreo două-trei experiențe delicioase și o biografie care m-a pus pe gânduri. Încerc să-mi adun pe-aici câteva idei, să nu treacă pe lângă mine momentul.

Cu autorii români contemporani mi-am dat „întâlnire” cam rar, așa cum observ că e cazul multor cititori din bula mea socială. Nu voi intra aici în analize și explicații; cred doar că e un fenomen prea larg răspândit, cu rădăcini în variate prejudecăți pe care le tot hrănim și întreținem prin simpla… evitare. Păcat. În urmă cu vreo câțiva ani citeam despre geografia fericirii și aflam că Islanda, o țară rece, la propriu, ar fi unul dintre acele locuri din lume în care oamenii sunt mai fericiți decât în medie; iar unul dintre motive pare-a fi faptul că islandezii își iubesc limba. Cumva, iubindu-ți limba și rostind cu drag cuvinte, ți-e mai la îndemână, îți vine mai ușor să-ți exprimi gânduri și emoții – un obicei corelat cu starea generală de bine. Mi-a rămas undeva prin minte ideea aceasta, legătura dintre fericire și dragul de limbă, gata să-mi răsară activă și zglobie prin cap la momentul potrivit. 

Mâța Vinerii, de Doina Ruști

Primită cadou de la Jules, în urmă cu vreo câțiva ani, Mâța Vinerii era cap de listă pentru „pe când voi gusta din ce mai scriu ai noștri”. Zăcea pe raft, însă. Am propus-o pentru Clubul de Carte Cluj, doar că voturile au înclinat într-o altă direcție atunci. Totuși, cartea a stârnit pasiuni și decizii pentru alții (pentru Elena, mai precis) și uite-așa s-a născut un club de carte „clandestin”.

Pentru mine, Mâța Vinerii a ajuns așadar în momentul potrivit, așa ca somnul dulce al amiezii pe care Pâtca ar fi avut puterea de a-l chema, așa ca sosirea ei în piață, după fuga din Șcheii Brașovului. Am fost de îndată transpusă în Bucureștiul fanariot și l-am simțit autentic, deși nu l-am știut, deși nu-l știu nici acum. M-am lăsat vrăjită de lumea aceasta, cu un picior în realitatea istorică, cu altul în lumea vrăjilor și a magiei tradiționale, așa cum ți-o amintești din bătrâni (de ești norocos să fi auzit povești cu licori magice și felurite leacuri). Am văzut și am gustat din „Cartea bucatelor rele”, pe măsură ce bucătarul experimenta cu rețetele oculte, l-am descoperit pe Sator, pe măsură ce Pâtca învăța să rămână nemișcată, să-i stârnească curiozitatea, să iasă de sub stăpânirea lui. Și, mai ales, am savurat limbajul, un dans armonios între cuvintele vechi și actuale ale limbii române, un dans care mi-a adus un fel de reconectare cu limba noastră.  

În plus, tot încerc să mă împac cu literatura fantasy și n-aș fi crezut că tocmai o carte scrisă în limba română, că tocmai o carte în care Bucureștiul fanariot este aproape un personaj, atât de palpabilă e atmosfera vremii, va fi cea care-mi va îndulci apropierea. Și îmi tot revin gândurile la Sator, această divinitate capricioasă, impregnată de ocultism dar și, mi s-a părut, budism & zen (?), de ideea de a rămâne neclintit în învolburarea evenimentelor, de a canaliza energiile într-o altă direcție, de a nu te lăsa stăpânit de Sator, de emoții.  

Ultima cruciadă și Fotograful curții regale, de Simona Antonescu

Pentru același club de carte clandestin, dedicat autorilor și autoarelor noastre, am mai făcut o incursiune prin ce se scrie acum la noi. Simt că titlul, deși cât se poate de onest și potrivit, îi face oarecum o defavoare cărții, căci „Ultima cruciadă” te trimite cu gândul la momente foarte specifice din istorie și, dacă nu ești neapărat curios de acele episoade din Povestea noastră, s-ar putea să nu pui mâna pe carte. Și ar fi mare păcat!

Ultima cruciadă este Povestea (și Cântecul) unui grup de șase proscriși care, dintr-un motiv sau altul, s-au alăturat cruciadei în fruntea căreia se afla Iancu de Hunedoara, în anul 1456. Un călău, un ucenic „cu mințile rătăcite”, doi tineri braconieri, un preot răspopit și o femeie cu părul de foc și glas dintr-o altă lume, toți își dezvăluie Povestea. Iar ea, Povestea, e una singură, un fir ce ne leagă pe toți, personaje istorice, reale ori imaginate, cititori și naratori. E un personaj în sine în cartea scrisă de Simona Antonescu, iar personajul acesta e cel care m-a fascinat încă din primele pagini. Am savurat povestea Poveștii care-i învăluia pe toți, din când în când. 

Mi-a plăcut când Maria a înțeles că „glasul ei spune povești care se înstrăinează de ea, alipindu-se de alte povești, ale celor care o ascultau, construindu-i pe ei, și nu pe ea”; când Gădălin se întreba de ce ar fi diferite poveștile despre faptele lui reale de poveștile despre faptele lui închipuite, din moment ce „el cel întreg era făcut din toate laolaltă.”; când Silip Călăul se întreba dacă, din moment ce în povestea lui au intrat „zărghiții ăștia doi cu poveștile lor”, mai e povestea lui sau a devenit a lor. Cred că fiecare dintre noi vom rezona cu o anume frântură din Poveste. Însă pentru mine chintesența cărții stă în finalul capitolului dedicat micuței prințese bizantine. Mi-a fost rușine să-i mulțumesc autoarei, care a fost prezentă la clubul de carte, pentru gingășia cu care a scris – pentru că a scris, de fapt – (și) acest capitol. 

Entuziasmată fiind, am citit imediat și Fotograful curții regale, unde am descoperit o altă Simona Antonescu, adaptată unei alte perioade istorice, într-o altă atmosferă, însă cu aceeași atenție la firele invizibile ce leagă viețile oamenilor, la destinele indivizilor în marea poveste căreia-i zicem Istorie. Știu că nu se cade să comparăm cele două cărți, căci sunt diferite, dar o voi face oricum, pentru că-mi vine și pentru că mi s-au legat lecturile într-o singură experiență. În „Fotograful curții regale” limbajul e mai dulce, mai îmbietor, mai „stilat”, frazele curg mai bine și sunt mai generoase (limbajul mai aspru specific perioadei medievale poate nu încântă în aceeași măsură). Însă în „Ultima cruciadă” simt că Simona Antonescu a reușit să „prindă” cu adevărat acea iță a poveștii unificatoare, prezentă și în fotografiile lui Franz Mayer, bineînțeles, dar parcă nu cu aceeași forță de conexiune umană. Le-am îndrăgit pe ambele în aceeași măsură, în cele din urmă.

Freddie Mercury, biografie de Peter Freestone

Mi-e foarte greu să-mi descriu relația cu această „biografie intimă, scrisă de omul care l-a cunoscut cel mai bine” pe Freddie Mercury, după cum este prezentată cartea. Cred că oamenii au viziuni diferite despre ce înseamnă să cunoști pe cineva, iar a mea e posibil să nu fie neapărat în ton cu acest soi de „cunoaștere” și apropiere umană. Cele șapte capitole ale cărții te poartă pe la concertele și prin turneele Queen, prin studiouri și prin etapele de creație ale videoclipurilor care le-au adus atâta faimă, prin garderobele lor și printre obiectele de artă pe care Freddie le achiziționa. Biografia abundă de date ale concertelor și turneelor, de detalii tehnice și logistice, de informații specifice despre preferințele lui Freddie când venea vorba de îmbrăcăminte, artă, gastronomie, cadouri făcute prietenilor. O înșiruire de oameni importanți, cu care Freddie a interacționat, de care s-a apropiat sau nu, observații simple din viața sa de zi cu zi. Din acest punct de vedere, cartea e un deliciu și, probabil, greu de egalat.

Din biografia sa, am simțit că lipsește însă tocmai personajul principal. Am aflat atât de multe despre lucrurile și oamenii din jurul lui Freddie, despre ce și când a făcut, dar atât de puține despre el, ca om și artist, deopotrivă. Toată înșiruirea aceasta de cuvinte am simțit-o ca pe o listă de fun facts, lucruri mai puțin știute despre el, de care mulți cititori s-au bucurat cu adevărat, dar care, în cele din urmă, nu-mi aduc mie nici o satisfacție. Da, eu sunt genul ăla de prietenă care nu știe câți frați ai până la urmă (dacă nu vorbești non-stop despre ei) și nici cum îți place să ți se așeze farfuria pe masă sau de unde îți faci cumpărăturile. Dar știu ce te face să zâmbești, când te simți în largul tău și când nu, ce te mișcă, ce te face să muți munții. Nu sunt unele mai valoroase decât altele, poți să-ți pierzi prieteni neștiind detalii care ție îți par neimportante, dar care pentru ei contează. Doar încerc să-mi explic de ce mi s-a părut atât de rece și distantă biografia aceasta, deși ea în sine este atât de „ofertantă”, de bogată în informații. 

Spre final, însă, am simțit că Peter Freestone și-a dat totuși voie să-l (re)vadă pe Freddie, dincolo de lucrurile din casă, de preferințele și comportamentele punctuale ale acestuia. Și-a dat voie să vadă, de exemplu, că obsesia aceasta a lui Freddie de-a face cadouri era modul lui de a-și manifesta aprecierea, grija și atenția pentru prietenii săi, că atât timp cât omul de scenă a supraviețuit, a supraviețuit și persoana, că încrederea era pilonul ce stătea la baza tuturor relațiilor sale, că dragostea – deși nu în forma sa clasică, amoroasă – stătea, cu adevărat, la baza creațiilor sale artistice. 


În rest, haideți la cluburile de carte 🙂 Avem vreo șapte în fiecare lună, în cadrul AIVI (le găsiți aici), fiecare club cu specificul său. Eu moderez discuțiile la Clubul de Carte Cluj și Clubul de Carte SF & Fantasy și mă prezint cuminte la #clandestin și publica.files, de obicei. Le recomand, bineînțeles, pe toate, sunt un prilej bun de a ieși din zona de confort, de a dezbate aprins tot soiul de idei și de a-ți clădi obiceiuri sănătoase de lectură. Sunt primiți și curioșii, chiar dacă n-au citit cartea.

Retrospectivă asupra Armaghedonului: „Vă mulțumesc pentru atenție, eu am șters-o de aici.”

Oare de ce nu au fost mai mulți oameni care, așa ca Vonnegut, să scrie, să strige, să picteze, să cânte despre absurditatea războiului? Poate nu s-ar mai înrola atâția cu mândrie națională în războaie ce nu sunt despre noi, indivizii, dar care da, evident, spun atâtea despre omenire. Și nu spun lucruri mărețe, oricât am vrea să ne mințim. Războiul ne prinde în cele mai penibile, înjositoare și mici momente. 

„Retrospectivă asupra Armaghedonului” este o colecție de 12 povestiri, un prim volum postum, de ficțiune amestecată cu realitate, cu o introducere de Mark Vonnegut, fiul lui Kurt Vonnegut Jr. În această introducere, Mark Vonnegut mi-a dăruit o perspectivă caldă și familiară asupra tatălui său, un scriitor care a reușit performanța să mă facă să râd și să plâng în același timp, în repetate rânduri. 

Mi-e drag Kurt Vonnegut Jr., așa că nu pot fi decât subiectivă. Mi-e drag pentru mintea lui plină de absurdități și fenomene dubioase – cum e „infundibulul cronosinclastic”, și de concluzii frumoase,  precum aceea că scopul unei vieți omenești, indiferent cine ar controla-o, ar fi să iubească tot ce-i de iubit în jurul său (ca în „Sirenele de pe Titan”) sau pentru felul său delicat și amuzant de a-ți spune cele mai dureroase adevăruri despre oameni, despre viață, despre moarte (ca în „Abatorul cinci”). 

Încă din primele pagini, vei citi scrisoarea tânărului soldat Kurt Vonnegut Jr., care își anunța familia, prin mai 1945, că nu e „dispărut în misiune”, după cum se credea. Luat prizonier de război, alături de divizia 106 din care făcea parte (și care a primit o „mențiune prezidențială și o decorație britanică de la Montgomerry” – despre care aflăm imediat ce părere are soldatul), Kurt Vonnegut Jr. a supraviețuit unui transport chinuitor cu trenul de la Limberg, fără mâncare, fără apă, fără toalete, câte 60 de oameni într-un vagon. A supraviețuit bombardamentului britanic asupra trenului, deși alți circa 150 de oameni au murit. A supraviețuit și șocurilor de la dușuri – după zece zile în care au răbdat foame, frig și sete, deși alții nu fost la fel de norocoși. 

După aproape o lună de chin, pe 10 ianuarie 1945, soldatul K. Vonnegut Jr., alături de alte 150 de „ființe mărunte”, a ajuns într-un lagăr de muncă din Dresda. Experiența de acolo, din „poate cel mai frumos oraș din lume”, l-a marcat pe viață. Povestirile acestea sunt, fiecare în felul ei, câte un strigăt de revoltă și de neputință, câte o ridicare din umeri, câte o resemnare în fața inevitabilului, câte-un zâmbet ștrengar când nimic altceva nu-ți rămâne de făcut. 

Sunt cele mai bune texte ale lui? Nu. „Abatorul cinci” e tot ceea ce „Retrospectivă asupra Armaghedonului” este, însă ridicat la rang de artă și înmulțit cu 50. Dacă nu-ți ajunge abatorul, retrospectiva aceasta e un memento (mori) binevenit. Există un motiv pentru care nu le-a publicat de-a lungul vieții, bănuiesc. Dacă nu ți-e familiar stilul lui direct și caustic, într-o ciudată armonie cu tonul cald și amuza(n)t, nu știu care e impactul, nu-mi dau seama. 

Mi-e drag volumul pentru că îi simți vocea din plin. Începând de la acea primă scrisoare după Dresda, până la acel ultim discurs pe care l-a scris, înainte de a muri, Kurt Vonnegut Jr. și-a păstrat franchețea, capacitatea de a privi realitatea în față, simțul umorului, autenticitatea și o forță vitală de care, probabil, era și el conștient. 

„Dar eu am scăpat”. 

[audio] Cărți & Luluri: Nesupunere, de Naomi Alderman – „Cuvintele noastre sunt, într-un fel, realitate.”

Nesupunere de Naomi Alderman

Nesupunere, de Naomi Alderman

„Nesupunere” este romanul care va da startul acestor mici experimente audio; o carte despre care aș spune că m-a dezamăgit (sau doar amăgit), însă, nu știu, o îndrăgesc pentru câteva idei pe care mi le-a generat și la care m-am tot gândit de-o vreme încoace. Trimit întâi mulțumiri spre editura Storia Books, căci cu ocazia clubului de carte Storia Book Quest am descoperit tot soiul de cărți ce răscolesc mentalități și feluri de a fi.

„Cărți & Luluri” a devenit umbrela sub care strâng idei și gânduri de-a valma, fără prea multe filtre sau concluzii relevante din punct de vedere literar, cât pline de înțelesuri pentru harta mea interioară. Poate îți vor spune și ție ceva. Poate vei citi, cândva, cărțile astea.

Varianta scrisă (și bucuria că în sfârșit am niște idei transmise atât audio, cât și în scris).

Un ritual de înmormântare, de pregătire a mortului pentru ceremonial, ar fi un moment ciudat să te gândești că-ți place cartea pe care tocmai o citești. Însă cred că atunci am întrezărit potențialul literar pe care „Nesupunere”, romanul de debut al scriitoarei Naomi Alderman, îl are. 

Obiceiurile și tradițiile evreilor ortodocși din cartierul londonez Hendon, inedit ilustrate în „Nesupunere”, rămân motivul principal pentru care aș recomanda cartea celor însetați de culturi străine și habarniști într-ale iudaismului ortodox de secol XXI. Inedit pentru că deși disprețuite și desconsiderate de Ronit, fiica de rabin răzvrătită și alienată, ritualurile sunt atât de elegant prezentate din condei încât, chiar ateu să fii, nu poți să nu le apreciezi frumusețea intrinsecă. 

De ce mi-a rămas în cap ritualul de pregătire a mortului, de la începutul cărții? Există un oarecare farmec al lucrurilor făcute la timpul și în ritmul lor, al momentelor ce curg unul după altul, neîntrerupt. Apa trebuie turnată continuu de către cei doi bărbați, iar înainte ca unul dintre ibricuri să se fi golit complet, din celălalt trebuie deja să curgă apă. Întreruperea obligă o reluare. 

M-am tot gândit la curgerea aceasta continuă, pe tot parcursul cărții, dar și la contrastul între semnificațiile profunde pe care ritualurile le poartă cu ele și repetarea lor mecanică, golită de aceste semnificații arhaice. Omul secolului XXI nu le mai știe esența, nu mai știm de ce facem ceea ce facem. Ca să fac o paralelă cu frustrări creștine: de ce simțim că marile sărbători religioase sunt tot mai golite de sens, că și-au pierdut parcă farmecul? Tind să cred că le-am împopoțonat cu mesaje comerciale și le-am despuiat de sensuri și înțelesuri. Nu le mai înțelegem. 

„Cuvintele noastre sunt, într-un fel, realitate. Ele pot crea lumi și le pot distruge.”

Revenind la carte, îi dau dreptate autoarei: „Nesupunere” vorbește într-adevăr, printre altele, despre „puterea tăcerii și puterea cuvântului”, un joc continuu între tăcerea evreilor, tăcerea femeii (prin Esti) și zgomotul interior, dar și al societății contemporane – un conflict parțial bine punctat prin Ronit. 

Sigur, sunt interpretările mele. Mi-ar fi plăcut ca întreg romanul să păstreze stilul profund al paginilor scrise din perspectiva lui Dovid sau Esti, care veneau ca o continuare firească a citatelor din Tora și explicațiilor ulterioare, de la începutul fiecărui capitol. Ferestrele acestea mici, ele însele conflictuale, înspre comunitatea evreilor ortodocși, au fost prețioase în felul lor. Stilul răzgâiat, rebel și nesupus al lui Ronit, pe de altă parte, l-am simțit lipsit de autenticitate sau, mai blând spus, imatur – atât literar, cât și emoțional. 

Pe cât de dragi mi-au fost incursiunile acestea în comunitatea evreiască din Londra, pe atât de iritantă a fost evoluția sau chiar intervențiile lui Ronit, ca personaj. Inițial, mi-a venit greu să mă explic: ce anume din personajul ăsta mă îndepărta de carte, mă scotea din poveste? Căci ea, Ronit, pare să fie în mijlocul ideii de „Nesupunere”. Lovind idei de ideile altora, la clubul de carte al Editurii Storia Books, parcă mi s-au clarificat (și) nemulțumirile. Cartea, pe alocuri, transmite o dorință de a impresiona – a lui Ronit, prin atitudinea de copil răzgâiat, veșnic în centrul atenției, dar mai grav – pentru mine, a autoarei – prin deciziile de stil și abordare pe care le-a făcut pe parcursul cărții. 

Senzația că triunghiul ăsta amoros sau de prietenie, între Ronit, Esti și Dovid, cu toate mini-dramele sociale și personale asociate, e pus aici ca artificiu literar, să-mi mențină vie curiozitatea mie, cititorului, să mă șocheze, să mă facă să dau paginile cu emoție, ca și cum aș aștepta următorul episod din ceva telenovelă… a fost dezamăgitoare. Eu, cititorul, nu ar trebui să simt că mă ademenești ca să dau pagina. Ar trebui să fiu pur și simplu acolo în poveste. 

Nu erau necesare atâtea răsturnări de situație și atâta focus pe ce se întâmplă. Știu că am tendința să judec mai aspru o carte cu mult potențial (pe care-l simt irosit) decât o carte care, mai simplu, nu mi-a plăcut și gata. Însă „Nesupunere” ar fi putut fi una dintre cărțile care nu doar stârnesc curiozitatea inițial și au priză la public, ci își păstrează integritatea și esența, nu se diluează în drame și telenovele inutile. 

Există atât de multe luciri de frumos și esență pe parcursul cărții, atâtea invitații la analiză și introspecție, atâtea imagini inedit conturate ale naturii umane – fie ea nesupusă, fie tăcută, revoltată sau ordonată și calmă. Mi-au plăcut. Mi-a plăcut cât de fragil e prezentată această nevoie pentru ordinea lucrurilor, cât de mult sens și liniște ne poate ea oferi. Mi-ar fi plăcut să nu se piardă printre drame și răsturnări de situație oarecum forțate. 

Mi-a plăcut enorm cum e prezentat Șabatul*, vi-l citesc sau pun o poză cu pagina. Căci Șabatul,  dincolo de ce ai voie sau nu să faci, dincolo de toate acele interdicții ciudățele la care am ridicat mereu câte-o sprânceană, are un sens cu adevărat profund – pe care, recunosc, nu l-am luat până acum în calcul. A nu se înțelege că mi se pare acum revelatoare interdicția (la creștini) de a spăla haine duminica. Luată ad litteram, neînsoțită de conștientizarea în profunzime a gestului, o găsesc în continuare fără noimă. 

Dacă „Nesupunere” are vreun merit, paradoxal, acesta este: m-a făcut să apreciez ordinea lucrurilor, să apreciez beneficiile unei vieți așezate, să-i înțeleg mai bine pe cei care preferă o astfel de viață în locul uneia răzvrătite și nesupuse, să fiu mai îngăduitoare cu aparenta lipsă de logică a ritualurilor și ceremoniilor religioase. Nu știu dacă aceasta a fost intenția autoarei sau, în cazul meu, i-a ieșit… pe invers (pun intended). 

Legături spre alte lumi: 

✅ „Nesupunere” se găsește la editura Storia Books, fiind tradusă de Alina Marc-Ciulacu.
✅ Melodia de pe fundal se numește „Rouă” și este creația lui Tarfin.
✅ Fotografiile sunt realizate de mine și le găsiți rătăcite pe-aici pe Instagram @colorblissu.

Cărți & Luluri: holeră, năpastă și ferma animalelor

N-aș putea promite că într-o zi voi deveni om serios și că voi scrie despre cărți cum s-ar cuveni. Mă rezum la câteva idei de-a valma, fără prea multe filtre și fără concluzii relevante din punct de vedere literar. Mi-aș dori în schimb să îmi mai notez unele idei în timp real. Dar încă n-am stăpânit arta scrisului în mișcare și adevărul este că nici sufletul nu mi-e suficient de boem încât să-mi scot carnețelul oricând-oriunde și să-mi las ideile să zburde. Aș vrea eu. 

Dragostea în vremea holerei – Gabriel Garcia Marquez

Romanul este prezentat ca fiind „una dintre cele mai frumoase și mai tragice povești de dragoste din literatura universală” și încerc să fac abstracție de această perspectivă. Dar nu pot. De Marquez m-am îndrăgostit într-Un veac de singurătate, însă pare c-a fost doar o aventură de-o noapte, cât m-a ținut atunci lectura. Am regăsit și aici măiestria cu care Marquez își capturează cititorii (da, ca pe o pradă), forța poveștii și a personajelor. Pot să intuiesc ce fel de corzi sensibile vibrează în oameni când citesc acest roman. Doar că mă deranjează romantizarea obsesiei față de o altă persoană și echivalarea unei relații toxice cu „iubirea care învinge barierele timpului”.

Prea ne aberăm noi, oamenii, câteodată… Cu iubiri neîmplinite care durează 50 de ani și idealuri de noblețe sufletească concretizată în fapte contradictorii. Cu „Un veac de singurătate”, Marquez are meritul de-a fi făcut poveștile de dragoste atât de scârboase și sub nici o formă acceptabile din punct de vedere moral, social și cultural, încât nu prea ne-a trecut prin cap să le romantizăm și să le idealizăm, iar atenția a fost îndreptată către acele idei și întrebări care dau profunzime romanului. În „Dragostea în vremea holerei”, simt că l-am pierdut printre toate născocirile astea vizavi de cum e dragostea, în care nu mă pot regăsi și pe care, de altfel, recunosc, le desconsider. Altfel, am auzit că e o carte de căpătâi pentru mulți, așa că. 🙂 

Năpasta – I.L. Caragiale 

A durat o vreme până să ajung și la „Năpasta”. Dramă, ne-dramă, Caragiale avea darul de a surprinde absurditatea cotidianului și ițele întortocheate pe care oamenii și le țes singuri.

Din „Năpasta” mi-au rămas câteva idei: cum că oamenii, chiar și cei „simpli”, cum ne place nouă să ne gândim la țăranii de altădată, sunt complicați și complecși sau cum că suferința și obstacolele îi pot nărui pe unii și-i pot întări pe alții. Anca se căsătorește cu cel pe care-l bănuie a fi criminalul primului ei soț. Și stă în noua căsnicie ani buni, cu determinare, în încercarea de a(-și) dovedi că Dragomir este, într-adevăr, criminalul.

Dacă ar fi să faci un rezumat, „Năpasta” sună a telenovelă țărănească. Dar psihicul personajelor îl simți a fi autentic, iar motivele lor sunt puternice și bine ancorate în contextul social și în drama lor personală. Am descoperit un alt Caragiale și mă bucur că am citit „Năpasta”, fie și acum, când poate clasicii noștri nu mai reprezintă o curiozitate. 

Ferma animalelor – George Orwell 

După „1984”, acest micuț roman, distopic și el, a părut o lectură ușoară. Încă din primele pagini ai senzația că citești o fabulă. De altfel, titlul original al cărții a fost Ferma Animalelor: O fabulă. O critică a revoluției bolșevice, printre rânduri, îmbrăcată în piele de animale. Să-i faci porci pe politicieni nu-i vreo invenție metaforică, e doar o exprimare mai directă a lui Orwell :))

Lupta pentru putere și ascensiunea politică a lui Stalin sunt ilustrate aici (și) prin explorarea vidului de putere. Când „inamicul” comun este înlăturat (ființa umană în fabula noastră), pe fondul acestui spațiu rămas gol, fie se dezlănțuie o nouă luptă pentru putere care va dezechilibra colectivul, fie acest spațiu este umplut de o nouă forță politică (sau de un nou opresor, Stalin în realitatea istorică). 

„Toate animalele sunt egale, numai că unele animale sunt mai egale decât altele.” – rezumă perfect mecanismele unei societăți în care un grup privilegiat șterge pe jos cu ideea de egalitate, răsturnând după bunul plac semnificațiile unor concepte și idealuri îmbrățișate de restul animalelor, murdărindu-le în proces și golindu-le de semnificație. Am senzația că atât timp cât vor exista politicieni avizi de putere, „Ferma animalelor” va rămâne un roman relevant.


Photo by Shraddha Agrawal on Unsplash

Cărți & Luluri: Puterea de Naomi Alderman

puterea naomi alderman

E ciudat să citești despre o „lume inversată” și să-ți dai seama – destul de repejor – că citești fix despre lumea în care trăim. Ideea că poate nu genul în sine – masculin ori feminin, ci separarea, distanțarea și setea pentru putere sunt cele care generează violență și discriminare mi s-a părut curajoasă acum, într-o societate în care feminismul e tot mai prost înțeles, ba de unii, ba de altele.

„Puterea” e distopie ca la carte și ne propune un exercițiu de imaginație: cum ar fi dacă într-o bună zi femeile ar căpăta un avantaj biologic, o putere „electrizantă”, care le-ar permite dominația fizică, implicit socială asupra bărbaților? Iar răspunsul autoarei e brutal: lumea ar fi cam cum este (sau era până) acum, doar cu rolurile inversate. Strict din această perspectivă, ai senzația că citești o carte bine încadrată în curentul feminist: citind unele secvențe din roman te șochează violența interacțiunilor umane. Fiind inițiate de femei, unele acte par de-o cruzime ireală, în timp ce aceleași acte, în lumea reală, făcute de bărbați, nu prea ne (mai) miră. Timpul normalizează orice. Totuși, „Puterea” nu-i un roman feminist, din punctul meu de vedere. Și cred că acesta e meritul autoarei. Imaginând această lume în care rolurile se inversează, a reușit să tragă un semnal de alarmă. Frustrările unei vieți trăite în inferioritate pot duce adesea la săvârșirea altor abuzuri. Având „puterea”, femeile ajung la rândul lor tiranice, violente, insensibile la suferințele celuilalt gen. Cu alte cuvinte, nu-i vorba de gen, ci de putere și de cum alegem să o gestionăm. Titlul e cât se poate de clar 🙂 

Mi-a rămas încă vie în minte dezbaterea de la clubul de lectură al editurii Storia Books și încă nu știu cui aș „recomanda cu încredere” cartea. Poate oamenilor echilibrați și cumpătați (?). Nu știu. Doamna Rodica avea dreptate când spunea că impactul cărții poate varia foarte mult și mesajul poate fi interpretat în numeroase feluri. Anumite persoane, adeptele unui feminism mai pătimaș, să zicem, ar putea simți răsturnarea aceasta de situație ca pe ceva dezirabil, o mult așteptată „răzbunare”, în timp ce anumite persoane, unii mai speriați, care se simt amenințați de emanciparea femeii, ar percepe întâmplările din roman ca pe-o confirmare a propriilor temeri sau prejudecăți. 

Totuși, întrebările pe care le ridică și conversațiile pe care le poate genera mi se par suficient de  importante încât să… nu-mi chiar pese de extremele astea. Fiecare e responsabil de ce pricepe sau alege să priceapă. Sunt discuții pe care oricum trebuie să le avem ca societate și cartea e valoroasă din acest punct de vedere. 

Altfel, asemănarea cu mai faimosul roman „Povestea slujitoarei” de Margaret Atwood – în tonul scriiturii, în atmosfera și cadrul distopic, chiar și în detașarea și răceala narațiunii în raport cu personajele… nu sunt neapărat pe gustul meu; nu-mi displac – dar cum spuneam, cred că altul e meritul autoarei Naomi Alderman, dincolo de faptul că a fost influențată și îndrumată de Margaret Atwood. Aș îndrăzni chiar să afirm că am trecut cu vederea bucăți din „Puterea” care nu-mi sunau deloc bine din punct de vedere literar (romanul se simte slăbuț scris pe alocuri) tocmai pentru că ideile și tabloul de ansamblu mi se par relevante, iar mesajul e… puternic. 🙂 


Dincolo de lulurile mele, poate ar fi util să rămână pe-aici și câteva informații punctuale:

Titlu: Puterea / The Power
Autoare: Naomi Alderman
Traducătoare: Miruna Voiculescu
Recomandată: +18 ani

Prezentare (via Storia Books):

În Puterea, lumea e un loc familiar: băiatul nigerian bogat care lenevește pe marginea piscinei părinților; copilul aflat în plasament, ai cărui părinți adoptivi își ascund adevărata fire în spatele religiei; politicianul american ambițios; fata dură de pe străzile Londrei, care provine dintr-o familie atipică.

Din senin apare însă o forță nouă, vitală, care se răspândește cu viteză și care face ca destinele personajelor să se împletească cu consecințe devastatoare. Adolescentele își descoperă o putere fizică uriașă – pot provoca o durere atroce și chiar moartea. Astfel, printr-o mică întorsătură a naturii, lumea este repornită de la zero.

Cărți și Luluri: Furia Oarbă de Marian Coman (Haiganu, #2)

furia oarba de marian coman

Când mă gândesc la Zeul Osândit și la lumea pe care Marian Coman a reușit să o clădească odată cu personajul acesta care s-a ivit subit în literatura română, mă învăluie o senzație confuză; ca o combinație de curiozitate, înfiorare, fascinație și teamă. Așa cum te simțeai când erai mic și ascultai povești de groază spuse de oameni dragi, în jurul focului. Un sentiment plăcut de familiaritate, așadar, tulburat de cele mai arhaice angoase. 

Prin stilul dark fantasy (știut la noi – sau neștiut, na – ca fantezie întunecată), cum e și seria Haiganu, am pășit mereu cu un dram de precauție și scepticism. Iar în ceea ce privește literatura română, oricum simt că abia acum s-au desferecat lăzile cu aur. Adică… aveam basmele, care așteptau de atâta vreme să fie asumate și duse la următorul nivel. Direcția nu e musai să fie una „întunecată”, însă adevărul e că miturile și folclorul nostru au tot soiul de elemente tulburătoare care pot fi explorate astfel. Despre „Fluviul Șoaptelor” – primul roman din serie, am scris deja pe-aici, poate mai la subiect. 🙂 

În „Furia Oarbă” explorăm firul narativ și descoperim noi dimensiuni ale personajelor, ne adâncim în întunecimea unora și tânjim după un strop de speranță pentru altele. Pe Haiganu l-am simțit oarecum mai distant, dar consecvent ca personaj. Are sens, adică. 

Celor care nu sunteți deloc familiarizați cu Haiganu, vă spun doar că la origini personajul îl are pe vechiul „Ochilă” din povestea lui Harap-Alb, aceasta fiind cam singura asociere sau asemănare pe care o voi arăta cu degetul, pentru a nu vă strica experiența vreunei lecturi viitoare. Toate astea se petrec cu mult înainte ca cei doi să se întâlnească, iar lumea de peste mări și țări este enormă, plină de creaturi odioase, magi puternici, zei înstrăinați, ființe magice și muritori de rând despre care basmele noastre, dincolo de erou și drumul său inițiatic, nu ne dezvăluie niciodată prea multe. E o întreagă mitologie imaginară în cele două volume, cu rădăcini în folclorul traco-dac-român, și abia aștept să apară și „Tristețea Zeilor” – volum care va aduce însă și finalul trilogiei. 

Cu „Furia Oarbă” am gustat puțin din tărâmul Celor Mari (cred că episoadele de-aici mi-au stârnit cel mai mult curiozitatea), am trecut dincolo de marea cea mare, m-am scufundat în temnițele din Xantipor, am zburat cu grifonii (inedită și una dintre însușirile lor), i-am urmărit pe Moroianu și Dekibalos, și de această dată, cu o fascinație împotriva voinței mele…

Apoi mai e și Cerbul. O altă punte de legătură cu basmul știut de toată lumea, însă de o cu totul altă profunzime. Te sfâșie bucata asta de poveste, poate pentru că simți că-i cunoști deja viitorul…

E greu; e foarte greu să scrii ceva original când personajele ți-s ancorate în ceva știut de toată lumea » în basme și în mitologie, în cazul de față. Cred că (și) aici e marea reușită a lui Marian Coman. Era ușor de stagnat în acea zonă a basmului care ne este familiară, era poate mai confortabil inclusiv pentru cititori. Marian Coman a făcut însă saltul; și-a creat propria lume, păstrând doar acele câteva ițe, aproape invizibile, între noi și acea fărâmă de familiaritate în care ne găsim confortul – fie că e un personaj, fie că un spațiu geografic care ne amintește de ceva. 

Un roman straniu, care te lasă cu un nod în gât și-o așteptare. 

Știu că nu toată lumea gustă genul fantasy, însă Haiganu este o experiență inedită și recomand cu drag o scurtă incursiune pe meleagurile pe care au colindat vechii zei (fie ei și Osândiți). 

Pe pământ suntem strălucitori o clipă – Ocean Vuong

„Când se termină un război? Când pot pronunța numele tău și să însemne doar numele tău, și nu ce ai lăsat în urmă?”

Reiau paginile pe care am subliniat cu un creion subțire, întâi nesigur, abia vizibil, apoi în linii apăsate, acompaniate de steluțe și cuvinte-cheie precum „îmi pare rău”, „monstru”, „bizonii și fluturii monarh”, „culorile dor”. Reiau și retrăiesc momentele înșirate de Little Dog în aceste scrisori atipice, adresate unei mame care nu știe să citească. 

Nu îmi plac dramele de familie. Poate pentru că suntem cei care am crescut să ni le conștientizăm. Părinții și bunicii noștri au avut drame în viață. Prin urmare, noi le-am avut în familie. Evit în mod activ cărțile care explorează această temă, dintr-un soi de suprasaturație. Și poate pentru că prea rar am găsit printre rânduri acea împăcare a sufletului pe care o caut – o împăcare cu propria-ți persoană și cu trecutul tău, cu ei și cu trecutul lor. 

Am fost cucerită încă din primele 2-3 pagini. Sunt acele momente, încărcate de nostalgie și melancolie, amintite exact așa cum orice copil își trăiește clipele, când lucrurile pur și simplu se  întâmplă, fără a fi încărcate de resentimente, de frustrări. Ocean Vuong este un virtuoz al memoriei. Sunt acele momente, fragmentate și retrăite ca prin vis, a căror amintire se declanșează dintr-o altă amintire. Uneori, nu par a fi conectate. Dar momentele mi se așează în suflet. Și mai dau o pagină. 

„Îți scriu pentru a ajunge la tine – chiar dacă fiecare cuvânt pe care îl pun pe foaie mă duce cu un cuvânt mai departe de unde ești. Îți scriu pentru a mă întoarce în timp…”

Războiul din Vietnam mi-e o filă străină din cartea istoriei. Filmele hollywood-iene, îmbâcsite de patriotism ieftin și superficialitate, mi-au zugrăvit o imagine vagă și searbădă a Vietnamului. În sus și-n jos cu un subiect, până nu mai realizezi că nu știi, de fapt, nimic. Am cunoscut Vietnamul prin ochii de copil ai lui Little Dog, prin poveștile dure, atât de vii însă, zise de Lan, prin trecutul unei mame pe care nu am ajuns să o cunosc întru totul, rămânând o străină pentru fiul său. În vietnameză, același cuvânt care exprimă dorul, exprimă și aducerea aminte. A-ți fi dor înseamnă a-ți aminti. Uneori mai mult îți aduci aminte, decât ți-e dor. Alteori invers. 

Poveștile pe care Lan i le spune lui Little Dog nu sunt cele mai potrivite povești pe care o bunică i le-ar putea spune nepotului ei. Sunt povești de viață, însă. O viață reală, pierdută în negura timpului, dincolo de granița unei Americi care nu i-a îmbrățișat niciodată ca fiind de-ai ei, dincolo de acel „îmi pare rău” cu care imigranții își plătesc zi de zi, zeci de ani, șederea și strădania împlinirii unui vis american ce-i doar atât, un vis, o iluzie. Poveștile îi aduc pe cei doi mai aproape. Little Dog îndepărta albul uitării de pe capul lui Lan, cu fiecare fir de păr alb smuls, iar Lan îl răsplătea în singurul mod știut de ea: „Munca îmi era plătită în povești.”

„Unii susțin că istoria urmează o spirală, nu o linie, cum am ajuns să ne așteptăm noi. Călătorim prin timp urmând o traiectorie circulară, îndepărtându-ne tot mai mult de un epicentru doar pentru a reveni, cu un cerc mai încolo. Prin poveștile ei, și Lan călătorea în spirală.”

Cândva, spre finalul cărții, Little Dog e întrebat dacă doar marile distrugeri duc la mari opere de artă. „Dar de ce limbajul creativității nu poate fi cel al regenerării?”, întreabă el… Și, cumva, așa am simțit cartea aceasta. „Pe pământ suntem strălucitori o clipă” a fost, așa cum l-am asimilat eu, un roman despre forța regeneratoare a poveștilor pe care ni le spunem și respunem, nouă înșine și altora. Un demers de a-l înțelege pe celălalt, de a spune ce nu-i poți spune, de a te apropia sufletește de un trecut ce nu-ți aparține dar care e parte din tine, transmis dintr-o generație în alta. 

„Dacă avem noroc, ceva se transmite, un alt alfabet înscris în sânge, tendon și neuron; strămoșii își încarcă neamul cu nevoia de a zbura spre sud, de a se întoarce în locul din poveste căruia nimeni nu ar fi trebuit să-i supraviețuiască.”

Acum când reiau paginile și cuvintele care mi s-au întipărit prin minte, văd și poezia din fraze. Am avut rețineri în a-l citi, căci Ocean Vuong e poet (iar eu și poeziile…). Poezia din fraze stă în culori: în movul florilor și al picioarelor învăluite treptat în moarte, în albul laptelui, al firelor de păr și al uitării, în rozul bicicletei și al momentului când înveți că o culoare poate să doară, în portocaliul aripilor de fluturi. Poezia frazelor nu e voit profundă, nu e dulceagă, nu impune un ritm și o rimă. E doar observație. Iar contrastul cu partea de mijloc a cărții, ce abundă în exprimări mai vulgare, în droguri, explorări sexuale și o duritate în limbaj și emoții, nu te lasă să te scalzi în visare. 

Mi-a fost mai greu să mă acomodez amintirilor sale cu Trevor. Erau prea din două lumi diferite – povestea familiei vietnameze și povestea lui Trevor. Însă aceste lumi se izbesc, își caută ecoul și sensul una în cealaltă. Ambele lumi sunt străine și respinse de lumea „reală”, cea a visului american, rămas inaccesibil copilului imigrant, tânărului gay, bătrânilor ce nu-și pot revizita trecutul decât repovestindu-l următoarelor generații – pentru că „Fiecare plecare, așadar, este definitivă. Numai copiii lor se întorc; numai viitorul revizitează trecutul.”

Mă bucur mult că am descoperit cartea. Potolindu-mi dorul de Clubul de Carte Cluj, am ieșit din zona de confort literar. „Pe pământ suntem strălucitori o clipă” a fost cartea propusă înspre dezbatere online la primul club de carte al editurii Storia Books, dedicat proaspetei serii „Storia Plus”. Nu cred că mi s-ar fi intersectat, altfel, căile cu Ocean Vuong.

Ocean Vuong mi-a furat și câteva lacrimi, când am ajuns la rândurile de mai jos. Înainte de-a mă despărți cu totul de carte, apăs butonul de play pe un podcast » Jules recomandă #2. Mă declar, apoi, împăcată. 

„Știu că tu crezi în reîncarnare. Eu nu știu dacă cred, dar sper că există. Pentru că așa poate te vei întoarce aici în tura următoare. Poate vei fi o fată și poate te va chema tot Rose și vei avea o cameră plină cu cărți și părinți care îți vor citi povești la culcare într-o țară neatinsă de război. Poate că atunci, în viața aceea și în viitorul acesta, vei găsi această carte și vei ști ce ni s-a întâmplat. Și-ți vei aminti de mine. Poate.”

Golem

petka_w golem meyrink

,,Se presupune că povestea îşi are originea în secolul al şaisprezecelea. Un rabin, respectând instrucţiunile aflate într-un volum pierdut al Cabalei, ar fi creat un om artificial, aşa-numitul Golem…”

[Ciornă veche. Foarte veche. Să tot aibă vreo 6-7 ani.]

Gustav Meyrink a fost însoţitorul meu în drum spre servici, în cele două săptămâni de lectură matinală. Sau, mai degrabă, Golem mi-a tulburat jumătăţile de oră petrecute la geamul unui autobuz.

Cartea şi-a ocupat locul ei în bibliotecă vreo doi ani de zile, înainte de-a mă deranja să îi răsfoiesc paginile. Poate pentru că, atunci când am primit-o în dar, aş fi preferat să o pasez mai departe. Unele cărţi impresionează prin stilul literar, altele prin poveştile uimitoare pe care le ţes în jurul tău, altele prin disecarea sufletului cuiva, al unui personaj în care tu te regăseşti uneori mai mult decât ar trebui.

Altele, cum e şi Golem, nu îţi relevă mari mistere ale lumii şi nici nu îţi tresaltă intelectul sau sufletul atunci când reiei lectura, ci, chiar dimpotrivă, tonul lor şi haosul ascuns dincolo de înşiruirea de cuvinte te irită. Pe ici, pe colo, curiozitatea ţi-e aţâţată, dar nu şi hrănită.

,,Însă n-a devenit niciodată o fiinţă umană adevărată, continuă Zwakh. Ducea o existenţă doar pe jumătate conştientă, aproape vegetală, iar asta numai în timpul zilei, aşa merge vorba, graţie unui petic de hârtie cu o formulă magică plasată în spatele dinţilor, atrăgând în acest fel energia stelară a Cosmosului. Şi când într-una din seri, înainte de rugăciune, rabinul a uitat să scoată inscripţia din gura Golemului, acesta a pornit ca turbat prin oraş, distrugând tot ce-i ieşea în drum.”

Ţi-e indiferent ce se întâmplă cu herr Pernath, nu îl înţelegi prea bine şi dacă citeşti cartea pe autobuz, aşa ca mine, e posibil să îţi scape unele detalii. Dar simţi că trebuie să citeşti tot, ori Golemul ghetto-ului evreiesc te va bântui şi pe tine, aşa cum subtil le bântuie şi pe personajele create de Meyrink.

„În mare, la fiecare treizeci şi trei de ani se întâmplă ceva pe aceste străzi, ceva care nu e neapărat senzaţional, dar creează o senzaţie de oroare pentru care nu există nici o justificare sau explicaţie satisfăcătoare: în aceste perioade un ins complet necunoscut, cu faţa smeadă şi pielea gălbuie, cu trăsături mongoloide, îmbrăcat în haine vechi, demodate, cu alură obişnuită, dar cu un mers ciudat de împiedicat, gata să cadă în nas în orice moment, e văzut în ghetou venind dinspre Altschulgasse, până când… silueta dispare subit. De regulă, dispare la colţ de stradă.”

Golemul este o creatură mistică ce a rămas în subconştientul colectiv ale evreilor din Praga şi pare să revină la viaţă la un anumit interval de timp. Fricile, obsesiile și frustrările acestor oameni captivi parcă într-o buclă a timpului, neatinşi de evenimentele exterioare acestui spaţiu sufocant, toate se învârt într-un cadru psihotic. Cartea e o oază de simboluri esoterice, de cuvinte-cheie şi semnificaţii mai mult sau mai puţin ascunse. Necesită extra-documentare (= căutare pe internet) dacă nu eşti cunoscător, chiar şi superficial, al unor concepte precum Kabbala sau Cartea lui Ibbur sau al semnificaţiilor cărţilor de Tarot.

E un joc existenţial al sacrului, plasat într-o lume decadentă şi delirantă. Iar experienţa onirică îi deschide naratorului calea înspre această lume, căci, în vis, conştiinţa se va plia pe amintirile şi viaţa lui Pernath. Astfel două fiinţe diferite, din epoci diferite, vor fuziona. Dar în ce scop? Eu vreau să cred că pentru cunoaştere şi pentru memorie. Aşa cum Hillel îi explica lui Pernath, fiecare suflet şi-a ales deja Calea Vieţii sau a Morţii, ne supunem ei, iar liberul nostru arbitru îi este subordonat. Însă e important să ne trezim, să ne descoperim calea, să ieşim din starea vegetală în care ne ducem existenţa.

Golem. O carte foarte apreciată de unii, neînţeleasă de alţii. Pentru mine, o transă binevenită, iritabilă pe alocuri, calmantă şi sufocantă în acelaşi timp. Să o recomand? Să nu? Nu contează. Decideţi singuri. Pentru mine, cartea a reușit să oprească timpul în loc, deşi corpul mi-era aflat în deplasare. M-a bântuit subtil şi pasiv, mi-a indus senzaţii haotice, doar pentru a-mi oferi apoi pagini de amorţeală a conştiinţei. M-a blocat într-un spaţiu neplăcut de închis şi m-a determinat să îi parcurg fiecare filă, ignorându-mi micile ieşiri claustrofobice. E un merit al autorului şi al Golemului său, un om de lut care scormoneşte adânc în umanul din tine.

,,Presupune că cel care a venit la tine şi pe care îl numeşti Golem semnifică trezirea celor morţi prin viaţa ta spirituală cea mai secretă. Fiecare lucru de pe pământ nu e decât simbolul etern înveşmântat în colb.”

foto: @petka_w

10 cărți de citit când e sfârșitul lumii* (și poate speri la chestii faine)

*traducere forțată și adaptată 🙂

Am primit o provocare zilele trecute, de la ianca, să îmi fac propriul „top 10 books to read while living the end of the world and hoping for the best”. Cărțile se văd (relativ) și din poză, dar e mai degrabă vorba de autorii lor și de ideile pe care le explorează. Am ales cărțile împreună cu Tarfin Æé – avem oricum preferințe în comun (SF) și biblioteca lui la îndemână

Una dintre „cărți” este, de fapt, caietul meu de desene și mâzgăleli. Cealaltă te face să tânjești la 1001 de chitare la care să cânți. Cred că în momente critice, e bine să ne retrezim și spiritul creator și creativ (poate va fi nevoie de el).

Nu sunt cele mai optimiste cărți, nu în sensul clasic. Cred că speranța pentru viitor poți să o ai, într-un mod autentic, realist și senin, când reușești să înțelegi și să accepți umanitatea, cu bune și cu rele, dar și când îți faci o idee despre locul ei în univers.

„Sfâșierea cerului” e despre cum ar fi lumea dacă visele (dar și visurile) noastre despre o lume mai bună ar deveni realitate. Dacă aș fi avut cartea, aș fi pus însă întâi „The Dispossessed” de la Ursula K. Le Guin.

Kurt Vonnegut aprofundează absurditatea războiului, liberul arbitru și sensul vieții unui om, în cele din urmă. Cărțile nu îți induc senzația de „hoping for the best”, cât o acceptare și o căldură în suflet pentru omuleții ăștia care suntem, chinuiți și cu tot soiul de idei absurde prin cap.

Philip K. Dick, în „Visează androizii oi electrice?” dar și în restul operelor sale reia obsesiv problema identității – ce te face să fii om? ce te face să fii tu, cel real? – dar și problema realității (este ea reală sau doar o iluzie, o fațadă?)

» Asimov și Clarke te pot pregăti pentru altfel de lumi, cât se poate de plauzibile. Când o lume se termină, o alta îi ia locul.

Și poate n-ar fi rău să ne reîntoarcem puțin, fără panică, ci cu entuziasm, la a interacționa cu lumea din care facem parte. Poate învățăm una-alta despre ciuperci, copaci și plante diverse care viețuiesc alături de noi pe-aici, prin acest colț de univers

P.S. Unul dintre motivele pentru care mă scufund în literatură e multitudinea de universuri și lumi care îmi devin accesibile. Toate acele variante posibile și (im)probabile ale lumii în care trăim, construite meticulos în cărțile pe care le citim, sunt invitații la exerciții de imaginație: ce s-ar întâmpla dacă lumea, așa cum o știm, n-ar mai fi? Dacă ar fi altfel, cum ar fi? Ce anume ne definește ca oameni, ce păstrăm cu noi când totul se prăbușește sau când totul se schimbă? Literatura științifico-fantastică explorează toate aceste întrebări, de aici și alegerile de față…

P.P.S. Dacă ai citit până aici, îți pasez provocarea

The Edible Woman nu e tocmai „o femeie obișnuită” | Margaret Atwood

Cartea zăcea în bibliotecă și treceau anii peste ea. De ce-aș fi vrut să citesc un întreg roman despre o femeie obișnuită? Știu că n-ar trebui să judeci cărțile după copertă, titlu, premii câștigate și vânzări (!), la fel cum n-ar trebui să judeci oamenii după haine, nume, adresă de e-mail și ce-și pun în farfurie. Dar o faci. 

Așa că am trecut întâi prin „Oryx & Crake” și „Povestea slujitoarei”. Apoi mi-am amintit că femeia obișnuită din biblioteca mea este, de asemenea, o creație Margaret Atwood. Într-o altă variantă, titlul cărții a fost tradus și la noi ca „Femeia comestibilă”. A fost publicată în 1969, dar scrisă prin 1965, iar autoarea o consideră a se alinia unui „protofeminism” (nu feminism). Am făcut involuntar comparația cu „Povestea slujitoarei”, încercând să găsesc elementele comune, ideile care au conturat, după vreo două decenii, mult mai faimosul său roman. 

Temele sunt acolo. Stilul și limbajul sunt destul de diferite. „Femeia comestibilă” vorbește despre pierderea și căutarea identității, despre canibalism emoțional, consumerism, așteptările și stereotipurile de gen, relații convenționale și contextuale între femei și bărbați. Însă o face pe un ton ce aduce a comedie și satiră, un ton digerabil pentru tine ca cititor. 

Situația nu e deloc digerabilă însă pentru Marian, femeia care încearcă să fie normală, să fie o femeie „rezonabilă”. Are un loc de muncă normal, se logodește cu un tip potrivit și aparent ideal (și plicticos), îl lasă să ia decizii privind viitoarea lor căsnicie. Doar că își dă seama rapid că nu poate digera toată situația. Își pierde pofta de mâncare, apetitul. Nu mai poate mânca: întâi carnea, apoi ouăle, apoi prăjiturile (parcă). Apoi nimic. 

Am citit cartea printr-un filtru al contextului social și istoric, căci a fost scrisă într-o perioadă în care era scandalos, ca femeie, să nu-ți lași jobul dacă te-ai căsătorit, de exemplu. Era de neconceput să ai un copil înainte de-a te fi căsătorit. Poate nu înțelegem pe deplin așadar cât de nonconformiste erau sugestiile indirecte ale autoarei la momentul publicării acestui roman. În schimb, femeile sunt în continuare „ambalate pentru consum” – poate unul mai degrabă sexual, decât emoțional și social. Iar presiunea de a te alinia așteptărilor și normelor sociale există în continuare, cel puțin la noi în țară, cel puțin în cazul generației noastre: încă ar trebui să urmăm tiparul școală-facultate-căsnicie-casă-copii-mașină-nepoți. Și carieră, acum, desigur. Să fii femeie și mamă cu o carieră de succes. 

Așa că, într-un fel, „Femeia comestibilă” a rămas o carte de actualitate. 

p.s. „Oryx și Crake” rămâne preferata mea din rândul cărților scrise de Margaret Atwood (preferință oarecum irelevantă, căci am citit prea puține).

Siddhartha – Hermann Hesse

Siddhartha a fost întâia mea întâlnire cu Hesse, după o nereușită încercare de-a citi Jocul cu mărgele de sticlă – carte la care urma să revin și care mi-e acum tare dragă. 

Personajul nostru, Siddhartha, fiu de brahman, crescut în puf și cu toate învățăturile la îndemână, este nemulțumit. Simte că stagnează; își începe, așadar, drumul inițiatic. Pleacă de-acasă și vagabondează o perioadă, doar pentru a ajunge la concluzia că simpla renunțare la bunurile materiale nu este suficientă, nu te aduce mai aproape de iluminare. 

“Knowledge can be communicated, but not wisdom. One can find it, live it, do wonders through it, but one cannot communicate and teach it.” 

Îl întâlnește pe Buddha, pe acel Buddha, care la vremea respectivă își transmitea învățăturile contemporanilor săi. Ce învață Siddhartha în urma acestei întâlniri este acel moment al cărții care mi s-a întipărit cel mai bine în minte. Oricât de excelente ar fi fost învățăturile lui Buddha, Siddhartha realizează că nimic nu poate înlocui experiența directă, trăirea efectivă. A învăța prin experiență, a învăța trăind – aceasta ar fi calea spre iluminare. Așa că își continuă călătoria. Învață plăcerile carnale și devine un iscusit om de afaceri. Renunță apoi din nou la tot, se retrage pe marginea unui râu…

“Have you also learned that secret from the river; that there is no such thing as time? That the river is everywhere at the same time, at the source and at the mouth, at the waterfall, at the ferry, at the current, in the ocean and in the mountains, everywhere and that the present only exists for it, not the shadow of the past nor the shadow of the future.”

Cartea este de o simplitate pe care nu am mai regăsit-o ulterior la Hesse. Simplitate care, da, înglobează învățături vechi de când lumea, filozofii de viață și idei în jurul cărora umanitatea gravitează de secole întregi. Renunțarea la Ego, Iluminarea, sensul vieții unui om – al acestui om. Similar cursului râului, curge și textul și povestea lui Siddhartha. 

Nu îmi este întru totul clar care mi-e nemulțumirea, așadar. Poate Paolo Coelho (vezi Alchimistul) mi-a alterat capacitatea de-a aprecia scriiturile „simple”. Poate mi s-a părut că preaaa era Siddhartha minunat, apreciat, frumușel și priceput la toate. Prea i se așterneau toate frumos în cale pentru ca el să evolueze. Sigur, povestea e una alegorico-metaforică. Însă, nu știu, mi-ar fi plăcut un Siddhartha mai autentic, nu unul idealizat. Poate drumul acesta inițiatic a fost atât de frecvent utilizat în literatură, cinematografie și alte arte, încât povestea lui Siddhartha mi s-a părut prea… clișeu. Poate dacă aș fi citit-o înaintea altora, mi-ar fi ajuns și mie la suflet, cum se pare că le-a ajuns multora. De altfel, textul curge plăcut, fiecare pagină își are doza proprie de înțelepciuni și adevăruri simple…

“I have had to experience so much stupidity, so many vices, so much error, so much nausea, disillusionment and sorrow, just in order to become a child again and begin anew. I had to experience despair, I had to sink to the greatest mental depths, to thoughts of suicide, in order to experience grace.” 

Pe Hesse l-am cunoscut, însă, mai îndeaproape și, simt eu, mai autentic, în „Jocul cu mărgele de sticlă”. Pe „Siddhartha” nu mi l-am putut apropia, nici metaforic, nici rațional, nici spiritual, cu toate că apreciez ideile ce răzbat din micul roman.

Cărți la pachet, vreo 5: de pe insula cu bestii în splendida cetate…

Se întâmplă să uit de tot ce-i în jurul meu, nu ca formă de evitare sau escapadă, ci ca un soi de rătăcire, ca o scufundare în idei, în mintea altcuiva – o minte reală sau una fictivă. Dar cât de reală e o minte ce-a murit, de exemplu, sau cât de fictivă e una creată (personajul) de o altă minte (autorul) – nu e aceeași minte, adică? Îmi plac personajele bine construite, atât de bine încât se confundă cu tine, cu naratorul, cu autorul, cu vreun prieten, vreun coleg, vreun străin ce trece-n grabă, plin de viață, pe lângă tine pe stradă. La fel cum țin și la idei, la mesaj, la toate semnele de întrebare dintr-o carte, pe care le pot păstra apoi cu mine ani de zile. Sunt singurele care mai răzbat dincolo de uitări, de altfel.

#1 Insula doctorului Moreau – H.G. Wells
Notă Goodreads: 3.72 / Steluțele mele: 5

Să-ți privești umanitatea, cu tot ce-i frumos, dar și cu tot ce-i animalic în ea poate fi înfricoșător. Știu că spre deosebire de „Mașina timpului” sau „Omul invizibil”, cărticica asta a lui Wells e privită cu suspiciune. Scenariul pare a fi de groază și pesimist. Nu știu în ce măsură anticipa Wells la modul conștient progresul științific, cu precădere al geneticii și al medicinei, dar povestea doctorului Moreau este una cât se poate de actuală. Animale „ajutate” să evolueze, joaca de-a Dumnezeu sau de-a Mama Natură, suferința și dificultatea de-a fi uman, sunt doar câteva dintre marile idei cu care jonglează Wells aici. Mi-a ajuns la suflet sfârșitul cărții, ultimele pagini, când m-am surprins gândind cu drag la omul ăsta, H.G. Wells, care înțelegea oamenii atât de bine, cu tot ce-i sfânt și tot ce-i brută în ei, și-i privea cu o caldă bunăvoință.

“My days I devote to reading and experiments in chemistry, and I spend many of the clear nights in the study of astronomy. There is, though I do not know how there is or why there is, a sense of infinite peace and protection in the glittering hosts of heaven. There it must be, I think, in the vast and eternal laws of matter, and not in the daily cares and sins and troubles of men, that whatever is more than animal within us must find its solace and its hope.”

“But there are times when the little cloud spreads, until it obscures the sky. And those times I look around at my fellow men and I am reminded of some likeness of the beast-people, and I feel as though the animal is surging up in them. And I know they are neither wholly animal nor holy man, but an unstable combination of both.

“This is a mood, however, that comes to me now, I thank God, more rarely. I have withdrawn myself from the confusion of cities and multitudes, and spend my days surrounded by wise books,—bright windows in this life of ours, lit by the shining souls of men.”

carti la pachet wells vonnegut atwood peter pan

#2 Onorabila Venețiană – Rosa Ventrella
Notă Goodreads: 3.68 / Steluțele mele: 3

Romanele de inspirație istorică sunt pentru mine cum sunt cărțile young adult pentru adulți. Mai exercită încă într-o doză mică acea fascinație pe care mușchetarii lui Dumas o stârneau, fără a le lua însă foarte în serios. Doi factori importanți m-au făcut să cred că va fi o telenovelă istorică: coperta și faptul că nu mai citisem din adolescență ceva similar. E bine uneori să n-ai așteptări prea mari. Cartea m-a surprins plăcut, căci dincolo de istoria uneia dintre cele mai faimoase și titrate curtezane ale Veneției, creionează parcursul istoric, social și politic al unei Veneții libertine înspre o Veneție paranoică, unde ciuma este explicată ca efect al desfrâului și al vrăjilor, iar Inchiziția își face treaba ca atare. Veronica Franco, căci în jurul vieții ei se învârte romanul, a fost curtezană și poetă în perioada Renașterii târzii. Interesant: prostituția era acceptată în rândul fetelor tinere și chiar al femeilor căsătorite din familiile nobiliare, în timp ce homosexualitatea nu. Au oamenii o istorie fascinantă o valorilor și normelor sociale pe care le îmbrățișează ori ba, în funcție de ce criterii… nu-mi dau seama.

#3 Iliada – Homer
Notă Goodreads: 3.83 / Steluțele mele: 2

Cred că nu s-a prins nimic de mine citind epopeea lui Homer. Sfârșitul războiului troian, Ahile și Hector, lupte, acte de vitejie și eroism, cu Atena, Poseidon, Hefaistos și Hera de partea grecilor și Afrodita, Ares, Apollo și Artemis de partea troienilor, cu intrigi, strategii, mânie și dramă, Iliada este în mod evident (chiar și pentru mine) una dintre cele mai frumoase lucrări literar-istorice de război. Totuși, nu am reușit să mă conectez cu ideile, cu personajele, cu povestea. Să fie din cauza familiarității subiectului? Legendele Olimpului și temele mitologice din literatură nu îmi sunt străine și m-au atras întotdeauna, însă cu Homer nu m-am înțeles și, oricât aș fi de conștientă de valoarea epopeii, n-am ce face. Nu știu dacă îi dau o șansă Odiseei.

#4 2BR02B – Kurt Vonnegut 
Notă Goodreads: 3.94 / Steluțele mele: 4

To be or… naught to be, cam așa s-ar traduce titlul povestirii sci-fi scrise de Vonnegut. Încă nu-mi dau seama ce-i cu autorul acesta, că-mi place deși nu-i chiar pe „stilul” meu. Scrie bine despre război și despre lumi imaginare și idei improbabile. Scrie bine și despre lumi posibile și probabile, cum e scenariul de față. Avem un bărbat căruia urmează să i se nască niște tripleți, într-un viitor în care „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” nu e vreun basm, ci e frumoasa realitate. Doar că, desigur, e nevoie acum de un control al populației foarte eficient. Așa că de fiecare dată când se naște un copil, cineva trebuie să se ofere voluntar să moară. Să facă loc nou-venitului, deci. Iar omul nostru urmează să aibă tripleți și are doar un voluntar în persoana bunicului său. Bun cadru de-a lansa întrebări existențiale, așa-i? 🙂 Să văd cândva și filmul: 2BR02B: To Be or Naught to Be.

#5 Splendida cetate a celor o mie de sori – Khaled Hosseini
Notă Goodreads: 4.34 / Steluțele mele: 4

Incursiunile făcute în Kabul, în lumea afgană, prin splendida cetate a celor o mie de sori ne-au tulburat, au ridicat semne de întrebare, revolte interioare și sentimente de neputință pe alocuri, dar, mai ales, ne-au ajutat să (ne) înțelegem. După o călătorie personală, venise și momentul unui taifas la final de drum. Clubul de Carte, după cum ne-am obișnuit, l-am reunit la Bookstory. Să zicem că am vorbit despre carte ar fi prea puțin sau prea mult spus.
Romanul lui Khaled Hosseini e unul dintre acelea ale căror teme și idei generate transcend paginile cărții aproape întru totul. S-a discutat despre, da, terorism, despre război, despre violență și context socio-economic, despre religie ca pretext sau ca motivație reală în declanșarea unor acte de o cruzime pe care majoritatea dintre noi nu o putem înțelege. Despre comunități, culturi diferite, rolul familiei în societăți arhaice și patriarhale. Despre rolul femeii în astfel de lumi. Poate prea puțin despre prietenie și solidaritate, căci există și ele, iar cele două femei din „Splendida cetatea a celor o mie de sori”, Laila și Mariam au reușit să ne arate că se pot înrădăcina și astfel de simțăminte într-o lume aflată în prăbușire. Despre normalitate, ce-o fi însemnând ea pentru unii, ce-o fi însemnând pentru alții.
Iar dacă e să tragem linie, poate că am reușit să înțelegem mai bine o lume ce pare atât de îndepărtată de noi, să conștientizăm că avem și lucruri în comun (poate nu dintre cele mai fericite), să înțelegem că violența naște violență, indiferent de care parte a graniței te afli…

Cărți la pachet: Vonnegut, H.G. Wells, vreo 24 de minți ale lui Billy, Happy & Co.

Îi admir pe oamenii care au mereu în traistă vreo recomandare la îndemână. Care știu să-ți spună ce-au citit săptămâna trecută, luna trecută, anul trecut. Eu habar n-am. De-asta Goodreads funcționează pentru mine; era destul de greu să actualizez listele clasice scrise pe foi, apoi prin cine-știe ce .doc, prin cine-știe ce dosar din calculator sau de pe Drive sau…

Mi-e mintea haotică și-mi aleargă în tot felul de direcții. Listele ajută, se așterne un strop de ordine și sens (măcar cronologic, dacă nu alt fel). Cum nu reușesc sub nici o formă să-mi notez câteva idei despre fiecare carte pe care o citesc sau pe care o ascult, alternativ, aș putea să le adun teancuri, la pachet și să schițez după cum îmi vine, doar vreo două-trei cuvinte despre fiecare. Să nu uit de steluțe / note. Se dau de la 1 la 5.

#1 Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice (CPSF A #1)
Notă Goodreads: 3.61 / Steluțele mele: am uitat să dau.

#2 Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice (CPSF A #2)
Notă Goodreads: 3.94 / Steluțele mele: 4

#3 Happy: Why More or Less Everything is Absolutely Fine – de Derren Brown
Notă Goodreads: 4.11 / Steluțele mele: 4
Eram pusă pe fapte mari anul trecut prin ianuarie, așa că am scris câteva idei despre Happy:

„Momindu-ne cu fericirea, Derren Brown ne vorbește, în cele din urmă, (și) despre moarte. […] Cartea e o abordare istorică și filozofică a conceptului de fericire. M-a pierdut pe alocuri, însă toate informațiile parcă s-au clădit frumos în cele din urmă. Mult stoicism. Mi-a plăcut ca reacție la toată industria asta a dezvoltării personale și a încurajării optimismului indiferent de ce se întâmplă. Îmi place mai mult de Derren acum. Simt că e nevoie de oameni direcți care să spună verde-n față cât de mult bullshit se promovează în cărțile astea de self-help și în discursurile motivaționale ce își falimentează audiențele. Și cât de superficial sunt tratate ideile. Unele idei vechi de când lumea, atât de profunde în esența lor, însă transformate în niște clișee ieftine din lipsa unui interes real în a le explora semnificațiile.” – restul pe-aici: Happy.

+ trebuie să las și asta aici…

#4 Madame Bovary – Gustave Flaubert
Notă Goodreads: 3.65 / Steluțele mele: 2

„Pentru aspectele sociale și istorice, probabil aș citi altceva, iar pentru personaje și fir narativ, pff. Deci ce-i cu Madame Bovary? Se regăsește lumea în situațiile prezentate în carte, încă suntem în esență o societate inhibată, cu relații maritale sufocante și plicticoase, cu idealuri pe care suntem incapabili să le trăim, cu greșeli pe care nu ne simțim în stare să le reparăm? Știu că răspunsul e undeva între da și nu, însă mă întristează cumva faptul că romanul lui Flaubert încă este carte de căpătâi (repet, nu pentru că ar fi o carte proastă, ci pentru ideile pe care le conține în sine).” – și alte bla bla-uri > Madame Bovary și arta de-a fi pe lângă.

#5 Sirenele de pe Titan – Kurt Vonnegut
Notă Goodreads: 4.11 / Steluțele mele: 4 …. și m-am răzgândit: să fie 5!

Privind retrospectiv, Sirenele de pe Titan este una dintre preferatele mele. De altfel, cred că am pățit cu Vonnegut cam ce-am pățit cu Wells. Mi s-au strecurat pe nesimțite prin suflet. Convinsă fiind că citeam ceva plicticos, m-am trezit îndrăgindu-i pentru căldura și modul în care iubesc ei oamenii, chiar dacă-i critică, chiar dacă sunt triști. Mă rog, nu-i cazul Sirenelor, care e oricum, numai plicticoasă nu.

„Pe cât de absurdă și inedită e povestea sirenelor de pe Titan, pe atât de simplă e concluzia. Să iubești ce-i de iubit în jurul tău.” –> mai multe idei pe-aici: Sirenele de pe Titan & chrono-synclastic infundibulum, K. Vonnegut.

#6 Twenty Thousand Leagues Under the Sea – Jules Verne
Notă Goodreads: 3.87 / Steluțele mele: 2
Poate e adevărat că unele cărți trebuie citite la momentul lor…

#7 Viață după viață – Kate Atkinson
Notă Goodreads: 3.74 / Steluțele mele: 4

„Am mai citit despre reîncarnare, desigur, sau despre viață după moarte. Ursula Todd își trăiește însă un fel de vieți alternative. De fiecare dată când ceva merge prost și moare, are șansa de a retrăi o parte din viață, de la un anumit punct încolo, de a face alte alegeri, care o duc în alte direcții, alte experiențe, înspre o altă moarte. În noua viață, își evită moartea dintr-un instinct aparent inexplicabil și subconștient: să nu urce la etaj, să nu meargă pe strada X, să ignore prezența unui anumit personaj, etc.” >> Viață după viață, dar o altfel de viață. 

#8 Daisy Miller – Henry James
Notă Goodreads: 3.36 / Steluțele mele: 2
“I have never allowed a gentleman to dictate to me, or to interfere with anything I do.” – o frază care ar putea explica de ce Daisy Miller e încă actuală și de ce-a ajuns pe lista mea de lectură. Probabil sunt o cauză pierdută când vine vorba de povești cu ladies și gentlemeni din secolele trecute. Plăcuta nostalgie pe care unii o asociază acelor vremuri, e înlocuită la mine de-o stare de iritabilitate și nerăbdare. O societate rigidă cu personaje plicticoase, oricât de dramatice s-ar vrea a fi.

#9 Dumnezeule de dincolo de burta universului – Aurel Cărășel
Notă Goodreads: 3.36 / Steluțele mele: 3

Am cumpărat cartea de la un târg din două motive cât se poate de superficiale: am fost intrigată de titlu și am zâmbit rostind cu voce tare numele autorului. Nici în ziua de astăzi nu știu ce să chiar cred despre romanul lui Cărășel. Că e inedit, asta-i cert. Îmi plac și istoriile / realitățile alternative. Cum ar fi dacă-urile Istoriei. Mafie genetică și-un Cristofor Columb amnezic, o altfel de Americă și o altfel de Lume Veche. Multe, multe idei faine strecurate printre episoadele de acțiune, care aduc puțin cu filmele americane de acțiune și urmăriri din anii ’90, chestie care nu m-a încântat neapărat, dar pe care am ignorat-o tocmai pentru că ideile strecurate pe-acolo sunt, unele, chiar gâdilitoare. Poate prea multe idei faine de-a valma vs prea multe scene din filme de acțiune? O supă primordială a creației îmbrăcată în straturi americanizate de clișeu? I don’t know. Dar l-aș mai citi pe Aurel Cărășel, de curiozitate.

#10 A Princess of Mars (Barsoom, #1) – Edgar Rice Burroughs
Notă Goodreads: 3.80 / Steluțele mele: 2

Povestea în sine își are meritul ei, dar nu cred că aș mai suporta să-l aud pe John Carter explicând cât de extraordinar de erou și bun la toate este… John Carter. Chiar dacă aș trece cu vederea acest aspect sau chiar dacă n-aș observa scenele țesute în jurul ideii de prințesă neajutorată, noroc cu John al nostru, povestea ar rămâne oricum prea clasică pentru gustul meu. În sensul că-i lipsește profunzimea, mesajul, ideea. Iar o poveste fără idei de rumegat pentru creier, fără emoție, fără mesaj, fără vreo idee neașteptat de genială, trebuie să fie o poveste al naibii de bună sau de bine spusă ca să mă țină interesată. Ceea ce se întâmplă cam rar.

#11 În zilele cometei – H.G. Wells 
Notă Goodreads: 3.31 / Steluțele mele: 4

Dacă aș fi putut fi măcar o idee mai interesată de viața amoroasă a personajului principal, aș fi îndrăgit în întregime cartea aceasta a lui Wells, despre care citisem că s-ar fi zis că e una dintre cele mai slabe povestiri pe care le-a scris. Nu cred că e mai slabă decât Războiul lumilor / The War of the Worlds, de exemplu – depinde care îți sunt interesele sau dezinteresele. Sunt ambele în egală măsură… frustrante. A fost o lectură frustrantă, într-o continuă stare de așteptare și anticipație, pe fundalul discuțiilor socio-economice și ale dramelor de îndrăgostit patetic ale lui Leadford. Abia târziu, spre finalul cărții, înțelegi că nu e vorba despre Cometă sau despre efectele ei concrete asupra Pământului, despre de ce-uri și cum-uri… Ci despre degradarea și, apoi, regenerarea morală a omului, având ca declanșator o forță cosmică exterioară. Însă cât e real efectul Cometei, cât e placebo?

#12 Mințile lui Billy Milligan – Daniel Keyes
Notă Goodreads: 4.25 / Steluțele mele: 5

Abia anul trecut l-am descoperit pe Daniel Keyes și nu pricep cum se face că n-a ajuns la mine mai devreme. „Mințile lui Billy Milligan” e revelația anului, cred. Cartea se încadrează la non-ficțiune, e o biografie a lui William Stanley Milligan, acuzat prin anii ’70 de jaf armat și violuri, diagnosticat în timpul procesului cu tulburare de identitate disociativă (personalitate multiplă), fiind primul infractor care a fost achitat în baza acestui diagnostic controversat. Billy avea nu mai puțin de 24 de identități diferite, iar Daniel Keyes a făcut o treabă absolut excelentă. Nu-mi pot imagina volumul de muncă și dificultățile întâmpinate în a lucra cu Milligan și în a reuși să pună într-un volum nu viața unui om, cât viața comună a mai multor… personalități.

Dacă nu aș fi citit două-trei rânduri despre carte înainte de-a mă arunca în ea cu totul, nu mi-aș fi dat seama că e biografie, nu ficțiune. Aș fi zis că este o poveste foarte, dar foarte bine documentată și că autorul știe despre ce vorbește. Dar Billy Milligan a fost real. Nu toți cred în povestea lui, iar Keyes știe să își păstreze imparțialitatea de cele mai multe ori, însă, la fel ca în cazul medicilor și al altora care au interacționat direct cu Milligan, se simte subtil influența pe care Billy, inevitabil, o are asupra autorului. Fie Billy a fost un actor de geniu desăvârșit, fie… 24!!! Eu nu am loc nici de mine uneori.

“By shutting out the real world we can live peacefully in ours. We know that a world without pain is a world without feeling… But a world without feeling is a world without pain.”

Suflet sau n-am suflu

O întreagă istorie a umanității, de conflicte și războaie, de evoluție sau stagnare spirituală, de dezvoltare tehnologică și medicală, se învârte în jurul sufletului. Suflet, psihic, conștiință. Indiferent. Ne stabilim limitele cruzimii în funcție de bifarea în grila de evaluare a criteriului sufletesc. Orice act de cruzime pleacă (și) de la premisa că celălalt n-are suflet, că e ceva mai prejos de o persoană. Cruzimea față de membrii celuilalt trib / popor („barbari”), demonizarea inamicilor teritoriali, atitudinea față de sclavi sau față de femei de-a lungul istoriei, cruzimea față de animale, limitele legale în care se poate face avort (are sau n-are psihic, e sau nu persoană?), atitudinea pe care deja ne-o creionăm vizavi de clone și inteligențe artificiale – ne preocupă dacă vor avea conștiință, dacă le vom putea considera persoane, etc. Avem un întreg set de comportamente derivate din stabilirea de comun acord a existenței sau lipsei sufletului într-o terță entitate.

Dar nu ar trebui să conteze, cu adevărat, nu? Nu ar trebui să conteze dacă ceva are sau nu are suflet. Dacă avem încă nevoie de coordonata asta pentru a ne stabili permisiuni și limite în acte de cruzime sau de natură morală, e trist. Mă rog, nu-i trist, doar e cum e. Pe mine mă întristează.

[în curs de citire: „Never let me go” – Kazuo Ishiguro]

Viață după viață, dar o altfel de viață

“What if we had a chance to do it again and again, until we finally did get it right? Wouldn’t that be wonderful?” 

Citeam romanul scris de Kate Atkinson cândva prin februarie, lună infamă când mă iau toate depresiile și viața nu mai e viață. Pe copertă, o vulpe portocalie prin albul zăpezii. Cred că m-am întrebat care o fi legătura. Nu am insistat, căci multe coperți n-au nici o legătură cu ideile și conținutul unei cărți.

Îți mai taie câte-o mașină calea, distanță de o secundă în care te-ai uitat după un porumbel și nu ai trecut strada chiar când s-a făcut verde semaforul. Nu-ți trece toată viața prin fața ochilor, dar te trec fiorii acelui „Ce-ar fi fost dacă…?”, ce-ar fi fost dacă n-ai fi văzut porumbelul și ai fi trecut strada când s-a făcut verde, ce-ar fi fost dacă ar fi trecut altcineva.

Nu țin minte să mai fi citit vreun roman care să abordeze ideea de viață după viață așa. Am mai citit despre reîncarnare, desigur, sau despre viața după moarte. Ursula Todd își trăiește însă vieți alternative. De fiecare dată când ceva merge prost și moare, are șansa de a retrăi o parte din viață, de a face alte alegeri, care o duc în alte direcții, alte experiențe, înspre o altă moarte. În noua viață, își evită moartea dintr-un instinct aparent inexplicabil: să nu urce la etaj, să nu meargă pe strada X, să ignore prezența unui anumit personaj, etc.

Te face să te gândești și să vezi poate cu alți ochi acele mici decizii din viața proprie, atât de banale, dar care au făcut toată diferența. Care or fi toate viețile tale alternative? Dacă ai fi ales să mergi pe jos ieri, nu cu autobuzul? Dacă ai fi zis da unei invitații în oraș, în loc să dormi?

Familie, război, violență, prietenie, se regăsesc toate în paginile cărții. Trăind viață după viață, Ursula se trezește când într-o tabără a celui de-Al Doilea Război Mondial, când în cealaltă. Și te face să-ți dai seama cât de conjuncturală și lipsită de sens este apartenența noastră la un anumit grup sau altul și îndârjirea cu care ne agățăm de asta. Iar după toate ororile războiului, concluzia e că toată lumea pierde, oameni mor și de-o parte și de alta.

Totuși, deși asta e prima senzație, nu e vorba despre șansa de a-ți repara niște alegeri și a-ți îndrepta prezentul și viitorul. Ci despre a conștientiza impactul pe care micile decizii le au asupra cursului vieții noastre, despre cum nu avem control asupra lor întotdeauna, despre cum e bine să știm că am fi putut și am putea oricând să fim în alt loc, să fim în altă „tabără”, să avem alte opinii, să fim altfel.