Jungla dintre cei patru pereți

La începutul anului 2019, mi-am propus, printre unele și altele, să scap de lucruri și să fac loc pentru natură… acasă. Mi-am dorit mai multă viață între betoane. Așa că am renunțat la obiecte și am început să cresc plante în garsonieră. Un fel de compromis pentru bunăstarea mea emoțională, căci nu pot evada zilnic din jungla urbană. Iar evadarea nu-i mereu o soluție. Uneori, ai putea să faci să-ți fie bine acolo unde ești.

Când trebuie să încapi în 28 de metri pătrați, după multe mutări, ajungi să apreciezi altfel spațiul și libertatea de mișcare. Și să te raportezi diferit la incredibil de multele lucruri pe care le cărăm toți după noi prin viață. Sigur, nu pot vorbi în numele tuturor celor care locuiesc în spații mici. Unii nu par a fi deranjați de obiecte. Alții trăiesc sufocați de ele. Căci da, spațiul e mic și (crezi că) ai nevoie de tot felul – haine și unelte, mobilă în care să pui toate chestiile, mâncare și spații de depozitare pentru ea, o tonă de creme și produse pentru igiena personală etc. De vreo câțiva ani deja, însă, am redus drastic cantitatea de lucruri de-acasă. Am aflat între timp că-i spune minimalism și e un adevărat curent și stil de viață prin alte țări. Pentru mine, a fost (și încă e) un proces lung și continuu.

Probabil reușita de care sunt cu adevărat mândră ar fi faptul că mi-am schimbat setul de atitudini vizavi de ce anume și cât consum. Nu mai am atât de multe lucruri prin casă, la ora actuală, și datorită faptului că nu mai aduc în casă inutilități. Nu am nevoie de 5 produse diferite de curățenie. Nici de 5 creme diferite pentru față. Nici de 30 de bluze diferite care să zacă prin dulap nepurtate.

A durat o vreme, așadar: o dată – până am scos din casă o grămadă de lucruri, iar apoi – până mi-am format obiceiul de-a nu mai aduce în casă lucruri.

Privind în urmă, realizez că nu mi-a plăcut niciodată să îmi petrec timpul acasă. Între patru pereți. Poate sunt nițel claustrofobă. Poate nițel „sălbatică”. Am copilărit, în cea mai mare parte a timpului, în aer liber, pe dealuri, pe-afară, apoi pe la munte. Și acolo sunt cu adevărat fericită. Mi-a fost greu să iubesc orașul, deși în ultimii ani am învățat să apreciez mai mult conexiunile cu alți oameni și toate lucrurile faine pe care o comunitate le poate face atunci când focusul e unde trebuie. Așa că nici nu mai simt atât de frecvent nevoia să fug de oraș și de oameni.

Iar de vreun an încoace, zâmbesc realmente când ajung acasă. Deschid ușa și mă întâmpină un perete viu. Vreo 40 (le-am numărat recent) de plante care își văd de viață în liniște, cresc într-un ritm știut doar de ele. Mă deconectez de la tot soiul de griji pe care le-am luat, poate, cu mine acasă. Și arunc câte-o privire la viața lor: ce-au mai făcut azi, care-s fericite, care ar avea nevoie de o mică atenție.

Totul a pornit în urmă cu vreo câțiva ani, când aveam doi cactuși (aveau același nume: Marcel). Cactuși care au reușit să moară la mine. De-acolo vin și eu, de la: „La mine mor cactușii, nu pot să am grijă de plante”. Am primit un bonsai de la Tarfin, care a supraviețuit… o vreme. Nu știu, cred că poți învăța orice, iar uneori înveți fără să depui vreun efort special pentru asta. N-am idee cum m-am trezit anul trecut cu aproape 30 de plante. Le-am primit, le-am luat de pe la mătuși și prieteni, le-am salvat de prin supermarket-uri. Mă gândeam că n-or s-o ducă mai rău la mine, măcar încerc. Iar multe dintre ele s-au făcut mari. Și tot cresc.

Așa că la începutul anului 2019, mi-am zis că aș putea să țin în casă doar lucrurile care mă fac pe bune să zâmbesc. Plante și cărți. Mi-am propus așadar să fac mai mult loc pentru plante. Am reușit chiar să scot două bucăți de mobilă din garsonieră (am redus obiectele, am eliberat rafturi, sertare & co). Și le-am făcut loc. În tot acest proces, mi-am făcut și mie loc 🙂

jungla plante in garsoniera

Nu m-am putut motiva să fac o retrospectivă reală a anului, dar asta e una dintre reușitele care mi-au schimbat ritmul și, oarecum, chiar stilul de viață și felul de-a fi.

Informativ:
» Am învățat că cel mai adesea ucizi viața când n-o lași să-și urmeze cursul. Când îți faci prea multe griji, te panichezi și încerci să intervii.
» Plantele sunt reziliente. Am „omorât” plante pentru că le-am udat când nu aveau nevoie, însă probabil că niciodată pentru că nu le-am udat (și să fie clar: uit de multe ori să fac asta sau pic de oboseală și amân cu zilele).
» Pe ceas, îmi ia cam o oră să mă ocup de toate ca la carte. Nu o fac însă suficient de des – dar cu toate astea, o duc bine toate. În schimb, le verific din priviri zilnic. În câte-o zi, vreo plantă mai sensibilă și micuță e mai „necăjită” și are nevoie de atenție – o curăț, îi dau apă dacă e nevoie. Atât.
» Mica mea junglă dintre cei patru pereți nu satisfac nevoia de-a fi în mijlocul Naturii. Dar simt că e un mediu mai apropiat de firesc. Mă simt mai bine acasă. Nu doar mental, ci și fizic: nu îmi mai curge sânge din nas peste noapte sau dimineața, nu mă mai trezesc iarna cu dureri de cap.

Pentru 2020? Să am mai multă grijă de sănătatea mea.

An Nou cu ce vă doriți! 🙂

5 gânduri despre „Jungla dintre cei patru pereți

    1. Luluta ești minunata, am rămas profund impresionata cât de mult ți ai schimbat viata și cât de mult iubești florile ma bucur ca ești fericita și mi a făcut placere sa citesc tot ce ai scris ești o scumpa te pwpăcesc, ioana

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s