The Wanderer of Eternity

Standard

Despre lucruri personale, vorbesc şi scriu la persoana a II-a uneori, căci încerc să mă detaşez de concretul situaţiei, de durere, de intensitatea unei emoţii. Evitând persoana I, adopt un ton mai general. Uneori simţi că e mai uşor aşa.
Adevărul e că sunt o inhibată. Adevărul e că nu ştiu vorbi, nu ştiu spune lucrurilor pe nume. Parcă aş face economie de cuvinte, însă cu precădere în contextele intime, personale. Nu vorbesc cu cei din jur, of, nu vorbesc cu acele două-trei persoane care contează, dintr-o aparentă lene. Privindu-mă din exterior, aş crede că evit a-mi risipi energia şi orice cuvânt în plus, orice explicaţie suplimentară e indezirabilă. De ce sunt aşa? De ce nu pot spune ce simt într-un mod mai specific? Am evita atât de multe confuzii. Pe cine din trecutul meu aş putea da vina? Doar pe mine. Căci am ales, eu singură, uneori forţată de împrejurări şi de alţii – da, dar eu am ales să tac. Să nu spun. Să păstrez totul în adâncul fiinţei mele.
Dar cât de urât m-a afectat această alegere. Am fost un copil puternic, am ajuns o tânără slabă. Trăiesc cu un nod în gât, un plâns ce vrea să se manifeste zilnic şi, probabil, dacă mi-aş permite luxul, aş plânge o săptămână, mai mult, fără oprire. Când în cele din urmă lacrimile ar seca, bătăile inimii şi pieptul ar plânge în continuare.

Paradoxul face că am un sprijin, este cineva acolo care ar sta răbdător o săptămână, poate mai mult, alături de mine. M-ar ţine în braţe şi aş putea să plâng. Cum aş putea să îi arăt vreodată recunoştinţa? Cuvintele, în astfel de momente, nu mai înseamnă mare lucru şi totuşi sunt primele care ne stau docile la dispoziţie. Mi-e greu să mă folosesc de ele, la fel cum mi-a fost greu să spun că iubesc, la fel cum mi-e greu să îi spun unui prieten ce mult înseamnă pentru mine, la fel cum, uneori, mi-e greu să spun ce gândesc.
Dar cum altfel mi-aş putea arăta aprecierea şi recunoştinţa, decât vorbind? E primul pas, cred. Am învăţat să vorbesc la o vârstă fragedă, aparent, dar am învăţat cu adevărat să vorbesc recent, în ultimii ani. Şi e greu, e greu să îţi deschizi sufletul şi mintea în faţa cuiva. Iar fac asta. Reformulez: e greu să îmi deschid sufletul şi mintea în faţa cuiva, oricui. Şi nu pentru că aş avea ceva de ascuns, ci pentru că sunt atât de obişnuită să nu împart lucruri personale, încât nici măcar nu sesizez că aş avea ceva de spus, că am ceva pe suflet, ceva ce trebuie să iasă la suprafaţă.

Dar există un om care a trecut dincolo de barierele ridicate iniţial de dragul altora, de dragul confortului şi a obişnuinţei apoi.
M-a învăţat să vorbesc, cu mine însumi, în primul rând, cu el, în al doilea rând, cu toţi ceilalţi, mai apoi. Am învăţat de la el cât de important e să conştientizez ce se întâmplă în propria-mi fiinţă, cât de necesar e să îmi contorizez gândurile, cât de vital e să am o minte lucidă, ordonată, conştientă. Un om conştient de toate şi de cele mai mici detalii, capabil să vadă imaginea de ansamblu. Cum aş putea să-i mulţumesc vreodată?
Poate nu aş fi fost un caz pierdut în absenţa lui, dar latura mea pasivă ar fi învins în cele din urmă. M-aş fi pierdut în mulţimea de oameni, mi-aş fi pierdut identitatea, tocmai pentru că nu îmi păsa şi nu doream să mi-o manifest cumva, poate aş fi devenit ceea ce acum mă întristează când văd la alţii: o privire goală, lipsită de sens şi direcţie.
Poate l-am întâlnit în momentul ideal. Îl vedeam atunci chiar ca pe un călător pe axa timpului, întru eternitate. Căci nu avea vârstă, nu i-o puteam da. Nu era nici tânăr, nici bătrân, nici copil, nici adult, ci un hoinar pe acest pământ, un om al ideilor, un om ce se hrăneşte din ele, din idei, din propriile sale gânduri. Gânduri autentice, clădite din fir în fir de el însuşi, fără influenţe externe. Dacă eu am ales să tac, el a ales să fie de neatins. Nu i-a lăsat pe ceilalţi să îi altereze gândurile şi modul de a fi. În timp ce eu am asimilat şi păstrat totul în mine, atâţia ani, el şi-a păstrat fiinţa şi sufletul intacte. O minte straniu de lucidă, care s-a încăpăţânat să rămână aşa în ciuda întâmplărilor şi experienţelor contradictorii.

… Şi mi-a oferit cu drag primele răspunsuri demne de luat în seamă referitoare la religie/divinitate. Aveam atâtea semne de întrebare atunci, semne ocolite mai mult sau mai puţin politicos de către toţi ceilalţi, iar el a fost singurul care mi-a dat răspunsuri. A vorbit cu mine, şi-a deschis sufletul şi mintea. Poate trebuia încă de pe atunci să depun acest efort de a vorbi cu el, înapoi. Eu, fiinţă emoţională prin excelenţă, am învăţat de la el să devin mai cerebrală, m-a învăţat să apreciez raţiunea, să nu o privesc ca pe ceva searbăd, ci dimpotrivă, să îi pot anticipa valenţele creatoare. Căci prin raţiune încolţesc marile idei!!
Am preluat de la el idei, uneori atitudini, moduri de gândire. Am descoperit treptat frumuseţea din spatele unor idei logice, argumentate. Dacă înainte mă opuneam emoţional, acum mă opuneam raţional, puteam să fac asta! E extraordinar când poţi avea mintea limpede, când toate interferenţele sunt amânate, şi gândurile se dezvoltă armonios, se îmbină ca într-un puzzle virtual. Când imaginea finală, de ansamblu, e gata, o senzaţie de satisfacţie mă învăluie de fiecare dată.

Nu ştiu dacă aş fi luat această cale, dacă nu l-aş fi întâlnit. Din inhibiţiile şi pasivitatea mea, aş fi dat la o parte orice gând, idee, le-aş fi înecat în adâncuri. Căci înainte nu le doream manifestarea, nu vroiam să fiu conştientă de ele, dimpotrivă, mă străduiam să le înlătur. Dar hoinarul meu drag mi-a arătat că e esenţial să fiu conştientă, lucidă, raţională. E vital să am un adevăr general după care să mă ghidez, e important să analizez profund ce se întâmplă cu mine şi în jurul meu. Mai mult, m-a învăţat că degeaba aş fi inteligentă, dacă nu mă folosesc de asta, dacă nu am viziune.

Încă învăţ, încă preiau de la el atât de multe. Ne contrazicem pe anumite subiecte, ne completăm reciproc pe altele, dar nu aş fi fost aşa cum sunt azi, în primul rând din punct de vedere intelectual, psihic, dacă nu l-aş fi întâlnit pe el. Influenţa lui e mai mult la nivelul structural al fiinţei mele, poate cel mai important, căci mi-a oferit, m-a ajutat să îmi clădesc o structură de bază pe care voi putea adăuga orice altceva în viitor.

Cum poţi să îi mulţumeşti unui om pentru dezvoltarea ta intelectuală, iar mai apoi, emoţională? Orice răsplată e insuficientă, nu poţi echivala vreodată aşa ceva, căci e o amprentă ce va rămâne aici o viaţă. Încep prin a-i spune că sunt conştientă de impactul pe care l-a avut şi îl are asupra mea şi că, mai mult, îi sunt recunoscătoare şi voi aprecia mereu răbdarea şi efortul susţinut depus pentru asta…!

Şi învăţ să vorbesc. Să mă deschid. Să împart bucurii şi tristeţi. Căci degeaba simt şi gândesc, dacă nu împart toate astea cu cineva, nu? E greu, dar am învăţat de la el lucruri mult mai greu de acceptat, a vorbi ţine de exerciţiu, cred.

Îţi mulţumesc..
Aş vrea să plâng în voie şi să ştii că sunt şi lacrimi de fericire acolo. Fericire că te-am întâlnit.  

48 responses »

  1. Splendid, splendid, splendid!
    Ai un dar de a spune frumos si la obiect de exceptie. Toata admiratia mea.

    P.S. Mie imi vine adesea sa plang, dar mi-e teama sa nu se inece soriceii in baltuta lacrimilor mele, asa ca mi le reprim.

    Apreciază

  2. Buna dimineata, Iulia! In mare, doar in mare, pot spune ca inceputul articolului tau este unul in care ma regasesc. Cu o mica deosebire. Daca din diferite situatii eu m-am inchis in mine in sensul ca trairile mele intime nu ies niciodata la suprafata si asta sigur nu e bine. Versurile lui Vescan: nu am lasat pe nimeni sa ma cunosca cu adevarat/si cine imi poate spune daca e calitate sau defect? mi se potrivesc din plin. si,totusi, la un moment dat pe drum intalnesti persoane care parca te citesc, care iti ofera raspunsuri la intrebari pe care nu le rostesti dar care te framanta, care simt starea ta spirit si te ridica din cadera doar cu un cuvant sau cu un zambet. Acestor persoane cu greu le vei putea multumi in cuvinte. Si va fi si mai greu daca vei dori sa le spui ca le iubesti. Parca e prea putin fata de cat ai vrea sa faci pentru ele, fata de cat ar merita. simti ca e o legatura sacra pe care cuvintele o injosesc intr-un fel🙂 Uneori imi vine sa zic acestei persoane: priveste in ochii mei cand ma uit la tine sau pe buzele mele care iti zambesc. Sunt mai expresive si iti pot spune mai mult decat o pot face eu in cuvinte.
    Un articol sensibil si minunat, uite o melodie ale carei versuri le ador:

    O zi cat mai frumoasa, Iulia!

    Apreciază

    • Exaaaact, din neputinta de a exprima in cuvinte esenta, simt adesea ca folosindu-le, nu voi face decat sa reduc importanta a ceea ce vreau sa transmit…
      Si acum, am o mare nemultumire vizavi de tot ce am scris. Oricat as incerca, nu e ceea ce vreau cu adevarat sa spun, e insuficient!

      Multumesc Marin, pentru vorbele tale si pentru cantec. E frumos, dar nu inteleg decat franturi din el😛😀

      Apreciază

      • Exista o solutie pentru nemultumirea ta, Iulia. Sa porti datoria in suflet si sa ajuti persoana respectiva atunci cand ajutorul tau va face diferenta🙂

        De melodie zici ca nu se intelege…hai sa vedem daca asa e mai bine:

        Apreciază

  3. Pingback: Poveste cu și despre urși! (II) « Marin Toma's Blog

  4. Iulia, cred ca mentorul tau spiritual este foarte incantat de rezultatul „muncii” sale. Oricum e si meritul tau ca te-ai lasat modelata, ca ai fost deschisa spre nou, spre schimbare. Sunt convinsa ca intalnirea aceasta nu a fost deloc intamplatoare, iar de acum inainte, ai si tu misiunea ta…

    Apreciază

    • Da, cred ca e incantat.. Eram oricum intr-o perioada de schimbare, si cu ajutorul lui m-am dezvoltat in directia dorita… Adica, ce sunt azi e clar una dintre variantele mele mai bune (putea fi mult mai rau)😛 E greu sa explic… a vazut in mine un potential pe care eu nu-l vazusem si in care nu credeam.

      Apreciază

  5. hmm … daca eu as fi fost acea persoana la care te referi, m-as fi simtit profund jignit de textul asta (indiferent de tipul relatiei existente intre voi doi). da’ cum nu e vorba de mine, mai bine iti raspund la ce (se pare ca) te framanta.

    Q: „Cum poţi să îi mulţumeşti unui om pentru dezvoltarea ta intelectuală, iar mai apoi, emoţională?
    A: devenind tu acel ucenic care-si depaseste mentorul …

    Apreciază

    • Da… bun raspuns. Intr-adevar asa ar fi ideal.. ,
      ,Depasirea” mentorului cred ca tine (uneori) de interpretarea noastra. Uneori ucenicul se poate folosi de tot ce a invatat si sa se dezvolte intr-o alta directie, diferita de cea a mentorului.

      Presupunand ca ar fi vorba de tine, de ce te-ai simti jignit de ceea ce am scris? Sunt curioasa😛

      Apreciază

      • pentru ca, folosind mai mult decat un simplu „multumesc”, ma incadrezi/cataloghezi indirect pe mine (undeva unde chiar nu vreau sa fiu incadrat/catalogat) … demonstrand in acelasi timp ca n-ai inteles decat partial cine sunt eu (nu ca importanta ci ca om/persoana/ego) si care-i ideea,

        practic, sugerezi ca (tu crezi ca) mi-ar pica bine sa fiu laudat (ego umflat), ca de fapt asta am urmarit (direct sau indirect) si astfel efortul meu n-a fost decat o simpla manifestare a propriului meu egoism, ca „te-am ajutat sa copiezi” la scoala vietii (ceea ce-i diferit de a da indicii lasand „ucenicul” sa decida singur pentru sine) … si nu in ultimul rand ca sunt un mare prost din moment ce fac alegeri/decizii tampite (adica d.p.t.d.v. fara mine tu nu ai fi fost in veci in stare sa evoluezi, in timp ce eu „te-am ales” tocmai pentru ca ai potentialul necesar pentru a evolua singura).

        asta-mi aminteste ca citeam ieri sau alaltaieri pe un blog despre cadouri si era in text ceva de genul „ma bucur cand vad ochii care stralucesc de bucurie, e priceless” … si m-am tot gandit ce-as putea eu comenta acolo cand eu prefer/aleg sa evit acei ochi (fie ca sunt, fie ca nu sunt stralucitori), cand nu fac cadouri „de ocazii” (zile de nastere, aniversari si alte alea) ci „in mod aleator” (adica atunci cand simt asta).

        Apreciază

        • m-am gandit si la (o parte din) toate astea. Ma bucur totusi ca el nu interpreteaza asa, desi mi-a atras atentia asupra catorva aspecte scrise de mine aici.. Ideea e ca nu el ,,m-a ales” si nu a intentionat de la bun inceput sa ma invete. Poate dupa o perioada, cand a vazut mai clar ca are cu cine si ca imi doresc si eu asta, sa evoluez.
          Si da, am o problema cu increderea in propria-persoana (self-esteem), cu auto-evaluarea. Eu consider ca nu as fi evoluat, cel putin nu asa cum am facut-o in prezenta lui. El, sau tu, sau oricare altul, e posibil sa aveti o alta parere.

          De ce nu a interpretat asa cum ai aratat tu ca ar fi putut? Pentru ca el vede in ceea ce am scris (dincolo de faptul ca e vorba de propria lui persoana) un pas inainte pentru mine. Stie ca mi-e greu sa le spun oamenilor ce gandesc, sa spun ce simt, ce vreau. Iar asta e o chestie ce imi dauneaza. Daca acele 2-3 persoane nu au nevoie neaparat de cuvintele mele pentru a stii ca imi pasa, ci pot observa, caci ma cunosc, alte persoane cam au nevoie. Fie ca e intr-un sens pozitiv, fie ca e intr-un sens negativ.
          Eh, am inceput cu ce a fost mai greu. Si cum ii spuneam lui Marin mai sus, oricate completari as fi adus randurilor de mai sus, va fi mereu insuficient. Si uneori cuvintele injosesc esenta tocmai pentru ca nu sunt capabile sa o cuprinda. Cred asta, inca.
          Dar e un exercitiu pe care vreau sa il incerc, sa il fac, caci m-ar ajuta in anumite privinte.

          Apreciază

        • Obiectiv, dezvoltarea in sine.
          Subiectiv, pentru mine, ambele. Cred ca importanta directiei tine mai mult de principii, expectantele proprii etc.

          As da exemplul geniului malefic. Evolutia e clara, omul s-a dezvoltat si il putem aprecia pentru asta (eu cel putin, pot). Apoi intervine aspectul directiei pe care a luat-o evolutia sa..

          Apreciază

  6. Ca sa poti oferi o atat de mare sinceritate…trebuie ca ea sa iti fie si acceptata. Darurile (asa cum este sinceritatea) nu sunt numai oferite, ele trebuie sa mai fie si acceptate.
    A fost un moment in timp ce citeam in care simteam putin invidie…as fi vrut si eu, nu stiu cum sa zic.
    Pe de alta parte, este rar, foarte rar, ca doi oameni sa se intalneasca si sa poata „zbura” impreuna in ganduri si in simtiri. Si..ma gandeam: oare numai elevii invata de la invatatori sau si invatatorii de la elevi? Credeam ca doi oameni, in atari conditii, nu numai ca se descopera unul pe altul, dar si pe ei insisi. Nu numai ca se descopera pe ei insisi…dar si unul pe altul.

    Intrebare: Nu exista oare si momente in care, tacerea se impune? Tacerea e cea mai buna optiune?

    Apreciază

      • Da, dar tu , prin aceasta tacere tot presupui comunicare, vezi? (ca sa nu mai adaug ca sensul mesajului -tacerii-, in acest caz, depinde exclusiv de receptor).
        La nivel ideatic insa, mie imi pare ca tacerea inseamna moarte. Si daca exista ceva ce nu comunica nimic, aia e moartea.
        Cat despre povestea cu invatatorul si elevul, e imposibil sa nu-mi fuga gandul la intrebarea: Socrate sau Platon ? Faptul ca nu se depasesc unul pe altul, ca nu stii unde incepe unul si unde se sfarseste celalalt, dar ca au creat o simbioza de idei perfecta, mi se pare superb. Mai mult imi pare ca ar conta invatatura in sine si relatia umana stabilita intre cele doua parti. Pe de o parte e binele, pe de alta e frumosul. Impreuna indeplinesc actul creatiei. Ori, asa cum inteleg eu creatia, ea reprezinta ceva nou, ceva inexistent anterior si nu doar o simpla evolutie sau depasire.

        Apreciază

        • „tacere” = absenta (oircarui) sunet … si poti sa „say” si prin semne sau in scris … ambele fiind mult mai clare (lipsite de ambiguitate) tocmai pentru ca lipseste „tonul care face muzica” … si deci „you say it best”.

          adica si plantele sunt moarte … deoarece aparent, pentru simturile noastre (adaptate strict necesitatilor speciei), ele nu comunica? ce e „viu” si ce e „mort”? daca „comunicarea” e criteriul la baza acestei „imparteli” … e un virus inactiv „mort”? e „moarta” o singura celula inzolata pe-o lamela si observata la microscop? comunicarea (in sensul foarte larg) descrie o interactiune … nu elementele care interactioneaza eventual.

          asa cum inteleg eu creatia, ea reprezinta ceva nou, ceva inexistent anterior” … din neant? rezultatul fiind compus din ce? ca daca-i ceva (fie si doar un singur element) existent … deja putem sa argumentam ca avem de fapt o evolutie.

          Apreciază

          • Cand am amintit de „tacere” initial, ma refeream la o tacere deplina. Lipsa oricarui sunet, semn, gest. Tacere = nimic. Lipsa oricarei reactii. (Ulterior da, m-am gandit si la comunciarea nonverbala dar deja intram intr-o cu totul alta idee si nu la asta ma refeream din start.)

            In ceea ce priveste creatia, putem lua, foarte simplu, drept exemplu poeziile, muzica sau oamenii.
            Poeziile nu sunt toate aceleasi doar pentru ca folosesc elemente din acelasi fond lexical -cuvinte . Si nici nu reprezinta fiecare, forma evoluata a altei poezii ori scrieri oarecare.
            Melodiile nu sunt toate aceleasi doar pentru ca folosesc aceleasi note, elemente. Si o noua melodie nu e, iar, forma evoluata a unei alteia.
            Cat despre oameni, un copil poate ca mosteneste, da, unele caracteristici genetice de la parinti dar este un nou individ, o noua forma de viata si nu forma evoluata a parintilor sai.

            Iti scriu toate astea pt ca am senzatia ca oarecum, nu am reusit sa dau de inteles clar la ce ma refeream.

            Apreciază

            • ok, ti-am inteles punctul de vedere referitor la creatie. eu vad „nitel” diferit: „poezii” = evolutie in cadrul multimii de cuvinte, „melodii” = evolutie avand la baza acelasi spectru audibil pentru urechea umana si „oameni” = evolutie raportata la organismul unicelular … „nou” nu exista (fiind doar o descriere pentru ceva „nemaintalnit”, pe o scala temporala in care existenta omului e nesemnificativa), etc. … in the end i think we can agree to disagree on this one. 🙂

              Apreciază

    • @Irs
      Cred ca asta m-a si retinut mult timp in a oferi sinceritate si deschidere. Nesiguranta.. ca cineva o va primi..
      Exact la asta ma gandeam si eu. Ca nu e neaparat vorba de a-ti depasi invatatorul, cat de interactiunea dintre cei doi si dezvoltarea lor ulterioara, ca indivizi sau ca … ,,echipa”, sa zicem. Caci da, invatatorul, in timp ce isi invata elevul, evolueaza si el, nu stagneaza. In urma oricarei interactiuni, de orice tip, apare schimbarea (sau evolutia).

      Nici eu nu am inteles initial sensul pe care i l-ai acordat tacerii. Din acel punct de vedere, ideatic, tacerea chiar e moarte.. De acea tacere mi-e teama cu adevarat.
      Cea verbala e o inconvenienta uneori, o placere/un moft alteori..

      Apreciază

  7. Eu cred ca un ucenic adevarat isi va intrece mentorul. Aceasta este directia evolutiei. La romani, expresia a dobandit conotatii de mahala. A, si-a intrecut mentorul…,mentorul era un prost sau altele pe care din respect pentru adevaratii mentori si adevaratii ucenici nu le voi reproduce.Ucenicul adevarat va duce pe spirala, mai sus macar cu o treapta, ceea ce si-a insusit candva ca o baza de lucru.

    Apreciază

    • Da, mi-au ajuns si mie la urechi astfel de atitudini. Insa tocmai acolo ar fi maiestria mentorului, daca il face pe ucenic sa ridice stacheta, cel putin in anumite domenii/aspecte, pe baza a ceea ce a reusit sa il invete. (cred ca e o arta si asta, sa ai rabdare sa il inveti pe altul ceea ce tu deja stii). Nu cred totusi ca e vorba de depasire, caci nu e o competitie/intrecere. Exemplul dat de Irs cu Socrate si Platon mi se pare relevant. Cei doi se pot dezvolta impreuna.

      Apreciază

  8. Pingback: Leapsa! primul sau prima? « despre mine……despre altii

  9. Superb post, ma regasesc foarte mult.Cateodata cand si eu incerc sa spun ce simt prietenilor mei am impresia ca parca sunt in filmele alea lacrimogene si ca sunt patetica. Ciudat e ca, eu vorbesc mult , multe vrute si nevrute dar numai lucruri de asa o intimitate , prea rar.Chiar ca e f greu sa spui ”te iubesc”.

    Apreciază

    • Da, da, filmele astea lacrimogene au creat un tipar de care e greu sa faci abstractie :))
      Anca, aparent unii nu intampina dificultati in a spune ,,te iubesc”, ci dimpotriva, spun asta usor, uneori chiar natural. Desi cei mai multi sunt superficiali, am descoperit printre ei si cateva exemplare sincere, care spuneau ceea ce simt cu o usurinta demna de invidiat..

      Apreciază

  10. Cat de multe paralele poti gasi in marea aceasta de virtual! Mi-a placut mult sa ma pot identifica asa usor cu starile tale, cu radiografia facuta tie insati. Este remarcabila sensibilitatea cu care te dezvalui.
    Zic ca ai parte de o fericire pe care altii o au, dar nu stiu sa o pastreze.

    Apreciază

    • Buna Sonia, ma bucur ca te poti regasi in starile descrise de mine…, pe de o parte. Pe de alta parte, sper sa treci si tu peste ele, sa poti sa spui ce gandesti, ce vrei, ce simti.
      Da, incerc sa nu o iau de-a gata, sa o constientizez si sa o pretuiesc, mereu. E usor sa crezi ca ti se cuvine de drept tot ce ai, nu vreau sa cad in capcana asta.

      Apreciază

  11. Pingback: Cat de repede te atasezi de oameni? | Wish of Love. Summer Love

  12. „Dacă înainte mă opuneam emoţional, acum mă opuneam raţional, puteam să fac asta” : ce sa zic , felicitari pentru noul „tine” , atentie insa la disparitia „carjei” …

    Apreciază

  13. foarte frumos ai scris🙂 felicitari! emotionant post
    eu nu ma regasesc, pt ca niciodata n-a fost cineva langa mine care sa am invete anumite lucruri dar poate pot spune ca am fost eu langa altii in momente cheie si am reusit sa-i ajut sa treaca peste anumite momente

    Apreciază

    • multumesc Lilly! Imi pare rau sa aud asta, uneori toti avem nevoie de o persoana care sa ne indrume, sa ne invete. Dar vad ca te-ai descurcat bine singura!😀 Iar a fi alaturi de altii e poate la fel de important, precum a fi altii alaturi de tine.. Cred ca iti ofera si asta o oarecare satisfactie si multumire, nu?

      Apreciază

  14. Pingback: Culese din Blogosfera

  15. Am avut mentori si am avut ucenici. Profesoara mea de romana din liceu a fost din ultima promotie a lui Calinescu. M-a uns pe inima articolul tau. Am sunat-o! Ce crezi? E nascuta in aceeasi zi si in aceeasi luna ca si mine. Ne despart doar anii! Am stat de vorba ca doua „colege”. Am avut lacrimi in ochi si in gat!
    Te astept la Imparatia povestilor. Soseta mi-a dat voie sa fac vraji!🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s