Efectul martorilor

Standard

Am citit şi anul trecut despre acest aspect al influenţelor sociale, am recitit recent acele câteva cercetări care au confirmat ceea ce poate ştim intuitiv şi am observat de-a lungul timpului: în prezenţa altora, este mai puţin probabil ca oamenii să sară în ajutor.

Aşa numita crimă Genovese este cea în urma căreia s-a declanşat o întreagă serie de cercetări asupra a ceea ce mai târziu se va numi efectul martorilor. O tânără a fost atacată în apropierea locuinţei ei şi, deşi a ripostat şi ţipetele ei au fost auzite de către cel puţin 38 de vecini, timp de o jumătate de oră, nici unul nu a intervenit. Nici unul nu a sunat măcar la poliţie! A fost ucisă.
Şi nu ştiu de ce am impresia că nu e un caz singular, chiar deloc, deşi e unul dintre acele cazuri care a şocat publicul, a făcut mare vâlvă. Toate astea se întâmplau prin 1964, iar în următorii 15 ani, peste 50 de studii realizate au confirmat ceva ce pare ilogic oarecum, faptul că oamenii reduc ajutorul când sunt prezenţi şi alţii.
Şi cât ne străduim să evităm pericolele alegând locuri populate, cu mai mulţi oameni, sperând că aşa suntem mai în siguranţă! Probabil că suntem, însă doar pentru că un atac la persoană este mai puţin probabil în public, nu pentru că prezenţa celorlalţi ne-ar garanta şi implicarea lor în caz de nevoie.

În astfel de cazuri, apar (cel puţin) două fenomene: ignoranţa pluralistă şi difuzia responsabilităţii.
Prima e cea care ne determină să fim inexpresivi (că doar nu vrem să părem laşi, să creadă lumea că ne speriem/agităm din nimic), să îi studiem pe ceilalţi şi să stabilim în funcţie de ei dacă e într-adevăr o urgenţă, dacă se întâmplă într-adevăr ceva grav sau nu. Problema e că abordăm cam toţi acelaşi mecanism. Aşadar, ne uităm unii la alţii, ne vedem calmi, inexpresivi, şi tragem automat concluzia că ,,nu e nimic grav” şi că am putea să ne vedem de treaba noastră. Asta în timp ce ignorăm gemetele de durere scoase de o persoană dintr-o cameră alăturată, la care am avea acces în 10 secunde, de care ne desparte doar o uşă, o draperie.
În cazul crimei Genovese, e vorba de difuzia responsabilităţii. Cu alte cuvinte, nu sunăm la poliţie căci suntem conştienţi că alte 30 de persoane sunt şi ele martore şi cu siguuuuranţă cineva a făcut deja asta. Pasăm mingea de la unul la altul.
Experimente semnificative au fost realizate de Latané şi Darley. Concluzia era că persoanele care nu au intervenit cu siguranţă nu pot fi etichetate ca fiind indiferente, nepăsătoare, ele fiind chiar mai tulburate de eveniment decât cei care, singuri fiind, intervin, însă pur şi simplu responsabilitatea se pasează uşor, se diluează, când ştim că există şi alţi martori.

De ce scriu toate astea? Pentru că iniţial m-am indispus aflând aceste lucruri, pentru că e o realitate, un aspect al realităţii sociale deranjant. Dar mă gândesc că e important să ne conştientizăm propriile slăbiciuni involuntare şi momentele în care ele e posibil să se instaleze. Ar fi primul pas înspre a schimba ceva data viitoare când, poate, cineva chiar are nevoie de ajutorul şi de intervenţia noastră imediată.
Data viitoare când auzim/vedem ceva ce nu pare a fi deloc în regulă şi observăm că cei din jur nu schiţează nici un gest în acest sens, să ştim că mesajul nu e ,,nu e nimic grav” ci ,,sunt şi eu confuz ca toţi ceilalţi, tocmai încerc să stabilesc dacă situaţia e gravă sau nu şi aştept un gest care să mă îndrume”.

Mă gândesc cu oroare că am fost şi eu sub influenţa ,,difuziei responsabilităţii”, poate nu o dată. Cu siguranţă nu au fost cazuri la fel de grave precum crima Genovese, dar suntem dispuşi să ne asumăm acest risc?

p.s pentru cei interesaţi: experimentele de care aminteam, ale lui Latané şi Darley, sunt descrise în Introducere în psihologie, Atkinson, 2005. Sau search The Google, poate daţi peste articolele originale, cu amănuntele design-ului experimental şi a modului de interpretare a rezultatelor (să vă convingeţi dacă sunt sau nu valide studiile, din punct de vedere statistic, pentru cei pasionaţi de cercetări&co)

22 responses »

  1. Pingback: Preotul mayas (III) « Marin Toma's Blog

  2. Buna, Iulia! Dincolo de aspectele de teorie foarte interesante revelate de tine in articol, marea problema este indiferanta. Traim cu impresia dezvinovatirii colective, in locul responsabilitatii individuale in colectivitate. Adica, de ce eu si nu altul? Sunt de acord cu tine, si noi suntem vinovati pentru multe din nedraptatile care se intampla langa noi. Suntem vinovati pentru ca nu ne impotrivam, nu aratam cu degetul, nu spunem cand nu suntem de acord cu ceva…

    Apreciază

    • Da, parca prea mult pasivitate si indiferenta, in mod voit. Si oamenii parca nu vor sa inteleaga ca adoptand toti atitudinea asta de nepasare, nu se va schimba nimic niciodata, nu in bine, cel putin. Indiferenta e buna ca mecanism de autoaparare individuala, cel putin in anumite momente, insa e si o capcana. Ajungem sa nu mai decidem noi insine ce VREM sa facem, si sa FACEM, ci sa ne multumim in calitatea de spectatori pasivi la tot ce se intampla…

      Apreciază

  3. wow. Interesant. Nu știam chestia asta.
    Adică eu oricum sunt mai timid, și de obicei prezența unei mase de oameni îmi inhibă orice acțiune (printre care, poate și asta)!

    Recunosc că, așa cum spuneai, și eu am fost sub influența difuziei responsabilității, dar mă bucur că acum am aflat și sper să mă comport corespunzător pe viitor.

    Apreciază

    • Si eu sunt mai timida, dar, in acest caz – norocul meu, sunt si impulsiva. Asa ca uneori am batut in retragere, m-am inhibat…. dar am avut de cateva ori si unele reactii de moment necesare, care au venit, cred, dintr-o indignare a mea. Faptul ca toti din jur pareau imuni si indiferenti la ce se intampla, mi-a starnit o uimire prea mare si.. am actionat. (dar asta doar de cateva ori, cine stie de cate ori am dat si eu verdictul ca ,,nu e nimic grav” si mi-am vazut in continuare de treaba…)

      Exista si o parte buna, sa stii.
      Mai multe experimente pe grupuri de studenti au aratat ca cei care au aflat despre ,,efectul martorilor” si consecintele acestuia, dupa o perioada mai indelungata de timp, pusi intr-o situatie cu potential urat (situatie inscenata, evident, fara stirea lor), au intervenit. Intr-o proportie muuuuuuult mai mare decat cei din grupul care nu aflase despre efectul martorilor.

      Constientizarea propriilor reactii sau inhibitii chiar ne ajuta sa decidem mai eficient…

      Apreciază

  4. Ei bine efectul ignorantei pluraliste a stat la baza interesului dintr-a IX-a pentru psihologie🙂
    Daca imi amintesc bine, undeva prin America, cu multi ani in urma, s-a simulat o crima, undeva intre blocuri. Crima a fost gandita destul de „vizibil”, iar adevarul a fost destul de trist: nimeni nu a sunat sa o anunte, gandind ca o vor face ceilalti…

    Apreciază

    • Daa, e un aspect interesant al psihologiei (al psihologiei sociale, in mod special)😀
      Din pacate, se pare ca asa stau lucrurile… oamenii chiar isi paseaza responsabilitatea si nu actioneaza, gandindu-se ca o va face altul. E oarecum inspaimantator gandul, sincer. Adica poti sa strigi ca disperatul, ca nimeni nu reactioneaza… (sa ne gandim ca a suna la politie presupune totusi un efort minim, nu se asteapta nimeni sa iti risti viata incercand sa il salvezi pe altul..)

      Apreciază

  5. La fel ca si pe Lusio, dupa citirea textului gandul m-a dus la monstruoasa crima din China, cand o masina a trecut pur si simplu peste o fetita de 2 ani si nimeni nu s-a sinchisit s-o ia din strada pentru a nu fi calcata si de alte vehicule. Atunci nu am inteles indiferenta oamenilor, insa explicarea fenomenilui de difuzie a responsabilitatii a facut putina lumina vis-a-vis de reactia celor din jur. Mi se pare ca una din cele mai mari temeri ale oamenilor e aceea fata de responsabilitati. A ajuns sa nu ne mai pese de nimeni si nimic, in final nu o sa ne mai pese nici macar de noi insine. Suntem din ce in ce mai pasivi…

    Apreciază

    • Asta e chiar terifiant… Aici deja nu se mai pune problema ca ar fi crezut ca ,,nu-i nimic grav”, un copil mort e cat se poate de oribil!!! Si da, probabil nimeni nu a vrut sa isi asume responsabilitatea, poate au fost atat de ingroziti incat nu au avut curajul sa zica STOP si sa faca ceva… E oribil. Mi-e greu sa cred ca i-a lasat rece, ca au fost doar indiferenti, mi se pare ca si daca nu iti pasa afectiv de drama altuia, macar teama si frica si gandul ca asa ceva ti se poate intampla TIE tot misca ceva in tine, oricat de nepasator ai fi in general…😦

      Apreciază

  6. …asta este/nu este „puterea” unui singur individ.
    La ce ai scris tu -absolut argumentat stiintific-, se mai adauga si o teama de a-si asuma responsabilitatea, teama de ridicol (nu cumva sa greseasca adica) si confortul individului de a sta in „turma”, inertia existentei sale, o incapacitate de a judeca ceea ce se petrece, ce inseamna aia.
    Si totusi, daca nu esti „dresat” si esti unul care reactioneaza, nu zice toata lumea apoi ca esti nebun, ciudat, exagerat si pari singur?

    Apreciază

    • Culmea e ca in cele mai multe cazuri, sunt absolut convinsa, ca daca un singur individ ar actiona, unul singur!, i-ar determina si pe ceilalti sa intervina, sa se implice si acea teama de ridicol s-ar mai diminua. Aici fiecare cantareste variantele si ce alege risc isi asuma: riscul de a parea ridicol sau riscul de a se petrece ceva oribil chiar sub nasul lui.
      Din pacate, o singura experienta negativa pentru el, ca individ, caz in care s-a inselat si chiar a parut nebun, exagerat, e suficienta pentru a inhiba alte urmatoare reactii… Da, cam asa e privit un om care reactioneaza: ciudat.
      Dar dupa cate am citit, parca prefer sa imi asum asta, ciudatenia, decat regretul ca am stat ca o oaie bleaga si nu miscat un deget…

      Apreciază

  7. Am citit odata o poveste de acest gen cu o tipa care a provocat un accident minor pe un pod.cel cu masina lovita a coborat din masina si a inceput sa o bata pe femeie sub privirile la mai multe persoane.cand tipul a scos un levier sa o loveasca femeia a sarit in apa.abia atunci au sarit doi sa o salveze,din pacate femeia socata a crezut ca a sarit dupa ea cel cu levierul asa ca s-a zbatut si a scapat din mainile salvatorilor si s-a innecat….de cand am citit aceasta poveste incerc sa fiu primul care intervine cand e cazul indiferent de cati sunt in jurul meu…

    Apreciază

  8. banuiesc ca fiecare dintre noi a fost pus cel putin o data intr-o circumstanta in care teoretic ar fi trebuit sa reactioneze cumva dar n-am facut asta😦, si apoi am ramas doar cu intrebarile!
    De ce?

    Apreciază

  9. Pingback: Momente de reflectie! « Marin Toma's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s