Arhive pe categorii: Oameni

nocturne#3: Cristi

Standard

Dacă ne-am putea salva unii pe alții cu o vorbă bună, un zâmbet, o bătaie prietenoasă pe umăr. Dar nu ne putem salva, uneori nici măcar pe noi. Și nu ne privim cu înțelegere, nici măcar pe noi, în oglindă.

Mă doare moartea ca urmare a unei suferințe insuportabile. Am suferit pentru suferința lui, nu pentru că nu mai e printre noi. Concret și cotidian, nu mai era prin zonă, oricum.

Îl revăd prin amintiri, povestindu-mi toate aventurile lui amoroase și picanteriile pe care nu țineam neapărat să le aflu, îl revăd povestindu-mi cu aceeași pasiune despre istoria fiecărui sat prin care trecem, despre bunicuța care stă dincolo de poarta aia verde din curbă unde găsești cele mai bune plăcinte din tot Ardealul, despre cultura, tradițiile și obiceiurile fiecărei mici comunități în care ne oprim, despre pădurile tinere și bătrâne din Apuseni – vorbește despre ele ca despre femeile pe care le-a iubit cândva.

Îl revăd ca prin vis, căci atât eram de obosiți, cum ne făcea cafeaua în fiecare dimineață, ne complimenta cum știa el mai bine, uneori – idei vulgare la suprafață, dar frumoase în onestitatea și normalitatea lor. Cum ne încuraja să nu renunțăm, să mergem, să explorăm, să căutăm Frumosul în lumea asta din jurul nostru și să-i cunoaștem oamenii, cele mai de preț comori dintre toate.

Îl revăd cum trăia intens și cum ne transmitea și nouă euforia momentului. A fost o nebunie frumoasă. Am învățat atât de multe de la el și datorită lui. Ne-a dat o direcție, una pe care nu o știam, nu ne era familiară. I-am acceptat micile defecte, nu doar noi, ci cred toți care ajungeau să-l cunoască cât de cât. Pentru că-i simțeai sufletul, unul bun, în esența lui. Și-i intuiai geniul.

Îi revăd însă și tristețea și tulburarea sufletului. Îmi doresc să-și fi găsit cumva liniștea. Cumva, altcumva, nu așa, nu în moarte.

La fel, mi-aș dori o lume în care oamenii să nu mai sufere singuri, neînțeleși, înstrăinați de ceilalți. Am mai zis și altădată, căci Cristi nu-i singurul… asta mă doare cel mai tare, nu moartea în sine, care-i naturală, ci suferința distructivă, depresia și disperarea care încolțește sufletele astea frumoase.

De reținut și video-ul ăsta, fie și numai statisticile de la începutul lui.

 

Varză de oameni :)

Standard

Cândva când ești copil, începi să întri în jocul ,,fetele cu fetele, băieții cu băieții”. Nu știu dacă e o tendință naturală, dacă faci asta pentru că e vârsta la care începi să te autodescoperi și e mai ușor să fii alături de cei asemeni ție sau dacă e doar o altă regulă socială nescrisă legată de gen preluată de la adulți. Or fi ambele.

Înveți treptat să te joci doar cu anumite categorii de oameni. Doar cu fetele, sunt mai sufletiste/sensibile. Doar cu prietenii. Doar cu cei de-o vârstă cu tine. Doar cu cei care au un stil vestimentar pe placul tău, căci ai senzația că asta ar spune ceva despre persoana cu care interacționezi. Doar cu cei care au un anumit nivel de cultură generală. Sau experiență de viață (pe care, la drept vorbind, nu ai cum să le chiar evaluezi de la distanță). Doar cu băieții, căci par mai sinceri și mai direcți. Te joci și investești timp doar în oamenii pe care-i poți privi în ochi, de la bun început.

Și alte zeci de categorii.

Îți pui limite în interacțiuni și privești oamenii prin lentila prejudecăților. E bine să fii selectiv – o lecție grea pe care am învățat-o abia în ultimul an, cu adevărat.

La fel cum e minunat când renunți la toate criteriile de selecție, justificate sau închipuite, când poți să vezi cum oameni din toate categoriile posibile și imposibile se joacă împreună. Interacționează, fac schimb de idei și experiențe, poate se împrietenesc, se simt bine. Când nu mai contează că, aparent, nu avem prea multe în comun. Și descoperi că, de fapt, ai multe în comun cu fiecare dintre oamenii de lângă tine. Nu suntem chiar atât de rupți de lume, nici chiar atât de departe unii de alții, după cum am crede uneori… 🙂

Îmi plac oamenii care depășesc bariere impuse și autoimpuse. Care se joacă unii cu alții la grămadă, indiferent de categorii.

000101_042737

Standard

Oricum aș întoarce-o, mi-e întreaga ființă prea epuizată. Uneori ies din carapace și încerc să ajung la alții, dar e prea obositor. E obositor când e unidirecțional, când îți dai seama că nu-i suficient să le întinzi o mână celorlalți, ci că trebuie să fie și mâna potrivită, de culoarea lor preferată, care să satisfacă niște așteptări știute doar de ei și care se bat cap în cap.

Îmi place când pot privi oamenii cu interes și fascinație, de la distanță, cum își construiesc mici lumi sociale în care se simt iubiți și în siguranță. Dacă încerci să te apropii, însă, observi cum lumile astea minunate au ziduri. Și ești judecat dacă nu vrei să depui efort pentru a le escalada, dar ținut la distanță sau, mai rău, exclus dacă încerci să o faci la modul real…

Oamenii își construiesc cuibușorul lor social, unde stau confortabil și e bine și călduț. Din zona asta frumoasă de siguranță, e greu să vezi că așteptările tale nejustificate îi rănesc pe alții, că unii au rămas afară în frig sau că unii vor alege să plece definitiv din fața ușii tale.

Poate sunt eu defectă, poate văd și simt prea multe. Am nevoie de interacțiuni simple și sincere, în care ne acceptăm unii pe alții, dacă putem să o facem, iar dacă nu, e ok și așa. Nu ar trebui nici să te simți dator să accepți pe cineva, la fel cum nici nu-i justificat să te aștepți ca celălalt să te facă, să te ,,convingă’’ să-l accepți.  Capacitatea de a accepta oamenii în preajma noastră e o decizie și un exercițiu personal care, în cea mai mare parte, nu prea depinde de eforturile lor.

Am obosit să depun efort și să țin cont de așteptările tuturor, cred. Mă strădui să accept oamenii așa cum sunt, să nu-i judec și să nu pun presiune pe ei. Păcat că dacă nu îți impui tu așteptările, ceilalți nu se sfiesc să o facă.

Bulldog

Standard

Știi când vezi un om dur și primul lucru care îți vine în minte e ,,bulldog”? Așa. Nemilos de sincer și crud uneori cu ceilalți. Unii ar spune că-i rău sau cel puțin arogant. Chiar și el crede că-i rău. Dar e doar înrăit, după o viață ce l-a stors de emoții. Și-l știu de ani de zile și știu că-i printre puținii oameni cu suflet bun, suflet de copil, suflet din ăla de-ți vine să-l îmbrățișezi și să-l aperi. Dar n-are nevoie, căci văd un bulldog în fața mea.

Un om care în nervii lui față de oameni se străduie să nu mă supere, știe cât a pierdut din cauza sincerității ăsteia brutale, știe cât a pierdut pentru că nu face compromisuri. Dar nu știe câtă nevoie am uneori de așa-zisa lui răutate. De adevărul din răutatea asta. De sinceritatea brută, fără ambalaj, fără decor, fără ocolișuri, fără filtre, fără menajamente. Prietenia nu ar trebui niciodată să fie un motiv pentru a mă menaja de niște adevăruri, dimpotrivă.

Nu știe că sinceritatea lui, așa nedorită cum e în interacțiunile lui cu alții, pentru mine e oxigen. Dacă l-am prins la o bere, vom sta de povești cu orele, până trebuie să mergem la serviciu. Pentru că am nevoia asta disperată de simplitate și de liberă exprimare. E mult, mult mai ușor să fii sincer când și ceilalți sunt. Simți că respiri.

Și e divin când nu mai trebuie să cauți înțelesuri ascunse în mesaje subtile, voluntare sau involuntare. Îmi plac puzzle-urile și mă amuză să ,,decriptez” oamenii, să caut să îi înțeleg. Dar la naiba, uneori devine obositor. Uneori, te scârbești de toate măștile și politețile pe care ni le asumăm zi de zi. Văd pe fețele tuturor că sunt sătui și că ar vrea să spună ce gândesc cu adevărat – că-i de bine sau de rău, nu contează. Nu ne spunem nici măcar lucrurile alea frumoase.

Conversăm unii cu ceilalți, ne zâmbim, spunem niște platitudini care nu înseamnă nimic, interlocutorul știe / simte asta, iar noi știm că el știe. El ne întoarce platitudinile înapoi, știind că-s vorbe goale, că ar mai fi atâtea de spus, bune și rele. Ne pierdem în cuvinte care nu transmit nimic. Suntem neutri, plați și goi.

Prefer un bulldog, un… Obuz, căci pentru mine ăsta-i va fi numele mereu.

Un om care mă intimidează pentru că mă ia peste picior când simte cea mai ușoară urmă de penibil în ce zic sau fac, un om care râde de mine atunci când îmi dau aere inutile de spiritualitate, un om care urlă la mine dacă mă vede că o iau pe arătură și fac tâmpenii. Modul lui de a fi îi înhibă pe oameni, e intimidant. Paradoxal, eu mă simt liberă în preajma lui. Mă simt liberă să greșesc, știu că îmi va spune, nu-i nimic de ascuns. La rândul meu, pot să îi spun ce-mi trece prin cap. Nu-i nemilos. Ar fi nemilos dacă m-ar lăsa să devin ce detest cel mai mult: o falsitate.

Iar sinceritatea și adevărul nu-s doar crude și neplăcute. Prefer un Obuz care, pe lângă tratamentele nemiloase pe care le aplică celor din jurul lui, nu va avea nici o reținere în a-ți spune că te iubește și că îi pasă, dacă asta simte (indiferent că ești bărbat sau femeie), nu va avea nici o jenă în a-ți spune că faci bine ce faci, sau că tu, ca om, contezi și ești minunat. Și-ți va spune asta cu ochii (aproape) înlăcrimați de bucurie.

sinceritate

Oameni-ancora

Standard
Oameni-ancora

Oameni-ancoră. Așa îi numește Nemesis, ancoră. Acei oameni care stau pasivi, cu voia sau fără voia lor, în cunoștință de cauză sau nu, la baza stabilității tale emoționale, psihice. Care au prins rădăcini în universul tău și ai impresia că vor fi mereu acolo. Si sunt, sub o formă sau alta. Doar că îi asociezi uneori cu un loc.

Și e crunt când nu-i mai găsești acolo. Când pleacă din acel loc. De-a lungul anilor mi-a fost destul de ușor să accept faptul că oamenii vin și pleacă. E normal, chiar și în cazul celor mai buni prieteni. Chiar și acum, unii vin, pleacă, vin din nou și iar pleacă. Și e ok. Nu sufăr traume emoționale din cauza asta, mi-e dor de ei uneori, atât.

Însă e diferit în cazul oamenilor care nu au ,,venit” în viața mea, ci au fost mereu acolo, de la bun început. Înfricoșător e poate prea mult spus, dar e… destabilizator gândul că nu vei mai putea să îi vezi când vrei.

Nu mi-am pus niciodată problema că Flo s-ar putea să plece într-o zi. Undeva departe. Nu îl văd prea des, o dată la câteva luni, dar e o prezență stabilă. E mereu acolo. Îl găsesc. Flo a fost întotdeauna pentru mine un frate mai mare, un prieten, un tată. Și știam întodeauna unde să îl găsesc. Mi-e jenă să recunosc, că cică sunt om mare, dar mă simt ca un copil pierdut. Și mi-e prea familiar sentimentul ca să treacă neobservat.

Bărbatul ideal

Standard

Îi spuneam lui Lotus că poate voi aborda serios și fără ironii acest subiect. Poate încerc și o dau în extrema cealaltă. Mă cam scoate din sărite ideea de ,,ideal”, în ultima perioadă. Mi se pare că deși pornește de la o latură a omului dezirabilă (a tinde spre mai mult, spre perfecțiune e ceva ok), ajunge să ne transforme în niște minți înguste. Pornim la drum cu acest ideal în cap și nu mai avem ochi să vedem alte idealuri, care poate se abat de la idealul nostru, dar pot fi la fel de ideale dacă am avea ochii și mintea deschisă.

Întreg conceptul de ,,bărbat ideal” presupune din start o serie de criterii în funcție de care stabilim cât de dezirabil este sau nu colegul, vecinul, prietenul, individul ăla de pe stradă ș.a.m.d. Îndeplineşti criteriile? Foarte bine. Nu? Jet. Ce omitem este faptul că acel ,,bărbat ideal” din capul nostru este, cel mai adesea, o sumă de caracteristici preluate, de fapt, de la mai mulți bărbați.

Tocmai mi-am amintit de prototipul clasic: frumos, deștept și cu bani. Dar să fim serioși, că nici asta nu e de ajuns :)) Luna trecută, încercând să ne facem un proiect și discutând puțin pe lângă, am ajuns la concluzia că bărbatul ideal ar trebui să fie un geniu analitic, să se descurce de minune cu tot ce ține de calculatoare, programe, tehnologii în general, să își susțină punctul de vedere fără a se autoimpune cu orice preț, să gătească bine pentru cel puțin zece persoane, să fie punctual, să aibă simțul umorului, să nu dețină vreun piercing de 3 lei, pus strâmb într-o ureche (dacă e de la 5 lei în sus, e mai acceptabil), să fie îngrijit fără a cădea în extreme, să nu se epileze pe picioare, dacă e înalt, brunet cu ochi albaștri, e bine, dacă nu, se acceptă și alte variante, etc.
Analizând chestiile astea, aș avea de comentat la fiecare dintre ele. Nu e bărbatul meu ideal, e un bărbat ideal, pentru cine… nu știu – pentru noi, în ziua respectivă, poate. De exemplu, faza cu cercelul din ureche de 3 lei mie una mi se pare extraordinar de irelevantă, dar aparent avem un coleg care întrunește multe calități, dar păcat de cercelul ăla care strică totul, iar colegul nu mai e chiar așa de ideal 🙂

Şi atunci… bărbatul ideal pentru mine, doar pentru mine? Ar trebui să înșiruiesc o serie de caracteristici acum, nu? Am voie orice? Fie. Le-am găsit pe toate în bărbați deosebiți din jurul meu. Mi-am învățat și lecția cu ,,ai grijă ce-ţi dorești că poate se împlinește”. Aș zice că nu întotdeauna ce îți dorești e și ce ai nevoie; și nici nu ar trebui întotdeauna să îți dorești ce ai nevoie. Dar acum fac abstracţie de toate astea şi îmi permit să îmi doresc ce am nevoie, așa că bărbatul ideal pentru mine…

….e capabil să se uite 2 ore cu mine la un film. La un anumit gen de filme. Nu, nu la comedii romantice (la alea mă uit doar singură, când am eu niște chef). Cum pot să număr pe.. un deget! persoanele cu care chiar pot să mă uit la un film serios, da, bărbatul ideal ar fi capabil să își concentreze atenția pe un film, dacă aia am decis să facem. (nu e neapărat să ne uităm la filme împreună, dar dacă ne uităm, ne uităăăăm)
…e sincer. Indiferent despre ce e vorba. Îmi spune ce gândește și ce simte, cum și când poate și cum știe, dar o face.
…mă strânge în brațe când sunt nervoasă sau pe punctul de a plânge și mă încurajează când sunt tristă, supărată, epuizată.
…știe când să tacă și să mă lase singură. și când să nu. Nu-i complicat în ceea ce mă privește, dar știu că nu-i nici ușor.
…nu fumează. Dacă o face, își trimite fumul în direcția opusă mie.
…are simțul umorului, iar asta nu presupune că ar trebui să îmi spună glume non-stop (ar fi și enervant în cele din urmă), ci că putem râde împreună, că ne putem amuza de comicul situațiilor, că poate să observe comicul ăsta al vieții, chiar și când e mult haos în jur. Nu că automat ar trebui să se simtă mai bine, dar să îl vadă.
…e capabil să ia în serios orice nimic și să fie chill în mijlocul dramelor, în funcție de cum o cere situația.
…își vede de credințele și religiile lui și nu încearcă să mă convertească pe mine (sau pe alții) în nici o direcție.
…iubeşte muzica. Indiferent care.
…își asumă ceea ce este el, ca om. Tinde spre mai mult, își știe neajunsurile, se cunoaște pe el însuși destul de bine și nu pretinde a fi altceva decât ceea ce este.
…e cel puțin la fel de inteligent ca mine (sunt unpic ipocrită la faza asta, îmi asum) și, implicit, nu mă plictisesc în preajma lui.
…în general, îl doare în cot de ce zice lumea sau de ce cred alții. Îl prefer mai rupt de societate și mai ciudat, decât un papă-lapte perfect integrat care nu ar ieși nici mort din rândul lumii și din ,,că așa se face” sau ,,cum să faci așa ceva?!”
…nu-mi impune nimic. Am făcut mereu ce-am vrut (și ce a trebuit – dar a fost ce am considerat eu că trebuie, nu ce au considerat alții). Dacă mă poate face să vreau ce vrea el, minunat.
…brunet cu ochii albaștri 😀 Am observat că la nivel strict estetic, îmi plac. Dar am iubit ochi căprui, așadar nu e cu adevărat relevant. Şi dacă tot suntem la aspect: constituție atletică (dar fără exagerări) și cioc 😛
…are răbdare cu mine. Dar nu infinită… căci mi-o iau în cap, ca orice copil.
…are suflet bun, dar știe să fie și rău atunci când trebuie.
…îmi acceptă copilăriile și, uneori, năzbâtiile.
…e pe aceeași lungime de undă cu mine, dpdv afectiv.

Hai că mă opresc :)) Ar mai fi două chestii, care par momentan destul de imposibile (chiar la nivel de ideal de neatins, hahah):
– mă face să mă simt acceptată pentru ceea ce sunt și așa cum sunt.
– găsește vreo metodă magică de a mă motiva extern.

Concluzia e că lista asta de calități ale bărbatului ideal e foarte flexibilă și pot să apară lucruri în contradictoriu. Aş putea să o dublez dacă e până acolo, nu mi-e greu. Dar e exact ce ziceam mai sus… Uneori avem nevoie de unele lucruri (cum ar fi să fiu lăsată naibii în pace când sunt nervoasă sau când sufăr) și poate ne dorim asta. Dar e posibil ca pe termen lung, să ne facă rău. Poate ar trebui să avem grijă ce ne dorim, da.
Alteori, îți dorești lucruri de care chiar nu ai nevoie, de fapt. Poate nu de răbdare am eu nevoie, ci de altceva. Sunt lucruri pe care le descoperi pe parcurs. Oricum o iei, e absurd să filtrezi bărbații din jurul tău prin prisma unor idei de ideal. Până la urmă, toate lucrurile pe care le-am menționat mai sus, le-am întâlnit deja la niște oameni speciali (pentru mine speciali, evident).
Da, ar fi interesant ca o singură persoană să se plieze perfect pe imaginea ta vizavi de cum ar trebui să fie bărbatul ideal. Dar ce-ar fi să descoperi lucruri noi, cu totul altele, care să devină noi aspecte pe care le îndrăgești și apreciezi la sexul opus în general, dar mai ales la persoana respectivă, în mod particular ? Cum să zic altfel… nu știam că îmi plac ciudații, până n-am cunoscut unul 🙂

[suficient de serios tratat subiectul? 😛 ]

Dan

Standard

Chiar şi cei mai buni prieteni te pot dezamăgi, chiar dacă au intenţii bune (eu ştiu cum e cu intenţiile mai bine decât oricine), chiar dacă au un motiv relativ întemeiat pentru asta. Chiar şi ei te pot lăsa baltă exact atunci când ai avea mai multă nevoie de ei.
Şi deşi ştii toate motivele din spatele dezamăgirii, ajungi să nu mai suporţi pe nimeni în preajma ta. Dacă nici măcar persoana aia care te ştie de când aveai 7 ani, care ştie cam tot ce se petrece în viaţa ta, nu poate să fie acolo pentru tine într-unul din cele mai critice momente… parcă nu mai vrei pe nimeni în jurul tău. Să se ducă naibii toţi! Citește restul acestei intrări

Despărţiri

Standard

Cred ca nu te poţi despărţi niciodată, cu adevărat, de o persoană. Decât dacă legătura nu a fost nicicând reală. Cred că rămâi, tu, întreg, sau doar bucăţi din tine, acolo – alături de acea persoană. Indiferent dacă te decizi să nu îi mai vorbeşti, să nu o mai vezi, să te gândeşti la altcineva, să îi arunci hainele, să fiţi (doar) prieteni (buni), să vă susţineţi reciproc, să vă întâlniţi o dată pe an (sau o dată pe săptămână), să te răzbuni, să ignori, să taci, despărţirea nu e reală. Căci nu te poţi despărţi de tine însuţi. Nu te poţi anula. Stabilind o legătură cu cineva, te-ai creat pe tine. Cu fiecare gând, zâmbet, gest împărtăşit, ai devenit Tu, cel de azi. Aşa-zisa despărţire nu poate avea loc decât dacă te ştergi. Poate acum porniţi în direcţii diferite, poate total opuse, poate aceeaşi direcţie, poate mergeţi în paralel, nu încâlciţi împreună. Dar porniţi din acelaşi nod. Rămâi împreună cu acea persoană, tocmai pentru că face parte din tine şi nu te poţi anula.

Câţi alţi oameni purtăm fiecare în noi?

The Wanderer of Eternity

Standard

Despre lucruri personale, vorbesc şi scriu la persoana a II-a uneori, căci încerc să mă detaşez de concretul situaţiei, de durere, de intensitatea unei emoţii. Evitând persoana I, adopt un ton mai general. Uneori simţi că e mai uşor aşa.
Adevărul e că sunt o inhibată. Adevărul e că nu ştiu vorbi, nu ştiu spune lucrurilor pe nume. Parcă aş face economie de cuvinte, însă cu precădere în contextele intime, personale. Nu vorbesc cu cei din jur, of, nu vorbesc cu acele două-trei persoane care contează, dintr-o aparentă lene. Privindu-mă din exterior, aş crede că evit a-mi risipi energia şi orice cuvânt în plus, orice explicaţie suplimentară e indezirabilă. De ce sunt aşa? De ce nu pot spune ce simt într-un mod mai specific? Am evita atât de multe confuzii. Pe cine din trecutul meu aş putea da vina? Doar pe mine. Căci am ales, eu singură, uneori forţată de împrejurări şi de alţii – da, dar eu am ales să tac. Să nu spun. Să păstrez totul în adâncul fiinţei mele.
Dar cât de urât m-a afectat această alegere. Am fost un copil puternic, am ajuns o tânără slabă. Trăiesc cu un nod în gât, un plâns ce vrea să se manifeste zilnic şi, probabil, dacă mi-aş permite luxul, aş plânge o săptămână, mai mult, fără oprire. Când în cele din urmă lacrimile ar seca, bătăile inimii şi pieptul ar plânge în continuare.

Paradoxul face că am un sprijin, este cineva acolo care ar sta răbdător o săptămână, poate mai mult, alături de mine. M-ar ţine în braţe şi aş putea să plâng. Cum aş putea să îi arăt vreodată recunoştinţa? Cuvintele, în astfel de momente, nu mai înseamnă mare lucru şi totuşi sunt primele care ne stau docile la dispoziţie. Mi-e greu să mă folosesc de ele, la fel cum mi-a fost greu să spun că iubesc, la fel cum mi-e greu să îi spun unui prieten ce mult înseamnă pentru mine, la fel cum, uneori, mi-e greu să spun ce gândesc.
Dar cum altfel mi-aş putea arăta aprecierea şi recunoştinţa, decât vorbind? E primul pas, cred. Am învăţat să vorbesc la o vârstă fragedă, aparent, dar am învăţat cu adevărat să vorbesc recent, în ultimii ani. Şi e greu, e greu să îţi deschizi sufletul şi mintea în faţa cuiva. Iar fac asta. Reformulez: e greu să îmi deschid sufletul şi mintea în faţa cuiva, oricui. Şi nu pentru că aş avea ceva de ascuns, ci pentru că sunt atât de obişnuită să nu împart lucruri personale, încât nici măcar nu sesizez că aş avea ceva de spus, că am ceva pe suflet, ceva ce trebuie să iasă la suprafaţă.

Dar există un om care a trecut dincolo de barierele ridicate iniţial de dragul altora, de dragul confortului şi a obişnuinţei apoi.
M-a învăţat să vorbesc, cu mine însumi, în primul rând, cu el, în al doilea rând, cu toţi ceilalţi, mai apoi. Am învăţat de la el cât de important e să conştientizez ce se întâmplă în propria-mi fiinţă, cât de necesar e să îmi contorizez gândurile, cât de vital e să am o minte lucidă, ordonată, conştientă. Un om conştient de toate şi de cele mai mici detalii, capabil să vadă imaginea de ansamblu. Cum aş putea să-i mulţumesc vreodată?
Poate nu aş fi fost un caz pierdut în absenţa lui, dar latura mea pasivă ar fi învins în cele din urmă. M-aş fi pierdut în mulţimea de oameni, mi-aş fi pierdut identitatea, tocmai pentru că nu îmi păsa şi nu doream să mi-o manifest cumva, poate aş fi devenit ceea ce acum mă întristează când văd la alţii: o privire goală, lipsită de sens şi direcţie.
Poate l-am întâlnit în momentul ideal. Îl vedeam atunci chiar ca pe un călător pe axa timpului, întru eternitate. Căci nu avea vârstă, nu i-o puteam da. Nu era nici tânăr, nici bătrân, nici copil, nici adult, ci un hoinar pe acest pământ, un om al ideilor, un om ce se hrăneşte din ele, din idei, din propriile sale gânduri. Gânduri autentice, clădite din fir în fir de el însuşi, fără influenţe externe. Dacă eu am ales să tac, el a ales să fie de neatins. Nu i-a lăsat pe ceilalţi să îi altereze gândurile şi modul de a fi. În timp ce eu am asimilat şi păstrat totul în mine, atâţia ani, el şi-a păstrat fiinţa şi sufletul intacte. O minte straniu de lucidă, care s-a încăpăţânat să rămână aşa în ciuda întâmplărilor şi experienţelor contradictorii.

… Şi mi-a oferit cu drag primele răspunsuri demne de luat în seamă referitoare la religie/divinitate. Aveam atâtea semne de întrebare atunci, semne ocolite mai mult sau mai puţin politicos de către toţi ceilalţi, iar el a fost singurul care mi-a dat răspunsuri. A vorbit cu mine, şi-a deschis sufletul şi mintea. Poate trebuia încă de pe atunci să depun acest efort de a vorbi cu el, înapoi. Eu, fiinţă emoţională prin excelenţă, am învăţat de la el să devin mai cerebrală, m-a învăţat să apreciez raţiunea, să nu o privesc ca pe ceva searbăd, ci dimpotrivă, să îi pot anticipa valenţele creatoare. Căci prin raţiune încolţesc marile idei!!
Am preluat de la el idei, uneori atitudini, moduri de gândire. Am descoperit treptat frumuseţea din spatele unor idei logice, argumentate. Dacă înainte mă opuneam emoţional, acum mă opuneam raţional, puteam să fac asta! E extraordinar când poţi avea mintea limpede, când toate interferenţele sunt amânate, şi gândurile se dezvoltă armonios, se îmbină ca într-un puzzle virtual. Când imaginea finală, de ansamblu, e gata, o senzaţie de satisfacţie mă învăluie de fiecare dată.

Nu ştiu dacă aş fi luat această cale, dacă nu l-aş fi întâlnit. Din inhibiţiile şi pasivitatea mea, aş fi dat la o parte orice gând, idee, le-aş fi înecat în adâncuri. Căci înainte nu le doream manifestarea, nu vroiam să fiu conştientă de ele, dimpotrivă, mă străduiam să le înlătur. Dar hoinarul meu drag mi-a arătat că e esenţial să fiu conştientă, lucidă, raţională. E vital să am un adevăr general după care să mă ghidez, e important să analizez profund ce se întâmplă cu mine şi în jurul meu. Mai mult, m-a învăţat că degeaba aş fi inteligentă, dacă nu mă folosesc de asta, dacă nu am viziune.

Încă învăţ, încă preiau de la el atât de multe. Ne contrazicem pe anumite subiecte, ne completăm reciproc pe altele, dar nu aş fi fost aşa cum sunt azi, în primul rând din punct de vedere intelectual, psihic, dacă nu l-aş fi întâlnit pe el. Influenţa lui e mai mult la nivelul structural al fiinţei mele, poate cel mai important, căci mi-a oferit, m-a ajutat să îmi clădesc o structură de bază pe care voi putea adăuga orice altceva în viitor.

Cum poţi să îi mulţumeşti unui om pentru dezvoltarea ta intelectuală, iar mai apoi, emoţională? Orice răsplată e insuficientă, nu poţi echivala vreodată aşa ceva, căci e o amprentă ce va rămâne aici o viaţă. Încep prin a-i spune că sunt conştientă de impactul pe care l-a avut şi îl are asupra mea şi că, mai mult, îi sunt recunoscătoare şi voi aprecia mereu răbdarea şi efortul susţinut depus pentru asta…!

Şi învăţ să vorbesc. Să mă deschid. Să împart bucurii şi tristeţi. Căci degeaba simt şi gândesc, dacă nu împart toate astea cu cineva, nu? E greu, dar am învăţat de la el lucruri mult mai greu de acceptat, a vorbi ţine de exerciţiu, cred.

Îţi mulţumesc..
Aş vrea să plâng în voie şi să ştii că sunt şi lacrimi de fericire acolo. Fericire că te-am întâlnit.