Arhive pe etichete: oameni dragi

Cocos, snowboard și febră

Standard
Cocos, snowboard și febră

Coaja fructului de cocos e mai îndârjită decât ai crede. Oare dacă ai da cu el de pereți…? Oare dacă îndoi cuțitul…? Oare dacă ieși pe balcon și-l calci în picioare? Sari pe el? După un strop de efort din partea noastră, coaja cedează. Fruct dulce și hrănitor, de-ți trec poftele și foamea. Cum se face că e prima dată când ronțăi cocos? Gustul de ciocolată și cocos ne-a definit, totuși, copilăria…

E mai ușor de înțeles cum reușeau, într-o oarecare măsură, concurenții de la Supraviețuitorul să-și potolească foamea doar ronțăind zi de zi niște cocos. Urmăresc emisiunea, inițial, pentru Robert. Curioasă pe unde-l poartă viața pe omul ăsta de care mă leagă vreo două zile pe drumuri de munte, prin soare, ploaie și vânt, pe la cetăți uitate de lume, întâlnind oameni scoși parcă din povești și împrietenindu-ne cu toți câinii ce ne ies în cale. Niște zile în care mi-am reevaluat viața și prioritățile, așa, mergând la pas alături de Iulia, Alexandrina și Robert. Oameni pe care nu-i uit, deși drumurile o iau care-încotro, căci vor fi mereu asociați cu acel punct de cotitură-n viață.

Așa ajungi să te uiți la tot felul de emisiuni. Apoi te uiți pentru că-i fascinant să vezi cum reacționează oamenii în situații mai mult sau mai puțin extreme. Te uiți să vezi ce face foamea din om. Și ți-s dragi oamenii, în ciuda cinismului ce-ți dă târcoale. Dacă-i accepți pentru ce sunt, oameni adică, ți-s dragi.

O vreme, mai stă cocosul în frigider, până-mi adun curaj să iau coaja la despicat. Iarna m-a cucerit cu fulgi albi de cocos, de omăt. Fulgi ce se aștern pufoși pe ochelari, într-o seară de ianuarie.

Zâmbesc și cad în fund. Îmi adun forțele și energia, nu știu de unde, mă împing în mâini și hop-sus! Alunec vreo câțiva metri cu placa, aud un vâjâit de schiuri din spate, mă dezechilibrez, cad în fund. Mă ridic, alunec, îmi țopăie sufletul fericit, cad. Mă ridic din nou, cad. Tot așa. De-acum prind viteză și cad doar de vreo două ori până ajung jos, la baza pârtiei. Ce bucurie! Urcușul e, însă, greoi, vreau să renunț. Nu este telescaun, deci la pas, în sus, pe pârtie. Simt că placa îmi rupe brațul, că nu mai am energie, că îmi tremură tot corpul. Ajung sus, privesc în jos și… mai vreau.

Cad din nou, îmi tremură picioarele, mă ridic. Alunec iar… Câteva secunde de euforie pură. De fericire. Apoi cad din nou, în genunchi de data aceasta. Mă împing prea tare în mâini și cad pe spate, în fund. Și râd așa de una-singură, de mine, de situație. Mă observă cineva, urcă și el cu placa sub braț, zâmbește înțelegător. Așa-i prima dată (și a doua, în mod sigur). Privesc iar spre cer, îmi cad fulgii de cocos în ochi. Mă ridic și plutesc o vreme. Cad iar. Sau nu știu, mă arunc pe jos pentru a evita ciocniri sau căzături urâte.

Mi-am salvat fundul de vânătăi și durere, în ciuda avertizărilor lui Tarfin. Sau poate tocmai de-aia! 😛 Mi-am sacrificat mâinile și brațele în schimb, căci ele au amortizat toate căzăturile. Pentru prima dată am febră musculară la pernițele din palmă, la mușchii degetelor, la întâlnirea antebrațului cu brațul. Nu îmi pot lua eșarfa din cuier. Nu îmi pot ridica brațele. Abia îmi țin cana de cafea. Și fiecare durere mă face să zâmbesc, căci retrăiesc pentru o clipă senzația de zbor și lipsa de griji.

Iarna m-a cucerit cu fulgi de cocos, fulgi de nea și-un vis alb ce-alunecă printre copaci. Azi e primăvară și regret că am căzut de prea puține ori. Când nu mai sunt în stare să cad, pot să mă târăsc. Acum știu că pot 🙂

16179603_10211932206200772_6925242106510235655_o

 

Varză de oameni :)

Standard

Cândva când ești copil, începi să întri în jocul ,,fetele cu fetele, băieții cu băieții”. Nu știu dacă e o tendință naturală, dacă faci asta pentru că e vârsta la care începi să te autodescoperi și e mai ușor să fii alături de cei asemeni ție sau dacă e doar o altă regulă socială nescrisă legată de gen preluată de la adulți. Or fi ambele.

Înveți treptat să te joci doar cu anumite categorii de oameni. Doar cu fetele, sunt mai sufletiste/sensibile. Doar cu prietenii. Doar cu cei de-o vârstă cu tine. Doar cu cei care au un stil vestimentar pe placul tău, căci ai senzația că asta ar spune ceva despre persoana cu care interacționezi. Doar cu cei care au un anumit nivel de cultură generală. Sau experiență de viață (pe care, la drept vorbind, nu ai cum să le chiar evaluezi de la distanță). Doar cu băieții, căci par mai sinceri și mai direcți. Te joci și investești timp doar în oamenii pe care-i poți privi în ochi, de la bun început.

Și alte zeci de categorii.

Îți pui limite în interacțiuni și privești oamenii prin lentila prejudecăților. E bine să fii selectiv – o lecție grea pe care am învățat-o abia în ultimul an, cu adevărat.

La fel cum e minunat când renunți la toate criteriile de selecție, justificate sau închipuite, când poți să vezi cum oameni din toate categoriile posibile și imposibile se joacă împreună. Interacționează, fac schimb de idei și experiențe, poate se împrietenesc, se simt bine. Când nu mai contează că, aparent, nu avem prea multe în comun. Și descoperi că, de fapt, ai multe în comun cu fiecare dintre oamenii de lângă tine. Nu suntem chiar atât de rupți de lume, nici chiar atât de departe unii de alții, după cum am crede uneori… 🙂

Îmi plac oamenii care depășesc bariere impuse și autoimpuse. Care se joacă unii cu alții la grămadă, indiferent de categorii.

000101_042737

Bulldog

Standard

Știi când vezi un om dur și primul lucru care îți vine în minte e ,,bulldog”? Așa. Nemilos de sincer și crud uneori cu ceilalți. Unii ar spune că-i rău sau cel puțin arogant. Chiar și el crede că-i rău. Dar e doar înrăit, după o viață ce l-a stors de emoții. Și-l știu de ani de zile și știu că-i printre puținii oameni cu suflet bun, suflet de copil, suflet din ăla de-ți vine să-l îmbrățișezi și să-l aperi. Dar n-are nevoie, căci văd un bulldog în fața mea.

Un om care în nervii lui față de oameni se străduie să nu mă supere, știe cât a pierdut din cauza sincerității ăsteia brutale, știe cât a pierdut pentru că nu face compromisuri. Dar nu știe câtă nevoie am uneori de așa-zisa lui răutate. De adevărul din răutatea asta. De sinceritatea brută, fără ambalaj, fără decor, fără ocolișuri, fără filtre, fără menajamente. Prietenia nu ar trebui niciodată să fie un motiv pentru a mă menaja de niște adevăruri, dimpotrivă.

Nu știe că sinceritatea lui, așa nedorită cum e în interacțiunile lui cu alții, pentru mine e oxigen. Dacă l-am prins la o bere, vom sta de povești cu orele, până trebuie să mergem la serviciu. Pentru că am nevoia asta disperată de simplitate și de liberă exprimare. E mult, mult mai ușor să fii sincer când și ceilalți sunt. Simți că respiri.

Și e divin când nu mai trebuie să cauți înțelesuri ascunse în mesaje subtile, voluntare sau involuntare. Îmi plac puzzle-urile și mă amuză să ,,decriptez” oamenii, să caut să îi înțeleg. Dar la naiba, uneori devine obositor. Uneori, te scârbești de toate măștile și politețile pe care ni le asumăm zi de zi. Văd pe fețele tuturor că sunt sătui și că ar vrea să spună ce gândesc cu adevărat – că-i de bine sau de rău, nu contează. Nu ne spunem nici măcar lucrurile alea frumoase.

Conversăm unii cu ceilalți, ne zâmbim, spunem niște platitudini care nu înseamnă nimic, interlocutorul știe / simte asta, iar noi știm că el știe. El ne întoarce platitudinile înapoi, știind că-s vorbe goale, că ar mai fi atâtea de spus, bune și rele. Ne pierdem în cuvinte care nu transmit nimic. Suntem neutri, plați și goi.

Prefer un bulldog, un… Obuz, căci pentru mine ăsta-i va fi numele mereu.

Un om care mă intimidează pentru că mă ia peste picior când simte cea mai ușoară urmă de penibil în ce zic sau fac, un om care râde de mine atunci când îmi dau aere inutile de spiritualitate, un om care urlă la mine dacă mă vede că o iau pe arătură și fac tâmpenii. Modul lui de a fi îi înhibă pe oameni, e intimidant. Paradoxal, eu mă simt liberă în preajma lui. Mă simt liberă să greșesc, știu că îmi va spune, nu-i nimic de ascuns. La rândul meu, pot să îi spun ce-mi trece prin cap. Nu-i nemilos. Ar fi nemilos dacă m-ar lăsa să devin ce detest cel mai mult: o falsitate.

Iar sinceritatea și adevărul nu-s doar crude și neplăcute. Prefer un Obuz care, pe lângă tratamentele nemiloase pe care le aplică celor din jurul lui, nu va avea nici o reținere în a-ți spune că te iubește și că îi pasă, dacă asta simte (indiferent că ești bărbat sau femeie), nu va avea nici o jenă în a-ți spune că faci bine ce faci, sau că tu, ca om, contezi și ești minunat. Și-ți va spune asta cu ochii (aproape) înlăcrimați de bucurie.

sinceritate

Oameni-ancora

Standard
Oameni-ancora

Oameni-ancoră. Așa îi numește Nemesis, ancoră. Acei oameni care stau pasivi, cu voia sau fără voia lor, în cunoștință de cauză sau nu, la baza stabilității tale emoționale, psihice. Care au prins rădăcini în universul tău și ai impresia că vor fi mereu acolo. Si sunt, sub o formă sau alta. Doar că îi asociezi uneori cu un loc.

Și e crunt când nu-i mai găsești acolo. Când pleacă din acel loc. De-a lungul anilor mi-a fost destul de ușor să accept faptul că oamenii vin și pleacă. E normal, chiar și în cazul celor mai buni prieteni. Chiar și acum, unii vin, pleacă, vin din nou și iar pleacă. Și e ok. Nu sufăr traume emoționale din cauza asta, mi-e dor de ei uneori, atât.

Însă e diferit în cazul oamenilor care nu au ,,venit” în viața mea, ci au fost mereu acolo, de la bun început. Înfricoșător e poate prea mult spus, dar e… destabilizator gândul că nu vei mai putea să îi vezi când vrei.

Nu mi-am pus niciodată problema că Flo s-ar putea să plece într-o zi. Undeva departe. Nu îl văd prea des, o dată la câteva luni, dar e o prezență stabilă. E mereu acolo. Îl găsesc. Flo a fost întotdeauna pentru mine un frate mai mare, un prieten, un tată. Și știam întodeauna unde să îl găsesc. Mi-e jenă să recunosc, că cică sunt om mare, dar mă simt ca un copil pierdut. Și mi-e prea familiar sentimentul ca să treacă neobservat.

The Wanderer of Eternity

Standard

Despre lucruri personale, vorbesc şi scriu la persoana a II-a uneori, căci încerc să mă detaşez de concretul situaţiei, de durere, de intensitatea unei emoţii. Evitând persoana I, adopt un ton mai general. Uneori simţi că e mai uşor aşa.
Adevărul e că sunt o inhibată. Adevărul e că nu ştiu vorbi, nu ştiu spune lucrurilor pe nume. Parcă aş face economie de cuvinte, însă cu precădere în contextele intime, personale. Nu vorbesc cu cei din jur, of, nu vorbesc cu acele două-trei persoane care contează, dintr-o aparentă lene. Privindu-mă din exterior, aş crede că evit a-mi risipi energia şi orice cuvânt în plus, orice explicaţie suplimentară e indezirabilă. De ce sunt aşa? De ce nu pot spune ce simt într-un mod mai specific? Am evita atât de multe confuzii. Pe cine din trecutul meu aş putea da vina? Doar pe mine. Căci am ales, eu singură, uneori forţată de împrejurări şi de alţii – da, dar eu am ales să tac. Să nu spun. Să păstrez totul în adâncul fiinţei mele.
Dar cât de urât m-a afectat această alegere. Am fost un copil puternic, am ajuns o tânără slabă. Trăiesc cu un nod în gât, un plâns ce vrea să se manifeste zilnic şi, probabil, dacă mi-aş permite luxul, aş plânge o săptămână, mai mult, fără oprire. Când în cele din urmă lacrimile ar seca, bătăile inimii şi pieptul ar plânge în continuare.

Paradoxul face că am un sprijin, este cineva acolo care ar sta răbdător o săptămână, poate mai mult, alături de mine. M-ar ţine în braţe şi aş putea să plâng. Cum aş putea să îi arăt vreodată recunoştinţa? Cuvintele, în astfel de momente, nu mai înseamnă mare lucru şi totuşi sunt primele care ne stau docile la dispoziţie. Mi-e greu să mă folosesc de ele, la fel cum mi-a fost greu să spun că iubesc, la fel cum mi-e greu să îi spun unui prieten ce mult înseamnă pentru mine, la fel cum, uneori, mi-e greu să spun ce gândesc.
Dar cum altfel mi-aş putea arăta aprecierea şi recunoştinţa, decât vorbind? E primul pas, cred. Am învăţat să vorbesc la o vârstă fragedă, aparent, dar am învăţat cu adevărat să vorbesc recent, în ultimii ani. Şi e greu, e greu să îţi deschizi sufletul şi mintea în faţa cuiva. Iar fac asta. Reformulez: e greu să îmi deschid sufletul şi mintea în faţa cuiva, oricui. Şi nu pentru că aş avea ceva de ascuns, ci pentru că sunt atât de obişnuită să nu împart lucruri personale, încât nici măcar nu sesizez că aş avea ceva de spus, că am ceva pe suflet, ceva ce trebuie să iasă la suprafaţă.

Dar există un om care a trecut dincolo de barierele ridicate iniţial de dragul altora, de dragul confortului şi a obişnuinţei apoi.
M-a învăţat să vorbesc, cu mine însumi, în primul rând, cu el, în al doilea rând, cu toţi ceilalţi, mai apoi. Am învăţat de la el cât de important e să conştientizez ce se întâmplă în propria-mi fiinţă, cât de necesar e să îmi contorizez gândurile, cât de vital e să am o minte lucidă, ordonată, conştientă. Un om conştient de toate şi de cele mai mici detalii, capabil să vadă imaginea de ansamblu. Cum aş putea să-i mulţumesc vreodată?
Poate nu aş fi fost un caz pierdut în absenţa lui, dar latura mea pasivă ar fi învins în cele din urmă. M-aş fi pierdut în mulţimea de oameni, mi-aş fi pierdut identitatea, tocmai pentru că nu îmi păsa şi nu doream să mi-o manifest cumva, poate aş fi devenit ceea ce acum mă întristează când văd la alţii: o privire goală, lipsită de sens şi direcţie.
Poate l-am întâlnit în momentul ideal. Îl vedeam atunci chiar ca pe un călător pe axa timpului, întru eternitate. Căci nu avea vârstă, nu i-o puteam da. Nu era nici tânăr, nici bătrân, nici copil, nici adult, ci un hoinar pe acest pământ, un om al ideilor, un om ce se hrăneşte din ele, din idei, din propriile sale gânduri. Gânduri autentice, clădite din fir în fir de el însuşi, fără influenţe externe. Dacă eu am ales să tac, el a ales să fie de neatins. Nu i-a lăsat pe ceilalţi să îi altereze gândurile şi modul de a fi. În timp ce eu am asimilat şi păstrat totul în mine, atâţia ani, el şi-a păstrat fiinţa şi sufletul intacte. O minte straniu de lucidă, care s-a încăpăţânat să rămână aşa în ciuda întâmplărilor şi experienţelor contradictorii.

… Şi mi-a oferit cu drag primele răspunsuri demne de luat în seamă referitoare la religie/divinitate. Aveam atâtea semne de întrebare atunci, semne ocolite mai mult sau mai puţin politicos de către toţi ceilalţi, iar el a fost singurul care mi-a dat răspunsuri. A vorbit cu mine, şi-a deschis sufletul şi mintea. Poate trebuia încă de pe atunci să depun acest efort de a vorbi cu el, înapoi. Eu, fiinţă emoţională prin excelenţă, am învăţat de la el să devin mai cerebrală, m-a învăţat să apreciez raţiunea, să nu o privesc ca pe ceva searbăd, ci dimpotrivă, să îi pot anticipa valenţele creatoare. Căci prin raţiune încolţesc marile idei!!
Am preluat de la el idei, uneori atitudini, moduri de gândire. Am descoperit treptat frumuseţea din spatele unor idei logice, argumentate. Dacă înainte mă opuneam emoţional, acum mă opuneam raţional, puteam să fac asta! E extraordinar când poţi avea mintea limpede, când toate interferenţele sunt amânate, şi gândurile se dezvoltă armonios, se îmbină ca într-un puzzle virtual. Când imaginea finală, de ansamblu, e gata, o senzaţie de satisfacţie mă învăluie de fiecare dată.

Nu ştiu dacă aş fi luat această cale, dacă nu l-aş fi întâlnit. Din inhibiţiile şi pasivitatea mea, aş fi dat la o parte orice gând, idee, le-aş fi înecat în adâncuri. Căci înainte nu le doream manifestarea, nu vroiam să fiu conştientă de ele, dimpotrivă, mă străduiam să le înlătur. Dar hoinarul meu drag mi-a arătat că e esenţial să fiu conştientă, lucidă, raţională. E vital să am un adevăr general după care să mă ghidez, e important să analizez profund ce se întâmplă cu mine şi în jurul meu. Mai mult, m-a învăţat că degeaba aş fi inteligentă, dacă nu mă folosesc de asta, dacă nu am viziune.

Încă învăţ, încă preiau de la el atât de multe. Ne contrazicem pe anumite subiecte, ne completăm reciproc pe altele, dar nu aş fi fost aşa cum sunt azi, în primul rând din punct de vedere intelectual, psihic, dacă nu l-aş fi întâlnit pe el. Influenţa lui e mai mult la nivelul structural al fiinţei mele, poate cel mai important, căci mi-a oferit, m-a ajutat să îmi clădesc o structură de bază pe care voi putea adăuga orice altceva în viitor.

Cum poţi să îi mulţumeşti unui om pentru dezvoltarea ta intelectuală, iar mai apoi, emoţională? Orice răsplată e insuficientă, nu poţi echivala vreodată aşa ceva, căci e o amprentă ce va rămâne aici o viaţă. Încep prin a-i spune că sunt conştientă de impactul pe care l-a avut şi îl are asupra mea şi că, mai mult, îi sunt recunoscătoare şi voi aprecia mereu răbdarea şi efortul susţinut depus pentru asta…!

Şi învăţ să vorbesc. Să mă deschid. Să împart bucurii şi tristeţi. Căci degeaba simt şi gândesc, dacă nu împart toate astea cu cineva, nu? E greu, dar am învăţat de la el lucruri mult mai greu de acceptat, a vorbi ţine de exerciţiu, cred.

Îţi mulţumesc..
Aş vrea să plâng în voie şi să ştii că sunt şi lacrimi de fericire acolo. Fericire că te-am întâlnit.