Dacă ne-am putea salva unii pe alții cu o vorbă bună, un zâmbet, o bătaie prietenoasă pe umăr. Dar nu ne putem salva, uneori nici măcar pe noi. Și nu ne privim cu înțelegere, nici măcar pe noi, în oglindă.
Mă doare moartea ca urmare a unei suferințe insuportabile. Am suferit pentru suferința lui, nu pentru că nu mai e printre noi. Concret și cotidian, nu mai era prin zonă, oricum.
Îl revăd prin amintiri, povestindu-mi toate aventurile lui amoroase și picanteriile pe care nu țineam neapărat să le aflu, îl revăd povestindu-mi cu aceeași pasiune despre istoria fiecărui sat prin care trecem, despre bunicuța care stă dincolo de poarta aia verde din curbă unde găsești cele mai bune plăcinte din tot Ardealul, despre cultura, tradițiile și obiceiurile fiecărei mici comunități în care ne oprim, despre pădurile tinere și bătrâne din Apuseni – vorbește despre ele ca despre femeile pe care le-a iubit cândva.
Îl revăd ca prin vis, căci atât eram de obosiți, cum ne făcea cafeaua în fiecare dimineață, ne complimenta cum știa el mai bine, uneori – idei vulgare la suprafață, dar frumoase în onestitatea și normalitatea lor. Cum ne încuraja să nu renunțăm, să mergem, să explorăm, să căutăm Frumosul în lumea asta din jurul nostru și să-i cunoaștem oamenii, cele mai de preț comori dintre toate.
Îl revăd cum trăia intens și cum ne transmitea și nouă euforia momentului. A fost o nebunie frumoasă. Am învățat atât de multe de la el și datorită lui. Ne-a dat o direcție, una pe care nu o știam, nu ne era familiară. I-am acceptat micile defecte, nu doar noi, ci cred toți care ajungeau să-l cunoască cât de cât. Pentru că-i simțeai sufletul, unul bun, în esența lui. Și-i intuiai geniul.
Îi revăd însă și tristețea și tulburarea sufletului. Îmi doresc să-și fi găsit cumva liniștea. Cumva, altcumva, nu așa, nu în moarte.
La fel, mi-aș dori o lume în care oamenii să nu mai sufere singuri, neînțeleși, înstrăinați de ceilalți. Am mai zis și altădată, căci Cristi nu-i singurul… asta mă doare cel mai tare, nu moartea în sine, care-i naturală, ci suferința distructivă, depresia și disperarea care încolțește sufletele astea frumoase.
De reținut și video-ul ăsta, fie și numai statisticile de la începutul lui.
mmnemosyne 
Nu prea stim cum sa explicam astfel de intamplari. Este si asta o boala. O boala a sufletului, iar el e cel mai fragil. Probabil ca un ajutor specializat ar salva unele suflete chinuite. Altfel este foarte greu…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
O boală a sufletului, da… Uneori nici ajutorul specializat nu e de folos, alteori face toată diferența. Din păcate însă problemele astea nu sunt luate în serios şi prea puțini cer ajutorul…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ca tot vorbeam despre curaj, observ ca abordezi tot felul de subiecte, unul mai delicat ca altul. Imi pare foarte rau de prietenul tau, imi pare rau de toti cei care recurg la asemenea gest. Incerc sa-i inteleg. Si mi-ar placea ca toti cei din jur sa incerce sa-i inteleaga si sa nu-i judece.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu-i curaj, Nice. E poate un soi de revoltă interioară, mă tulbură și pe mine, iar sinuciderea a fost mult timp un subiect tabu și pentru mine, pentru că am avut lângă mine un om cu depresie, care vorbea frecvent de sinucidere, și indiferent câtă afecțiune și grijă i-am oferit, nu am reușit să îl ajut. Și acum, după ani de zile, mă trec fiori când vine vorba de asta. În urmă cu vreo 3 ani, s-a sinucis o fostă colegă de facultate. Luna trecută, a fost Cristi. Despre vedete, auzim mai mereu. E o problemă ce deja trece dincolo de moralitate, de ce considerăm noi a fi bine sau a fi rău. Chiar dacă nu-i înțelegem pe deplin, oamenii aceștia suferă, mulți suferim, însă unii nu își mai găsesc deloc calea de scăpare și recurg la gestul acesta, calculat sau într-un moment de disperare. Și e trist. Mă întristează enorm și mă afectează. De-asta poate am început să abordez subiectele astea, care da, sunt mai delicate. Pentru că fac parte din noi, eu cel puțin mă tot lovesc de ele… Și poate n-ar trebui să treacă pe lângă noi. Sau simt că nu ar mai trebui să întorc privirea în partea cealaltă sau să aștept să-mi treacă durerea. Ar trebui să vorbim despre asta, noi toți, atât cât putem… Așa, poate vor vorbi și ei. Nu știu.
ApreciazăApreciat de 2 persoane