Arhive pe etichete: moarte

nocturne#3: Cristi

Standard

Dacă ne-am putea salva unii pe alții cu o vorbă bună, un zâmbet, o bătaie prietenoasă pe umăr. Dar nu ne putem salva, uneori nici măcar pe noi. Și nu ne privim cu înțelegere, nici măcar pe noi, în oglindă.

Mă doare moartea ca urmare a unei suferințe insuportabile. Am suferit pentru suferința lui, nu pentru că nu mai e printre noi. Concret și cotidian, nu mai era prin zonă, oricum.

Îl revăd prin amintiri, povestindu-mi toate aventurile lui amoroase și picanteriile pe care nu țineam neapărat să le aflu, îl revăd povestindu-mi cu aceeași pasiune despre istoria fiecărui sat prin care trecem, despre bunicuța care stă dincolo de poarta aia verde din curbă unde găsești cele mai bune plăcinte din tot Ardealul, despre cultura, tradițiile și obiceiurile fiecărei mici comunități în care ne oprim, despre pădurile tinere și bătrâne din Apuseni – vorbește despre ele ca despre femeile pe care le-a iubit cândva.

Îl revăd ca prin vis, căci atât eram de obosiți, cum ne făcea cafeaua în fiecare dimineață, ne complimenta cum știa el mai bine, uneori – idei vulgare la suprafață, dar frumoase în onestitatea și normalitatea lor. Cum ne încuraja să nu renunțăm, să mergem, să explorăm, să căutăm Frumosul în lumea asta din jurul nostru și să-i cunoaștem oamenii, cele mai de preț comori dintre toate.

Îl revăd cum trăia intens și cum ne transmitea și nouă euforia momentului. A fost o nebunie frumoasă. Am învățat atât de multe de la el și datorită lui. Ne-a dat o direcție, una pe care nu o știam, nu ne era familiară. I-am acceptat micile defecte, nu doar noi, ci cred toți care ajungeau să-l cunoască cât de cât. Pentru că-i simțeai sufletul, unul bun, în esența lui. Și-i intuiai geniul.

Îi revăd însă și tristețea și tulburarea sufletului. Îmi doresc să-și fi găsit cumva liniștea. Cumva, altcumva, nu așa, nu în moarte.

La fel, mi-aș dori o lume în care oamenii să nu mai sufere singuri, neînțeleși, înstrăinați de ceilalți. Am mai zis și altădată, căci Cristi nu-i singurul… asta mă doare cel mai tare, nu moartea în sine, care-i naturală, ci suferința distructivă, depresia și disperarea care încolțește sufletele astea frumoase.

De reținut și video-ul ăsta, fie și numai statisticile de la începutul lui.

 

Anunțuri

Everestul, morții și stelele

Standard
Everestul, morții și stelele

Mor oameni pe Everest, nu-i vreo surpriză. Rămân însă cadavrele acolo, întru eternitate, parcă. Moartea devine reper de orientare, cadavrele – puncte topografice¹ pentru alții ce se încumetă a urca muntele.

Grotesc, când moartea ți-e străină și n-ai habar de ea, decât din greșeală, căci te-a împins politicos-forțat vreo mătușă binevoitoare în camera unde era „mortul”² și oricât de repede ți-ai trântit privirile-n podea, ai văzut.

Grotesc, deci, gândul că pe Everest au rămas peste 200 de cadavre ale șerpașilor și alpiniștilor care au cutezat să-l urce. Au murit și au rămas acolo, devenind puncte de reper în ascensiunea altora. Ca primă reacție de om civilizat și normal, te scârbești. Cum să treci peste cadavre, la propriu, din dorința de-a ajunge în vârf? Ce fel de resorturi interioare îi mână pe oamenii ăștia?

Niște resorturi care pot muta munții din loc. Ei sunt oamenii care ne-au dus un pas mai departe în evoluția noastră ca specie. Sunt cei care își înving fricile și iau monstrul la trântă, cei care privesc mereu spre următorul pisc mai înalt și care simt că trebuie să o facă. De ce trebuie să o facă nu știu nici ei, deși toți au ceva ce-i duce într-acolo. Să-și dovedească lor ceva, că pot. Că își pot testa și depăși limitele, că în ciuda pericolului și a confruntării constante cu moartea, pot ieși învingători. Nu neapărat și în viață, dar învingători în lupta cu propria lor persoană, poate.

Nu știu, vorbesc și eu. Everestul n-are nimic romantic în el. Cândva, era un simbol al depășirii limitelor umane și a nevoii de explorare și de apropiere a înălțimilor cerești. Între timp, am ajuns în spațiu, ne croim drum prin Univers, iar Everestul a fost urcat de mii de oameni, de mii de ori. La fiecare ascensiune, își primește jertfele. Dar și spațiul cosmic își va primi miile de jertfe, până îți va deveni și ție, omului de rând, mai accesibil, în timp ce te întrebi ce-i cu nebunii ăștia de explorează munți și stele.

E nevoie de oameni care vor și simt că trebuie să mute munții din loc, la propriu. Oricine a făcut vreo drumeție lungă pe munte știe că odată ce-ai început, e greu să te oprești. E atât de fizică experiența! Fiecare pas făcut îl generează pe următorul, e simplu. Nu te poți întoarce din drum.

Ca idee, drumul pe Everest totuși n-are nici un sens dacă nu faci și câteva drumuri interioare. Experiențele extreme au darul de a-ți transforma întreaga ființă, simți foarte pregnant schimbarea. Simți că ți-ai spulberat Eul și Ego-ul și poți, de-acum, să devii o altă persoană, poți chiar să fii tot tu, dar altul. Poți să ai astfel de transformări și acasă sau stând în liniște într-un hamac. Poate nu îți vor tăia respirația ca Everestul și nu-ți vor îngheța sufletul pentru o vreme, dar le poți avea. E o altfel de călătorie, un altfel de drum. Și fiecare-și alege modul de-a călători în viață. În cele din urmă, tot la moarte ajungem.

Fizic și metaforic, morții de pe Everest rămân repere pentru ceilalți.

* * *
¹Recomandare de lectură: Death in the clouds: The problem with Everest’s 200+ bodies – BBC
²Întotdeauna mi s-a părut interesant cum se raportează oamenii la persoana care a trecut în neființă. Ne e greu să-i mai spunem pe nume, poate. Devine doar „mortul”, căci spunându-i numele, parcă ai concretiza moartea și mai mult.

foto: en.wikipedia.org

Happy

Standard
Happy

Momindu-ne cu fericirea, Derren Brown ne vorbește, în cele din urmă, (și) despre moarte. Însă, depășind cinismul unui om care nu crede în viața de după moarte, ne vorbește despre cât de mult contează supraviețuirea celor dragi nouă, dar și a omenirii în general, pentru ca noi să chiar vrem să trăim. Simpla idee că viața celorlalți oameni continuă după ce noi murim, e un motoraș motivațional subestimat. Nici măcar nu-l conștientizăm.

Încă o idee frumoasă, pe care o aud acum prima dată, e cum că fiecare dintre noi avem trei morți: una când corpul încetează a funcționa, una când corpul ajunge în mormânt. Ultima moarte are loc cândva în viitor, în momentul în care numele tău e rostit pentru ultima oară (D. Eagleman). Și că, de fapt, trăim prin ceilalți, iar alții trăiesc prin noi de fiecare dată când ne amintim de ei și ne gândim ce ar fi zis ei, ce ar fi făcut. Îi readuci la viață de fiecare dată când îți amintești cum erau, cum zâmbeau, cum vorbeau…

Cartea e o abordare istorică și filozofică a conceptului de fericire. M-a pierdut pe alocuri, însă toate informațiile parcă s-au clădit frumos în cele din urmă. Mult stoicism. Mi-a plăcut ca reacție la toată industria asta a dezvoltării personale și a încurajării optimismului indiferent de ce se întâmplă. Îmi place mai mult de Derren acum. Simt că e nevoie de oameni direcți care să spună verde-n față cât de mult bullshit se promovează în cărțile astea de self-help și în discursurile motivaționale ce își falimentează audiențele. Și cât de superficial sunt tratate ideile. Unele idei vechi de când lumea, atât de profunde în esența lor, însă transformate în niște clișee ieftine din lipsa unui interes real în a le explora semnificațiile.

E o istorie a fericirii. Pe moment, dacă ești amorțit psihic de la atâtea sfaturi de dezvoltare personală, nu te va impresiona cartea. Însă ideile se așează frumos după o vreme și unele chiar îți pot schimba puțin percepția asupra ideii de fericire. Derren duce un fel de luptă împotriva conceptului de fericire promovat în zilele noastre. În schimb, te îndeamnă pur și simplu să te bucuri de viață, așa cum e ea – dincolo de așteptări nerealist de optimiste.