Arhive pe etichete: depresie

nocturne#3: Cristi

Standard

Dacă ne-am putea salva unii pe alții cu o vorbă bună, un zâmbet, o bătaie prietenoasă pe umăr. Dar nu ne putem salva, uneori nici măcar pe noi. Și nu ne privim cu înțelegere, nici măcar pe noi, în oglindă.

Mă doare moartea ca urmare a unei suferințe insuportabile. Am suferit pentru suferința lui, nu pentru că nu mai e printre noi. Concret și cotidian, nu mai era prin zonă, oricum.

Îl revăd prin amintiri, povestindu-mi toate aventurile lui amoroase și picanteriile pe care nu țineam neapărat să le aflu, îl revăd povestindu-mi cu aceeași pasiune despre istoria fiecărui sat prin care trecem, despre bunicuța care stă dincolo de poarta aia verde din curbă unde găsești cele mai bune plăcinte din tot Ardealul, despre cultura, tradițiile și obiceiurile fiecărei mici comunități în care ne oprim, despre pădurile tinere și bătrâne din Apuseni – vorbește despre ele ca despre femeile pe care le-a iubit cândva.

Îl revăd ca prin vis, căci atât eram de obosiți, cum ne făcea cafeaua în fiecare dimineață, ne complimenta cum știa el mai bine, uneori – idei vulgare la suprafață, dar frumoase în onestitatea și normalitatea lor. Cum ne încuraja să nu renunțăm, să mergem, să explorăm, să căutăm Frumosul în lumea asta din jurul nostru și să-i cunoaștem oamenii, cele mai de preț comori dintre toate.

Îl revăd cum trăia intens și cum ne transmitea și nouă euforia momentului. A fost o nebunie frumoasă. Am învățat atât de multe de la el și datorită lui. Ne-a dat o direcție, una pe care nu o știam, nu ne era familiară. I-am acceptat micile defecte, nu doar noi, ci cred toți care ajungeau să-l cunoască cât de cât. Pentru că-i simțeai sufletul, unul bun, în esența lui. Și-i intuiai geniul.

Îi revăd însă și tristețea și tulburarea sufletului. Îmi doresc să-și fi găsit cumva liniștea. Cumva, altcumva, nu așa, nu în moarte.

La fel, mi-aș dori o lume în care oamenii să nu mai sufere singuri, neînțeleși, înstrăinați de ceilalți. Am mai zis și altădată, căci Cristi nu-i singurul… asta mă doare cel mai tare, nu moartea în sine, care-i naturală, ci suferința distructivă, depresia și disperarea care încolțește sufletele astea frumoase.

De reținut și video-ul ăsta, fie și numai statisticile de la începutul lui.

 

Despre cum se plictisesc unii

Standard

Când eram mică, plângeam de plictiseală.

Nu exagerez și nu glumesc. Chiar aveam momente când îmi dădeau lacrimile (îmi amintesc și cel puțin un plâns în hohote) pentru că ,,eu nu știuuuu ce să fac. Ce să faaac?”. Chiar și acum, prin ceața amintirilor, mă apucă un sentiment de groază când îmi amintesc acele momente. Și analizând senzația în profunzime, mă văd nevoită să reformulez. Nu plângeam de plictiseală, plângeam de groaza că plictiseala se instalează. De-asta mieunam și mă văicăream că eu nu știu ce să fac, să îmi spună cineva ce să fac!

În esență, nu se schimbă mare lucru de-a lungul anilor. Creierul ne cere în continuare să îl hrănim cu experiențe, cu informații, cu trăiri diverse. Deși ne lenevim și ne pierdem, mulți dintre noi, curiozitatea și dorința de a cunoaște lumea din jurul nostru, cred că, totuși, înlăuntrul nostru zace Exploratorul, partea aceea din noi care vrea să facă, să învețe, să miște, să descopere, să redescopere, să creeze.

Fiecare să-și hrănească mintea.

Acum… ar fi penibil să încep să plâng și să le cer urlând altora să îmi spună ce să fac pentru a evita groaznica stare plictiseală. Fiecare dintre noi suntem responsabili de propriul creier, zic. Dacă ne simțim generoși, uneori ne mai asumăm și alte creierașe pe care încercăm să le hrănim și să le cultivăm curiozitatea.

Acum… am un întreg arsenal de arme împotriva plictiselii. Sunt atât de multe lucruri pe care le-aș face într-o zi, care îmi plac și care mă fac fericită, încât nu văd cum aș putea să mă plictisesc.

Acum… nu îmi pot aminti când a fost ultima oară când m-a pălit plictiseala, exceptând plânsetele din primii ani de viață.

Despre cum se plictisesc unii.

Mi-e greu să înțeleg cum reușesc oamenii să se plictisească în secolul nostru. Cu atât de multe activități pe care le putem întreprinde, atât de multe evenimente la care avem acces, atât de multe locuri și oameni de cunoscut, atât de multă informație care așteaptă să fie înțeleasă și o lume atât de mare pe care o putem explora!

Poți să ai sute de hobby-uri într-o viață. Poți să încerci sute de activități și să ai sute de experiențe variate. Poți să faci în fiecare săptămână ceva nou. Eu simt că timpul nu-mi ajunge să fac tot ce mi-aș dori într-o zi, când să mă plictisesc?

Un mic-micuț semnal de alarmă: unii oameni confundă plictiseala cu oboseala. Când ai vrea să faci x și y lucruri, dar nu te simți în stare, nu ești plictisit ci obosit. Sau, posibil, într-o stare de depresie – și ar fi important să vezi care sunt cauzele stării respective. Plictiseala e cauzată însă de lipsa de activități, de acel nu știu ce să fac pe care ți-l strigă sufocat creierul. Iar în momentul în care îi dai activități, apăsarea mintală și sufletească dispare și ea, de parcă nici n-ar fi fost 🙂

Poate tocmai suprasaturarea de stimuli, de activități, de posibilități și lipsa unor abilități de selecție stau la baza omului plictisit din secolul al XXI-lea.

Mai multe n-aș știi să scriu despre cum se plictisesc unii (tentativă eșuată). Este, mai degrabă, o mirare personală 🙂

Nu-ți lăsa creierul să moară!

Mă întristez când văd oameni care ajung înspre drăguța vârstă de 30 de ani și n-au habar ce să facă în timpul lor liber, mai ales dacă rămân singuri. Iar starea de plictiseală e un fel de normalitate cotidiană. E trist. Sau poate nu e, dar pe mine mă întristează, sigur am rămas cu traume din copilărie hehe :))

Cred că ne datorăm nouă înșine să nu ne lăsăm creierul să moară de plictiseală (simpatică expresie). Așa că privește-n jur și culege hrană pentru creier. Încurajează-ți curiozitățile și încearcă tot felu’. Și mai încearcă altele, până te pricopsești cu minim 5-6 pasiuni și hobby-uri care să te țină mai mult de 3 luni. Cine știe, poate vor dura o viață, dar nu e nici obligatoriu, nici necesar și, în opinia mea personală, nici dezirabil.

Lumea asta-i prea vastă, colorată și diversă pentru a te bloca într-o singură direcție.

despre cum se plictisesc unii