Arhive pe etichete: discutii nocturne

nocturne#4: serios

Standard
nocturne#4: serios

m-am scăldat azi printre cărți de tot felul, unele mi-au promis c-ar fi interesante și le-am luat acasă, altele sunt pur și simplu dubioase și nu știu ce scopuri au în viață; însă vorbind despre cum cluburile de carte pot fi amuzante și nu trebuie să ți se spargă vreo venă cerebrală de la atâta seriozitate în abordarea subiectelor literare, mi-am amintit de tata și alți oameni care în esență sunt niște copii puși pe năzbâtii și boacăne, dar care învață, cândva, de-a lungul anilor, că trebuie să fie oameni serioși. Hai c-am scris o frază lungă, mi-era dor. Serioși și duri și, cumva, invulnerabili. Și-i trist, parcă, să-ți îngropi ludicul și pofta de joacă, de glume, de mișto-uri și haha-uri, pentru că înveți repede că asta-i norma, că viața în societate e tot un fel de junglă și dacă vrei să nu fii atacat, e bine să fii om serios. Suntem prea serioși și ne luăm prea în serios unii pe alții, pe noi înșine, ne-ar prinde bine câte-o căzătură cu nasu-n baltă pe trotuar, în centrul orașului, să reînvățăm haz de necazul, să râdem de noi și să n-avem rușine. Da. Mi-ar plăcea să n-am rușini, să fiu o nerușinată, nu nesimțită, dar fără rușine.

Anunțuri

nocturne#3: Cristi

Standard

Dacă ne-am putea salva unii pe alții cu o vorbă bună, un zâmbet, o bătaie prietenoasă pe umăr. Dar nu ne putem salva, uneori nici măcar pe noi. Și nu ne privim cu înțelegere, nici măcar pe noi, în oglindă.

Mă doare moartea ca urmare a unei suferințe insuportabile. Am suferit pentru suferința lui, nu pentru că nu mai e printre noi. Concret și cotidian, nu mai era prin zonă, oricum.

Îl revăd prin amintiri, povestindu-mi toate aventurile lui amoroase și picanteriile pe care nu țineam neapărat să le aflu, îl revăd povestindu-mi cu aceeași pasiune despre istoria fiecărui sat prin care trecem, despre bunicuța care stă dincolo de poarta aia verde din curbă unde găsești cele mai bune plăcinte din tot Ardealul, despre cultura, tradițiile și obiceiurile fiecărei mici comunități în care ne oprim, despre pădurile tinere și bătrâne din Apuseni – vorbește despre ele ca despre femeile pe care le-a iubit cândva.

Îl revăd ca prin vis, căci atât eram de obosiți, cum ne făcea cafeaua în fiecare dimineață, ne complimenta cum știa el mai bine, uneori – idei vulgare la suprafață, dar frumoase în onestitatea și normalitatea lor. Cum ne încuraja să nu renunțăm, să mergem, să explorăm, să căutăm Frumosul în lumea asta din jurul nostru și să-i cunoaștem oamenii, cele mai de preț comori dintre toate.

Îl revăd cum trăia intens și cum ne transmitea și nouă euforia momentului. A fost o nebunie frumoasă. Am învățat atât de multe de la el și datorită lui. Ne-a dat o direcție, una pe care nu o știam, nu ne era familiară. I-am acceptat micile defecte, nu doar noi, ci cred toți care ajungeau să-l cunoască cât de cât. Pentru că-i simțeai sufletul, unul bun, în esența lui. Și-i intuiai geniul.

Îi revăd însă și tristețea și tulburarea sufletului. Îmi doresc să-și fi găsit cumva liniștea. Cumva, altcumva, nu așa, nu în moarte.

La fel, mi-aș dori o lume în care oamenii să nu mai sufere singuri, neînțeleși, înstrăinați de ceilalți. Am mai zis și altădată, căci Cristi nu-i singurul… asta mă doare cel mai tare, nu moartea în sine, care-i naturală, ci suferința distructivă, depresia și disperarea care încolțește sufletele astea frumoase.

De reținut și video-ul ăsta, fie și numai statisticile de la începutul lui.

 

nocturne#2

Standard

respiră și dă-ți gândurile-ncolo. oprește năvala nemulțumirilor. dezintoxicarea zilnică de clișee. respiră. ia doar un cuvânt și fă-i statuie, doar unul. e ok să te simți și ca naiba din când în când. ascultă vocea lui andy din app, îți zice și el să respiri. sau, de fapt, el era de la bun început cel care te tot încuraja cu respirația. Ai adormit. de ce tot insistă oamenii să te facă să-ți pese de chestii neimportante – de ce îți tot pasă de chestii neimportante? nu doar tu te simți rău. vecinul își dă mațele afară din nou, e cam la a 150-a încercare matinală, aproximativ. cancer oare? alcoolism, după cum l-ai acuzat în mintea ta încă din prima zi? să uzi plantele când reușești să te ridici din pat. să dai salată melcilor. e dimineață, mi-era dor de lumina asta, e înnorat afară dar soarele-și strecoară oricum niște raze pe ici, pe colo. A trecut și noaptea asta, e ok, totul bine.

Convingeri şi contradicţii

Standard

Uneori e o joacă şi e amuzant: să îţi aduci oricărei idei contra-argumente. Să găseşti în orice spui, câte-o zonă ,,neacoperită“, care nu e suficient de stabilă şi solidă şi să o ataci. Deşi, parcă ai trişa – tu îţi cunoşti mintea cel mai bine şi ştii foarte bine punctul slab al unui argument, căci ştii când nu îl poţi duce mai departe.
Şi e curios cum alţii nu observă sau nu se leagă de toate zonele alea lacunare din orice idee pe care o exprimi (poate se leagă de altele). La orice frază, ar mai fi de adăugat încă o sută – pentru a completa măcar 1% dintr-un gând (cu îngăduinţă), iar dacă nu le adaugi, perspectiva e departe de a fi completă, de a avea cu adevărat un sens, iar eu una nu o pot îmbrăţişa, nu pot adera la ea, nu la modul real. Iar dacă le adaugi, mereu va fi cineva (poate chiar tu însuţi) care ar putea veni cu o perspectivă la fel de bine argumentată, la fel de probabilă. Şi atunci… mai poţi să îmbrăţişezi convins o anume perspectivă, o anume idee?

De-asta nu (mai) am convingeri. Şi de-asta mă bucur când cineva îmi indică ,,lipsurile” din ceea ce spun – pentru că nu îmi mai revine mie sarcina respectivă, cel puţin pentru o vreme.
Şi dacă uneori e o joacă şi e amuzant să jonglez cu n perspective când vine vorba de un singur subiect, fără să mă opresc asupra nici uneia dintre ele cu adevărat, alteori devin un sac de contradicţii. Şi nu pot decide ce poziţie să adopt în raport cu ceva anume.

– Să te ţii cu dinţii de părerea ta, cea iniţială, indiferent de câte contra-argumente îţi aduci tu singur ulterior. Gândurile secundare nu sunt părerile tale referitoare la un aspect al realităţii, ci părerile tale referitoare la părerea ta iniţială despre aspectul realităţii.
– Dar acel gând/părere iniţială nu coincide de prea multe ori cu instinctele şi impulsurile noastre? Nu ar fi chiar indicat să treci dincolo de acel gând iniţial, să ajungi la acea metacogniţie? Să poţi să îţi analizezi reacţiile primare, să observi observatorul.
– Ba da. Însă coincide şi cu ceea ce îţi doreşti cu adevărat, cu acel ,,glas al inimii”. E realitatea primă a fiinţei tale, orice vine ulterior e o construcţie a minţii tale, e un proces, nu era deja acolo.