Cartea tipărită, în anul 2020

Văzându-mă nevoită să stau cuminte, să nu mă agit prin soare, să stau în casă, cu alte cuvinte, în ultimele zile mi-am îndreptat atenţia, în mod special, spre cărţi. Nu doar că l-am reluat pe Balzac şi a lui Comedie Umană, după o lungăăăă despărţire, dar mi-am făcut ordine în bibliotecă. Mă văd nevoită (eh!) să renunţ la unele cărţi, căci nu îşi mai găsesc locul pe rafturile micuţei mele biblioteci – dar despre asta, voi scrie săptămâna ce vine. Cert e că am făcut loc pentru viitoare cărţi, aşadar Pato a organizat acest concurs la momentul oportun, pentru mine, cel puţin. Nu particip la concursuri internautice, de obicei – acesta e primul, însă fiind vorba despre un subiect care mă interesează, azi fac o excepţie.

Dacă generaţiile trecute aveau un interes crescut vizavi de lectură, dar acces limitat totuşi la ea, acum, multitudinea de opţiuni în ceea ce priveşte timpul liber, în ceea ce priveşte modul de formare a culturii generale, a condus la o diminuare a interesului vizavi de cărţile tipărite. Omul secolului XXI este un vitezoman, aflat într-o continuă cursă contra-cronometru. Nu mai avem timp să citim? Nu-i nimic, recurgem la audio-books. Avem treabă pe calculator, dar mai putem face câte o pauză de 10-15min? Apelăm la e-books. Aceste metode alternative de a ne conecta la conţinutul unei cărţi (nu şi la ea, propriu-zis), ne fac poate viaţa mai uşoară, devenim mai eficienţi, economisim timp şi resurse. Noile generaţii sunt axate pe tehnologie, iar audio şi e-books, sunt o soluţie bună, o cale de mijloc între cultură/artă şi tehnologie. O soluţie chiar foarte bună.

Se pune totuşi, tot mai des, problema dispariţiei cărţilor – ca obiecte palpabile, concrete, nu ca informaţie şi conţinut. Care va fi locul şi soarta lor în 2020 ? Peste nouă ani, adică? Cartea tipărită va fi la fel de îndrăgită de cei cărora le place să o ţină în mână, să îi atingă paginile, să le răsfoiască una câte una, să o plimbe cu ei la servici, pe autobuz, pe metrou, la şcoală, la facultate, în parc. Bibliotecile vor păstra în continuare volume mai mult sau mai puţin rare, mai mult sau mai puţin valoroase, librăriile, deşi, poate, mai puţine, îşi vor nuanţa serviciile, vor oferi cititorilor împătimiţi mai mult decât o relaţie de vânzare-cumpărare, vor crea un mediu propice pasionaţilor de lectură, un mediu plăcut, atrăgător, calm.
In 2020, nu cred că se va pune problema unui ,,concurs” între cărţile audio şi cărţile tipărite, de exemplu. Cele două se vor completa frumos, vom apela când la una, când la cealaltă, în funcţie de starea de spirit, de modul în care ne raportăm la un anumit autor sau la o anumită operă. Opera lui Ion Creangă, de exemplu, cu un actor pe măsură, ar fi la fel de savuroasă în format audio.
Atât timp cât vor exista oameni ce iubesc nu doar conţinutul unei cărţi, ci şi obiectul în sine, cartea tipărită va evolua odată cu umanitatea, aşa cum a făcut-o şi până acum. Iar astfel de oameni există, sunt mulţi. Căci noi, oamenii, tindem să ne ataşăm chiar şi de obiecte, le acordăm semnificaţii aparte, vrem să le deţinem, uneori suferim la pierderea lor. Conceptul de ,,carte” va exista, cred eu, doar în măsura în care şi obiectul, tipărit, va exista. In absenţa suportului material, al paginilor şi coperţilor reale, o operă literară ar fi doar atât: o operă literară. Dar nu ar fi şi o carte.

Singura grijă reală pe care o am e legată de tipărirea unor opere mai vechi, tipărire care nu ştiu în ce măsură se realizează acum. E posibil să mă înşel, dar am auzit că operele unor scriitori consacraţi se găsesc tot mai greu, căci volumele respective nu mai văd lumina tiparului. În 2020, sper să se rezolve problema, editurile să îşi permită şi să încerce promovarea vechilor scrieri, fie ele ştiinţifice, fie ele literare.

În 2020, de fapt, în orice alt an al viitorului, omenirea ar trebui să sufere de o prostie acută pentru a lăsa cărţile să ,,dispară”. Deşi tiparul nu e vechi de când lumea, hârtia scrisă e una din cele mai importante surse istorice, e cea care ne-a ajutat să ne cunoaştem rădăcinile, să ne conservăm modul de gândire, să evoluăm. Oricât de facil şi îmbietor ar fi să ne indexăm întreaga civilizaţie pe un hard, oricât de mult ne-am dori să nu mai avem nevoie de concret, ci virtualul să fie suficient, să evoluăm, trebuie să luăm în calcul faptul că virtualul poate fi foarte efemer, că tehnologia o putem pierde la o simplă pană de curent (care, să zicem că s-ar extinde…). Nu ne putem permite să pierdem atâta informaţie. O carte, nişte pagini, ar mai putea fi salvate, sub o formă sau alta.

Îmi pun speranţa că oamenii nu suferă de prostie acută, deci, şi mă întorc să-l lecturez pe Balzac. Frumos nume avea el.