Arhive pe categorii: Leapsa

Cu si despre carti…

Standard

[sariti peste tot ce e cu italic, daca va intereseaza doar partea despre carti]

…si despre mine, caci egocentrismul infantil zace prin noi pana la adanci batraneti.

Mie, in principiu, imi sunt dragi oamenii, dar foarte rar am gasit refugiu si intelegere in ei. Exista vreo doua-trei persoane inspre care imi indrept gandurile atunci cand simt nevoia sa imi fie cineva alaturi. Uneori, desi stiu ca poate m-ar intelege sau m-ar ajuta, nu fac pasi inspre ei. Poate pentru ca am invatat, fara sa vreau, ca oamenii pleaca atunci cand nu le oferi ce au ei nevoie. Oamenii fug de o companie deprimanta – e oarecum si normal (si sanatos): auto-conservare + toate sfaturile specialistilor de a elimina persoanele negative din viata ta. Eu stiu foarte bine ca ei nu au chef de problemele mele (ei, cu exceptia celor doua-trei persoane de care ziceam). Sigur, poate sunt oameni buni la suflet si le pasa, sau ar vrea sa le pese, poate sunt amabili sau foarte curiosi din fire si te asculta – o data, de doua ori. Dar daca esti in depresie de aproape doi ani… cati ar ramane in preajma ta, daca ai incepe sa spui ce gandesti si ce simti in fiecare zi?

Am ajuns la concluzia ca, pe langa faptul ca daca tii la oamenii din jurul tau, iti vine greu sa imprastii venin si durere doar pentru a te elibera tu de povara (chestie care se intampla cam greu oricum), nu e foarte intelept nici sa te refugiezi intr-o singura persoana, caci se creeaza rapid un soi de dependenta. Iar asta se intoarce impotriva ta sub o forma sau alta. Refugiul emotional e reconfortant, mai ales cand simti ca persoana respectiva te accepta asa deprimat si defect cum esti. Insa riscul e sa nu mai poti sa iti revii singur, fara ajutor, din acea stare. Iar eu cred, si multi ma contrazic in asta, ca treci peste un obstacol cu adevarat doar atunci cand o faci singur. Nu sprijinit de un prieten sau de orice altceva. E bine sa stii ca e cineva acolo care ar sari in ajutorul tau daca l-ai ruga. Dar atat. Trebuie sa o faci singur. E doar parerea mea.

Mi-am cam deprimat si blogul in ultima perioada, dar pana la urma e o reflectie a starii mele de spirit. Am renuntat sa scriu de multe ori tocmai pentru a nu “infecta” mediul cu tristetea mea. Am renuntat sa vorbesc cu oameni din acelasi motiv. Inca nu m-am decis daca e ok sau nu. Daca ar trebui sa scriu si sa vorbesc ce imi vine, pentru ca ala e adevarul, sau ar trebui sa ii protejez in continuare pe cei dragi mie de toate gandurile astea negative. Poate ma decid la un moment dat.

Azi am avut vreo cateva momente in care m-am simtit fericita, insa. Poate de-asta m-a luat palavrageala.

Am inceput din nou sa cutreier pe bloguri in ordine alfabetica (inca nu am ajuns pe la toata lumea, dar abia astept!) si Cuvanta mi-a dat voie sa fur o leapsa despre carti. M-am gandit la carti ca la un refugiu si uite-asa, nu m-am dezis de la obiceiul de a face introduceri mai lungi decat continutul propriu-zis. Cartile au fost pentru mine un refugiu, inca din primii ani in care stiam sa citesc.

1. Prima mea amintire cu mine citind: Am citit subtitrarea unei replici dintr-un film cu Van Damme: “La naiba!” – au fost primele cuvinte citite legat si cursiv. Tata incepuse sa ma certe pentru limbajul inadecvat, pana si-a dat seama ca eu de fapt citisem…

2. Prima carte pe care am citit-o și recitit-o: Basmele lui Petre Ispirescu. Cred ca a fost si prima mea carte, mi-a cumparat-o mama la scurt timp dupa ce am invatat sa citesc mai binisor. Stiam povestile pe de rost, la un moment dat.

3. O carte pe care fiecare copil ar trebui s-o citească: …mmm, as zice Ciresarii, macar primele doua volume. Of, cat de mult i-am mai indragit!

4. Locul meu preferat de citit: in livada bunicilor – e genial! Auzi zumzetul naturii (insecte, cate o gaina sau curcani in departare), eventual voci de oameni, totul la volum redus. Atat cat sa te poti conecta la lumea pe care o citesti, fara a fi nevoit sa te deconectezi cu totul de la cea in care esti. Dar cum asta nu se poate prea des, in pat e cel mai confortabil.

 5. Accesorii obligatorii în timpul lecturii: nimic nu e obligatoriu, poate doar necesar ca starea mea de spirit sa aiba inclinatii inspre lectura in acel moment, dar nici macar asta nu e absolut obligatoriu. Imi place totusi ca la inceputul cartii sa pun o hartiuta colorata pe care imi notez unele pagini. La care revin la final.

6. Numărul cărților de pe lista mea de lecturi viitoare: sa vedem… aproximativ 300. Astea le-am notat, sigur mai sunt si altele. Cartile recent citite nu erau pe lista, dar au fost lecturate 😀

 7. Ultima carte pe care am primit-o sau am cumpărat-o: Arthur C. Clarke, “2001: O odisee spatiala”. Am citit-o mai demult, imprumutata de la biblioteca, dar asa fac eu… cumpar carti pe care le-am citit deja si imi plac.

8. O carte care mi-a schimbat viața într-un fel: “Jocul multumirii”, H.L. Smith, primul volum.

9. O carte care nu-mi place, dar pe care toată lumea pare s-o iubească: As zice doua. Una e “Enigma Otiliei” si o mentionez doar pentru ca e lectura obligatorie in liceu si foarte multi cunoscuti, chiar si cei care citesc foarte foarte rar, au citit-o si au fost incantati de ea. Eu nu am reusit sa o termin, desi am inceput sa o citesc de doua ori, in doi ani la rand. M-am oprit cam in acelasi loc de fiecare data. Asta e, nu ii contest deloc calitatea, dimpotriva, dar pentru mine nu a mers. Apoi, in mod clar e “Mandrie si prejudecata” si, de altfel, si alte carti scrise de Jane Austen. I just don’t get it!

10. Trei dintre scriitorii mei preferați: Avand in vedere faptul ca Eliade e singurul caruia i-am citit chiar toata opera literara (cea disponibila, nu stiu daca mai exista ceva manuscrise secrete 😛 ), pot spune ca el e clar un “preferat”. Imediat dupa el urmeaza mai muuuulti scriitori care mi-au placut, a caror opera integrala poate voi reusi sa o citesc intr-o mie de ani 🙂 Simt ca le fac celorlalti o nedreptate, pe oricare doi i-as mai numi acum.

Dau leapsa mai departe catre La Fee, Rontziki si Razvan + oricine mai doreste 😛

Anunțuri

Timp pentru lectură

Standard

Prin februarie, imediat după sesiune, m-a cuprins o foame de cărţi – pe care o mai resimt şi acum, deşi m-am mai temperat. Am experimentat un alt gen de literatură, unul pe care nu îl mai abordasem până acum (nu îmi amintesc cel puţin, sau nu fac legătura cu vreun titlu).
M-am temperat din lipsă de timp. Lucrez în weekend-uri, iar în timpul săptămânii încerc să mă ocup de facultate, într-un mod cât mai activ. Până la ora actuală, am reuşit să fiu la zi cu toate (articolele ştiinţifice recomandate, lecturarea bibliografiei obligatorii, îndeplinirea sarcinilor de lucru + proiecte). E mult de citit şi de solicitat creieraşul pentru facultatea asta, încerc să îmi organizez activităţile şi timpul cât mai eficient. Nu renunţ însă la lectură, chiar dacă încetinesc ritmul, chiar dacă îmi ia mult mai mult până termin o carte.

Azi am ochit o leapşă la Iulia Kelt, şi mi-a venit poftă să vorbesc despre cărţi (chiar dacă pe fugă doar). Îmi imaginez leapşa asta ca pe o intersecţie a timpului cu preferinţele noastre în materie de cărţi (sau orice altceva). Noi experienţe aduc noi preferinţe şi, mai ales, noi dorinţe.
Leapşa e una simplă şi scurtă, dar simt nevoia să folosesc mai multe cuvinte decât cele necesare. Nu am mai vorbit de mult.
1. Ultima carte citită (încă în curs de lecturare) şi cea la care m-am blocat de vreo două – trei săptămâni este Jane Eyre. Mi-a fost recomandată de nenumărate ori, de diferite persoane, iar luna trecută mi-am făcut-o cadou, alături de alte câteva cărţi. Nu ştiu încă ce o fi cu ea, mă întristează. Am parcurs doar vreo sută de pagini, încă nu mi-a captat atenţia în mod special.

2. Cum spuneam, am abordat un gen de literatură străin mie până acum: SF. Dacă de astfel de seriale tv nu sunt tocmai străină, opere literare nu am mai ,,gustat” anterior. Aşadar, dintre ultimele cărţi citite, recomand cu mare drag Sfârşitul copilăriei, de Arthur C. Clarke. Cartea asta s-a jucat cu o trăsătură specială a omului: curiozitatea. Şi m-a ros curiozitatea pe tot parcursul lecturii. Iar răspunsurile primite mi-au stârnit şi mai multe semne de întrebare. Mă bucur că am optat pentru această carte, ca primă experienţă SF literară. Am scris despre carte aici, mai detaliat.

3. Şi pentru că mai mereu suntem cu gândul la viitor, ne facem planuri (şi liste), în mod normal, următoarea carte pe care o voi citi este fie Golem, fie Femeia nisipurilor. Le am în bibliotecă, au rămas necitite. Însă, cum aleg ce citesc în funcţie de moment, chef, stare de spirit, mofturi şi toane… e foarte, foarte posibil să urmeze altă carte. Nu e ca şi cum nu aş avea de unde să aleg 🙂

Să ne spună, dacă doresc (şi cum doresc), despre cărţi trecute, prezente şi viitoare: Cătălina, Marin, Misce, Nuage, Răzvan, Nice (poate îl convingem pe Dragoş să se mobilizeze, hehe) şi oricine mai doreşte.

Locuri de vis… la înălţime (II)

Standard

(prima parte a fost aici)
Muntele mă înviorează, îmi echilibrează organismul fie că vreau, fie că nu. Mănânc mai bine acolo, dorm mult mai bine, respir aer cu drag. Iar priveliştea e mereu superbă. Parcă grijile nu mă mai apasă atât de tare, acolo sus, la înălţime. Poziţionarea spaţială are cu siguranţă influenţele ei asupra psihicului nostru…
Am copilărit cu această privelişte :

Iar în ultimii ani, m-am relaxat vara aici:

Poate e doar natural şi normal să tânjesc şi după alte înălţimi.
În urmă cu două-trei luni, când am descoperit locuri de vis ale acestei planete, prin intermediul unor fotografii – m-am axat, fără vreo intenţie, pe ,,înălţimile” îndepărtate.
Însă acum, vreau neapărat să includ şi două locuri frumoase din ţară, căci două fotografii mi-au rămas întipărite în minte, recent. E vorba de Rarău şi Făgăraşi. Cele două fotografii le aparţin lui Radu – mai multe de pe Rarău aici, şi lui dam167 – mai mulţi făgăraşi aici.


La frumuseţile din apropierea noastră, mai adaug câteva îndepărtate, de pe continentul vecin : Machu Picchu, Grand Canyon, Roraima şi (o denumire ceva mai inedită pentru mine) Awa’awapuhi Trail.  (surse foto : 1, 2, 3, 4)



M-am decis ! Scriind proiecte şi ascultând muzică, mă visez în vârful unui munte, respirând aer tare şi curat…

Clasa a IX-a

Standard

Circulă în ultima perioadă o leapşă referitoare la anii de liceu, leapşă pe care am primit-o şi eu de la Pato. Ideea e să menţionez 3 lucruri pe care mi-aş fi dorit să le fi început în primul an de liceu şi să spun cum anume consider că m-ar fi ajutat ele, dacă le-aş fi început atunci. Leapşa se vrea a fi mai degrabă un sfat indirect pentru adolescenţi, decât o şaradă a regretelor celor care deţin un blog.

Iniţial, mă gândeam că nu prea pot prelua leapşa, din simplul motiv că în primii doi ani de liceu, am cam început foarte multe lucruri şi activităţi, am profitat aproape la maxim de aceşti doi ani, am avut parte de multe experienţe plăcute, mi-am descoperit pasiunile. Pe clasa a IX-a, am început să cânt la chitară, m-am înscris la cor, am fost la multe spectacole, în judeţ şi în ţară, am avut multe activităţi extraşcolare cu colegele de clasă, am învăţat să pictez pe sticlă, să ,,cânt” (am suflat până am rămas fără plămâni) la tulnic. Tot prin clasa a IX-a (sau a X-a?) m-am înscris la cercul de creaţie al şcolii, unde mi-am descoperit o altă pasiune: sculptura, mai exact crestăturile în lemn.
Plecam dimineaţa şi ajungeam seara acasă. Cred că am profitat atât de primul an de liceu, cât şi de al doilea.

Şi, totuşi, ce mi-aş fi dorit să fi început pe clasa a noua?

1. Sport. Deşi făceam mişcare la şcoală (volei), nu am practicat la modul serios un sport, decât în clasa a XII-a, când am mers la Taekwon-Do – pe care l-am abandonat din lipsă de timp, deşi am iubit acea perioadă şi tot ce am învăţat acolo, la antrenamente. Mi-aş fi dorit să fi practicat o formă de arte marţiale de la începutul liceului, încă sper că aş putea să reiau o astfel de activitate. Pe lângă faptul că te menţine în formă, eşti mai sănătos, mai vioi, practicând un sport, în mod regulat, organizat, cu antrenamente şi tot tacâmul, îţi educi şi mintea. Înveţi autodisciplina, îţi căleşti voinţa şi perseverenţa, devii mai organizat.

2. Franceza. Aş fi vrut să o învăţ mai bine, eventual să fi mers la ceva cerc de franceză, să fi vizionat multe filme. E o limbă frumoasă, o înţeleg relativ uşor, bine, dar nu mă descurc la partea de vorbire. Pe lângă engleză, mi-aş fi dorit să mă descurc şi cu franceza.

3. Cărţi. Mi-aş fi dorit să fi citit mai mult atunci, pe clasa a noua, cărţi relevante pentru vârsta respectivă (de ex, la viaţa mea lungă, am citit doar două cărţi de Jules Verne). Citeam şi atunci, dar mai rar, nu am avut încă ideea genială de a citi în timpul orelor care nu îmi ofereau nimic nou sau în orice alte intervale de timpi ,,morţi”, timpi în care nu faci nimic, dar trebuie să stai acolo. Obiceiul l-am dezvoltat la maxim abia în ultimii doi ani de liceu. O fi bine şi aşa 😛

Ideea e că, probabil, nu m-aş fi descurcat cu toate. Deja ajungeam seara acasă, în multe zile din săptămână şi, pentru un om de 15 ani, am avut un prim an de liceu plin cu de toate. Aşa că, evident, n-am regrete. Îi sfătuiesc doar pe tinerii bobocei, cei care pot, să practice un sport, indiferent care, ceva ce le place. Şi să profite de perioada asta a vieţii lor, într-un mod cât mai frumos.

Leapşa se dă mai departe la minim 3, maxim 5 persoane. De la mine pentru Miscellaneous, Nuage de pleurs, Octo Cat, Roscata si Mary.

imagine de aici

Locuri de vis… la inaltime

Standard

Am multe de facut in ultima perioada – de aici si absenta mea de pe blog, iar in timpul liber ramas sunt atat de obosita si epuizata incat nu ma mai pot concentra pe nimic. Totusi, azi m-a cuprins un oarecare val de entuziasm!
Fara nici o legatura cu gandurile care imi ocupau mintea pana in acel moment, mi-am amintit brusc, pentru o fractiune de secunda, de o leapsa pe care Rontziki mi-a pasat-o in urma cu aproape doua luni, pe care nu am onorat-o pana acum, desi mi-am dorit. ,,5 locatii de vis”. Stiam ca imi va fi greu, daca nu imposibil, sa aleg doar cinci locuri din aceasta lume. M-am relaxat in ultimele doua ore cu imagini superbe, din toate colturile lumii!! Mi-am alimentat entuziasmul, m-am minunat si m-a cuprins un dor de duca.
Nu voi respecta conditiile lepsei, insa vreau sa infrumusetez blogul, pe parcursul mai multor articole, cu niste imagini din locuri absolut fascinante!
Incep cu destinatii aflate… la inaltime (si la propriu, si la figurat). Va urma si o a doua parte, apoi voi trece la altfel de locuri s.a

Asadar, prima oprire: Valea Florilor, India, o depresiune din Himalaya, impanzita de sute de specii de flori salbatice, din pacate (sau din fericire) nu prea accesibila turistilor. Culori, culori, culori, iar aerul tare, curat, parca il poti simti si din fotografii… (sursa imagini: 1, 2 )


Raman in nordul Indiei, in Kashmir Valley: (imagini de aici: 1, 2 )


Apoi, Marele Zid Chinezesc! – nu l-as putea lasa deoparte. (imagine si mai multe informatii aici)

Tot pe teritoriul Chinei, am descoperit niste uriasi stancosi, impunatori, care m-au fascinat de la prima vedere! Cred ca senzatia pe care ti-o poate oferi un scurt popas pe o astfel de stanca e minunata… O denumire care pana azi mi-a fost straina: Wulingyuan (imagini de aici)


Preikestolen. Norvegia. Nu stiu cum am putut trai fara sa stiu de locul asta :)) Pare a fi locul ideal pentru a-ti elibera mintea de griji si alte tampenii inutile. Aici mai multe fotografii.



Totodata, sper sa nu fiu ultima necredincioasa care ajunge la Meteora 😀 Cine stie, poate acolo chiar te simti mai aproape de divin.

Probabil una dintre cele mai ciudate si interesante ridicaturi de pamant pe care mi-a fost dat sa le constat (din fotografii, ca deh, Australia nu e prea aproape, deocamdata) e Uluru.

In relativa apropiere, Milford Sound (Noua Zeelanda) – imagini: 1, 2, 3


Cam atat, azi. Va urma (parca asa se zice). Intre timp, sunt curioasa care sunt locurile voastre de vis, fie cele aflate la inaltime fie cele care va fac sa va simtiti asa. Stiu ca Nice ne-a mai spus despre locurile in care viseaza sa ajunga, dar sunt curioasa daca printre ele se regasesc si cateva aflate la altitudini mai mari 😛 Sau poate ii pasam leapsa lui Dragos, caci el e cu muntele 😀 Apoi, nu stiu daca Radu agreeaza lepsele, dar stiu ca ii plac drumetiile, natura, aerul curat si, cred, si muntele. Sunt curioasa Irs pe ce culmi vrea sa ajunga 😀 Si Lilly (de Lilly chiar n-am idee pe unde se viseaza..).
Asadar, 5 locatii de vis, sau unul, sau o suta! 😀

Mnemosyne: 2 ani

Standard

Randuri dedicate blogului…

Au trecut deja doi ani de cand scriu aici, iar blogul e cel mai longeviv jurnal al meu, care mi-a supravietuit. Nu l-am aruncat, nu l-am rupt, nu l-am mazgalit, nu am sters si nici nu am modificat nimic. Ok, doar aspectul si platforma, dar asta nu e relevant.

De ce am blog? In urma cu doi ani nu stiam nimic despre bloguri, blogosfera, nici macar despre posibilitatea de a avea un loc online personal, altul decat eternul hi5, facebook, forumuri si site-uri de socializare. Am aflat intamplator, de la o prietena. Am avut atunci un blog, destinat unei mici ,,afaceri”, hihi, pe care l-am lasat balta insa. Intr-o zi de noiembrie, butonam in tabloul de bord blogger si… mi-am creat un nou blog. M-a plesnit atunci ideea ca as putea folosi spatiul respectiv strict pentru mine (da, da, am descoperit apa calda, lol).

Mnemosyne a pornit din dorinta de a-mi clasa, intr-o arhiva personala, fotografii dragi mie, din locuri speciale, muzica preferata, citate din carti, desenele si ce mai sculptam. Parea o idee atragatoare, caci desi aveam deja in memoria calculatorului toate acestea, nu era o selectie in adevaratul sens al cuvantului, iar un site (blog) oferea un spatiu de desfasurare agreabil.

M-a atras mereu mitologia, iar asupra numelui blogului m-am decis rapid si usor. Am fost inspirata, as zice. Caci indiferent de preferintele mele care poate vor varia de-a lungul timpului, ,,Mnemosyne” va ingloba mereu perfect ceea ce mi-am dorit initial. O piedica in calea uitarii, o zeitate a memoriei, mama celor noua muze, Mnemosyne a fost una dintre titanide, care dincolo de evidentul dar al memoriei oferit oamenilor, le-ar fi dat acestora si capacitatea de a numi obiectele, fenomenele, realitatea. Le-a dat cuvantul. Se spune ca indata dupa moartea fizica, sufletul trebuia sa bea fie din raul Lethe, pentru a uita totul si a se reincarna din nou fara vreo amintire din viata precedenta, fie din Mnemosyne, apa ce pastra amintirile si experientele vietii.

Desi intr-o forma simplista, blogul m-a ajutat sa imi imortalizez multe experiente, multe ganduri, multe clipe. Fie ca le-am scris, fie ca nu, caci memoria mea functioneaza usor si rapid pe baza de asociatii. Poate la o prima vedere pare ciudat ca doua-trei randuri despre o carte citita sa fie cele care declanseaza amintirea unei intregi vacante petrecute intr-un loc special, cu toti oamenii intalniti atunci, cu toate bucuriile si tristetile din perioada respectiva. Din acest punct de vedere, Mnemosyne si-a indeplinit bine rolul, caci da, mi-e teama de uitare…

In urma cu doi ani, eram ferm convinsa ca nu va ateriza nimeni pe blogul meu, nici macar din greseala – prezenta vreunui cititor intra in contradictie cu ce stiam eu despre vastitatea internetului (mare e gradina ta, Doamne?!). Teribila logica. Primul care si-a facut aparitia a fost Cadu, si o perioada destul de indelungata discutam prin comentarii reciproce. Am gasit in el un prieten, nu o data. Desi el nu (prea) mai blogereste, ma bucur ca am cunoscut-o pe Coeur (acum Nuage), prin el. Apoi, cam in aceeasi perioada, i-am descoperit pe Cosmin, Carbonaru si Pato. Asadar, treptat am descoperit mai mult decat ma asteptam eu initial. Am descoperit oameni speciali si toti (acum intr-un numar mai mare, hehe) au contribuit la scrierea si conturarea unor amintiri, chiar daca intr-un mod ideatic.

Nu stiu daca pe viitor voi mai tine cont de micile aniversari mnemosenice. Dar curand fac o trecere in revista si a cautarilor google care au rezultat in accesarea blogului. Asa, in mare, caci e criza mare de timp!! 😀

Dimineţi lucide

Standard

   E o leapşă despre dimineţile mele, de la Rontziki primită, cu ceva timp în urmă. Am amânat-o, căci au loc schimbări semnificative în această perioadă, tocmai în momentele mele matinale.
Am avut probleme cu somnul încă de la o vârstă fragedă, însă nu cred să fie ceva ieşit din comun: nu toţi copiii au perioade în care nu pot adormi seara decât foarte greu ? In timp, deşi încă dura cam vreo oră să adorm, depăşisem această problemă spunându-mi poveşti, imaginându-mi scenarii al căror final nu îl cream niciodată, prelungeam firul imaginaţiei până somnul mă fura. Dimineţile mele din copilărie erau vioaie şi pline de energie, mă trezeam uşor şi intram rapid în acţiune. Fie că eram la bunici, în vacanţe, fie că eram acasă şi mă pregăteam să merg la şcoală, dimineaţa era o bucurie, puteam să îmi reiau cursul activităţilor, altfel spus, puteam să reiau cursul micii mele vieţi.
Chiar şi în generală, obişnuiam să mă trezesc la ora 6, foarte uşor, mereu înainte să sune alarma, odihnită şi pregătită pentru o nouă zi. Doar în vacanţe, la bunici, dormeam mai mult, uneori până la 10, alteori până la 11 – niciodată mai mult de atât, fie că mă puneam la somn la o oră rezonabilă în seara precedentă, fie că mă puneam să dorm la ore matinale. E un fix biologic pe care îl am şi acum: nu pot dormi mai mult de ora unsprezece, dimineaţa. La bunici, dimineţile erau mult mai pline, treceau încet, acolo timpul e diferit parcă. Mă jucam, mă învârteam pe lângă bunica, o ajutam cu câte ceva, uneori mă uitam la desene animate. Până la prânz parcă trecea o întreagă zi, deşi ziua abia începuse.

   Nu ştiu ce s-a întâmplat şi când mai exact mi-a revenit iar problema cu somnul. Prin liceu. Adormeam târziu, mă trezeam devreme. Carenţe de somn. Dimineţile au devenit un chin, mă trezeam cu mintea înceţoşată şi obosită de visele matinale, poate norocul meu a fost mersul pe jos înspre şcoală, căci aveam răgazul de a inspira aer curat dimineaţa şi până la şcoală reuşeam să mă trezesc. În ciuda diferenţelor apărute în timp, obiceiul meu de a lua micul dejun nu a fost afectat.
Poate ultimul an de liceu a avut cele mai oribile dimineţi. Mă trezeam tremurând, slăbită, cu dureri de cap uneori, cu doar câteva ore de somn la bord şi cu multe de făcut în ziua respectivă. Nici în ultimul an dimineţile mele nu au fost prea diferite. Acelaşi tremur, aceeaşi oboseală cronică, aceleaşi vise deranjante. Ceai şi un mic sandviş, uneori câte un măr – căci mă ajută să mă trezesc. Şi culmea, aşa oribile cum au fost, dimineţile sunt momentele mele productive, e perioada din zi în care aş putea da cel mai bun randament, căci oricât de lacunar mi-ar fi somnul, mintea mi-e totuşi mai odihnită dimineaţa, iar corpul s-a alimentat cu puţină energie.

   Ce se schimbă…? De vreo lună, cam aşa, reuşesc să mă rup din visele matinale, care în ultimul an mă prindeau în vraja lor şi mă oboseau foarte mult. La primul semn de alternare a stării de conştiinţă, la primul gând raţional ivit pe care mi-l conştientizez, mintea mea se trezeşte în totalitate. Uşor, fără efort, fără să mă strădui, visul mi-l îndepărtez căci ştiu că nu e real şi încerc să îmi trezesc şi corpul. Deşi la fel de secată de energie, mintea mi-e lucidă, e trează, e gata să gândească şi parcă îmi cere acţiune.
Ce s-a mai schimbat ? De o săptămână-două, de când am început tratamentul, nu mă mai trezesc tremurând. Încă mă simt slăbită, dar nu mai simt acel tremur al corpului, iar asta mă bucură nespus. Întreaga zi primeşte o altă alură, dimineţile îmi sunt mai liniştite şi mai frumoase, pot privi liniştită lumina de afară, pot să mai stau în pat, aşa trează, fără să îmi fie teamă că poate adorm şi visez iar urât. Sunt mai calmă, îmi încep ziua frumos. Uneori citesc dimineaţa, alteori ascult muzică. E 10:30, am scris azi, mi-am făcut ordine prin lucruri, am citit, am ronţăit ceva şi mi-am mai clasat cronologic nişte muzică.

   Îmi plac serile, îmi place noaptea, mereu m-au fascinat. Tocmai de-asta vreau ca ea, noaptea, să redevină momentul prielnic pentru reverie, pentru relaxare; noaptea nu e momentul meu productiv, oricât am forţat eu lucrurile. Dimineaţa în schimb este.

Luluţa

Standard

Pato se întreba cum arătam noi când nu aveam internet şi când nici nu auzisem de aşa ceva. Eu cred ca eram toţi frumoşi, fiind copii, eram liberi şi fără griji.

Fiecare fotografie are la bază o poveste, o întâmplare, un moment. Anumite întâmplări ale propriei noastre vieţi ne sunt revelate tocmai datorită unei fotografii. Timpul era prea inexistent pentru a ne putea aminti, avem însă o poză şi un adult care ne spune povestea.

Luluţa era mică, blondină, cu strungăreaţă şi cârlionţi. Avea sania ei preferată, la care a renunţat atât de greu, îi plăceau rochiţele şi culoarea roşie. Luluţa avea o cutie goală de chibrituri şi era jucăria ei preferată, acolo la bunici. Pe Luluţa au tuns-o scurt de mai multe ori, dar ea nu îşi aminteşte traumatizantul eveniment, ştie doar că i s-a tot schimbat nuanţa părului.



Şi pe cei care citiţi, vreau să vă văd micuţi!! Pe toţi, aha!

Cartea tipărită, în anul 2020

Standard

Văzându-mă nevoită să stau cuminte, să nu mă agit prin soare, să stau în casă, cu alte cuvinte, în ultimele zile mi-am îndreptat atenţia, în mod special, spre cărţi. Nu doar că l-am reluat pe Balzac şi a lui Comedie Umană, după o lungăăăă despărţire, dar mi-am făcut ordine în bibliotecă. Mă văd nevoită (eh!) să renunţ la unele cărţi, căci nu îşi mai găsesc locul pe rafturile micuţei mele biblioteci – dar despre asta, voi scrie săptămâna ce vine. Cert e că am făcut loc pentru viitoare cărţi, aşadar Pato a organizat acest concurs la momentul oportun, pentru mine, cel puţin. Nu particip la concursuri internautice, de obicei – acesta e primul, însă fiind vorba despre un subiect care mă interesează, azi fac o excepţie.

Dacă generaţiile trecute aveau un interes crescut vizavi de lectură, dar acces limitat totuşi la ea, acum, multitudinea de opţiuni în ceea ce priveşte timpul liber, în ceea ce priveşte modul de formare a culturii generale, a condus la o diminuare a interesului vizavi de cărţile tipărite. Omul secolului XXI este un vitezoman, aflat într-o continuă cursă contra-cronometru. Nu mai avem timp să citim? Nu-i nimic, recurgem la audio-books. Avem treabă pe calculator, dar mai putem face câte o pauză de 10-15min? Apelăm la e-books. Aceste metode alternative de a ne conecta la conţinutul unei cărţi (nu şi la ea, propriu-zis), ne fac poate viaţa mai uşoară, devenim mai eficienţi, economisim timp şi resurse. Noile generaţii sunt axate pe tehnologie, iar audio şi e-books, sunt o soluţie bună, o cale de mijloc între cultură/artă şi tehnologie. O soluţie chiar foarte bună.

Se pune totuşi, tot mai des, problema dispariţiei cărţilor – ca obiecte palpabile, concrete, nu ca informaţie şi conţinut. Care va fi locul şi soarta lor în 2020 ? Peste nouă ani, adică? Cartea tipărită va fi la fel de îndrăgită de cei cărora le place să o ţină în mână, să îi atingă paginile, să le răsfoiască una câte una, să o plimbe cu ei la servici, pe autobuz, pe metrou, la şcoală, la facultate, în parc. Bibliotecile vor păstra în continuare volume mai mult sau mai puţin rare, mai mult sau mai puţin valoroase, librăriile, deşi, poate, mai puţine, îşi vor nuanţa serviciile, vor oferi cititorilor împătimiţi mai mult decât o relaţie de vânzare-cumpărare, vor crea un mediu propice pasionaţilor de lectură, un mediu plăcut, atrăgător, calm.
In 2020, nu cred că se va pune problema unui ,,concurs” între cărţile audio şi cărţile tipărite, de exemplu. Cele două se vor completa frumos, vom apela când la una, când la cealaltă, în funcţie de starea de spirit, de modul în care ne raportăm la un anumit autor sau la o anumită operă. Opera lui Ion Creangă, de exemplu, cu un actor pe măsură, ar fi la fel de savuroasă în format audio.
Atât timp cât vor exista oameni ce iubesc nu doar conţinutul unei cărţi, ci şi obiectul în sine, cartea tipărită va evolua odată cu umanitatea, aşa cum a făcut-o şi până acum. Iar astfel de oameni există, sunt mulţi. Căci noi, oamenii, tindem să ne ataşăm chiar şi de obiecte, le acordăm semnificaţii aparte, vrem să le deţinem, uneori suferim la pierderea lor. Conceptul de ,,carte” va exista, cred eu, doar în măsura în care şi obiectul, tipărit, va exista. In absenţa suportului material, al paginilor şi coperţilor reale, o operă literară ar fi doar atât: o operă literară. Dar nu ar fi şi o carte.

Singura grijă reală pe care o am e legată de tipărirea unor opere mai vechi, tipărire care nu ştiu în ce măsură se realizează acum. E posibil să mă înşel, dar am auzit că operele unor scriitori consacraţi se găsesc tot mai greu, căci volumele respective nu mai văd lumina tiparului. În 2020, sper să se rezolve problema, editurile să îşi permită şi să încerce promovarea vechilor scrieri, fie ele ştiinţifice, fie ele literare.

În 2020, de fapt, în orice alt an al viitorului, omenirea ar trebui să sufere de o prostie acută pentru a lăsa cărţile să ,,dispară”. Deşi tiparul nu e vechi de când lumea, hârtia scrisă e una din cele mai importante surse istorice, e cea care ne-a ajutat să ne cunoaştem rădăcinile, să ne conservăm modul de gândire, să evoluăm. Oricât de facil şi îmbietor ar fi să ne indexăm întreaga civilizaţie pe un hard, oricât de mult ne-am dori să nu mai avem nevoie de concret, ci virtualul să fie suficient, să evoluăm, trebuie să luăm în calcul faptul că virtualul poate fi foarte efemer, că tehnologia o putem pierde la o simplă pană de curent (care, să zicem că s-ar extinde…). Nu ne putem permite să pierdem atâta informaţie. O carte, nişte pagini, ar mai putea fi salvate, sub o formă sau alta.

Îmi pun speranţa că oamenii nu suferă de prostie acută, deci, şi mă întorc să-l lecturez pe Balzac. Frumos nume avea el.

weekly photo challenge: Flowers

Standard

M-am refugiat la bunici în ultimele două zile, dar nu am stat degeaba! M-am relaxat, am pictat, am făcut poze, am scris şi, cel mai important, am petrecut timp cu bunicii şi verişorii mei.

p.s Poate mă voi ţine de weekly photo challenge, pe viitor. Azi, Flowers. Vă las în compania Larisei, un copil frumos şi fotogenic 🙂




,,Ce-ar fi s-o ardem în realitate?’’ Sondaj.

Standard

Doxatul Dex ne propune aici un sondaj informal (realizat în stilu-i caracteristic). Bine, nu e tocmai corect politic, cǎci în prealabil prezintǎ o serie de dezavantaje în ceea ce priveşte întâlnirea oamenilor din spatele blogurilor. Aşadar, influenţeazǎ negativ!
Întrebarea cu variantele ei de rǎspuns, formulate de Dex:

Voi pentru ce aţi renunţa la anonimitate şi v-aţi întâlni cu prietenii din online?
1) Pentru orice! Eu mǎ întâlnesc şi cu ǎia care pun fluturaşi în cutia poştalǎ: „Cumpǎr apartament în acest bloc, sunaţi la 0723….”
2) Pentru o bucatǎ de pǎsǎricǎ/cârnǎcior
3) Pentru a cunoaşte nişte oameni cu care mǎ asemǎn
4) Aş renunţa doar în cazuri excepţionale, pentru oameni care mi se par cu adevǎrat deosebiţi (cârnǎcior/pepeni de dimensiuni anormale, inteligenţǎ mutantǎ, umor extraordinar – adica eu)
5) N-aş renunţa nici în ruptul capului, pentru cǎ pe net bǎrbaţii sunt obsedaţi, femeile sunt bǎrbaţi şi copiii sunt agenţi FBI
6) M-aş întâlni doar cu Dex pentru cǎ el e mirobolant şi mi-aş aduce şi prietena nimfomanǎ* (* aceastǎ variantǎ de rǎspuns nu este validǎ)
7) Propuneţi noi variante izvorâte din inteligenţa voastrǎ colectivǎ sau artificialǎ.

Pentru ce aş renunţa la anonimitate? În primul rând, eu nu sunt tocmai anonimǎ din acest punct de vedere. Unii ştiu cum mǎ cheamǎ, cu unii vorbesc uneori şi pe mess/mail, alţii m-au ochit pe facebook, am şi o fotografie cu mine pierdutǎ prin arhivǎ, nu ştiu cât de reprezentativǎ, dar e ! Aşadar, nu aş renunţa la anonimitate, ci, probabil, la ecranul protectiv al laptopului.
M-aş întâlni cu prietenii din online ? Da, dacǎ s-ar ivi o ocazie şi nu aş întâmpina prea multe dificultǎţi, da, aş vrea sǎ îi cunosc, sǎ îi vǎd ,,pe viu”. Cred cǎ ar fi o experienţǎ interesantǎ sǎ vǎd şi sǎ aud omul din spatele cuvintelor scrise, deşi, în general nu manifest vreo curiozitate intensǎ spre acest lucru.
Dex spune cǎ avem toţi un handicap din oficiu, din moment ce stǎm pe bloguri. Şi probabil o fi aşa. Încerc sǎ îmi dau seama care e al meu. Timiditatea ? Faptul cǎ sunt introvertitǎ şi de multe ori, în viaţa de zi cu zi, nu îmi gǎsesc motivaţia necesarǎ pentru a aduce în discuţie lucruri ce mǎ frǎmântǎ, cu oamenii pe care îi întâlnesc zi de zi ? Am excepţiile mele, câţiva oameni minunaţi cu care pot vorbi orice îmi trece prin minte, însǎ, din pǎcate, cu oamenii/cunoştinţele (nu cei apropiaţi deci) cu care intru zilnic, mai des şi mai mult în contact, nu pot aborda unele subiecte. Poate e vina mea cǎ nu încerc mai mult. Poate am obosit sǎ încerc. Poate nu e vina nimǎnui, ci pur şi simplu suntem prea grǎbiţi pentru a dezbate lucruri fǎrǎ importanţǎ imediatǎ, practicǎ.
Dar sǎ revin. Cred cǎ toţi avem defecte şi calitǎţi, iar scriind, doar o parte din ele ies la ivealǎ. La unii, calitǎţile sunt mai evidente, la alţii, defectele – defecte care totuşi nu deranjeazǎ în mod special ci, poate, intrigǎ, din moment ce ne pǎstrǎm interesul faţǎ de persoana respectivǎ.

Of, dar sǎ încerc sǎ rǎspund la întrebare. Pentru ce aş renunţa la anonimitatea relativǎ de care dispun şi m-aş întâlni cu prietenii din online? (cred cǎ rǎspund mai degrabǎ la ,,de ce?”)
1. Pentru cǎ un om în mişcare este mai fascinant decât o fotografie sau câteva rânduri scrise. Este viu. Iar dacǎ faci corelaţia şi conştientizezi cǎ persoana din faţa ta e cea ale cǎrei gânduri le-ai admirat, ţi-au dat de gândit, te-au amuzat sau te-au rǎscolit, întâlnirea ei nu poate fi decât un plus, cǎci poţi vedea întregul.
2. Pentru diversitate şi ineditul experienţei. Cum spuneam, sunt convinsǎ (şi ştiu, muahaha!) cǎ e extrem de interesant momentul asocierii cuvintelor scrise cu imaginea şi persoana pe care o ai în faţa ta.

Dacǎ ar apǎrea dezamǎgiri şi neconcordanţe între ceea ce credeam şi ceea ce e cu adevǎrat omul respectiv, vina ar fi a mea. A mea, cǎci m-aş fi lǎsat pradǎ mirajului aparenţelor, cǎci aş fi avut aşteptǎri ridicole, cǎci aş fi construit o imagine asociatǎ omului respectiv bazându-mǎ doar pe o serie de criterii, uitând cǎ un om, o fiinţǎ este mai complexǎ de atât, cǎ eul social al fiecǎruia (fie el virtual sau nu) este doar vârful iceberg-ului.
Însǎ nu obişnuiesc sǎ fac erorile respective, deci nu cred cǎ m-aş lovi de dezavantajele amintite de Dex.
Voi, voi ? Aţi renunţa la anonimitate ? 😀

p.s Un fel de leapşǎ, cǎci Doxatu’ vrea sǎ culeagǎ date statistice

Leapşǎ primǎvǎraticǎ…

Standard

Am primit de la Pato, cu ceva timp în urmǎ, o leapşǎ a zâmbetelor. Trebuia sǎ menţionez şase lucruri care mǎ fac sǎ zâmbesc. În general, sunt o întârziatǎ, deci era evident cǎ va trece puţin timp pânǎ voi scrie despre acele lucruri care mǎ fac sǎ zâmbesc. De data aceasta, vroiam sǎ am şi o stare emoţionalǎ adecvatǎ.
Sǎptǎmâna aceasta am participat la un experiment ce viza atitudinea femeilor faţǎ de testarea geneticǎ. Dupǎ o serie de întrebǎri specifice, mai toate chestionarele de acest tip, psihologice adicǎ, conţin şi o serie de întrebǎri care au ca scop, probabil, determinarea nivelului anxietǎţii generale, a unei posibile stǎri depresive, mai mereu prezente la oameni. Întrebǎri care presuspun cǎ în viaţa ta existǎ ceva neplǎcut, mereu activ, care te streseazǎ, etc. Ei bine, de data asta nu am fost capabilǎ sǎ rǎspund întrebǎrilor respective. Pur şi simplu nu mǎ puteam gândi la un eveniment recent despre care sǎ pot spune în ce mǎsurǎ mi-aş fi dorit sǎ nu se întâmple ş.a.
Şi mi-am dat seama, mm… trec printr-o perioadǎ bunǎ! Deci, ce mǎ face sǎ zâmbesc ? 🙂
1. Zâmbetul lui. Sau tentativele lui de a mǎ enerva, când face glume pe seama mea sau îmi rǎstǎlmǎceşte cuvintele intenţionat. Când e fericit !…
2. Copiii micuţi, de obicei mai mici de 3 ani. Nu ştiu de ce, îmi sunt dragi, îmi par inocenţi, pufoşi şi dragǎlaşi 😀
3. O plimbare în naturǎ, adierea vântului.
4. Ironiile subtile, nu rǎutǎcioase în sensul clasic al cuvântului, dar aşa, înţepǎtoare şi amicale.
5. Intâlnirea cu oameni dragi/simpatici mie.
6. O zi seninǎ sau o orǎ de furtunǎ..

Of, dar mǎ simt în formǎ azi! Tot de la Pato B., altǎ leapşǎ, care îmi aminteşte de un joc din copilǎrie, Flori, fete şi bǎieţi…
Dacǎ aş fi fost…..
…o lunǎ, aş fi fost Mai, cǎci natura atinge un apogeu al frumuseţii acum… pentru mine cel puţin.
…o zi a sǎptǎmânii, aş fi fost Joi, cǎci de-a lungul timpului cele mai dragi activitǎţi au avut loc în aceastǎ zi.
…o parte a zilei, aş fi fost Dimineaţa, cǎci am mai multǎ energie atunci…
…un animal marin, aş fi fost un Delfin, da, cǎci nu ştiu altele care sǎ îmi fie simpatice, aaaa şi pentru cǎ aş fi spaima rechinilor!
…un punct cardinal, aş fi fost Vestul… mereu alergând dupǎ soare.
…o personalitate istoricǎ, aş fi fost, of, greu, Rosalind Franklin – nu are implicaţii politico-istorice, ci doar… ştiinţifico-istorice.
…un astru, aş fi fost o Cometǎ..
…un lichid, aş fi fost Apa. Vital, vital.
…o piatrǎ preţioasǎ, aş fi fost Ametist, o ,,piatrǎ a spiritualitǎţii”
…o pasǎre, aş fi fost Flamingo (nu prea imi plac pǎsǎrile, dar coloraţia penelor e frumoasǎ în cazul phoenicopteriformelor)
…o plantǎ, aş fi fost un Tei, pentru efectul calmant şi liniştitor al sǎu..
…un fenomen meteo, aş fi fost o Furtunǎ
…un instrument muzical, aş fi fost o Harpǎ, instrumentul preferat al îngerilor…
…un sentiment, aş fi fost Entuziasm!!
…un sunet, aş fi fost Sunetul vântului printre frunzele copacilor.
…un element primordial al naturii, aş fi fost Aerul
…un cântec, aş fi fost Only time
…un film, aş fi fost Pay it forward.
…o carte, aş fi fost Cireşarii, hehe! 😀
…un personaj de ficţiune, aş fi fost Aragorn!!!
…un fel de mâncare, aş fi fost pizzaaaaa!!
…un gust, Dulce-acrişor.
…o aromă, aş fi fost Scorţişoara
…o culoare, aş fi fost un Verde-albǎstrui deschis
…un cuvânt, aş fi fost Speranţǎ
…o expresie a feţei, aş fi fost expresia liniştii interioare.
…o disciplină şcolară, aş fi fost Desen sau Arte Plastice, dar aş avea pretenţia sǎ fiu predatǎ într-un mod centrat pe elev, într-un mod spontan, libertin, dar serios.
…un personaj din desene animate, aş fi fost Wolverine!
…o formă, aş fi fost o Sferǎ.
…un număr, aş fi fost 8.

Voi ce-aţi fi fost?
Leapşa e la liber!! 😀

>Metablogǎrealǎ

Standard

>

De la Standdowncafe şi Carbonaru, am primit o leapsǎ, o serie de întrebǎri ce vizeazǎ blogul. E o leapşǎ ce ne îndeamnǎ sǎ metablogǎrim. Eu o las liberǎ, pentru cei care nu au fǎcut-o încǎ şi îşi doresc sǎ cugete la unele aspecte ce ţin de blogul lor.
Când am început sǎ scriu?
Pe blog, am început sǎ scriu prin noiembrie 2009. Scriam rar, puţin şi destul de dezorganizat.
Ce mǎ motiveazǎ sǎ scriu pe blog? 
Faptul cǎ odatǎ scrise, anumite gânduri nu se pierd, nici în subconştient, nici în uitare. Faptul cǎ pot primi un feedback, uneori lucruri la care nu m-am gandit, uneori sfaturi sau îndemnuri, opinii diverse. Faptul cǎ mǎ simt mai bine dupǎ ce am scris. Faptul cǎ pot intra în contact cu oameni speciali.
Cum reacţionez la comentarii negative?
Încǎ nu am avut, dar aş vrea sǎ cred cǎ aş reacţiona calm, iar apoi cu indiferenţǎ. Prin comentarii negative înţeleg reacţii tâmpite şi moduri de adresare deplasate.
Aici nu intrǎ diversitatea de opinii, critica argumentatǎ (sau nu, dar adresatǎ politicos), dezaprobarea – nu mi se par negative cum tind sǎ fie catalogate uneori, ci doar diferite, iar de multe ori îmi plac, cǎci ştiu cǎ ar contribui la dezvoltarea mea, reuşind sǎ privesc mai complex o anumitǎ situaţie. 
Care a fost ideea iniţialǎ de la care am pornit?
Aveam deja un blog, cel cu face-painting, dar habar nu aveam de existenţa unei ,,blogosfere’’. Prin noiembrie, într-o zi, jucându-mǎ la setǎrile celuilalt blog, mi-am zis sǎ mai fac unul, doar pentru mine. Un loc doar al meu, în care sǎ îmi organizez fotografiile mai relevante (care îmi aminteau de unele locuri, activitǎţi, experienţe dragi), muzica, desenele şi ce mai ţine de activitǎţi artistice, precum şi gânduri, ,,trǎiri înrǎmate’’ cum le-am zis eu atunci. Vroiam sǎ fie un sertar al memoriei. Mi-a plǎcut mereu mitologia, iar Mnemosyne a fost alegerea perfectǎ. Dar desprea ea, altǎdatǎ.
Ce fel de linkuri ţin în blogroll?
In blogroll, sunt blogurile pe care le citesc, de obicei, zilnic şi care au avut un oarecare impact asupra mea. Blogurile unor oameni deosebiţi, de ale cǎror cuvinte, gânduri, experienţe, mai cǎ am devenit dependentǎ. Uneori mǎ raportez la lista mea de bloguri ca la un roman, cu o acţiune ce se desfǎşoarǎ pe mai multe planuri, în diverse locuri, în paralel. E o poveste fǎrǎ sfârşit care mǎ animǎ şi din care învǎţ în fiecare zi câte ceva.
Cum m-a schimbat pe mine blogul?
În primul rând, am învǎţat, şi datoritǎ lui, sǎ spun ce gândesc, ce simt, ce cred. Am învǎţat sǎ spun asta cu voce tare, nu doar pentru mine, dat fiind faptul cǎ cel puţin o persoanǎ era posibil sǎ citeascǎ, la un moment dat, câteva rânduri de aici. Nu ştiu dacǎ m-a schimbat, însǎ m-a ajutat sǎ mǎ dezvolt. Mi se pare cǎ mǎ exprim mai bine, în scris cel puţin, cǎ mǎ ajutǎ sǎ mǎ concentrez doar pe câte un lucru/aspect/situaţie/sentiment la un anumit moment, deşi divaghez adesea în toate direcţiile (când fac asta, apar acele articole… gen varzǎ, cu de toate şi nimic)
Ce aşteptǎri am de la blogul meu şi ce aşteptǎri am eu de la cititorii/vizitatorii mei?
De la blog… am doar speranţa sǎ nu îmi ridice prea multe probleme tehnice. În rest, cum mai ziceam cândva, am aşteptǎri de la mine, în ceea ce-l priveşte. De la cititori şi vizitatori ? Sǎ mǎ tragǎ de mânecǎ dacǎ o iau pe arǎturǎ, dacǎ exagerez, dacǎ sunt ilogicǎ, dacǎ nu iau în considerare anumite aspecte, mai mult sau mai puţin relevante. Sǎ îşi exprime opinia, indiferent dacǎ e alta decât a mea sau e similarǎ, cǎci ador diversitatea de opinii şi îmi place sǎ descopǎr perspective diferite asupra aceluiaşi lucru.