Cărți & Luluri: graiul românesc și alte muzici pentru suflet

Mi-am părăsit oarecum zona de confort într-ale lecturii, în ultima vreme, și am fost răsplătită cu vreo două-trei experiențe delicioase și o biografie care m-a pus pe gânduri. Încerc să-mi adun pe-aici câteva idei, să nu treacă pe lângă mine momentul.

Cu autorii români contemporani mi-am dat „întâlnire” cam rar, așa cum observ că e cazul multor cititori din bula mea socială. Nu voi intra aici în analize și explicații; cred doar că e un fenomen prea larg răspândit, cu rădăcini în variate prejudecăți pe care le tot hrănim și întreținem prin simpla… evitare. Păcat. În urmă cu vreo câțiva ani citeam despre geografia fericirii și aflam că Islanda, o țară rece, la propriu, ar fi unul dintre acele locuri din lume în care oamenii sunt mai fericiți decât în medie; iar unul dintre motive pare-a fi faptul că islandezii își iubesc limba. Cumva, iubindu-ți limba și rostind cu drag cuvinte, ți-e mai la îndemână, îți vine mai ușor să-ți exprimi gânduri și emoții – un obicei corelat cu starea generală de bine. Mi-a rămas undeva prin minte ideea aceasta, legătura dintre fericire și dragul de limbă, gata să-mi răsară activă și zglobie prin cap la momentul potrivit. 

Mâța Vinerii, de Doina Ruști

Primită cadou de la Jules, în urmă cu vreo câțiva ani, Mâța Vinerii era cap de listă pentru „pe când voi gusta din ce mai scriu ai noștri”. Zăcea pe raft, însă. Am propus-o pentru Clubul de Carte Cluj, doar că voturile au înclinat într-o altă direcție atunci. Totuși, cartea a stârnit pasiuni și decizii pentru alții (pentru Elena, mai precis) și uite-așa s-a născut un club de carte „clandestin”.

Pentru mine, Mâța Vinerii a ajuns așadar în momentul potrivit, așa ca somnul dulce al amiezii pe care Pâtca ar fi avut puterea de a-l chema, așa ca sosirea ei în piață, după fuga din Șcheii Brașovului. Am fost de îndată transpusă în Bucureștiul fanariot și l-am simțit autentic, deși nu l-am știut, deși nu-l știu nici acum. M-am lăsat vrăjită de lumea aceasta, cu un picior în realitatea istorică, cu altul în lumea vrăjilor și a magiei tradiționale, așa cum ți-o amintești din bătrâni (de ești norocos să fi auzit povești cu licori magice și felurite leacuri). Am văzut și am gustat din „Cartea bucatelor rele”, pe măsură ce bucătarul experimenta cu rețetele oculte, l-am descoperit pe Sator, pe măsură ce Pâtca învăța să rămână nemișcată, să-i stârnească curiozitatea, să iasă de sub stăpânirea lui. Și, mai ales, am savurat limbajul, un dans armonios între cuvintele vechi și actuale ale limbii române, un dans care mi-a adus un fel de reconectare cu limba noastră.  

În plus, tot încerc să mă împac cu literatura fantasy și n-aș fi crezut că tocmai o carte scrisă în limba română, că tocmai o carte în care Bucureștiul fanariot este aproape un personaj, atât de palpabilă e atmosfera vremii, va fi cea care-mi va îndulci apropierea. Și îmi tot revin gândurile la Sator, această divinitate capricioasă, impregnată de ocultism dar și, mi s-a părut, budism & zen (?), de ideea de a rămâne neclintit în învolburarea evenimentelor, de a canaliza energiile într-o altă direcție, de a nu te lăsa stăpânit de Sator, de emoții.  

Ultima cruciadă și Fotograful curții regale, de Simona Antonescu

Pentru același club de carte clandestin, dedicat autorilor și autoarelor noastre, am mai făcut o incursiune prin ce se scrie acum la noi. Simt că titlul, deși cât se poate de onest și potrivit, îi face oarecum o defavoare cărții, căci „Ultima cruciadă” te trimite cu gândul la momente foarte specifice din istorie și, dacă nu ești neapărat curios de acele episoade din Povestea noastră, s-ar putea să nu pui mâna pe carte. Și ar fi mare păcat!

Ultima cruciadă este Povestea (și Cântecul) unui grup de șase proscriși care, dintr-un motiv sau altul, s-au alăturat cruciadei în fruntea căreia se afla Iancu de Hunedoara, în anul 1456. Un călău, un ucenic „cu mințile rătăcite”, doi tineri braconieri, un preot răspopit și o femeie cu părul de foc și glas dintr-o altă lume, toți își dezvăluie Povestea. Iar ea, Povestea, e una singură, un fir ce ne leagă pe toți, personaje istorice, reale ori imaginate, cititori și naratori. E un personaj în sine în cartea scrisă de Simona Antonescu, iar personajul acesta e cel care m-a fascinat încă din primele pagini. Am savurat povestea Poveștii care-i învăluia pe toți, din când în când. 

Mi-a plăcut când Maria a înțeles că „glasul ei spune povești care se înstrăinează de ea, alipindu-se de alte povești, ale celor care o ascultau, construindu-i pe ei, și nu pe ea”; când Gădălin se întreba de ce ar fi diferite poveștile despre faptele lui reale de poveștile despre faptele lui închipuite, din moment ce „el cel întreg era făcut din toate laolaltă.”; când Silip Călăul se întreba dacă, din moment ce în povestea lui au intrat „zărghiții ăștia doi cu poveștile lor”, mai e povestea lui sau a devenit a lor. Cred că fiecare dintre noi vom rezona cu o anume frântură din Poveste. Însă pentru mine chintesența cărții stă în finalul capitolului dedicat micuței prințese bizantine. Mi-a fost rușine să-i mulțumesc autoarei, care a fost prezentă la clubul de carte, pentru gingășia cu care a scris – pentru că a scris, de fapt – (și) acest capitol. 

Entuziasmată fiind, am citit imediat și Fotograful curții regale, unde am descoperit o altă Simona Antonescu, adaptată unei alte perioade istorice, într-o altă atmosferă, însă cu aceeași atenție la firele invizibile ce leagă viețile oamenilor, la destinele indivizilor în marea poveste căreia-i zicem Istorie. Știu că nu se cade să comparăm cele două cărți, căci sunt diferite, dar o voi face oricum, pentru că-mi vine și pentru că mi s-au legat lecturile într-o singură experiență. În „Fotograful curții regale” limbajul e mai dulce, mai îmbietor, mai „stilat”, frazele curg mai bine și sunt mai generoase (limbajul mai aspru specific perioadei medievale poate nu încântă în aceeași măsură). Însă în „Ultima cruciadă” simt că Simona Antonescu a reușit să „prindă” cu adevărat acea iță a poveștii unificatoare, prezentă și în fotografiile lui Franz Mayer, bineînțeles, dar parcă nu cu aceeași forță de conexiune umană. Le-am îndrăgit pe ambele în aceeași măsură, în cele din urmă.

Freddie Mercury, biografie de Peter Freestone

Mi-e foarte greu să-mi descriu relația cu această „biografie intimă, scrisă de omul care l-a cunoscut cel mai bine” pe Freddie Mercury, după cum este prezentată cartea. Cred că oamenii au viziuni diferite despre ce înseamnă să cunoști pe cineva, iar a mea e posibil să nu fie neapărat în ton cu acest soi de „cunoaștere” și apropiere umană. Cele șapte capitole ale cărții te poartă pe la concertele și prin turneele Queen, prin studiouri și prin etapele de creație ale videoclipurilor care le-au adus atâta faimă, prin garderobele lor și printre obiectele de artă pe care Freddie le achiziționa. Biografia abundă de date ale concertelor și turneelor, de detalii tehnice și logistice, de informații specifice despre preferințele lui Freddie când venea vorba de îmbrăcăminte, artă, gastronomie, cadouri făcute prietenilor. O înșiruire de oameni importanți, cu care Freddie a interacționat, de care s-a apropiat sau nu, observații simple din viața sa de zi cu zi. Din acest punct de vedere, cartea e un deliciu și, probabil, greu de egalat.

Din biografia sa, am simțit că lipsește însă tocmai personajul principal. Am aflat atât de multe despre lucrurile și oamenii din jurul lui Freddie, despre ce și când a făcut, dar atât de puține despre el, ca om și artist, deopotrivă. Toată înșiruirea aceasta de cuvinte am simțit-o ca pe o listă de fun facts, lucruri mai puțin știute despre el, de care mulți cititori s-au bucurat cu adevărat, dar care, în cele din urmă, nu-mi aduc mie nici o satisfacție. Da, eu sunt genul ăla de prietenă care nu știe câți frați ai până la urmă (dacă nu vorbești non-stop despre ei) și nici cum îți place să ți se așeze farfuria pe masă sau de unde îți faci cumpărăturile. Dar știu ce te face să zâmbești, când te simți în largul tău și când nu, ce te mișcă, ce te face să muți munții. Nu sunt unele mai valoroase decât altele, poți să-ți pierzi prieteni neștiind detalii care ție îți par neimportante, dar care pentru ei contează. Doar încerc să-mi explic de ce mi s-a părut atât de rece și distantă biografia aceasta, deși ea în sine este atât de „ofertantă”, de bogată în informații. 

Spre final, însă, am simțit că Peter Freestone și-a dat totuși voie să-l (re)vadă pe Freddie, dincolo de lucrurile din casă, de preferințele și comportamentele punctuale ale acestuia. Și-a dat voie să vadă, de exemplu, că obsesia aceasta a lui Freddie de-a face cadouri era modul lui de a-și manifesta aprecierea, grija și atenția pentru prietenii săi, că atât timp cât omul de scenă a supraviețuit, a supraviețuit și persoana, că încrederea era pilonul ce stătea la baza tuturor relațiilor sale, că dragostea – deși nu în forma sa clasică, amoroasă – stătea, cu adevărat, la baza creațiilor sale artistice. 


În rest, haideți la cluburile de carte 🙂 Avem vreo șapte în fiecare lună, în cadrul AIVI (le găsiți aici), fiecare club cu specificul său. Eu moderez discuțiile la Clubul de Carte Cluj și Clubul de Carte SF & Fantasy și mă prezint cuminte la #clandestin și publica.files, de obicei. Le recomand, bineînțeles, pe toate, sunt un prilej bun de a ieși din zona de confort, de a dezbate aprins tot soiul de idei și de a-ți clădi obiceiuri sănătoase de lectură. Sunt primiți și curioșii, chiar dacă n-au citit cartea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s