nocturne #9

oameni care vorbesc, oameni care vorbesc prea mult cu mine, către mine, dar nu comunică, oameni care își văd doar propria ființă, care mă întreabă ce mai faci, le zic că mi-e rău, dar nu apuc să termin de rostit ultimul cuvânt și ei deja și-au început narațiunea, pentru că era vorba despre ei, de fapt, despre ce li s-a mai întâmplat lor, nu contează că hei, mi-e rău, mi-e greu, că poate nu-i cel mai bun moment să mă încarce negativ cu problemele lor, că poate nu mai pot și nu mai vreau să fiu sprijin necondiționat, nu așa, și nu știu cum am trăit atâția ani doar cu astfel de relații, nu știu cum să le rup sau reclădesc acum fără să-i rănesc, dar mă seacă, rămân fără energie, fără cuvinte, fără puterea de-a mai face punți de legătură, mă simt folosită și apoi abandonată, că după o jumătate de oră în care aflu tot ce n-am vrut să aflu și empatizez involuntar și mă consum, îmi primesc un nu mai pot vorbi, că am ajuns acasă sau m-am întâlnit cu cineva sau, practic, acum că am zis ce aveam de zis, pa, și m-am săturat și îmi promit că îi țin la distanță, ceea ce am și făcut, dar tot se mai strecoară și uit și las garda jos pentru că știu că au nevoie, dar și eu am nevoie de tot felul, de oameni care să nu arunce cu emoțiile și poveștile lor în mine, dacă nu le-am dat acordul, dacă nu le-am cerut, dacă nu-i reciproc, pentru că nu, prietenia n-ar trebui să fie necondiționată dacă e toxică și unidirecțională.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s