Seriale vs filme (LE: mai mult seriale decât filme)

Titlul nu e deloc în ton cu ce ar trebui să mă preocupe pe mine la ora aceasta, dar e în ton cu ceea ce, printre altele, îmi alimentează o stare stupidă de procrastinare. Şi nici măcar nu îmi permit să mă cert, căci ştiu că am tras de mine în ultima lună mai mult decât credeam că e fizic posibil să o fac. Prin urmare, copilul din mine, disperat după joacă, vacanţă, zâmbete şi relaxare, ştie că îşi merită porţia de îngheţată şi orele de lâncezeală în pat. Aşa că adultul din mine nu îşi permite să preia conducerea. Iar eu stagnez, azi. Mâine mă voi umple de adrenalină şi alte minunăţii de neurotransmiţători care îmi vor da energie încă 24 de ore.
Mănânc ciocolată, beau ceai, ronţăi mere, descopăr muzică. Vine seara şi mă trezesc. Ascult Radiohead şi cresc volumul muzicii, căci tare mi-e teamă că nebunia de vară specifică vecinilor mei se instalează încetişor.

Şi uite aşa am făcut o introducere fără nici o legătură cu titlul. Îmi place să fac introduceri. Şi nu îmi plac concluziile, deşi ştiu cât de necesare sunt.
Azi am vizionat – filme şi seriale, şi am început să le compar. Nu de alta, însă am conştientizat că s-ar putea să îmi placă mai mult serialele decât filmele.

Sigur, au punctele lor slabe şi punctele lor forte. Ce mi se pare interesant e că ceea ce eu văd ca fiind un plus în cazul serialelor, alţii îl văd ca pe un minus, iar treaba e valabilă şi în cazul filmelor. Dacă nu aş fi atât de incredibil de leneşă azi, aş crea un tabel cu avantaje şi dezavantaje. Ar fi mai drăguţ, dar pur şi simplu nu am chef să îmi organizez gândurile, de aici şi varza asta de rânduri.

Îmi plac serialele pentru că povestea se construieşte încet şi acoperă în general cam toate aspectele care ar putea contribui în vreun mod la derularea acţiunii (de multe ori, chiar şi aspecte inutile pentru imaginea de ansamblu – sunt episoadele alea de ,,umplutură”), şi pentru că dezvoltă mai multe fire narative (adică, le chiar dezvoltă). Îmi plac pentru că explică în detaliu de ce se întâmplă anumite lucruri şi astfel, deciziile pe care personajele le iau nu mai par chiar atât de stupide, căci ai ocazia să le înţelegi comportamentul. Dincolo de faptul că îmi plac poveştile, iar serialele care au o poveste interesantă mă captivează mai rapid, îmi place să urmăresc şi evoluţia personajelor (nu întâmplător romanele mele preferate sunt cele psihologice, de introspecţie, scrise la persoana întâi, romane în care nu trebuie neapărat să se întâmple ceva în exterior, atât timp cât viaţa interioară este ,,înfloritoare”). Iar un serial îţi oferă oportunitatea aceasta de a observa evoluţia personajelor, îţi oferă timpul necesar pentru a le cunoaşte, pentru a le înţelege pe deplin (nu, nu chiar, niciodată), îţi oferă timp cu ele.

Serialele sunt perfecte pentru oamenii care detestă sfârşiturile, cărora le e greu să spună ,,adio”, care au răbdarea de a construi un puzzle, o relaţie, o poveste, pas cu pas, piesă cu piesă, care nu simt nevoia să ştie totul dintr-o dată, dar să afle pe rând, într-un mod cât mai natural cu putinţă.
Hehe, iar acum îmi voi retrage simbolic ultima frază, căci am scris-o gândindu-mă la mine, nu la oameni în general. E o afirmaţie fără vreo susţinere practică. Nu ştiu dacă e aşa şi nu ştiu pentru ce fel de oameni sunt perfecte serialele.
Mă uit la seriale pentru că îmi alimentează nevoia de a lua parte la o poveste continuă (alta decât a mea, evident), pentru că pot petrece mai mult timp cu personajele preferate şi pot să învăţ să le accept şi să le înţeleg pe cele deranjante. Cam aşa ca în viaţă. Şi poate pentru că sunt nesătulă şi impulsivă, cu tendinţe de OCD, iar serialele devin un fel de popcorn, sau ciocolată, sau cireşe, iar fiecare episod devine un semn bifat în listele mele mentale (iar asta îmi oferă mie satisfacţie, na). Mă uit la seriale pentru că mă învaţă, indirect, să iau lucrurile pe rând, pas cu pas. De fapt, nu ştiu dacă mă învaţă ele, sau se pliază pur şi simplu pe modul meu de a aborda lucrurile. Sunt în perioada aia din viaţă când nu sunt ferm convinsă dacă aşa sunt eu sau dacă mă formez încă să fiu aşa. E posibil să fim toţi mereu în perioada asta din viaţă.

Dezavantaje? Pot fi enumerate exact aceleaşi lucruri, puse într-o altă lumină: durează prea mult (cine sărăcie vrea o poveste care parcă nu se mai termină?), sunt prea multe fire narrative, uneori prea multe personaje, sunt luate înspre disecţie tot felul de detalii utile şi inutile, acţiune se dezvoltă lent, te saturi să tot vezi aceleaşi personaje.
Şi dacă stau să mă gândesc, aici se face diferenţa între un serial prost şi unul bun, căci în cazul celui din urmă, toate aspectele enumerate mai sus sunt clar avantaje.

Cât despre filme, ei bine, lor le lipseşte nivelul de profunzime şi de cunoaştere pe care un serial le-ar putea oferi. Ele au sarcina grea de a rezuma în 2-3 ore o poveste, uneori o viaţă întreagă, alteori doar o zi din viaţa unui personaj. Iar în aceste câteva ore, ele trebuie să te facă să îţi pese de personajele care îţi intră subit în viaţă. Să le înţelegi, să empatizezi cu ele sau să le deteşti, să le adori sau să îţi vină să le iei la pumni – dar să simţi ceva, să îţi pese. Să te implici emoţional şi/sau raţional în ceea ce filmul îţi oferă. Aici totul se desfăşoară în ritm alert, un film nu poate oferi explicaţii pentru fiecare frază pe care un personaj o spune. Fie o face într-un mod superficial, fie lasă doar indicii, iar tu, cel care intri în această lume, vei face restul, vei umple golurile. Şi cred că acesta e unul dintre dezavantajele creatoare de avantaje în cazul unui film – îţi pune mintea la contribuţie. Psihicul tău va căuta disperat să acopere orice lipsă a unei informaţii, e poate şi motivul pentru care filmele reuşesc totuşi să ne captiveze.
Cert e că având în vedere lucrurile care mă deranjează la filme, am ajuns să apreciez mult mai mult un film bun, căci un film bun reuşeşte ca în 2-3 ore să te implice total (chestie pe care un serial o face de-a lungul a numeroase episoade), reuşeşte să sintezize o poveste (iar sinteza asta e o operaţiune dificilă) în aşa fel încât să aibă sens şi să îţi prezinte nişte personaje în care te poţi sau nu regăsi, dar care îţi menţin interesul viu.

Iar eu, eu prefer serialele momentan, în această perioadă, tocmai pentru că în momentul în care găsesc ceva pe placul meu, îmi pot prelungi bucuria (şi am nevoie de recompense simbolice zilele astea). În ultima perioadă, mă uit tot mai rar la filme (comparativ cu serialele, zic) tocmai pentru că nu îmi vine să îmi asum riscul de a vedea o porcărie de film. Yes, comfort zone.

Iar pentru a fi clar că nu vorbesc aiureli, am la activ începute următoarele: Game of Thrones (asta e recompensa finală, după sesiune), Once upon a time (apropo de poveşti, hihi), New Girl, How I Met Your Mother, The Big Bang Theory, Stargate SG-1, Grey’s Anatomy, Two and a half men, Seinfeld, The Tudors, House MD.
Mda, înaintez ,,greu” cu ele, căci le tot alternez – nevoia de schimbare, ce să fac 🙂

Na, cam atât. Am aiurit totusi destul pentru seara asta.