Arhive pe categorii: Film

Anomalisa. Din seria „Ce văd eu și ce văd alții”

Standard
Anomalisa. Din seria „Ce văd eu și ce văd alții”

Pentru o perioadă, mi s-a rupt filmul. La propriu, căci am adormit. Așa că cei care s-au ofensat și l-au acuzat pe regizor că personajul principal a cam violat-o pe femeia-copil cu care avea o aventură de-o noapte într-un hotel, poate au dreptate. Scena părea dubios de seacă, dar femeia-copil, cum au numit-o unii și alții, nu s-a opus, nici nu a luat vreo inițiativă, A STAT. Poate mi-a scăpat mie ceva, vedeam cam în ceață oricum. Nu pot să nu-mi amintesc de un individ care declara mândru că lui îi plac femeile care „stau”. În zona lui de confort stă și el, și acolo a rămas, evident. Revenind: unii și alții mai spun că pe finalul filmului, scenariștii, ca niște maeștri păpușari diabolici, i-au pus cuvinte în gură femeii-copil, doar pentru a-l scoate basma curată pe al nostru’. Se dezbat dileme morale aici. Drăguț. Nu înțeleg de ce toată ura se îndreaptă înspre regizor și scenariști. Adică, de ce urăști regizorul dacă nu îți place conduita morală a unui personaj? Există vreo lege nescrisă care susține că toate personajele dintr-o oarecare operă trebuie să se încadreze principiilor tale morale? Că trebuie să fie de bună-credință și să ia cele mai bune decizii? Nu-i ca și cum prietenii tăi o fac. Nu-i ca și cum tu o faci. Și cum adică „scenariștii i-au pus cuvinte în gură”? 🙂 Nu ăsta-i rolul lor? Pe tot parcursul filmului i-au tot pus cuvinte în gură. Și pe final, pentru a adresa și problema este sau nu este considerat viol un act sexual cu o persoană naivă și imatură? , zic că NU. Dacă  DA, peste 85% dintre bărbați ar fi niște violatori în serie ce profită de toate femeile imature din lumea asta. Poate în sens invers procentul e chiar mai mare 🙂 Sigur, nu-i moral și nu-i frumos să profiți de o femeie vizibil naivă, care în mod evident nu îți înțelege intențiile. Nu-i moral, dar nu-i viol.

Discuțiile despre moralitate în ceea ce privește filmul m-au plictisit rapid. Cred că unii nu reușesc să vadă imaginea de ansamblu, se blochează la stadiul bine vs rău, judecă lumea prin prisma propriilor principii morale, cu o rigiditate de care nici nu-s conștienți. Unii trec de stadiul ăsta și analizează la modul serios și foarte serios. Teoria cea mai bine argumentată este că tot filmul e de fapt un vis erotic sau mai degrabă o halucinație / reinterpretare a realității de către un personaj frustrat sexual și social, cu dezechilibre psihice serioase, care are un mic… moment… cu o păpușă sexuală japoneză.

Discuțiile, teoriile și dezbaterile despre o operă cinematografică pot fi foarte antrenante. M-am lăsat furată de interminabilele argumente și contra-argumente pentru o teorie, o explicație a filmului sau pentru o alta. Am trecut de la indignare (ref. principii morale), la câte o sprânceană ridicată și la maximă uimire. Poate chiar am dormit prea mult în timp ce se derula filmul :)) Oricât de absurdă și de-a dreptul ciudată ar părea teoria cu păpușa, dacă urmărești foarte-foarte-foarte atent anumite scene, are sens.

Anomalisa mi-a întipărit în creieraș o idee frumoasă. Eram curioasă dacă și alții au văzut asta și am descoperit că… nu neapărat. Aparent, filmul e (și) despre o femeie-copil aproape violată de un individ dereglat și despre frustrări sexuale și halucinații (foarte plauzibil). Dar eu nu am văzut asta. Finalul, pe cât de trist (?) și ciudat, m-a lăsat cu un gând, ca un semn de întrebare.

Pe tot parcursul filmului, toți oamenii cu care omulețul nostru interacționează au aceeași voce, același chip. Monotonia unor astfel de interacțiuni e înfricoșătoare. Excepție e Lisa, care are propria ei voce. Ea pare a fi anomalia acestei lumi. Am empatizat cu personajul masculin, oricât de dezagreabil ar fi el. Paranoia care se instala pe măsură ce apăreau noi personaje, care rosteau cu aceeași voce aceleași fraze-clișeu rostite de alții, cu același chip și aceeași expresie, nu-i atât de îndepărtată de cum ne simțim uneori și noi, când interacționăm zilnic unii cu alții. Însă întâlnim din când în când o persoană care ni se pare mai specială, care are propria ei voce, unică, diferită de restul. Și vrem să profităm de momentele astea, să ne eliberăm din monotonia cotidiană atât de sufocantă. Doar că, știm bine, „farmecul” dispare, uneori chiar a doua zi, dimineața.

Și te întrebi: și-a pierdut brusc  persoana farmecul și vocea… sau ești tu incapabil să vezi și să asculți cu adevărat oamenii din jurul tău, să descoperi ceea ce-i face unici, pe fiecare dintre ei?

Mă simt și eu uneori sufocată de monotonia interacțiunilor cotidiene. Și, poate, îmi aloc dreptul să fiu nemulțumită de gradul de „interesant” cu care-i onorez inconștient și involuntar pe oamenii din jurul meu. Anomalisa mi-a plantat în minte imboldul de a descoperi anomaliile din fiecare Lisă pe care o întâlnesc. Cumva, eu sunt cea care îi vede și îi aude pe oameni. Sunt propriul meu filtru. E responsabilitatea fiecăruia dintre noi să aibă o voce, dar și să distingă vocile celorlalți.

Nu putem doar aștepta entertainment de la alții, stând cu simțurile blocate, îmbufnați, pe întuneric. Putem căuta.

Nu știu ce film au văzut unii, dar eu, așa semi-dormind, am văzut că aș putea, măcar uneori, ca exercițiu, să schimb ochii și urechile cu care-i percep pe omuleți.

Personajul meu preferat din Game of Thrones…

Standard

Nu e Jon Snow, dar mă bucur și eu să-l (re)văd. Dacă mai are sânge prin el, o fi de bine:

12241291_10153329930147734_7016753303495379122_n.png

Game of Thrones devine un fel de roman clasic al serialelor tv. Toată lumea a auzit de el, toți știu că vine iarna de vreo 5 ani încoace (e clar că nu-i vorba despre prognoza meteo), mai știu toți că moare ăla, ălaaa, personajul ăla bun, că ceva dragoni zburătăcesc pe-acolo și că unul dintre actori e pitic.

11138590_10153058449042734_1984192819581182638_n.jpg

Am perioade când devorez filme și seriale, mai mult seriale decât filme. Cred că se activează în mine cam aceleași procese care au loc atunci când simt nevoia să citesc, să mă scufund în idei și personaje, în povești și lumi exterioare mie, pe care nu le trăiesc direct, dar pe care, dacă cei care le creează sunt cu adevărat talentați, ajung să le interiorizez. Scufundare. Da, îmi place cuvântul, ilustrează bine senzația. Serialele au darul de a-ți oferi timpul necesar să te lași, să te pierzi acolo, să înțelegi în profunzime acțiuni și personaje, să le cunoști mai îndeaproape și să le urmărești evoluția pas cu pas, fără grabă, într-un ritm apropiat de realitate (e anul și sezonul 😛 ).

De când cu Game of Thrones, mi-am dat seama că vizionam multe seriale deoarece îmi plăcea vreun personaj, empatizam cu el. Mi-am mai dat seama că pierzi de multe ori ideea de ansamblu din cauza asta. Când nu mai vezi pădurea de copaci / nu mai vezi Ideea de oameni.

E unul dintre motivele pentru care GoT supără și frustrează: e greu să înțelegi și să accepți că un om e doar un om. E greu să te simți confortabil într-o lume imaginară pe care nu o mai simți ca pe un refugiu călduros și primitor. Mulți facem asta, ne îndreptăm înspre lumi imaginare, fie că e vorba de cărți, filme, seriale sau melodii, ca înspre un refugiu, o evadare din realitatea cotidiană, un mijloc de relaxare. Dar cine zice că arta, fie ea și producție HBO, trebuie să fie confortabilă și relaxantă? 🙂

10449911_10152715935472734_3195365171442856582_n.jpg

Știu că mi-au plăcut mereu poveștile, dar adevărul este că le asociam cel mai adesea și cu personajul care le ,,susținea”, cu cel în jurul căruia se țesea povestea. Ca informație aproape total pe lângă (hihi), de-asta mi-am dorit moartea când am citit Ion. Cred și acum că e un roman foarte bine scris, obiectiv vorbind, dar mă plafonasem în antipatia mea totală față de personaje.

Am revăzut Game of Thrones (minus câteva episoade din ultimul sezon) și am conștientizat că nu am nici un personaj preferat. Că sunt pur și simplu fascinată de creație în sine, de lumea pe care un singur om o are în minte (autorul romanelor din seria A song of Ice and Fire, sursa caldă și încă vie a producției HBO: George R.R. Martin).

Îmi plac unele personaje, în anumite momente din evoluția lor sau din anumite puncte de vedere. Cred că îmi plac aproape toate personajele, tocmai pentru că sunt atât de bine conturate.

Îmi place Joffrey! Îmi place pentru că actorul a înțeles ideea, și-a jucat perfect rolul de produs psihopat al unei societăți și al unui mediu decadent ce încurajează astfel de comportamente. Îmi place Littlefinger pentru că e inteligent, diabolic de inteligent, pentru că vede cum funcționează oamenii și știe ce îi pune în mișcare. Îmi place Arya pentru că știe să supraviețuiască și să rămână întreagă, pentru că învață treptat să renunțe la tot (lecție dură și grea pentru un copil). Îmi place Daenarys pentru că învață să ia decizii imposibile și înțelege din mers că, deși ai intenții bune, e posibil să ajungi să îi faci pe alții să sufere. Îmi place și Jon Snow, pentru că-i pierdut fără a fi tulburat, pentru că se caută pe sine și îi înțelege pe ceilalți. Îmi place Varys pentru că vede imaginea de ansamblu și Tyrion pentru că-i amuzant și vede o imagine de ansamblu mai mică decât cea a lui Varys, dar compensează prin carismă și intenții bune. Îmi place The Hound pentru că-i sincer. Chiar și Ramsay e valoros pe-acolo, le dă altora niște lecții de viață traumatizante.

10432953_10152715935637734_6450014738318470814_n.jpg

Mă uit la Game of Thrones pentru că îmi amintește ceva ce mai uit, uneori: faptul că oamenii pot fi cu adevărat fascinanți, mici puzzle-uri, mici călătorii în sinele lor interior sau în sinele comun. Oamenii nu sunt buni sau răi. Câte personaje preferate din povestea asta mai trebuie să ucidă George R.R. Martin pentru ca cititorii/publicul să priceapă chestia asta?! :))

Ne regăsim în unii oameni. Îi preferăm căci ne e mai ușor să îi înțelegem și să empatizăm cu ei. Dar toți greșim, toți putem fi de ajutor, toți suntem ,,buni” și ,,răi”. Fiecare își aduce contribuția la imaginea mare, de ansamblu, la societatea în care trăim, la starea Umanității în general, la poveste.

Și asta-i grozav, când vezi legăturile mici sau mari care se creează între doi oameni, între mai mulți, între acțiunile unui om și evoluția interioară a altuia.

10959401_10152715935362734_8249107210484413402_n.jpg

Știți acel filmuleț de prezentare de la începutul fiecărui episod? Da, bucata aia pe care de obicei o derulezi la seriale. Personajul meu preferat e acolo: e un întreg mecanism pus în mișcare de toate rotițele din toate colțurile de lume, reale sau fantastice…

 

Hachi, povestea a două Iulii plângăcioase

Standard

hachiko akitaDacă tot suntem în temă cu diverse rase de câini, trecem de la bulldog la akita, o rasă de care am auzit prima dată săptămâna aceasta. Hachi: a Dog’s Tale e unul dintre filmele alea care mi-au tot fost recomandate de-a lungul timpului de către mai multe persoane, filme care îți sunt atât de familiare și știi deja ce-i cu ele, deși nu le-ai văzut.

Nu îi venise timpul până acum, nu aveam chef de filme emoțional-lacrimogene. Cum la birou suntem în mod constant la curent cu ce se întâmplă prin oraș și era a treia oară când îmi căzuse sub ochi anunțul, ne-am decis: mergem la Cinema Mărăști să vedem Hachiko (e un cinema de cartier, recent reabilitat, unde rulează zilnic filme cu intrare liberă).

Iulia se aprovizionase cu baxuri de șervețele, mai mult în glumă decât în serios (și nu, nu vorbesc despre mine la persoana a treia, Iulia e colega mea). Și iată-ne la cinema. Am găsit intrarea puțin pe bâjbâite, ne-a îndrumat portarul, un nene tare simpatic. Mda, eram singure în toată sala de cinema :)) Mă gândeam că nu vor porni filmul doar pentru noi, dar m-am înșelat. Ne-am așezat în mijlocul sălii, am închis telefoanele și… film.

Linia melodică a filmului te învăluie de la bun început și creează starea perfectă pentru a viziona filmul. Pe tot parcursul filmului, au fost momente în care am râs – nu-i vreo comedie, dar sunt scene frumoase, simple, ce țin de o rutină familiară oricui.

Apoi, marea noastră dilemă a fost dacă actrița care interpreta rolul soției profesorului era Catelyn Stark (Game of Thrones) sau nu. Există clar o diferență la culoarea părului, iar Catelyn a noastră are o prezență mult mai ,,aspră”, dar  era greu să ne dăm seama dacă din cauza rolului sau e vorba de două persoane diferite. Cu jumătate de gură, la un moment dat, am decis că-i ea.

Filmul e de-o simplitate frumoasă. De fapt, mă așteptam să fie mai ,,cheesy”. Însă a reușit să surprindă într-un mod simplu și plăcut cum unele rutini din viața noastră ne marchează și pot fi definitorii pentru noi, ca oameni. Mai știu că e inspirat din realitate: undeva-cândva chiar a existat un profesor, chiar a existat un Hachi, un câine care își așteaptă și acum loial stăpânul  (i s-a ridicat o statuie…).

Fiind singure în cinema, am plâns amândouă. Iulia cu baxul de șervețele, mie mi se uscaseră lacrimile pe tot obrazul. E linia aia melodică, neîntreruptă, așa ca viața, care își continuă cursul. Oamenii vin și pleacă… Hachi a fost, pentru o perioadă, o constantă în fața gării.

E emoționant fără a fi dramatic. Plângi, dar părăsești cinematograful zâmbind.

Șiiiiii, iată-le pe Joan Allen (Hachi) și Michelle Fairley (Game of Thrones)- care, după cum am aflat în cele din urmă, sunt totuși două persoane distincte. Dacă aveau și aceeași culoare a părului, era prea de tot.

joan allen

joan-allen-bournesup7

game-of-thrones-michelle-fairley

Michelle-Fairley-Catelyn-Stark-Game-of-Thrones

michelle fairley got

Lars and the real girl

Standard

Analizând comportamentele și gândurile mele sau ale oamenilor din jur, nu e greu de observat că uneori o putem lua pe o pantă auto-distructivă. Oamenii sunt sau pot fi autodistructivi. Asta intră puțin în contradicție cu instinctul de autoconservare. Aparent, doar aparent – tind să cred. Depresiile, anxietățile, gândurile automate și iraționale sau alte tulburări psihice, mai mult sau mai puțin grave, toate sunt, dacă nu distructive, cel puțin disfuncționale, au un impact negativ în viața noastră. Și, cum ziceam, par să intre în contradicție cu instinctul de autoconservare, de supraviețuire. Însă, privind dintr-un alt unghi, ele sunt doar modalitățile corpului, psihicului, sufletului de a se descurca într-un mediu, situație nedorită, sufocantă, distructivă.
Reacționăm autodistructiv la ceva ce ne distruge? Poate, așa gravă și indezirabilă cum pare, dezvoltarea unei, așa cum e ea numită, tulburări psihice, este, de fapt, o modalitate de supraviețuire într-un context specific – este nu autodistructivă, ci un factor de protecție. Este, poate, singura alternativă a organismului, în acel moment. Probabil, devine cu adevărat o problemă când, deși ar avea și alte alternative viabile de a face față realității, omul rămâne blocat acolo, pe același pattern de gândire și reacție la mediu. Când mediul nu te mai distruge, dar tu continui să ai aceleași reacții defensive (sau ofensive), e posibil ca ele să devină autodistructive.
Nu încurajez pe nimeni să intre în depresii sau să-și dezvolte anxietăți, spun doar că poate mintea și corpul nostru știu uneori în mod automat de ce avem nevoie pentru a putea continua lupta pentru supraviețuire. Rolul nostru e să știm când e nevoie să ne dăm două palme, când să ne încurajăm, când să oprim sau să continuăm un comportament, când e nevoie să intervenim în cursul firesc de desfășurare a propriilor noastre procese mentale.
Uneori avem nevoie să suferim, pentru a fi mai bine. Și fiecare o face în felul său…

Nu toți suntem atât de norocoși precum Lars, însă. A avut în jurul său o familie care l-a înțeles și iubit și o comunitate caldă, care i-a acceptat cu ușurință mica escapadă amoroasă. Bianca a fost pentru Lars o oportunitate de a se înțelege el pe el, de a retrăi unele emoții și de a le accepta, ca fiind parte din el. Iluzia lui a fost calea spre vindecare.

p.s Am ajuns în Pomezia, Italia. Azi dau o fugă până la mare! 😀

Shawshank, Schindler și Gattaca

Standard

The Shawshank Redemption e unul dintre acele filme pe care le-am văzut la tv (dar nu până la final), copil fiind, și care m-au lăsat doar cu o emoție și un gând: de a le revedea cândva. Sunt acele filme sau povești care presimți că îți vor ajunge la suflet, dar cărora, din diverse motive, amâni să le acorzi timp. Nu știu ce e cu mine de sărbători, însă atunci îmi vine cheful să citesc și să mă uit la filme. Așa a fost de Crăciun, așa a fost și de Paști.

Din The Shawshank Redemption îmi aminteam unele scene, în mod special cele din prima jumătate a filmului, căci finalul nu îl văzusem. Dar, mai ales, îmi aminteam vocea lui Morgan Freeman… Știu că circulă o serie de glume și glumițe semi-răutăcioase, dar care, cred eu reflectă tocmai o apreciere sinceră, reală și foarte generalizată asupra calităților narative ale acestui actor. Urmărind filmul, am înțeles de ce a devenit Morgan Freeman prototipul naratorului ideal. Vocea, calmul, intonația…

S-a prins de mine asta:
„Red: These walls are funny. First you hate ‘em, then you get used to ‘em. Enough time passes, you get so you depend on them
Mă gândeam că asta e capcana: ne obișnuim cu zidurile impuse de alții sau de noi înșine. Nu doar că ajungem să depindem de ele, ci ne și plac – între ziduri e zona noastră de confort. Dacă percepția ni se schimbă și ne simțim bine între ziduri, sufocant ne vom simți afară, în ceea ce înainte numeam libertate.

Nu știu, parcă mi-e dor de genul acesta de filme, filme calde, care îți ajung la suflet, te emoționează, te fac să plângi și să zâmbești, fără să facă apel la dulcegării, care nici măcar nu abordează tema iubirii, filme făcute prin anii `90 – 2000 (mă refer la cele reușite), când încă nu erau toți cuprinși de febra efectelor speciale și povestea era cea care avea întâietate.

Tot de Paști, am văzut (în sfârșit!) și Lista lui Schindler. Nu are rost să reiau ideea de mai sus…
Oskar Schindler: Power is when we have every justification to kill, and we don’t.
Amon Goeth: You think that’s power?
Oskar Schindler: That’s what the Emperor said. A man steals something, he’s brought in before the Emperor, he throws himself down on the ground. He begs for his life, he knows he’s going to die. And the Emperor… pardons him. This worthless man, he lets him go.
Amon Goeth: I think you are drunk.
Oskar Schindler: That’s power, Amon. That is power.

A fost minunat să îi văd pe Liam Neeson și Ralph Fiennes jucând împreună. Mi-am amintit de Coriolanus și In Bruges, căci urmărindu-l pe Fiennes acolo, chiar mă gândeam că îl prind bine rolurile astea de soldat / mafiot psihopat. În Schindler`s List e la un nivel diferit – filmul fiind istoric, te face să conștientizezi că astfel de oameni sunt reali, există printre noi (nu sunt doar ceva personaje fictive în vreun film de comedie neagră).

În aceeași zi, Gattaca… 🙂
„Vincent: For someone who was never meant for this world, I must confess I’m suddenly having a hard time leaving it. Of course, they say every atom in our bodies was once part of a star. Maybe I’m not leaving… maybe I’m going home.”

Aș fi scris mai multe despre fiecare în parte, dar e de prisos acum. Emoțiile și gândurile le-am avut atunci, într-o zi de duminică. Împotriva uitării, îmi sunt suficiente rândurile astea. Mă întreb dacă nu e ciudat să experimentezi atâtea emoții și trăiri în urma vizionării unei povești în care nu ești tu personajul principal, nu e vorba de viața ta până la urmă, nici măcar de viața vecinului, ci de viețile unor oameni care poate au trăit cândva, sau poate vor trăi într-un viitor posibil, oameni aduși la viață de alți oameni (actori), contemporani cu tine, care poate au sau nu au ceva în comun cu acei oameni pe care îi aduc la viață, pe care îi interpretează. Da, poate e ciudat. Dar cred că asta e una dintre laturile umanității pe care le agreez, căci trece oarecum, superficial, dincolo de egoismul nostru nativ. Sigur, toate aceste povești, citite, vizionate sau ascultate (și muzica spune povești) le raportăm tot la propria noastră ființă, însă faptul că suntem capabili să ne pese de niște oameni / personaje străine nouă, cu care nu am avut contact direct în viața de zi cu zi, deci nu ne aduc nici un profit direct, faptul că empatizăm cu ei și suferim, râdem – ne implicăm emoțional în povestea lor… mi se pare frumos.

Micul ecran

Standard

Trec iar printr-o fază haotică, am șters primul rând de opt ori deja, iar cifra e posibil să nu fie cea inițială. Haotică, adică îmi fuge mintea într-o mie de direcții și nu rămâne niciunde pentru prea mult timp. Vicii, povești, psihopați, prietenie, motivație, sens, ploaie. Atac de panică. Zahăr. Pian. Dacă nu îmi ocup mintea cu ceva, doooar cu ceva, cu ceva simplu, agitația asta nu se va opri. Simt nevoia de simplitate, cred. Și de evadare.

Iar fac introduceri. Doar concluziile rămân mereu nespuse. Vreau să mă uit la seriale din nou, filmele în continuare nu prea mă atrag. Dar am văzut câteva în ultima perioadă (nu știu ce perioadă, poate câteva luni) care mi-au rămas întipărite în minte din diverse motive (cred că am mai văzut și altele, dar nu îmi vin acum în minte, deci…). Mi-am tot făcut notițe mentale pe marginea lor, le scriu acum, să fac niște spațiu.

1. Liberal Arts.
Am decis să îl văd pentru că e… Ted din How I Met Your Mother… 😀 Și pentru că primul film realizat de Josh Radnor, pe numele său real, mi-a plăcut (e vorba de Happythankyoumoreplease). Deși nu mă așteptam, am avut o surpriză tare frumoasă și cu Liberal Arts. Filmul mi-a dat o stare de bine, a tratat diverse aspecte legate de înaintarea în vârstă, maturizare, diferențe de vârstă într-o relație, simț estetic (alegerea lecturilor). Totul într-o manieră relaxată, normală, fără surplus de dramă.
Mi-au plăcut mult de tot aceste șase minute din film, poate pentru că plimbările și muzica mi-au mai temperat și mie antipatia față de traficul și gălăgia orașului:

2. The Perks of Being a Wallflower
Simpatic Charlie. Mă așteptam încontinuu să și-o ia în bască de la noii lui prieteni, nu știu de ce. Poate din cauza faptului că inițial filmul pare să urmeze niște pași deja clișeici: adolescentul neintegrat/respins social se împrietenește cu niște colegi mai populari care îl „inițiază” în societate. Dar filmul nu e clișeicul teenage movie, chiar atinge niște puncte sensibile și are un echilibru bun între momentele dramatice, care au fost tratate serios, și cele mai relaxante, amuzante (nu e comedie oricum, dar are scene care te fac să zâmbești).

3. Machine Gun Preacher
Inspirat din realitate, filmul prezintă povestea lui Sam Childers – rol interpretat chiar foarte ok de Gerard Butler, un fost deținut, care, odată ieșit din închisoare revine la același stil de viață care l-a dus acolo. Se oprește totuși și, susținut și încurajat de familie, începe să își găsească liniștea în credință, îl primește în viața lui pe Dumnezeu. Prin intermediul comunității creștine din care face parte, Sam află despre situația disperată a unor oameni aflați la jumătate de planetă distanță și decide să plece, acolo, în Africa, pentru a da o mână de ajutor. Unde descoperă ce descoperă….

Nu am crezut nici un moment că Sam s-ar fi schimbat în bine datorită credinței, cred doar că acel aparent fanatism religios din vreo două scene este o simplă manifestare a fix acelorași procese psihice care înainte îl făceau să ducă un stil de viață agresiv și nociv. Sam e genul de om care se implică în ceea ce face cu toată ființa lui, un om pătimaș. Aceleași apucături care l-au făcut un alcoolic și un dependent de droguri, de data aceasta l-au focalizat pe a salva viețile unor copii. Patima, dorința, resursele pe care le pune în joc sunt aceleași, dar de data aceasta și-a ales un scop mai nobil. Sigur, apar eternele dileme morale, căci el până la urmă luptă împotriva violenței tot cu violență.
Adevăratul Sam Childers pune însă următoarea întrebare:
,,For me to sat here and give all kind of excuses to make it right, I can’t do that. But I wanna ask everyone out there, everyone that has a child, everyone that has a brother or a sister… If your child or your family member was abducted today, if a mad man came in, a terrorist came in and abducted your family member or your child, and if I said to you ,,I can bring your child home” – Does it matter how I bring him home?

4. We bought a Zoo
M-am relaxat privind filmul, nu e vreo revelație extraordinară, dar conține un mesaj frumos, mai multe mesaje frumoase de fapt 🙂 20 de secunde de curaj nebunesc, deci?

Din păcate îmi pierd cheful tot mai repejor, așa că mai pe scurt:

5. Silver Linings Playbook – niște nebunie frumoasă ne prinde bine la toți din când în când.

6. Your Sister’s Sister – dincolo de faptul că mi-a venit pofta să evadez din oraș, mi-am dat seama că până și cele mai ciudate sau complicate situații (amoroase sau nu), sunt și rămân complicate sau ciudate atât timp cât le lăsăm noi să fie, atât timp cât ne raportăm la ele într-un anumit mod 🙂

Aaaa, am început să mă uit la The Mentalist. Șiiiii în sfârșit a început și Game of Thrones!! 😀

Seriale vs filme (LE: mai mult seriale decât filme)

Standard

Titlul nu e deloc în ton cu ce ar trebui să mă preocupe pe mine la ora aceasta, dar e în ton cu ceea ce, printre altele, îmi alimentează o stare stupidă de procrastinare. Şi nici măcar nu îmi permit să mă cert, căci ştiu că am tras de mine în ultima lună mai mult decât credeam că e fizic posibil să o fac. Prin urmare, copilul din mine, disperat după joacă, vacanţă, zâmbete şi relaxare, ştie că îşi merită porţia de îngheţată şi orele de lâncezeală în pat. Aşa că adultul din mine nu îşi permite să preia conducerea. Iar eu stagnez, azi. Mâine mă voi umple de adrenalină şi alte minunăţii de neurotransmiţători care îmi vor da energie încă 24 de ore.
Mănânc ciocolată, beau ceai, ronţăi mere, descopăr muzică. Vine seara şi mă trezesc. Ascult Radiohead şi cresc volumul muzicii, căci tare mi-e teamă că nebunia de vară specifică vecinilor mei se instalează încetişor.

Şi uite aşa am făcut o introducere fără nici o legătură cu titlul. Îmi place să fac introduceri. Şi nu îmi plac concluziile, deşi ştiu cât de necesare sunt.
Azi am vizionat – filme şi seriale, şi am început să le compar. Citește restul acestei intrări

Filme la sfarsit de an

Standard

(Atentie, post lung si plin de filme)
Am vazut multe filme in ultima perioada, insa cum nu am prea avut timp sa le analizez pe fiecare in parte, incerc sa le grupez intr-o lista acum, sa nu uit de ele. Iar pe viitor, ma stradui sa fiu mai prompta, caci unele chiar merita mai multe randuri…

Asadar, filme pentru suflet:
*50/50. Joseph Gordon-Levitt e unul dintre actorii mei preferati, la ora actuala, cred ca isi alege si foarte bine filmele. Inspirat din realitate, filmul chiar pare a ilustra o frantura din viata cuiva real, nu doar a unui personaj imaginar. La 27 de ani, Adam e diagnosticat cu o forma rara de cancer. 50/50 reuseste sa nu fie ,,mieros”, dar nici exagerat sau fortat prin scenele lui amuzante, arata partile urate ale unei astfel de experiente, dar si cele comice, uneori penibile, modul in care se raporteaza ceilalti la un bolnav. Nu stiu, e unul dintre cele mai bune filme vazute recent, prin simplul fapt ca reflecta realitatea destul de fidel.

*The Art of Flight. E mai degraba un documentar, dar unul vizual. Cuvinte putine, senzatii extreme. Scenele filmate, claritatea si calitatea imaginii, sincronizarea muzica-imagine, toate m-au facut sa simt arta de a zbura, mai mult la figurat, decat la propriu. Faptul ca i-a placut si mamei mele spune multe… (am scris aici mai multe)

*The Help. Nu prea stiam la ce sa ma astept, dar am avut ocazia de a cunoaste mai indeaproape viata menajerelor de culoare, problemele cu care acestea se confruntau prin anii ’60. Am aflat multe lucruri noi, cum ar fi faptul ca desi nu mai erau sclavi – oficial vorbind, erau tratati in continuare foarte urat, iar calea spre dobandirea statului de om, de persoana, a fost anevoioasa. Mi-a fost drag filmul, un echilibru bun intre comic si drama.

*Good Will Hunting si Dead Poets Society sunt doua filme nu tocmai recente, in care joaca si Robin Williams, cu rol de mentor (il prinde bine) – in primul, ca psiholog pentru tanarul geniu Will Hunting (interpretat de Matt Damon), in al doilea ca profesor cu metode de predare mai iesite din comun, la o clasa de baieti.

*One day. Filmul surprinde secvential ce se intampla cu cele doua personaje intr-o anumita zi, 15 iulie, pe parcursul mai multor ani. E un film sensibil, trist, poate prea trist spre final. Dar asa e si viata, uneori. Dupa vizionarea lui, parca simti nevoia sa apreciezi mai activ si mai mult oamenii din viata ta.

*It’s a wonderful life. L-am vazut si eu in sfarsit, il recomand – mai ales pentru aceasta perioada. Desi am inceput sa ma plictisesc la un moment dat si puteam anticipa sfarsitul, mi s-a parut o poveste frumoasa si, in simplicitatea ei, plina de semnificatii. A fost interesant sa vad un film alb-negru, vechi, un contrast bine-venit cu excesul de culori si kitsch de pe marile ecrane, la ora actuala.

*How to train your dragon. E animatie si mi-a placut, nu mai intru in detalii. Dragoni simpatici, personaj principal asemenea.

Apoi, ar fi filmele pentru intelect. Nu pentru ca ar fi suprinzator de inteligente ele (nu am mai vazut de mult un film ,,mind-blowing”), ci pentru ca, pornind de la ele, mi s-a declansat vreo avalansa de ganduri, ipoteze, teorii.

*Uncertainty. E 2 in 1. Un cuplu trebuie sa decida cum isi va petrece ziua, o moneda e aruncata in aer. Iar de aici, putem vedea cum ar fi decurs lucrurile daca ar fi luat o decizie, sau cealalta. Mereu mi s-a parut ca fiecare micuta decizie ne poate influenta cursul vietii foarte mult, iar filmul reuseste sa ilustreze asta intr-o anumita masura. Cei doi se afla intr-un moment al vietii lor in care trebuie sa ia o decizie importanta, una la care nu vor putea lasa moneda sa aleaga. Iar pe parcursul zilei, in ambele situatii paralele, vor reusi intr-un mod sau altul sa decida. (p.s Joseph Gordon-Levitt din nou) 

*Source Code. Cred ca puteau sa valorifice mai mult ideile stiintifice (fantastice) ce stau la baza povestii, pe mine m-ar fi interesat mai mult si sigur, filmul are unele ilogisme si exagerari doar pentru a multumi o anume categorie de spectatori. Insa filmul mi-a dat mult de gandit, ideea ca ai putea retrai ultimele minute din viata cuiva e… wow.

*Rise of the planet of the apes. Un film din categoria ,,cum ar fi daca…” 😛

Pentru nevoia de altceva:
*In Bruges. Am scris despre el si aici. A fost neasteptat de placut, a contribuit si muzica, si jocul actorilor. Un film despre asasini platiti, dubios cum ajungi sa ii intelegi, sa empatizezi cu ei, sa le cunosti limitele, regretele, frustrarile. Nu l-am prea vazut ca pe o comedie (nici macar neagra), nu am ras. Deloc.

*RocknRolla. Am refuzat mult timp sa il vizionez, desi alte filme in acelasi stil mi-au placut (Snatch, Lock Stock and two smoking barrels etc). Mi se pare o categorie mai aparte de film (am inteles ca vinovat se face Guy Ritchie), urmareste intamplari din lumea interlopa, underground a Londrei. E un ritm alert, un umor aparte, actori buni (e si Gerard Butler pe-acolo)

*Stargate. Filmul din 1994, care a declansat apoi si serialele Stargate SG-1, Stargate Atlantis si, mai recent, Stargate Universe. E ,,altceva” pentru ca multa lume nu agreeaza (sau au impresia, cum o aveam si eu, ca nu agreeaza) filmele science-fiction. Filmul explica modul in care poarta stelara a fost descoperita, prin 1928, si cum i se descopera ,,secretul”. Are egipteni, o planeta indepartata, zeul Ra (ceva alien malefic, haha). Cum imi place mitologia, mi-a placut si filmul. Si am inceput sa vizionez SG-1.

Pentru amuzament si relaxare:

*Happythankyoumoreplease. E un film cu franturi din viata unor oameni, prieteni, care se intersecteaza. E optimist, fara a fi ieftin si siropos. Am adorat personajul-copil din film si modul simplu si onest prin care se apropie de Sam (interpretat de Josh Radnor aka Ted, din How I met your mother) 

*The art of getting by. Film cu adolescenti, dar abordat cu maturitate. Despre auto-descoperire si gasirea motivatiei.

*Crazy Stupid Love. O comedie romantica ce a reusit sa ma faca sa rad, sa fie si romantica (desi cam ,,cheesy” pe alocuri), sa detina si un element surpriza la care nu ma asteptam (poate nu am fost eu prea vigilenta, hehe). Cu mentiunea ca nu imi place nici de Steve Carel, nici de Ryan Gosling, totusi filmul l-am gasit agreabil si placut.

*What’s your number. A fost plin de clisee (romantice), dar chiar am ras, mi s-a parut amuzant, m-a relaxat. Evident, ideea de la care porneste (ca o femeie care a avut peste 20 de parteneri sexuali e….) e stupida, precum si decizia ei de a nu mai face sex decat cu viitorul sot. Sau incercarea de a-si regasi fostii iubiti. Oricum, a fost amuzant.

Filmele dedicate eroului din noi le voi enumera doar:
*X-Men: The first class
*Kung Fu Panda II
*Captain America, the first avenger
*Green Lantern
*Kingdom of Heaven
*seria Bourne

A, si sa nu uit, mi-am irosit/pierdut timpul cu: Bad teacher, Our idiot brother, Something borrowed, John Tucker must die, Twilight Breaking dawn, Fantastic 4: Rise of the Silver Surfer, Rango, I am number four, Eat pray love, Knight and Day, Bridesmaids. Asta in caz ca mai are cineva prea mult timp la dispozitie 😀

Cine e dragut si simpatic, poate sa imi mai recomande altele. Mai adaug la ,,watchlist” 😀

Game of Thrones

Standard

…sau Urzeala Tronurilor, e noua mea pasiune în materie de literatură, iar serialul categoric nu se lasă mai prejos. Apropo, e un post lung :))

GoT (serialul) mi-a fost recomandat cândva la începutul verii, însă primele minute din episodul pilot nu m-au încântat deloc atunci. Cu toate că mi-am dat seama că e foarte bine realizat, era puţin înfricoşător din perspectiva mea.
În Italia s-a produs minunea. După ce am fost asigurată că White Walkers nu sunt o prezenţă activă în primul sezon, cel puţin, deci de faptul că scenele morbide de la început nu se repetă în mod ostentativ, mi-am zis că nu am nimic de pierdut dacă îl vizionez.
Şi m-a captivaaaaat!!! O zi întreagă. Fiind doar 10 episoade, am făcut beznă în cameră, am luat laptopul în braţe şi într-o zi am savurat întreg sezonul. Nu mă puteam opri.
Povestea e atât de captivantă, sunt atât de multe personaje, conturate atât de bine (nici unul nu e doar de formă, fiecare are specificul lui), muzica e bună – soundtrack’ul în mod special, cel de la început (superb, superb!). Iar actorii… nu ştiu, parcă sunt toţi încadraţi la fix acolo, pur şi simplu nu am găsit vreunul care să pară rupt de context, de poveste. Nici nu am căutat în mod special, dar de obicei, la alte seriale, observ ,,rupturile”, mai ales când vine vorba de personaje mai secundare, mai ,,neimportante”. La Game of Thrones nu am găsit.
In concluzie, serialul foarte bine realizat, stau şi mă gândesc şi nu ştiu ce critici i-aş putea aduce. Poate asta se datorează şi faptului că mă aflu încă sub vraja lui :))

Evident, aflând că e realizat după un roman, mi-am spus că e neapărat să îl citesc. Autorul, George R.R Martin, a participat şi el la realizarea serialului, producătorii acestuia fiind fani declaraţi ai cărţilor. Probabil e şi motivul pentru care le respectă într-atât. Replicile, atmosfera, personajele din carte sunt transpuse, cât de fidel s-ar putea face asta, în serial. Ieri am terminat de citit primul volum din seria A song of ice and fire, el întitulat Game of Thrones (evhivalentul primului sezon).
De obicei, sunt mai mereu convinsă că romanul, cartea, bate filmul. Acum nu ştiam la ce să mă aştept. Serialul m-a încântat peste măsură, se putea mai mult de atât ? Nu cred, nu. Dar am citit la fel de entuziasmată, deşi ştiam în mare ce urma să se întâmple. Este pur şi simplu o poveste captivantă. Dintre atâtea personaje, nu ai cum să nu îţi placă vreunul sau mai mulţi, nu ai cum să nu îţi doreşti să fii alături de ei în acea lume fantastică.
In mod normal, m-ar deranja un număr prea mare de personaje, însă autorul i-a conturat pe toţi atât de bine, chiar şi personajele episodice au povestea lor, caracteristicile lor distincte.

Aici, trailer si un scurt bonus (pentru mine, dar si pentru altii :)) )


Bun… Nu mă pricep la rezumate şi nici nu îmi plac. Pe scurt, e o poveste cu regi şi regine, prinţi şi prinţese, lorzi şi cavaleri, lupi străvechi, dragoni de mult uitaţi, forţe supranaturale ce vin odată cu iarna, o iarnă ce poate dura ani de zile, o poveste despre familie, trădare şi loialitate, onoare şi iubire, o poveste despre putere. Şi despre cum fiecare om îşi are rolul şi locul lui în această lume.
Ce conferă farmec ? Autorul ne-a scutit de clişee. Stai cu sufletul la gură, căci nu ştii sigur dacă personajul drag ţie va trece cu bine peste obstacole sau nu. Soluţia ar fi să nu te ataşezi prea mult de nici unul dintre ei, dar nu ai cum să nu o faci.

Alături de fotografii, adaug şi citate – ele apar şi în film, mai ales cele sub formă de replică a personajelor.

– Poate un bărbat să fie curajos chiar dacă-i este frică? (Bran Stark)
– Este singura dată cand un bărbat poate fi brav, ii răspunse tatăl său.

– Sangele Primilor Oameni curge incă prin venele familiei Stark, iar noi avem credinţa că bărbatul care rosteşte sentinţa trebuie să răsucească sabia. Dacă este să iei viaţa unui om, eşti dator să-l priveşti in ochi şi să-i auzi ultimele cuvinte. Iar dacă nu poţi să suporţi asta, poate că omul nu trebuie să moară. Intr-o bună zi, Bran, vei fi purtătorul de flamură al lui Robb, avand o stăpanire a ta, pentru fratele tău şi pentru regele tău, iar dreptatea va cădea asupra ta. Şi cand va veni ziua, nu va trebui să simţi nici o plăcere in a-ţi indeplini sarcina, dar nici să te uiţi in altă parte. Un stăpanitor care se ascunde in spatele călăilor plătiţi uită,curand, ce inseamnă moartea.

Cuvintele o infiorară, aşa cum se intampla intotdeauna. Cuvintele unui Stark. Fiecare casă nobiliară avea cuvintele ei. Mottouri de familie, pietre de incercare, rugăciuni de toate felurile, toate slăveau onoarea şi gloria, promiteau loialitate şi adevăr, jurau credinţă şi curaj. Toate in afară de cele ale lui Stark. Vine iarna, spuneau cuvintele Casei Stark. Se gandi, nu pentru prima oară, cat de ciudaţi erau aceşti oameni din nord.

– Lasă-mă să-ţi dau un sfat, bastardule, făcu Lannister. Să nu uiţi niciodată ceea ce eşti, pentru că, in mod sigur, lumea nu va uita. Fă din asta forţa ta. Atunci nu va fi niciodată punctul tău slab. Fă din asta o pavăză şi nu va fi folosită niciodată ca să te rănească. (Tyrion Lannister, aka Pezevenchiul)

– Dacă-i laşi să observe cum te rănesc cuvintele, nu vei mai scăpa niciodată de bătaia lor de joc. Dacă vor să-ţi dea un nume, lasă-i, adoptă-l. Nu te mai vor putea răni cu el niciodată (Tyrion)

–Fetele primesc blazonul, insă nu şi armele pe el. Bastarzii primesc armele, insă nu şi blazonul. Nu eu am făcut regulile, surioară. (Jon Snow)

Aici, fiecare castel avea propria sa pădure a zeilor, iar fiecare pădure avea un copac al inimii, fiecare copac cu chipul său.

Scoarţa copacului era albă ca osul, frunzele de un roşu inchis, precum mii de maini manjite de sange. Pe trunchi fusese sculptat un chip cu trăsături alungite şi melancolice, ochii, săpaţi adanc, erau inroşiţi de sevă şi ciudat de vii. Erau bătrani acei ochi, mai bătrani chiar decat Winterfell insuşi.

– Ascultaţi-mi cuvintele, fiţi martor la jurămantul meu, recitară ei, iar glasurile umplură poiana sub asfinţit. Aducători ai nopţii, acum incepe rondul meu. Nu-l voi sfarşi pană la moarte. Nu-mi voi lua soaţă, nu voi zămisli copii. Nu voi purta coroană şi nu voi dobandi gloria. Voi trăi şi voi muri la postul meu. Eu sunt spada din beznă. Sunt păzitor pe ziduri. Sunt focul care arde şi alungă frigul, lumina care aduce zorii, trambiţa care-i trezeşte pe cei adormiţi, scutul care apără tăramul oamenilor, imi inchin viaţa şi onoarea Rondului de Noapte, pentru această noapte şi pentru toate cele care vor veni.
Liniştea se pogori asupra pădurii.

Oh, dragul meu copil al verii, rosti Bătrana Nan şoptit, ce ştii tu despre frică? Despre teama de iarnă, micul meu domn, cand zăpezile cad pană la treizeci de metri, iar vantul ingheţat vine din nord urland. Teama este pentru noaptea cea lungă, atunci cand soarele işi ascunde uneori faţa ani intregi, iar copiii mici se nasc şi trăiesc şi mor cu toţii in beznă, in timp ce lupii străvechi se sfrijesc tot mai mult şi flămanzesc, iar Umblătorii Albi cutreieră pădurile.
– Vrei să spui Ceilalţi, zise Bran arţăgos.
– Ceilalţi, admise Bătrana Nan. Cu mii şi mii de ani in urmă, a venit o iarnă rece şi aspră şi de necuprins, dincolo de tot ce-şi putea aminti omul. A căzut o noapte care a durat generaţii intregi, iar regii tremurau şi mureau in castelele lor, la fel ca turmele de porci in coteţe. Femeile işi omorau mai degrabă copiii, decat să-i vadă flămanzind, plangeau şi-şi simţeau lacrimile ingheţandu-le pe ochi şi pe obraji. Glasul ei şi al acelor tăcură deopotrivă, iar ea privi in sus, spre Bran, cu ochii ei albicioşi, opaci, şi intrebă: Deci, copile, astea-s poveştile care-ţi plac?
– Păi, făcu Bran in silă, da, numai că…Bătrana Nan dădu din cap.
– In toată bezna aceea, au venit Ceilalţi, pentru prima dată, spuse ea, iar acele făcură din nou clic, clic, clic.

Iar citatul care mi-a rămas întipărit în minte, repetat de Arya Stark de atât de multe ori, încercând să îşi învingă teama şi să supravieţuiască:

Teama taie mai adânc decât săbiile, işi spuse, ca să-şi incetinească zbuciumul inimii

Law abiding citizen

Standard


Of, filmul e genial. Nu pentru că aş avea eu obiceiul să exagerez, hihi, ci pentru că e în aşa manieră construit, iar Gerard Butler joacă atât de bine (sper ca memoria să nu mi se fi alterat), încât m-am surprins aflată de partea teroristului, de partea celui care încalcă legea, a celui care comite crime de o monstruozitate indiscutabilă.
Nu ştiu câtă lume a văzut filmul, îl recomand cu toată seriozitatea de care dispun.

Şi acum mă întreb, oare sunt chiar atât de maleabilă ? Cum să nu empatizezi cu un om care e nevoit să asiste la uciderea familiei lui, iar apoi la graţierea vinovatului ? Probabil au fost atâtea astfel de cazuri în lume, necunoscute nouă, dosare pe care s-a pus praful, sistemul judiciar şi-a făcut datoria, avocaţii au făcut jocul, soarta unor vinovaţi sau a unor nevinovaţi s-a stabilit la o masă de negociere, ca şi cum s-ar fi decis lista de cumpărături de azi. Nimic important.
Clyde, personajul interpretat de G. Butler, se întoarce însă după 10 ani pentru a da faţă cu cei care i-au ucis familia şi cu cei care l-au lăsat liber pe adevăratul vinovat. Trecând peste câteva scene mai dure (cea iniţială, dureroasă, în care Clyde îşi pierde soţia şi fetiţa şi ,,dulcea” răzbunare aplicată vinovatului…, de exemplu), crimele/asasinatele lui Clyde nu excelează datorită violenţei, ci datorită ingeniozităţii lui. Îl admiri pentru inteligenţă, umor, modul în care ironizează şi îşi bate joc de Nick (Jamie Foxx), fostul său avocat, şi celălalte personaje ale sistemului judiciar.
Acum, Clyde este un sociopat (psihopat?). Si pare de neoprit.

Dincolo de crime, personajul încearcă să schimbe un mod de gândire înrădăcinat în sistemul judiciar, încearcă să schimbe modul de abordare, dacă nu al sistemului, măcar al unei singure persoane. In final, mi-a părut rău de el, căci într-adevăr era bolnav psihic, durerea resimţită în urma pierderii acelor fiinţe dragi lui, într-un mod atât de urât, l-a făcut să îşi piardă acea urmă de umanitate, acele simţiri interioare care nu ne lasă să ucidem, să luăm viaţa altcuiva. Nu şi-a pierdut însă ,,minţile’’ în totalitate, nu şi-a pierdut inteligenţa şi ingeniozitatea. Le-a dedicat unui scop sinistru, oarecum.

Nu ştiu cum să spun asta, fără să spoilăresc. În final, au murit prea mulţi oameni. A mers prea departe, poate. Deşi, odată pornit pe acel drum, nu mai contează probabil dacă te opreşti la mijloc, nu pentru sufletul tău cel puţin. Clyde a mers prea departe, iar Nick, prostul, s-a prins cam greu. E un micuţ neajuns al filmului: scopul din spatele faptelor sale e totuşi nesemnificativ. Aparent. Dacă stai să cântăreşti, e un lucru mare să schimbi total modul de gândire al unei persoane.

M-a făcut să mă întreb cât de departe aş merge eu într-o astfel de situaţie, cât de departe ar merge orice om într-o astfel de situaţie şi dacă o astfel de durere ne-ar lua ce e mai bun şi mai uman în noi. Am sta suferind într-un colţ, în timp ce vinovatul se plimbă liber şi ne rânjeşte sub nas, sau am recurge la metode mai brutale şi l-am face să plătească ? Nu am fost niciodată adepta răzbunării (nici măcar filmele cu van Damme nu reuşeau să mă convingă că e justificat – poate pentru că erau mai puţin realist concepute decât cel în cauză), dar nu ştiu, chiar nu ştiu, cum aş fi într-o astfel de situaţie…

Mi-e neapărat să aflu: cei care aţi văzut deja filmul, aţi empatizat şi voi cu el, Clyde, măcar într-o oarecare măsură… ? L-aţi înţeles, i-aţi găsit scuze şi l-aţi admirat pe ici-colo ? Sau ar trebui să mă verific… ? :))

Al şaselea simţ

Standard

O cǎrticicǎ de vreo sutǎ de pagini ce urmeazǎ foarte îndeaproape acţiunea şi replicile folosite în filmul cu acelaşi nume. Autorul, M. Night Shyamalan, se pare cǎ este şi cel care a regizat filmul. Citind, nu m-am putut abţine sǎ nu mǎ întreb dacǎ filmul a fost fǎcut dupǎ carte, sau invers.
Uitasem ce mult mi-a plǎcut filmul, iar cǎrticica, deşi mediocrǎ oarecum, simplǎ şi la obiect, m-a emoţionat puţin peste limita obişnuitǎ (= au curs câteva lacrimi). Asta în ciuda faptului cǎ ştiam deja ce urma sǎ se întâmple!
Pentru cei care nu ştiu despre ce vorbesc, este vorba despre un psiholog pentru copii (în film, Bruce Willis) foarte renumit, care însǎ rǎmâne marcat în urma unui eveniment nefericit. Unul dintre foştii sǎi pacienţi îl cautǎ, dupǎ nouǎ ani, reproşându-i cǎ nu l-a ajutat, cǎ încǎ îi este teamǎ, iar dupǎ un glonte tras înspre Malcolm, tânǎrul se sinucide. Acţiunea propriu-zisǎ începe la un an dupǎ tragica întâmplare şi ne aduce în prim-plan un Malcolm tulburat, care începe sǎ acorde atenţie unui nou caz, un copil (Cole – jucat de Haley Joel Osment, un copil-actor foarte bun!!), ce prezintǎ simptome asemǎnǎtoare tânǎrului ce se sinucise. Mǎ opresc aici cu o ultimǎ menţiune: Cole pretinde cǎ vede oameni morţi… ,,I see dead people” a rǎmas o frazǎ celebrǎ în lumea filmelor.
Finalul, atât în film, cât şi în carte, m-a dat puţin peste cap.
În principiu, prefer filmul. Bruce Willis şi H.J Osment au jucat foarte bine, îmi plac amândoi. Cartea este bunǎ, dar ţinând cont de faptul cǎ am recunoscut mai toate replicile personajelor din film, ceea ce mǎ face sǎ cred cǎ au fost chiar toate, iar actorii au jucat chiar foarte bine, de data aceasta, prefer şi imaginea adaugatǎ cuvintelor (plus cǎ apariţiile fantomatice au mult mai mare impact vizionând filmul, decât citind cartea).
Dincolo de poveste, ideea este una interesantǎ. A pus cineva o întrebare, bunǎ de altfel.. De ce ne-ar fi teamǎ de oameni morţi? Nu ar trebui sǎ ne facem mai multe griji când vine vorba de cei vii? Apoi, mǎ întreb… mi-aş dori oare o astfel de experienţǎ? Ar fi extrem de interesant, bǎnuiesc, şi înfricoşǎtor, bǎnuiesc, însǎ nu cred cǎ e un ,,dar” dezirabil pe o perioadǎ îndelungatǎ…

Trailer:

De prin carte…

*,,Din adâncuri strig cǎtre tine, Doamne.’’
Malcolm recunoscu versul.
Era din liturghia morţilor.

*Prin casǎ era iarǎşi frig. Neobişnuit de frig.

*Cel mai important lucru pe care-l înveţi, ca medic de copii, este când sǎ te opreşti.

*Încuviinţând, Malcolm aştepta rǎspunsul. Ochii lui Cole erau adânciţi în orbite şi trişti, iar el parcǎ pierduse din curajul de a vorbi.
– Nu mai vreau sǎ-mi fie fricǎ.

*Cǎdere nervoasǎ, sindromul Tourette, tulburare de atenţie – multe diagnostice erau trecute în fişa medicalǎ a lui Cole, dar nici unul nu pǎrea sǎ punǎ degetul pe ranǎ.

*Omul care deţinea toate rǎspunsurile nu înţelegea o iotǎ din ce se întâmpla cu el însuşi.

*-Vreau sǎ îţi spun secretul meu acum, şopti Cole.
Malcolm nu putu sǎ-şi creadǎ ochilor. Nu se aşteptase la asta.
– Bine.
Cole fǎcu o pauzǎ. Faţa îi era ca ceara.
– Vǎd oameni, spuse el, cu voce şoptitǎ. Oameni morţi. Unii mǎ sperie.

*Avea un dar special, şi asemenea daruri au întotdeauna o povarǎ.

>Whatever works

Standard

>

   Pentru filmele lui Woody Allen este necesarǎ o anumitǎ stare de spirit, nu ştiu care, însǎ una mai specialǎ. Larry David, actorul care îl interpreteazǎ pe Boris Yellnikoff, nu mi-e prea simpatic, însǎ trebuie sǎ recunosc cǎ mi-a plǎcut de el în acest film, cred cǎ a jucat foarte bine sau poate, pur şi simplu, rolul i s-a mulat aproape perfect pe propria-i personalitate.
   M-a relaxat, m-a amuzat, mi-a provocat unele semne de întrebare. Boris, un geniu, un om poate prea sigur de zǎdǎrnicia agitaţiei oamenilor, prea conştient de lipsa noastrǎ de importanţǎ. Însǎ chiar o fi aşa? Comparativ cu întreg universul, cu siguranţǎ sunt aproape de nulitate, dar în acelaşi timp nu sunt eu un element, o celulǎ care ajutǎ întregul organism sǎ funcţioneze?
   Filmul l-am vǎzut de ceva timp, ar trebui sǎ mǎ obişnuiesc sǎ scriu imediat despre ele, despre filme, cǎci apare uitarea în timp. Mi-a plǎcut şi nu mi-a plǎcut sictirul lui Boris. Mi-a plǎcut şi nu mi-a plǎcut atitudinea lui faţǎ de viaţǎ. În mod cert mi-au plǎcut, sau cel puţin m-au surprins în mod plǎcut, replicile adresate audienţei. Interesant.
   Un citat reprezentativ, hai douǎ :
I happen to hate New Year’s celebrations. Everybody is  desperate to have fun. Trying to celebrate in some pathetic little way. Celebrate what? A step closer to the grave? That’s why I can’t say enough times, whatever love you can get and give, whatever happiness you can filch or provide, every temporary measure of grace, whatever works. And don’t kid yourself. Because its by no means up to your own human ingenuity. A bigger part of your existence is luck, than you’d like to admit. Christ, you know the odds of your fathers one sperm from the billions, finding the single egg that made you. Don’t think about it, you’ll have a panic attack.
My father committed suicide because the morning newspapers depressed him. And could you blame him? With the horror, and corruption, and ignorance, and poverty, and genocide, and AIDS, and global warming, and terrorism, and-and the family value morons, and the gun morons. „The horror,” Kurtz said at the end of Heart of Darkness, „the horror.” Lucky Kurtz didn’t have the Times delivered in the jungle. Ugh… then he’d see some horror. But what do you do? You read about some massacre in Darfur or some school bus gets blown up, and you go „Oh my God, the horror,” and then you turn the page and finish your eggs from the free range chickens. Because what can you do. It’s overwhelming! I tried to commit suicide myself. Obviously, it didn’t work out.

>Filme: creaturici, istorie şi viaţǎ

Standard

>

Am vizionat trei filme în ultima sǎptǎmânǎ. Se pare cǎ mi-a mai trecut febra filmelor şi a serialelor şi nici mǎcar Sailor Moon nu prea mai vizionez acum.
Le înşir într-o ordine strict preferenţialǎ, specificând câteva aspecte care m-au impresionat pozitiv/negativ şi câteva gânduri declanşate de vizionarea filmelor.
1. Despicable me – poate nu cel mai impresionant, interesant, comic sau profund film, dar cu siguranţǎ cel mai îndrǎgit. Mi-a plǎcut de la început pânǎ la sfârşit. Nu gǎsesc cuvântul potrivit pentru a exprima starea de bine pe care am avut-o urmǎrindu-l. E un film drǎgǎlaş!!! Micile creaturi galbene mi-au trezit cele mai simpatice atitudini. Cum au reuşit sǎ îi facǎ atât de drǎgǎlaşi? Armata de creaturici şi fetiţa micuţǎ sunt deliciul filmului. Observaţie : E interesant cum ceea ce pânǎ ieri reprezenta scopul suprem în viaţǎ, devine nesemnificativ când descoperim un alt scop. Cât de siguri putem fi cǎ ceea ce ne dorim de la viaţǎ cu ardoare este într-adevǎr ceea ce ne dorim? Un mic clişeu al vieţii : Gru a conştientizat cu adevǎrat cǎ îşi doreşte altceva doar în momentul în care şi-a atins vechiul scop.

2. Agora – am o slǎbiciune pentru filmele inspirate din istorie (Antichitate, Evul Mediu sau timpuri legendare/mitice), aşadar Agora a avut din start o bulinuţǎ albǎ. Nu au explorat însǎ suficient aspectele dramatice ale întregii poveşti, care este, de altfel, una interesantǎ. Pentru mine, punctul culminant al filmului îl reprezintǎ arderea cǎrţilor din biblioteca din Alexandria. Din câte ştiu existǎ o serie de ipoteze care ar explica în ce condiţii şi de cǎtre cine au fost arse cǎrţile. Filmul îi prezintǎ pe creştini ca fǎptaşi. E imaginea tipicǎ a psihologiei maselor. A efectului de turmǎ. Nu ştiu de ce filmul mi s-a pǎrut puţintel lipsit de profunzime. Arderea acelor manuscrise şi cǎrţi a fost o dramǎ !! S-a pierdut atunci informaţie brutǎ. S-a cǎlcat în picioare ideea pentru care noi am fi superiori animalelor : raţiunea, intelectul, autocontrolul. Bineînţeles, filmul a fost interpretat ca fiind anti-creştin. Nu, nu e. E anti-prostie. E anti-comportamente’animalice. E anti-crime, indiferent dacǎ sunt în numele unei religii, în numele bestiei din noi sau a intoleranţei.  
3.You will meet a tall dark stranger – l-am vizionat pentru sir Anthony Hopkins, dorind sǎ mai profit de talentul acestui actor cât timp mai este în viaţǎ. Alfie Shebritch însǎ nu e tocmai acel personaj care sǎ îi surprindǎ spiritul puternic. Filmul nu e de vizionat de cǎtre cei care vor neapǎrat sǎ ştie cum se terminǎ totul. Nu se terminǎ nicicum. Adicǎ ce?  Eu dacǎ filmez viaţa cuiva o perioadǎ, încetând filmarea se încheie şi aventura lui prin viaţǎ? Filmul urmǎreşte pentru o scurtǎ perioadǎ evenimentele din viaţa mai multor personaje, care au diverse legǎturi unele cu altele. Pe alocuri anost, pe alocuri comic, pe alocuri trist, patetic sau încurajator. Ne aratǎ cǎ viaţa merge mai departe. Şi cǎ femeia din blocul vecin pe care o zǎrim fugitiv în dreptul ferestrei e mai interesantǎ decât cea din apartamentul nostru. Indiferent dacǎ cea din blocul vecin e fosta soţie. Un mic paradox.

     

       

      >Înainte de Crǎciun…: filme!

      Standard

      >

       Micuţǎ fiind, în perioada sǎrbǎtorilor de iarnǎ, înainte cu o sǎptǎmânǎ – douǎ, începeam sǎ vânez filmele tematice difuzate la televizor. Îmi amintesc cum jonglam într-o veselie de la un program la altul, încercând sǎ gǎsesc filmul ,,perfect” pentru starea mea spiritualǎ. Uneori, pe programe diferite, se difuza câte un film, la aceeaşi orǎ. Dura vreo 20 minute sǎ decid pe care urma sǎ îl vizionez pânǎ la sfârşit. Cinefilǎ mai sunt şi acum, doar din când în când…. Adicǎ am perioade în care filmele devin o hranǎ consistentǎ, zilnicǎ.
           Dacǎ în ultimii ani am lǎsat la o parte obiceiul meu ante-Crǎciun, se pare cǎ tocmai m-a cuprins febra filmelor de sezon. Ceea ce e foarte frumos. Problema este cǎ.. nu gǎsesc filme care sǎ mǎ încânte, ca idee. Când eram micǎ, erau acele filme cu Moş Crǎciun în rol principal, în care se evidenţia magia sǎrbǎtorilor de iarnǎ. Dacǎ nu era Moşul în rol principal, era fie vreun ren, fie un om de zǎpadǎ (Jack Frost… frumos film !!), fie ceva personaj care în cele din urmǎ descoperea cǎ Moşul chiar existǎ! Da, aceste filme erau în mare construite pe acelaşi tipar, cu aceleaşi clişee, reluate iar şi iar… Însǎ le urmǎream an de an cu atât de mult entuziasm şi bucurie !  Imi fǎcea plǎcere sǎ vizionez chiar şi acel desen animat cu naşterea pruncului Iisus, cred cǎ se numea ,,Silent Night” şi era difuzat an de an pe Tvr 1. Era frumos !
          Zilele trecute am încercat sǎ aflu titlurile unor astfel de filme, realizate eventual mai recent. Şi sunt dezamǎgitǎ oarecum…. Am gǎsit câteva în ton cu sǎrbǎtorile de iarnǎ, însǎ au legǎtura cu pregǎtirile pentru sǎrbǎtori + douǎ, trei situaţii inedite. Aici, Crǎciunul este doar contextul şi pretextul filmului, nu e tocmai în centrul atenţiei. Am gǎsit şi vreo douǎ filme mai lacrimogene (emoţionante adicǎ), dar în care, din nou, Crǎciunul este doar contextul. În rest, animaţii, fǎrǎ vreo legǎturǎ directǎ cu magia sǎrbǎtorilor de iarnǎ. Oare nu se mai ,,fabricǎ” filme cu Moş Crǎciun? Erau tare frumoase filmele respective, chiar au rǎmas în panǎ de idei toţi?
           Între timp, rǎmâne o micuţǎ listǎ cu filme pe care probabil le voi viziona. Sper sǎ mai gǎsesc şi altele, mai magice… 
       

      >Stargate Universe

      Standard

      >

      A fost o sǎptǎmânǎ ciudatǎ pentru mine. Am avut constant senzaţia cǎ sunt cu un pas în urma timpului, cǎ alerg dupǎ el şi nu îl pot ajunge. Faptul cǎ nu am realizat tot ce mi-am propus mǎ întristeazǎ acum. Îmi doresc o pauzǎ, una realǎ, de la aproape tot şi de la aproape toţi. Aş vrea sǎ îmi închid telefonul şi sǎ mǎ scufund în linişte fǎrǎ a se panica nimeni cǎ am pǎţit ceva.
      Am fost la extreme. Alergam într-o veselie dintr-un loc în altul, sǎream de la o activitate la alta, pânǎ pe la ora 17, când bateriile mi se terminau şi, fie cǎ îmi convenea fie cǎ nu, trebuia sǎ iau calea patului. Când propriul organism mǎ condamnǎ la a sta doar, încerc sǎ fac o serie de lucruri pentru care nu am timp de obicei. Lucruri pentru mine.
      Sǎptǎmâna aceasta m-am rǎsfǎţat cu Stargate Universe. Sincer, nu aveam de gând sǎ îl urmǎresc prea curând, având în vedere cǎ abia are un sezon complet, al doilea fiind în curs de fabricare. Pe lângǎ asta, nu credeam cǎ îmi va stârni interesul. Battlestar Galactica rǎmâne serialul meu preferat, chiar şi spre uimirea mea, iar Stargate Universe are potenţialul de a se apropia uşor de clasament. Seriile vechi, recunosc, nu le-am vǎzut. Cel puţin nu în ordine cronologicǎ, nu în totalitate. Pe vremea când vizionam cutia numitǎ Tv mai des şi, întâmplǎtor, dǎdeam peste Stargate, mǎ uitam. Noua serie este mai.. realǎ, parcǎ. 
      În câteva episoade, actorii au jucat absolut minunat. Interacţiunile dintre personaje sunt construite foarte bine. Au spart un anumit clişeu de asemenea. Aici chiar rǎmân anumite personaje ,,în urmǎ’’ – sunt pǎrǎsiţi pe o planetǎ sau alta, fie cǎ e alegerea lor, fie cǎ devin un sacrificiu necesar, fie cǎ mor. Nu spun cǎ îmi doresc aşa ceva de la un serial, dar cam aceasta ar fi realitatea într-o astfel de situaţie. Nu toţi fac faţǎ cu brio. Deşi uneori eşti doar pǎcǎlit cǎ personajul tǎu preferat e pierdut, pentru cel puţin unul/douǎ episoade simţi dezamǎgirea accentuat. Te bucuri când dr. Rush gǎseşte o cale de salvare în ultimul moment sau când, eforturile susţinute şi perseverenţa lor dau roade. Situaţiile cu care se confruntǎ personajele sunt de la cele mai banale (ex antipatia reciprocǎ dintre col. Young şi dr. Rush) pânǎ la cele mai inedite (ex mici paraziţi extratereştri ce provoacǎ halucinaţii). 
      Asearǎ am vizionat ultimele episoade ale primului sezon. Totul a rǎmas mult mult prea în suspans. M-am bucurat enorm cǎ am reuşit sǎ încep sezonul 2, cǎci în caz contrar nu aş fi reuşit sǎ adorm împǎcatǎ.
      Aşadar, iatǎ-mǎ cuceritǎ din nou de un serial sf. Încep sǎ dezvolt o pasiune pentru poveşti interspaţiale?