Liliac

Cu ceva timp în urmă, voiam sa trag linie şi să spun ,,gata”. Era valabil şi pentru blog, şi nu pentru că mi-ar fi displăcut acest mediu online, ci pentru că mă simţeam secată şi epuizată, nu mai voiam să îmi impart gândurile sau trăirile cu nimeni (mai ales că aveam impresia că nu am ce să mai impart). Nemulţumirea era vizavi de mine însumi: când nu îţi place ce eşti sau ce ai devenit, parcă nu îţi mai vine să atragi atenţia nimănui asupra ta.
Îmi spuneam că am obosit să zâmbesc şi să mă mint spunându-mi că ,,e ok”. Căci nu era tocmai optimism, ci naivitate. Pentru că primul pas e să admiţi că nu e deloc ok, iar de acolo poţi construi, dacă ai chef şi dacă mai poţi.

Eu sunt în şantier. Şi probabil voi mai fi mult şi bine. Poate o viaţă, căci îmi place să muncesc la mine.
Mi-am dat seama că nu am secat, ci dimpotrivă, e vorba de suprasaturaţie. M-am ignorat pe mine însumi cu maximă graţie, nu mi-am ascultat propriile voci (sună psihotic, îmi asum riscul interpretărilor greşite), şi, mai mult, le-am amuţit. Însă am (re)descoperit că e eliberator să vorbeşti. Chiar şi atunci când crezi că nu ai nimic de spus.
Am redescoperit că sunt oameni în preajma cărora mă pot manifesta sincer, aşa cum sunt. Şi că, de fapt, pot face asta în preajma tuturor oamenilor (nu, încă nu pot, dar ipotetic aş putea), deşi cu siguranţă nu toţi ar avea reacţile dorite de mine. Şi am redescoperit că simplul fapt de împărtăşi o experienţă, urâtă sau frumoasă, cu celălalt, poate fi o formă de terapie eficientă.

Mi-am dat seama că am multe de împărtăşit cu cei din jurul meu. Uneori, lucruri frumoase, alteori nervi sau melancolie. Blogul se numeşte Mnemosyne şi aş vrea să fiu capabilă a-mi nota şi slăbiciunile, şi greşelile, alături de gânduri frumoase, experienţe plăcute şi amintiri dragi. Şi să nu mai fug de mine atunci când nu-mi convine propria persoană.

Cam săptămâna trecută simţeam nevoia să împart cu lumea o mică bucurie. Din lipsă de timp, fac asta abia azi. Însă bucuria e la fel de sinceră. Liliacul mă face să zâmbesc în această perioadă, uneori îi simt doar parfumul şi încerc să îl descopăr prin oraş, pe străzi, dincolo de gardurile caselor. Şi pentru câteva momente, nu mă mai simt sufocată de gălăgia produsă de maşini – e ciudat ca simţul olfactiv să mi-l facă pasiv pe cel auditiv, cel puţin în cazul meu. Florile astea liliachii sunt printre preferatele mele, îmi sunt tare dragi, aşadar, când Radu mi-a trimis fotografiile de mai jos (sunt realizate de el), am simţit o bucurie imediată. Poate pentru că prea rar reuşesc să opresc timpul în loc şi să surprind aşa cum îmi doresc acele lucruri care mă fac să zâmbesc. Iar fotografii cu lilieci nu mai aveam. Sigur, puteam găsi oricând pe internet. Dar astea sunt ale mele, m-au făcut să zâmbesc, iar pentru asta îi mulţumesc mult lui Radu, care nu ştiu dacă e convins de bucuria pe care mi-a făcut-o 🙂
El se face responsabil pentru impulsul meu de a scrie din nou pe blog, pentru că am simţit nevoia să împart şi cu alţii simplitatea unor flori.

Această prezentare necesită JavaScript.