Liliac

Standard

Cu ceva timp în urmă, voiam sa trag linie şi să spun ,,gata”. Era valabil şi pentru blog, şi nu pentru că mi-ar fi displăcut acest mediu online, ci pentru că mă simţeam secată şi epuizată, nu mai voiam să îmi impart gândurile sau trăirile cu nimeni (mai ales că aveam impresia că nu am ce să mai impart). Nemulţumirea era vizavi de mine însumi: când nu îţi place ce eşti sau ce ai devenit, parcă nu îţi mai vine să atragi atenţia nimănui asupra ta.
Îmi spuneam că am obosit să zâmbesc şi să mă mint spunându-mi că ,,e ok”. Căci nu era tocmai optimism, ci naivitate. Pentru că primul pas e să admiţi că nu e deloc ok, iar de acolo poţi construi, dacă ai chef şi dacă mai poţi.

Eu sunt în şantier. Şi probabil voi mai fi mult şi bine. Poate o viaţă, căci îmi place să muncesc la mine.
Mi-am dat seama că nu am secat, ci dimpotrivă, e vorba de suprasaturaţie. M-am ignorat pe mine însumi cu maximă graţie, nu mi-am ascultat propriile voci (sună psihotic, îmi asum riscul interpretărilor greşite), şi, mai mult, le-am amuţit. Însă am (re)descoperit că e eliberator să vorbeşti. Chiar şi atunci când crezi că nu ai nimic de spus.
Am redescoperit că sunt oameni în preajma cărora mă pot manifesta sincer, aşa cum sunt. Şi că, de fapt, pot face asta în preajma tuturor oamenilor (nu, încă nu pot, dar ipotetic aş putea), deşi cu siguranţă nu toţi ar avea reacţile dorite de mine. Şi am redescoperit că simplul fapt de împărtăşi o experienţă, urâtă sau frumoasă, cu celălalt, poate fi o formă de terapie eficientă.

Mi-am dat seama că am multe de împărtăşit cu cei din jurul meu. Uneori, lucruri frumoase, alteori nervi sau melancolie. Blogul se numeşte Mnemosyne şi aş vrea să fiu capabilă a-mi nota şi slăbiciunile, şi greşelile, alături de gânduri frumoase, experienţe plăcute şi amintiri dragi. Şi să nu mai fug de mine atunci când nu-mi convine propria persoană.

Cam săptămâna trecută simţeam nevoia să împart cu lumea o mică bucurie. Din lipsă de timp, fac asta abia azi. Însă bucuria e la fel de sinceră. Liliacul mă face să zâmbesc în această perioadă, uneori îi simt doar parfumul şi încerc să îl descopăr prin oraş, pe străzi, dincolo de gardurile caselor. Şi pentru câteva momente, nu mă mai simt sufocată de gălăgia produsă de maşini – e ciudat ca simţul olfactiv să mi-l facă pasiv pe cel auditiv, cel puţin în cazul meu. Florile astea liliachii sunt printre preferatele mele, îmi sunt tare dragi, aşadar, când Radu mi-a trimis fotografiile de mai jos (sunt realizate de el), am simţit o bucurie imediată. Poate pentru că prea rar reuşesc să opresc timpul în loc şi să surprind aşa cum îmi doresc acele lucruri care mă fac să zâmbesc. Iar fotografii cu lilieci nu mai aveam. Sigur, puteam găsi oricând pe internet. Dar astea sunt ale mele, m-au făcut să zâmbesc, iar pentru asta îi mulţumesc mult lui Radu, care nu ştiu dacă e convins de bucuria pe care mi-a făcut-o 🙂
El se face responsabil pentru impulsul meu de a scrie din nou pe blog, pentru că am simţit nevoia să împart şi cu alţii simplitatea unor flori.

Această prezentare necesită JavaScript.

Anunțuri

27 de răspunsuri »

  1. Poate nu știu, poate conștientizez abia acum (sau nici acum), dar mă bucur enorm că am reușit să te fac să zâmbești, că prin câteva fotografii am reușit asta. Trebuie să înțelegi că asta înseamnă mult și pentru mine! Toate astea: reacția ta, articolul, cuvintele. slider-ul. Mă bucur că au pozele au avut așa impact. Și de asemenea mă bucur că ai revenit, nu numai cu un articol ci și cu o față nouă la blog.

    Da, ajută mult să vorbești, și aici sunt atâția care stau și „te ascultă”, chiar și atunci când nu-și marchează prezența prin comentarii. Ai o comunitate a ta și din câte am văzut eu nu sunt oameni care să fugă și să nu se mai întoarcă doar pentru că tu ai simțit nevoia unei pauze. Blogul și cititorii sunt tot aici, te așteptăm oricând ai ceva de împărtășit.

    Apreciază

  2. scuzând greșelile din comentariul anterior.. mai am ceva de adăugat (acum că am reușit să comentez fără să-mi dea eroare WP):

    nu trebuie să te simți niciodată obligată să scrii pe blog, sau să dai socoteală cuiva. Faci ce vrei, scrii ce vrei, când vrei, când ai timp, când simți asta! E logic să ai multe alte chestii de făcut, mai ales în perioada următoare, că doar e final de an universitar, nu? Începe agitația. Deja o simt în offline iar în curând se va resimți și în online, așa că , stai fără griji: chiar dacă plecăm, revenim (atât ca autori cât și ca cititori).

    Mi-a plăcut metafora cu șantierul.. au aș spune despre mine că „sunt un șantier” 😀

    Apreciază

    • Radu, imi pare bine ca te-a bucurat articolul. Nu stiu, poate si momentul in care am primit mailul de la tine a fost unul potrivit pentru mine, cred ca eram asa prinsa in tot felul de lucruri pana la urma neimportante, iar cand am vazut florile parca mi s-a luminat si mintea, si sufletul. M-am simtit ca atunci cand iei o gura de aer proaspat si curat, dupa ce ai stat inchis intre patru pereti mult timp. Deci iti multumesc mult, sunt tare frumoase fotografiile si imi plac mult si cele macro (mai de aproape), caci de obicei vedem floarea in ansamblul ei, insa e minunat sa o observi si la nivel de detaliu.

      Daa, m-am reintors la aceasta tema wordpress, imi place modul in care e organizata, marimea font’ului, asezarea in pagina, etc; cred ca e preferata mea dintre cele pe care le am la dispozitie pe-aici 😛
      A, am inteles ca apar ceva probleme la comentariile pe wordpress (sau apareau?), nu prea stiu ce s-a intamplat.

      Mi se pare ca trecerea de la a face ceva ce iti place la transformarea acelui ceva intr-o obligatie se poate face destul de usor, daca nu suntem atenti… Poate pentru ca simtim ca devine o responsabilitate, sau apar asteptari (ale noastre, ale celorlalti). Insa m-am obisnuit ca atunci cand simt ca ar urma sa fac ceva din obligatie, ceva ce imi place in mod normal, sa ma opresc. Mai bine fac acel ceva in urmatoarea ora, zi, sau luna, sau an, atunci cand simt ca vreau cu adevarat. Plus ca daca fac ceva din obligatie, iese cam urat :)) Cel putin din punctul meu de vedere. Eu am nevoie sa imi gasesc o motivatie reala pentru a face ceva.., altfel sufar crunt, caci mi se pare o irosire a timpului.
      Cat despre ,,a da socoteala”… nu stiu daca e tocmai aceasta expresie, insa da, in ultima perioada am devenit mai constienta de faptul ca oamenii chiar se opresc pe-aici sa citeasca. La fel cum fac si eu pe alte bloguri. Si uneori simt nevoia sa imi justific absentele, e ca atunci cand vezi un om in fiecare zi, si brusc nu mai apare. Parca ai vrea sa stii ce s-a intamplat, chiar daca asa, in mare.

      Da, da, da. Simt agitatia in offline foarte acut :))) 😀 Eu personal sunt o agitata :)) 😀 Insa momentan e intr-un mod constructiv, sunt motivata sa fac una-alta, sper sa ramana tot asa si sa nu incep (prea devreme) sa ma simt coplesita.

      Daa, un santier. Foarte frumos… Asa ar trebui sa ne raportam la noi insine cred, constructia nu e niciodata finalizata..

      Apreciază

      • Legat de comentarii, și erorile ce apar, cel puțin la mine am depistat problemele. Treaba e că am și cont WP și gravatar pe aceeași adresă de mail (asta) și se cam băteau cap în cap fiindcă voiam să comentez cu Nume/mail/URL și nu mă lăsa…

        Până la urmă mi-am personalizat contul de WP și cu el comentez (deci am cedat eu)

        Apreciază

  3. Superbe cuvintele lui Radu, eu ii multumesc ca ne-a dat posibilitatea sa te avem iar printre noi. 🙂 Aceasta este menirea unui blog, sa impartasesti prin intermediul lui, cu ceilalti, din preaplinul sufletesc, din bucurii si necazuri. E cea mai buna si la indemana forma de eliberare.
    Si eu ador liliacul, pozele sunt foarte reusite, felicitari fotografului. 🙂

    Apreciază

  4. Pingback: Dis de dimineață « Blog de Tury

  5. Văd că vremea frumoasă readuce pe mulţi în dorinţa de a scrie. Eu unul mă bucur că ai făcut-o, cu atât mai mult cu cât şi pozele puse sunt perfecte pentru acest sezon. Felicitări fotografului! 🙂

    Apreciază

  6. de cateva ori mi-am umplut si eu vaza cu liliac in primavara asta 🙂 sunt flori preferate si pt mine 🙂
    foarte frumoasa pozele 🙂
    o primavara frumoasa si spor la scris 🙂

    Apreciază

  7. Cred ca am o problema de intelegere, prima parte a articolului e a ta, Iulia? Nu de alta, dar ai zis ‘mine insumi’ si nu pricep exact mesajul.

    „Floarea de cires…daca-ti petreci viata intreaga cautând floarea de cires perfecta, acea viata nu e pierduta in zadar” (din „Ultimul samurai”) – asta apropo de privitul florilor. Si eu incerc sa privesc florile, dar nu stiu cum se face ca mereu vine o albina, o viespe sau un bondar care imi strica placerea…

    Apreciază

    • Hihi, ia uite ce diplomat e Dragos. Multumesc de atentionare, n-am sa mai modific acum, dar mi-am facut o nota mentala cu ocazia asta 😛

      Eu vreau sa cred ca daca vin si insectele, privesti floarea care trebuie.. Plus ca momentele astea de bucurie aduse de privitul unei flori nu tin foarte mult, motiv pentru care e minunat cand le constientizezi si le traiesti pentru ceea ce sunt.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s