Mnemosyne: 2 ani

Randuri dedicate blogului…

Au trecut deja doi ani de cand scriu aici, iar blogul e cel mai longeviv jurnal al meu, care mi-a supravietuit. Nu l-am aruncat, nu l-am rupt, nu l-am mazgalit, nu am sters si nici nu am modificat nimic. Ok, doar aspectul si platforma, dar asta nu e relevant.

De ce am blog? In urma cu doi ani nu stiam nimic despre bloguri, blogosfera, nici macar despre posibilitatea de a avea un loc online personal, altul decat eternul hi5, facebook, forumuri si site-uri de socializare. Am aflat intamplator, de la o prietena. Am avut atunci un blog, destinat unei mici ,,afaceri”, hihi, pe care l-am lasat balta insa. Intr-o zi de noiembrie, butonam in tabloul de bord blogger si… mi-am creat un nou blog. M-a plesnit atunci ideea ca as putea folosi spatiul respectiv strict pentru mine (da, da, am descoperit apa calda, lol).

Mnemosyne a pornit din dorinta de a-mi clasa, intr-o arhiva personala, fotografii dragi mie, din locuri speciale, muzica preferata, citate din carti, desenele si ce mai sculptam. Parea o idee atragatoare, caci desi aveam deja in memoria calculatorului toate acestea, nu era o selectie in adevaratul sens al cuvantului, iar un site (blog) oferea un spatiu de desfasurare agreabil.

M-a atras mereu mitologia, iar asupra numelui blogului m-am decis rapid si usor. Am fost inspirata, as zice. Caci indiferent de preferintele mele care poate vor varia de-a lungul timpului, ,,Mnemosyne” va ingloba mereu perfect ceea ce mi-am dorit initial. O piedica in calea uitarii, o zeitate a memoriei, mama celor noua muze, Mnemosyne a fost una dintre titanide, care dincolo de evidentul dar al memoriei oferit oamenilor, le-ar fi dat acestora si capacitatea de a numi obiectele, fenomenele, realitatea. Le-a dat cuvantul. Se spune ca indata dupa moartea fizica, sufletul trebuia sa bea fie din raul Lethe, pentru a uita totul si a se reincarna din nou fara vreo amintire din viata precedenta, fie din Mnemosyne, apa ce pastra amintirile si experientele vietii.

Desi intr-o forma simplista, blogul m-a ajutat sa imi imortalizez multe experiente, multe ganduri, multe clipe. Fie ca le-am scris, fie ca nu, caci memoria mea functioneaza usor si rapid pe baza de asociatii. Poate la o prima vedere pare ciudat ca doua-trei randuri despre o carte citita sa fie cele care declanseaza amintirea unei intregi vacante petrecute intr-un loc special, cu toti oamenii intalniti atunci, cu toate bucuriile si tristetile din perioada respectiva. Din acest punct de vedere, Mnemosyne si-a indeplinit bine rolul, caci da, mi-e teama de uitare…

In urma cu doi ani, eram ferm convinsa ca nu va ateriza nimeni pe blogul meu, nici macar din greseala – prezenta vreunui cititor intra in contradictie cu ce stiam eu despre vastitatea internetului (mare e gradina ta, Doamne?!). Teribila logica. Primul care si-a facut aparitia a fost Cadu, si o perioada destul de indelungata discutam prin comentarii reciproce. Am gasit in el un prieten, nu o data. Desi el nu (prea) mai blogereste, ma bucur ca am cunoscut-o pe Coeur (acum Nuage), prin el. Apoi, cam in aceeasi perioada, i-am descoperit pe Cosmin, Carbonaru si Pato. Asadar, treptat am descoperit mai mult decat ma asteptam eu initial. Am descoperit oameni speciali si toti (acum intr-un numar mai mare, hehe) au contribuit la scrierea si conturarea unor amintiri, chiar daca intr-un mod ideatic.

Nu stiu daca pe viitor voi mai tine cont de micile aniversari mnemosenice. Dar curand fac o trecere in revista si a cautarilor google care au rezultat in accesarea blogului. Asa, in mare, caci e criza mare de timp!! 😀