Viciul meu de sǎrbǎtori

>

Trebuie sǎ recunosc: în preajma sǎrbǎtorilor mǎ cuprinde febra cititului. Aşa e mereu, în fiecare an, la sǎrbǎtorile mai mari sau mai mici. Dacǎ în ultimele douǎ luni am tot tǎrǎgǎnat şi alternat de la o carte la alta, ieri am terminat Mândrie şi prejudecatǎ, am început Doamna de Langeais şi încǎ o carte de psihologie. În momentul prezent, mǎ strigǎ Dunele, pǎtimaş chiar.

   Despre Mândrie şi prejudecatǎ citisem undeva cǎ, în 2008, conform unor sondaje aplicate unui eşantion de 15000 de oameni cititori de carte australieni, opera lui Jane Austen a ocupat primul loc în topul best books ever written. Locuri fruntaşe ocupǎ şi în alte ţǎri, când vine vorba de preferinţe ale cititorilor.

   Acestea fiind spuse, nu am cum sa nu recunosc faptul cǎ mi-a fost, iniţial, destul de greu sǎ gust stilul. E vorbire indirectǎ, liberǎ ce-i drept, însǎ mereu mi-a plǎcut naraţiunea la persoana I, din ceva motive misterioase. Aşadar, stilul mi s-a pǎrut scorţos, iar rigiditatea obiceiurilor şi politeţurilor caracteristice acelor vremuri au contribuit, sunt sigurǎ, la asta. Pe parcurs, însǎ, m-am adaptat, iar spre finalul cǎrţii eram deja obişnuitǎ cu acest mod, mai distanţat, cum mi se pǎrea mie, de a scrie despre, în mare parte, o poveste de dragoste.

   Faptul cǎ romanul s-ar învârti în jurul unei poveşti de dragoste este o prejudecatǎ pe care am preluat-o de la alţii, din auzite. Cred ca e mai mult de atât sau pur şi simplu nu e chiar atât. M-au atras mai mult obiceiurile, modul în care au fost descrise, prezentate moravurile, discuţiile, ierarhiile sociale. M-au scos din sǎrite unele aspecte, altele m-au amuzat, altele mi-au stârnit un zâmbet tolerant, dar mirat.

   Recomandarea de a viziona filmul, în urmǎ cu câţiva ani, a fost însoţitǎ de aprecierea cǎ existǎ o asemǎnare între mine şi personaj, Lizzie. Nu am reuşit sǎ mǎ regǎsesc printre rânduri, decât într-o anumitǎ mǎsurǎ, nu trecutǎ de limita normalǎ. Iar dacǎ e sǎ mǎ gândesc la tendinţa Elizabethei de a judeca oamenii în funcţie de primele impresii, mǎ îndepǎrtez periculos de personaj.

   Descrierea personajelor e cel puţin savuroasǎ. Modul în care e prezentatǎ mama fetelor, dna Bennet, cu toate exagerǎrile ei comportamentale, jenante pentru Lizzie şi Jane, mi-a stârnit de fiecare datǎ, dacǎ nu râsul, zâmbete. Domnul Bennet mi-a fost drag însǎ mi-a fost şi ciudǎ pe indiferenţa şi pasivitatea lui, mai ales în cazul Lydiei. A fǎcut cinci copii, dar s-a sustras apoi de la educaţia (sau mǎcar încercarea de a tempera unele stupiditǎţi) lor. Jane mi s-a pǎrut prea firavǎ pentru acea lume, a fost ilustratǎ asemeni unui înger, singurul defect evident fiind naivitatea.

   Ca sǎ îl amintesc şi pe dl. Darcy, aş spune cǎ mi-a plǎcut de el, mândru ne-mândru. De ce sǎ încerci sǎ legi conversaţii superficiale, când le deteşti ?

   Pentru o perioadǎ, am fost prostuţǎ şi am încercat sǎ îmi dau seama care dintre cei doi este mândru şi care plin de prejudecǎţi. Mi-am dat seama cǎ nu are rost. Ambii au fost, toţi suntem, întreaga lume e astfel construitǎ, suntem influenţaţi de primele impresii, de gura lumii, de poziţii sociale mai mult sau mai puţin evidente, de aparenţe, de propriul ego şi de propriile noastre credinţe şi principii. De multe ori, toate astea stau în calea fericirii noastre.

   Personajele noastre au ajuns la un consens în cele din urmǎ, au fost suficient de inteligente încât sǎ îşi dea seama de eroare, sǎ treacǎ peste şi sǎ încerce stabilirea unei punţi de comunicare. Oh, comunicarea! De ce e aşa greu sǎ comunici direct ce îţi doreşti ?

   M-au obosit puţin frazele lungi şi politicoase, m-au obosit psihic, cred ca nu aş fi rezistat într-o astfel de epocǎ, în ciuda nostalgiei trecutului care mǎ învǎluie şi pe mine uneori. Un simplu şi sincer ,,Ce bine îţi stǎ!!” ar trebui îmbrǎcat în zeci de cuvinte goale, fǎrǎ semnificaţie, false. Dar aşa e politicos.

De prin carte…

Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.  – Primul zâmbet smuls.

Domnul Bennet era un amestec atît de ciudat de age­rime, sarcasm, rezervă şi capriciu, încît douăzeci şi trei de ani de viaţă conjugală au fost prea puţini pentru soţia sa ca să-i înţeleagă firea. Firea ei nu era atît de greu de descifrat. Era o femeie cu o inteligenţă redusă, prea pu­ţine cunoştinţe şi o dispoziţie instabilă. Cînd era nemul­ţumită, îşi închipuia că este nervoasă. Scopul vieţii sale era să-şi mărite fetele; plăcerea vieţii sale ― vizitele şi noutăţile.

,, ― Te înşeli, scumpa mea. Am un mare respect pentru nervii dumitale. Sînt vechile mele cunoştinţe. Te aud po­menindu-i, cu mare consideraţie, de cel puţin douăzeci de ani.’’– dl. Bennet

― Motivele pentru care mă însor sînt: primul, fiindcă socotesc că este bine ca fiecare preot înstărit (cum sînt eu) să dea exemplul căsătoriei în parohia lui; al doilea, pen­tru că sînt convins că aceasta va adăuga foarte mult la fericirea mea; al treilea, pe care poate ar fi trebuit să-l menţionez mai la început, pentru că acesta este sfatul şi recomandarea specială a însăşi nobilei doamne pe care am cinstea s-o numesc protectoarea mea.(Collins) – mai are rost sǎ spun cǎ mi-a stârnit râsul ?

― Cu siguranţă nu am talentul pe care-l au alţii, spuse Darcy, de-a face uşor conversaţie cu cei pe care nu i-am văzut vreodată înainte. Nu mă pot integra uşor în con­versaţia lor şi nici nu pot să par că mă interesez de pro­blemele lor, cum văd că se face adesea.

― Degetele mele, spuse Elizabeth, nu ating clapele pianului cu măiestria pe care văd că o au degetele altor femei. Nu au aceeaşi forţă sau rapiditate şi nici aceeaşi putere de expresie, dar am presupus întotdeauna că vina este numai a mea, pentru că nu-mi dau osteneala de a exersa. Nu este din cauză că nu îmi cred degetele atît de înzestrate cum sînt ale oricărei alte femei care cîntă cu măiestrie.

 ,,- Şi în primul rînd să auzim ce vi s-a întîmplat vouă de cînd aţi plecat. Aţi întîlnit bărbaţi drăguţi? Aţi flirtat? Am avut mari spe­ranţe că una dintre voi o să-şi găsească un soţ înainte de a se întoarce acasă. Vă fac cunoscut că Jane va fi în curînd o fată bătrînă. Are aproape douăzeci şi trei de ani. Doamne! Ce ruşinată m-aş simţi dacă nu m-aş mărita înainte douăzeci şi trei de ani.” – Lydia, care s-a şi mǎritat la 16 ani, nu a fost nevoitǎ sǎ suporte ruşinea amintitǎ…

Nu-l puteau acuza de nimic, în afară de mîndrie. Mîndrie probabil că avea şi, chiar dacă n-ar fi avut, tot i s-ar fi imputat de către locuitorii acelui mic orăşel co­mercial, cu care familia lui nu era în vizită. Se recunoştea totuşi că era generos şi că ajuta mult pe săraci.

 Era recunoştinţa ― recunoştinţa nu numai pentru că o iubise cîndva, dar pentru că o iubea încă de ajuns pentru a ierta toată agresivitatea şi aroganţa cu care îl refuzase şi toate nedreptele acuzări ce însoţiseră acest refuz.

   Şi ca sǎ fiu în spiritul sǎrbǎtorilor, voi cugeta la mândria/orgoliul meu. Le voi analiza şi rǎsuci atât cât îmi permite timpul, dar presimt cǎ Dunele mǎ trag în jos…