Arhive pe etichete: roman de dragoste

Madame Bovary și arta de-a fi pe lângă

Standard
Madame Bovary și arta de-a fi pe lângă

Nu știu ce părere să am despre corpul meu, care azi în supermarket era atras de fructe ca un îndrăgostit la prima întâlnire. Mi-e destul de rar poftă de vreo mâncare anume. Nedumerită de noile tentații, ies din Profi cu struguri, banane și căpșuni. Și ciocolată.

Ce de mofturi, aproape că mă simt ca o tânără burgheză dintr-un secol trecut, răsfățată și alintată. Adevărul e că n-aș știi. Mi-e greu să înțeleg, de exemplu, de ce Madame Bovary e o carte atât de apreciată – cu precădere în rândul femeilor (încă nu mi-a recomandat-o nici un bărbat). De fapt, la ceva nivel analitic și rațional, înțeleg de ce. Dar la nivel personal și subiectiv, nu, nu înțeleg.

Cartea e scrisă bine, cuvintele curg plăcut și armonios, Flaubert era un scriitor talentat și a zugrăvit într-o manieră simplă și, pe alocuri, ironică, stilul de viață al tinerilor căsătoriți din secolul al XIX-lea. Pentru mine, cam atât…

Oare atât de multe femei se regăsesc (încă) în dramele Emmei? Evident, perioada istorică și socială era una plină de inhibiții și restricții, norme sociale plicticoase care ar fi înfrânt spiritul liber al oricărei femei ce visa la puțină aventură și pasiune. Adulterul era un stigmat care ruina viața femeilor iremediabil. Fetele creșteau cu ceva ideal de gentleman în minte, sau cu personaje din romanele de dragoste și se loveau apoi de realitatea cruntă: ai o șansă, una singură, să te alegi cu un soț pe măsura viselor tale. Evident, probabilitatea să și fie cum ai visat tu era foarte mică.

Emma – Madame Bovary, m-a scos din sărite, mi-am pierdut răbdarea cu ea, mi-am tot dat ochii peste cap, mi-a fost milă de ea, dar am înțeles-o și i-aș fi vorbit așa cum, poate, i-aș fi vorbit unei adolescente confuze.

Dincolo de carte, mă interesează fenomenul de apreciere în masă a ei. Știu că am devenit imună la romanele de dragoste sau la orice carte/film care abordează în proporție majoritară acest sentiment ideal și idealizat, conflictele emoționale ce vin cu el și, cu atât mai mult, tot ce ține de căsnicie. Așa că da, mă simt foarte pe lângă. 

Ce-o fi și cu romanul ăsta? E o carte bună, repet, mă rog, e OK. Pentru aspectele sociale și istorice, probabil aș citi altceva, iar pentru personaje și fir narativ, pff. Deci ce-i cu Madame Bovary? Se regăsește lumea în situațiile prezentate în carte, încă suntem în esență o societate inhibată, cu relații maritale sufocante și plicticoase, cu idealuri pe care suntem incapabili să le trăim, cu greșeli pe care nu ne simțim în stare să le reparăm? Știu că răspunsul e undeva între da și nu, însă mă întristează cumva faptul că romanul lui Flaubert încă este carte de căpătâi (repet, nu pentru că ar fi o carte proastă, ci pentru ideile pe care le conține în sine).

Urmăream într-o vreme tot felul de topuri universale, mi se pare că spun multe despre stadiul și locul în care ne aflăm noi ca oameni și ca societate, în general.

Romanul are și un fel de final moralizator – care, sincer, mi se pare și mai trist. Încerc să nu dau cu spoilăre, da-i greu… Nu sunt convinsă că morala e să te mulțumești cu ceea ce ai și să te bucuri de acel lucru, deși am văzut că mulți spun asta despre carte. Că le-a deschis ochii. Emma și-a dorit mai mult de la viață și a plătit pentru asta – la propriu și la figurat, deoarece perioada istorică și normele sociale nu-i permiteau să vrea și să aibă mai mult. Aș vrea să cred că societatea actuală e diferită. Nu suntem legați unii de alții în cușca numită căsnicie. Nu-i nevoie să comiți adulter dacă nu mai ești fericită lângă partenerul de viață. Ești liberă să pleci. Și e ok să vrei mai mult – fie de la persoana cu care ești acum, fie de la altcineva. Sigur, ar fi bine și să ai ochii deschiși și să apreciezi ce ai. Dar dacă-i deschizi și nu-ți place ce vezi, există soluții sănătoase din punct de vedere emoțional.

Sigur îmi scapă ceva. Cândva, poate că aș fi înțeles și empatizat cu lumea lui Flaubert. M-am îndepărtat prea mult de dramele emoționale proprii pentru a pricepe fascinația oamenilor pentru ele. Pot înțelege la rece, însă la modul real, mi-am rafinat arta de-a fi pe lângă.

Madame Bovary am citit-o recent, în ianuarie, însă mai sunt câteva cărți similare aflate în tot felul de topuri… și nu prea înțeleg de ce. Sunt cărți ok, însă mă întristează că oamenii se regăsesc atât de mult în personajele din ele. Nu știu ce spune asta despre evoluția noastră, ca societate, dar mai ales despre sufletele, bucuriile și suferințele oamenilor…

p.s. Ultimele rânduri sunt clar influențate de faptul că l-am citit pe H.G. Wells în ultima vreme, dar altădată despre el 🙂

Viciul meu de sǎrbǎtori

Standard

>

Trebuie sǎ recunosc: în preajma sǎrbǎtorilor mǎ cuprinde febra cititului. Aşa e mereu, în fiecare an, la sǎrbǎtorile mai mari sau mai mici. Dacǎ în ultimele douǎ luni am tot tǎrǎgǎnat şi alternat de la o carte la alta, ieri am terminat Mândrie şi prejudecatǎ, am început Doamna de Langeais şi încǎ o carte de psihologie. În momentul prezent, mǎ strigǎ Dunele, pǎtimaş chiar.
   Despre Mândrie şi prejudecatǎ citisem undeva cǎ, în 2008, conform unor sondaje aplicate unui eşantion de 15000 de oameni cititori de carte australieni, opera lui Jane Austen a ocupat primul loc în topul best books ever written. Locuri fruntaşe ocupǎ şi în alte ţǎri, când vine vorba de preferinţe ale cititorilor.
   Acestea fiind spuse, nu am cum sa nu recunosc faptul cǎ mi-a fost, iniţial, destul de greu sǎ gust stilul. E vorbire indirectǎ, liberǎ ce-i drept, însǎ mereu mi-a plǎcut naraţiunea la persoana I, din ceva motive misterioase. Aşadar, stilul mi s-a pǎrut scorţos, iar rigiditatea obiceiurilor şi politeţurilor caracteristice acelor vremuri au contribuit, sunt sigurǎ, la asta. Pe parcurs, însǎ, m-am adaptat, iar spre finalul cǎrţii eram deja obişnuitǎ cu acest mod, mai distanţat, cum mi se pǎrea mie, de a scrie despre, în mare parte, o poveste de dragoste.
   Faptul cǎ romanul s-ar învârti în jurul unei poveşti de dragoste este o prejudecatǎ pe care am preluat-o de la alţii, din auzite. Cred ca e mai mult de atât sau pur şi simplu nu e chiar atât. M-au atras mai mult obiceiurile, modul în care au fost descrise, prezentate moravurile, discuţiile, ierarhiile sociale. M-au scos din sǎrite unele aspecte, altele m-au amuzat, altele mi-au stârnit un zâmbet tolerant, dar mirat.
   Recomandarea de a viziona filmul, în urmǎ cu câţiva ani, a fost însoţitǎ de aprecierea cǎ existǎ o asemǎnare între mine şi personaj, Lizzie. Nu am reuşit sǎ mǎ regǎsesc printre rânduri, decât într-o anumitǎ mǎsurǎ, nu trecutǎ de limita normalǎ. Iar dacǎ e sǎ mǎ gândesc la tendinţa Elizabethei de a judeca oamenii în funcţie de primele impresii, mǎ îndepǎrtez periculos de personaj.
   Descrierea personajelor e cel puţin savuroasǎ. Modul în care e prezentatǎ mama fetelor, dna Bennet, cu toate exagerǎrile ei comportamentale, jenante pentru Lizzie şi Jane, mi-a stârnit de fiecare datǎ, dacǎ nu râsul, zâmbete. Domnul Bennet mi-a fost drag însǎ mi-a fost şi ciudǎ pe indiferenţa şi pasivitatea lui, mai ales în cazul Lydiei. A fǎcut cinci copii, dar s-a sustras apoi de la educaţia (sau mǎcar încercarea de a tempera unele stupiditǎţi) lor. Jane mi s-a pǎrut prea firavǎ pentru acea lume, a fost ilustratǎ asemeni unui înger, singurul defect evident fiind naivitatea.
   Ca sǎ îl amintesc şi pe dl. Darcy, aş spune cǎ mi-a plǎcut de el, mândru ne-mândru. De ce sǎ încerci sǎ legi conversaţii superficiale, când le deteşti ?
   Pentru o perioadǎ, am fost prostuţǎ şi am încercat sǎ îmi dau seama care dintre cei doi este mândru şi care plin de prejudecǎţi. Mi-am dat seama cǎ nu are rost. Ambii au fost, toţi suntem, întreaga lume e astfel construitǎ, suntem influenţaţi de primele impresii, de gura lumii, de poziţii sociale mai mult sau mai puţin evidente, de aparenţe, de propriul ego şi de propriile noastre credinţe şi principii. De multe ori, toate astea stau în calea fericirii noastre.
   Personajele noastre au ajuns la un consens în cele din urmǎ, au fost suficient de inteligente încât sǎ îşi dea seama de eroare, sǎ treacǎ peste şi sǎ încerce stabilirea unei punţi de comunicare. Oh, comunicarea! De ce e aşa greu sǎ comunici direct ce îţi doreşti ?
   M-au obosit puţin frazele lungi şi politicoase, m-au obosit psihic, cred ca nu aş fi rezistat într-o astfel de epocǎ, în ciuda nostalgiei trecutului care mǎ învǎluie şi pe mine uneori. Un simplu şi sincer ,,Ce bine îţi stǎ!!” ar trebui îmbrǎcat în zeci de cuvinte goale, fǎrǎ semnificaţie, false. Dar aşa e politicos.
De prin carte…
Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.  – Primul zâmbet smuls.
Domnul Bennet era un amestec atît de ciudat de age­rime, sarcasm, rezervă şi capriciu, încît douăzeci şi trei de ani de viaţă conjugală au fost prea puţini pentru soţia sa ca să-i înţeleagă firea. Firea ei nu era atît de greu de descifrat. Era o femeie cu o inteligenţă redusă, prea pu­ţine cunoştinţe şi o dispoziţie instabilă. Cînd era nemul­ţumită, îşi închipuia că este nervoasă. Scopul vieţii sale era să-şi mărite fetele; plăcerea vieţii sale ― vizitele şi noutăţile.
,, ― Te înşeli, scumpa mea. Am un mare respect pentru nervii dumitale. Sînt vechile mele cunoştinţe. Te aud po­menindu-i, cu mare consideraţie, de cel puţin douăzeci de ani.’’dl. Bennet
― Motivele pentru care mă însor sînt: primul, fiindcă socotesc că este bine ca fiecare preot înstărit (cum sînt eu) să dea exemplul căsătoriei în parohia lui; al doilea, pen­tru că sînt convins că aceasta va adăuga foarte mult la fericirea mea; al treilea, pe care poate ar fi trebuit să-l menţionez mai la început, pentru că acesta este sfatul şi recomandarea specială a însăşi nobilei doamne pe care am cinstea s-o numesc protectoarea mea.(Collins) – mai are rost sǎ spun cǎ mi-a stârnit râsul ?
― Cu siguranţă nu am talentul pe care-l au alţii, spuse Darcy, de-a face uşor conversaţie cu cei pe care nu i-am văzut vreodată înainte. Nu mă pot integra uşor în con­versaţia lor şi nici nu pot să par că mă interesez de pro­blemele lor, cum văd că se face adesea.
― Degetele mele, spuse Elizabeth, nu ating clapele pianului cu măiestria pe care văd că o au degetele altor femei. Nu au aceeaşi forţă sau rapiditate şi nici aceeaşi putere de expresie, dar am presupus întotdeauna că vina este numai a mea, pentru că nu-mi dau osteneala de a exersa. Nu este din cauză că nu îmi cred degetele atît de înzestrate cum sînt ale oricărei alte femei care cîntă cu măiestrie.
 ,,- Şi în primul rînd să auzim ce vi s-a întîmplat vouă de cînd aţi plecat. Aţi întîlnit bărbaţi drăguţi? Aţi flirtat? Am avut mari spe­ranţe că una dintre voi o să-şi găsească un soţ înainte de a se întoarce acasă. Vă fac cunoscut că Jane va fi în curînd o fată bătrînă. Are aproape douăzeci şi trei de ani. Doamne! Ce ruşinată m-aş simţi dacă nu m-aş mărita înainte douăzeci şi trei de ani.” – Lydia, care s-a şi mǎritat la 16 ani, nu a fost nevoitǎ sǎ suporte ruşinea amintitǎ…
Nu-l puteau acuza de nimic, în afară de mîndrie. Mîndrie probabil că avea şi, chiar dacă n-ar fi avut, tot i s-ar fi imputat de către locuitorii acelui mic orăşel co­mercial, cu care familia lui nu era în vizită. Se recunoştea totuşi că era generos şi că ajuta mult pe săraci.
 Era recunoştinţa ― recunoştinţa nu numai pentru că o iubise cîndva, dar pentru că o iubea încă de ajuns pentru a ierta toată agresivitatea şi aroganţa cu care îl refuzase şi toate nedreptele acuzări ce însoţiseră acest refuz.
   Şi ca sǎ fiu în spiritul sǎrbǎtorilor, voi cugeta la mândria/orgoliul meu. Le voi analiza şi rǎsuci atât cât îmi permite timpul, dar presimt cǎ Dunele mǎ trag în jos…