Arhive pe etichete: citate

Sirenele de pe Titan & chrono-synclastic infundibulum, K. Vonnegut

Standard
Sirenele de pe Titan & chrono-synclastic infundibulum, K. Vonnegut

“A purpose of human life, no matter who is controlling it, is to love whoever is around to be loved.”

Pe cât de absurdă și inedită e povestea sirenelor de pe Titan, pe atât de simplă e concluzia. Să iubești ce-i de iubit în jurul tău. În învălmășeala de întâmplări dubioase din pagini, nu știu dacă și altora le-a rămas prin minte ideea asta. Nu știu, de fapt, dacă o fi chiar o concluzie de-a lui Kurt Vonnegut sau doar s-a strecurat ideea printre rânduri.

Îmi plac cărțile ce-mi gâdilă mintea. Iar „Sirenele de pe Titan” e o carte suficient de ciudată încât să genereze pasiuni și antipatii pe măsură. Poate e una dintre cărțile acelea, de le iubești sau le detești?

Cartea e despre Rumford și Kazak – câinele lui, care trec prin așa zisul fenomen „infundibul cronosinclastic” (aham 😛 ), prin spațiu, în urma căruia își pierd capacitatea de a exista fizic pe Pământ. Se pot materializa pentru câteva minute, o dată la fiecare 59,9 zile pământene. Iar Rumford începe să știe trecutul și viitorul și aruncă cu previziuni înspre soția lui și înspre Malachi Constant, un depravat bogat și norocos, după cum e mai mereu descris.

E despre destin (?) și despre cum ne împotrivim să urmăm o cale ce pare-a fi prestabilită pentru noi. E despre memorie și uitare, despre spălarea pe creier din armată și din societate în general, despre condiția umană și istoria umanității.

E despre joaca de-a Dumnezeu. Dacă ai cunoaște trecutul și viitorul omenirii, dacă ai putea interveni, ai face-o? Cum ai face-o? Dacă ai cunoaște viitorul, ar însemna că, așa ca Rumford, orice ai face sau n-ai face a fost deja făcut / nefăcut? Deci decizia ta de a interveni, din rolul de ființă Atotștiutoare, mai e o decizie, totuși?

E despre liberul arbitru, în condițiile în care viitorul poate fi deja știut de o entitate (cu toate întrebările de mai sus) și în condițiile în care cineva sau ceva îți controlează fizic și psihic acțiunile și deciziile.

E despre toate astea și multe altele, pe-un ton amuzant și nemilos de amuzat.

Mi-a plăcut povestea lui Unk, soldatul amnezic – ca o dovadă că amintirile stau, cel mai adesea, la baza răspunsului întrebării „Cine sunt Eu?”. Iar uneori povestea pe care ne-o spunem zi de zi ca răspuns la întrebarea asta ne limitează și ne definește poate nu în cel mai fericit mod cu putință. Amnezia este totuși o alternativă extremă. Cred că e bine să ne cunoaștem amintirile, să ne știm experiențele – oricât de depravate ar fi ele, fără a pune însă semnul de egalitate între cine suntem în momentul prezent și amintiri. Să știm că amintirile sunt, în fapt, niște povești pe care ni le spunem despre experiențele pe care le-am avut. Și da, pot fi un fel de ancoră în existența noastră, fără de care suntem goi și influențabili. Ideea e ilustrată tare frumos de Kurt Vonnegut prin soldații marțieni care, spălați pe creier și amnezici, rupți total de realitatea pe care o știau cândva, urmează ordinele și sunt ușor de controlat de o forță superioară. În același timp, însă, pentru Unk, de exemplu, uitarea are și valențe pozitive.

Chiar așa nemilos, detașat și amuzat de personajele lui, Kurt Vonnegut pare să creadă în esența bună a umanității din fiecare. Toți am căuta, în cele din urmă, aceeași liniște și toți ne-am dori, în cele din urmă, să ne simțim iubiți și acceptați.

“I found me a place where I can do good without doing any harm (…) and they love me, Unk, as best they can. I found me a home.”

Și toți avem sirenele noastre de pe Titan, după care alergăm de ici-colo, uneori poate o viață întreagă. Și poate nici nu contează dacă avem sau nu liber arbitru asupra sensului vieții noastre, cât contează dacă am iubit tot ce era în jur de iubit.

Alte câteva idei făinuțe:

“The more pain I train myself to stand, the more I learn. You are afraid of pain now, Unk, but you won’t learn anything if you don’t invite the pain. And the more you learn, the gladder you will be to stand the pain.”

“Now, you can say your Daddy is right and the other little child’s Daddy is wrong, but the universe is an awfully big place. There is room enough for an awful lot of people to be right about things and still not agree.”

“These poor creatures were obsessed by the idea that everything that existed had to have a purpose, and that some purposes were higher than others. These creatures spent most of their time trying to find out what their purpose was. And every time they found out what seemed to be a purpose of themselves, the purpose seemed so low that the creatures were filled with disgust and shame. And, rather than serve such a low purpose, the creatures would make a machine to serve it. This left the creatures free to serve higher purposes. But whenever they found a higher purpose, the purpose still wasn’t high enough. So machines were made to serve higher purposes, too. And the machines did everything so expertly that they were finally given the job of finding out what the highest purpose of the creatures could be. The machines reported in all honesty that the creatures couldn’t really be said to have any purpose at all. The creatures thereupon began slaying each other, because they hated purposeless things above all else. And they discovered that they weren’t even very good at slaying. So they turned that job over to the machines, too. And the machines finished up the job in less time than it takes to say, “Tralfamadore.”

Anunțuri

Procesul de creație: Noaptea de Sânziene

Standard

[Articol scris pentru revista 21art, prin toamna 2014. Publicat acum datorită unui anume serial HBO 🙂 ]

M-au fascinat mereu “rotițele” și mecanismele interioare ale oamenilor, eternele “cum” și “de ce”-uri în ceea ce-i privește m-au făcut să caut, curioasă, răspunsuri. În artă, ca și în știință, de exemplu, vedem și evaluăm, în cea mai mare parte a timpului, produsul sau rezultatul final. Aflăm concluziile unor studii științifice sau analizăm, observăm, apreciem și, poate, în cele din urmă, aplaudăm opera de artă în momentul în care ea este finalizată.

Acei dintre noi care pun preț nu doar pe destinația finală, ci și pe peripețiile călătoriei, vor cauta și savura entuziasmați și poveștile din spatele rezultatului final. Am descoperit de-a lungul timpului faptul că, uneori, actul creator sau procesul de creație reprezintă o operă de artă în sine. Modul în care aceasta ia naștere poate fi extrem de fascinant, uneori la fel de sau chiar mai fascinant decât lucrarea în sine.

De aici, probabil, interesul pentru jurnalele literare. Căci ce sursă poate fi mai bună decât autorul însuși pentru a descoperi cum și de ce a creat o anumită operă? Acele însemnări și notițe impulsive, mult mai puțin filtrate sau reformulate decât textele literare, mai sincere și mai spontane – ele ne întroduc în universul lăuntric al unui artist.

Noaptea de Sânziene, celebrul roman al lui Mircea Eliade, e considerat de foarte mulți critici, dar și de către cititori, un roman complet și complex. Cei care l-au citit au simțit probabil acea senzație de fascinație, da – cred că acesta ar fi cuvântul, inexplicabilă în care romanul este învăluit. E ca un vis. Ca o transă în care intri și aștepți, așa cum așteaptă și Ștefan, așa cum a așteptat și Eliade, să se întâmple ceva, acel ceva. Te apasă o neliniște, încerci să deslușești misterul, întreg romanul e ca o experiență onirică.

De unde a izvorât această poveste ? Cum au prins personajele viață ? Un scriitor creează de la zero o lume întreagă, în care noi pășim și, pentru scurt timp, ne-o revendicăm, devenim cetățeni, ne implicăm emoțional. Omenirea își pune întrebări care vizează Creația din cele mai vechi timpuri, poate e doar natural să ne intereseze orice proces de creație.

Citind Jurnalul lui Eliade, pe nesimțite, prin anul 1949, observi cum se strecoară o idee care va zdruncina universul lăuntric al acestui om, care îi va acapara energiile creatoare pentru câțiva ani buni și îl va determina să creeze o operă de artă, o nouă lume. Acum, în 1949, e momentul în care Eliade își amintește de un „fel de poveste” pe care și-o imaginase în perioada petrecută în Portugalia și sub a cărui vrajă trăise multe zile la rând: : „Trăiam aşteptând: să mi se întâmple ceva, să mi se dezvăluie ceva.”

După cum mărturisește în repetate rânduri, sub diverse forme, Eliade și-a iubit mereu, cel mai mult, cărțile pe care le plănuia, cărțile nescrise. Scria impulsiv, „inspirat”, pe moment, iar tot ce se prelungea și trebuia filtrat, devenea pentru el artificial și neinteresant.
Astfel, la foarte scurt timp, în același an, Eliade începe să scrie Noaptea de Sânziene. Își stabilește numărul maxim de pagini – fapt ce îi impune automat necesitatea unei proze condensate. Își pregătește instrumentele de scris, renunțând la creioane din dorința de a salva manuscrisele.

Mulți artiști își văd viitoarea operă ca rezultat final, în cele mai mici detalii, încă dinainte de a începe procesul de creație. Motiv pentru care am găsit interesant faptul că Eliade știa doar începutul și sfârșitul romanului, în momentul în care a început să scrie. Poate tocmai această spontaneitate și acest mod impulsiv de a scrie au conferit literaturii sale un farmec și un mister, de multe ori, irezistibil.

„Eu, când „văd” un roman în liniile lui mari (mai precis, când văd începutul şi personajul principal), mă şi apuc să-l scriu. Şi romanul se face pe măsură ce înaintez în redactarea lui. De aici, mai ales în vechile mele romane, şovăiri, inconsistenţe – şi multă umplutură. Improvizez în fiecare seară ceea ce va trebui să scriu în timpul nopţii. Uneori, încep capitolul fără să ştiu ce se va întâmpla, ce personaje vor interveni etc. Dacă aş avea răbdarea să scriu un roman de două ori sau să-mi pierd multe ore filmându-l mental şi alegând episoadele cele mai semnificative, cele mai intense, aş deveni poate şi eu un „adevărat romancier”. Dar, ca şi la cursurile şi conferinţele mele, eu nu sunt „inspirat” decât când văd un lucru pentru întâia oară. Tot ce e chibzuit, filtrat, revizuit – mi se pare artificial.”

În acest prim an de creație, îl vei descoperi pe Eliade mulțumit, de câteva ori, de paginile scrise la roman, însă acest lucru se va schimba radical în cei doi ani care îi urmează. Da, remarci uimit că au trecut doi ani de la prima menționare a nopții de sânziene în Jurnal și, totuși, toate aceste însemnări, disparate în cei doi ani, au o continuitate a lor, un fir misterios invizibil care le leagă și le separă de toate celalalte rânduri din Jurnal.

În 1951, Eliade își notează în Jurnal, referitor la Noaptea de Sânziene: „Mă reîntorc adesea cu gândul la romanul meu. Foarte multe pasaje mi se par stridente. Mă tot întreb: cum s-ar putea oare scrie firesc, simplu, „credibil” despre lucruri atât de „mari” ca trecerea timpului, dragostea, miracolul întâmplărilor? Şi fără a recurge la cele 2000 de pagini la care avea dreptul Tolstoi?…”

O ușoară insatisfacție, un simplu of se vor transforma în curând într-o cruntă nemulțumire și dezamăgire. Eliade nu se dezice de la imaginea scriitorului, artistului, omului de geniu perfecționist și autocritic. Să fi fost textul inițial într-adevăr atât de „surprinzător de artificial” sau „iremediabil mediocru”? În mod clar, iremediabil nu a fost. Citind aceste pagini de jurnal, parcă încolțește în tine curiozitatea de a vedea cu ochii tăi etapele procesului creativ. S-ar diminua oare impactul operei de artă asupra noastră dacă am intra în contact cu aceasta, în diversele ei etape de creație, sau, dimpotrivă, am aprecia-o înmiit tocmai pentru că am asistat la fiecare piesă de puzzle adăugată treptat, cu migală ?…

Iată surprinzătoarele nemulțumiri, autocritici, revizuiri și remarci negative cu privire la viitorul roman:

,,Am încercat să recitesc începutul romanului. Imposibil! Surprinzător de artificial. Mă întreb cum am putut crede în asemenea pagini. Va trebui să refac tot începutul. Dar cum şi când? Nici unul din personajele principale n-are consistenţă. Scriam „inspirat” – şi totul mi se părea „frumos” pentru că îmi visam visul meu şi nu vedeam textul pe care îl scriam.”

,,M-am tot chinuit, săptămâna aceasta, încercând să „salvez” romanul. Uneori, eram deznădăjduit: totul mi se părea iremediabil mediocru, factice, de prost gust chiar. Dar cred că am găsit, sau sunt pe cale de a găsi, o soluţie: să renunţ la întâmplările incredibile şi la atmosfera de feerie din primele zeci de pagini, să le prezint numai ca o dorinţă – absurdă şi totuşi logică – a lui Ştefan, să concentrez întreaga acţiune.”

”Mă oprisem la o versiune care, acum o săptămână, mi se părea bună. Recitind-o în textul dactilografiat de Christinel, mă deprimă. Câteva pagini excelente; restul, foarte oarecare, umplutură. Este tocmai ce mă indigna în versiunea 1949: e scris ca să fie scris, nimic altceva. Nici un efort creator.”

”Sunt furios că, în 1949, m-am apucat de acest roman absurd. Aş fi putut relua urmarea Huliganilor (acele aproape cinci sute de pagini scrise…) sau aş fi putut inventa altceva, care să-mi îngăduie desfăşurarea actualelor mele posibilităţi. Dar am ales un subiect care mă exasperează prin dificultăţile şi imposibilităţile lui.”

Fiecare pagină de jurnal care amintește de „Noaptea de Sânziene” se înscrie parcă într-un ciclu atemporal. Viața omului Eliade continuă, își urmează cursul firesc, au loc evenimente importante – simți trecerea timpului! De fiecare dată, însă, când gândurile sale se îndreaptă înspre roman, te regăsești într-o zonă crepusculară, asemeni celei în care a fost plasat Ștefan, personajul romanului, unde timpul parcă a stat pe loc. Consecvența cu care această senzație atemporală te învăluie la simpla menționare a nopții de sânziene în jurnal este cauzată, desigur, de trăirile scriitorului – care nu se desprind de acel fir invizibil ce le leagă, indiferent de evenimentele și timpul exterior ființei. Iată cum, procesul de creație este atemporal, are propriile lui coordonate, independente de lumea aceasta.

Eliade mărturisește, în același an 1951, că se simte „devorat pe îndelete de o neînţeleasă tristeţe care, până la urmă, mă secătuieşte” de fiecare dată când lucrează la roman, o tristețe și, aș adăuga, o neliniște și un freamăt al ființei care îți sunt transmise și ție, ca cititor. Simți cum e măcinat, îi simți zbuciumul sufletesc și intelectual de fiecare dată când se gândește la Noaptea de Sânziene.

Treptat, până în 1954, în următorii doi ani așadar, observi o oarecare acceptare a posibilităților și imposibilităților scrierii acestei povești, o maturizare psiho-literară în ceea ce privește acest roman, căci Eliade reușește treptat să își clarifice rolul fiecărui personaj, iar acea tristețe de care aminteam mai sus își găsește explicația ca fiind o posibilă anticipare inconștientă a sfârșitului.

Șocul pe care tu îl simți, în calitate de consumator de artă, are loc în momentul în care conștientizezi că el, scriitorul, Eliade în acest caz, descoperă misterul poveștii deodată cu tine, descâlcește ițele pe măsură ce înaintați împreună în Noaptea de Sânziene. Eliade a descoperit semnificațiile simbolurilor și întâmplărilor (reîntâlnirea, căutarea, mașina) pe măsură ce povestea prindea contur, pe măsură ce scria, pe măsură ce se apropia, cu fiecare cuvânt așternut, de scena finală, din pădure. Își dă seamă și el, uimit, că ceea ce își imaginase inițial ca reprezentând sfârșitul, avea, de fapt, o cu totul altă semnificație…

Jurnalul reprezintă mici frânturi, o mică ușă de acces înspre procesul de creație care a avut ca rezultat o capodoperă literară. Terminând de scris romanul, observi cum toate frustrările, neliniștile, zbaterile interioare ale lui Mircea Eliade s-au domolit. Te face să ridici nedumerit din umeri, iar comparația dintre scriitorul care dă naștere unei povești și un suflet bântuit de o entitate ce ține morțiș să prindă viață, să se manifeste în lumea noastră, e aproape inevitabilă. Noaptea de Sânziene pare să fi fost o forță independentă, înafara controlului autorului, pare să se fi creat singură…
Toate nemulțumirile s-au transformat, în cele din urmă, într-o satisfacție pe măsură. Povestea procesului de creație, măcar ea, are așadar un final fericit… :

„Nimeni nu cunoaşte mai bine decât autorul lipsurile, defectele, excesele unei cărţi. Îmi dau seama de tot ce e ratat, strident, ieftin sau fals în Noaptea de Sânziene. Dar asta nu-mi adumbreşte admiraţia pe care o am faţă de această carte, fără îndoială lucrul cel mai bun pe care l-am scris până azi. Uneori, ascultând elogiile adresate altor cărţi ale mele de către oameni pe care-i admir şi-i iubesc, îmi îngădui un zâmbet secret. Îmi spun: cât sunteţi de perspicace, de inteligenţi şi de cultivaţi, n-aţi văzut…
Reflecţia aceasta e cu atât mai inocentă, cu cât nu există nici un mijloc de a le arăta ceea ce nu izbutesc să vadă.”
(Mircea Eliade, Jurnal – 1957)

La răscruce de vânturi

Standard

În neştiinţa mea, am confundat mereu ,,La răscruce de vânturi” cu ,,Pe aripile vântului” – cea din urmă încă o necunoscută, prima: o poveste ce mi s-a întipărit în suflet, acum. Nu cunoşteam în prealabil nici un detaliu referitor la firul epic al romanului, deci nu ştiam la ce să mă aştept.
Singurul roman publicat de Emily Brontë, Wuthering Heights, este, în viziunea mea, o capodoperă, o odă tulburătoare închinată iubirii, pasiunii şi răzbunării. Atmosfera închisă, apăsătoare, dureroasă, m-a ţinut captivă într-un ţinut rece, dar pasional în felul lui, într-un decor presărat cu fantastic.
Unul dintre aspectele care a contribuit la acest sentiment de captivitate, a fost impunerea unor graniţe spaţiale ale poveştii. Personajele vor pleca, vor călători, uneori vor părăsi aceste locuri apăsătoare, tu însă, ca cititor, vei fi damnat să rămâi acolo, la răscruce de vânturi, în mijlocul ,,furtunii”.

Odată cu sosirea d-lui Lockwood, noul chiriaş ce se va instala la Thrushcross Grange, am făcut cunoştinţă şi cu Heathcliff, acest personaj fascinant, sumbru, cu o alură gotică, pe care nu am reuşit să îl descifrez în totalitate.
 ,,Wuthering Heights e denumirea reşedinţei domnului Heathcliff. O poreclă provincială potrivită pentru a evoca vuietul vântului ce se dezlănţuie în jurul casei pe timp de furtună. Pe acele culmi, desigur, aerul e mereu tăios şi rece; …”

,,Ca înfăţişare, părea un ţigan cu pielea tuciurie, ca îmbrăcăminte şi purtare, un gentleman, atâta cât poate părea gentleman un om care trăieşte la ţară. Fiind bine făcut la trup şi având o faţă plăcută, cu toată înfăţişarea lui morocănoasă, nici chiar lipsa de cochetărie nu-i şedea rău. L-ai fi putut bănui că este o îngâmfare de proastă calitate; dar inima mea binevoitoare îmi spunea că nu poate fi vorba de aşa ceva: nu ştiu ce instinct mă făcea să cred că rezerva lui izvorăşte din sila pe care o are pentru orice exteriorizare a sentimentelor, pentru orice manifestare a unei simpatii reciproce, că iubeşte sau urăşte în ascuns, şi i s-ar părea o obrăznicie ca cineva să-i arate că-l iubeşte sau îl urăşte. Dar mă cam pripesc; îi dăruiesc cu prea multă generozitate propriile mele însuşiri.’’ (despre Heathcliff, din perspectiva d-lui Lockwood)

Dezamăgită iniţial de naraţiunea ce se contura a fi la persoana a treia, pe care eu am considerat-o mereu mai impersonală, mai ,,rece”, preferând mereu romanele subiective, scrise la persoana I, aveam curând să descopăr forţa acestei poveşti, indiferent de perspectiva narativă.
Noul chiriaş, contrar aşteptărilor mele, va rămâne un necunoscut, un personaj neimportant cu un rol semnificativ, însă: el va consemna povestirea relatată de Nelly, bona lui Hindley, Catherine şi Heathcliff, iar mai apoi a lui Hareton şi Cathy.
Urmând amintirile lui Nelly, am călătorit înapoi în timp, semnificativă fiind ziua în care domnul Earnshaw, tatăl lui Hindley şi Catherine, aduce cu dânsul, la Wuthering Heights, după o călătorie, un copil orfan. Îndrăgindu-l nespus, moşierul a atras asupra micului orfan ura fiului său, Hindley. În timp ce între Catherine şi Heathcliff (aşa cum va fi el numit) se stabileşte o legătură puternică, Hindley îl va supune pe ,,intrus” unor continue umilinţe, situaţie ce se va agrava odată cu moartea domnului Earnshaw. Heathcliff a îndurat totul cu o forţă uimitoare, dar firea lui deja ,,sălbatică” şi pasională, va fi alimentată zi de zi cu o dorinţă aprigă de răzbunare.
Trădat în iubirea lui şi de către Catherine, care alege să se căsătorească cu Edgar Linton, Heathcliff va părăsi Wuthering Heights.
,,Îmi place tot atât de puţin să mă mărit cu Edgar Linton, cât să fiu în cer, şi dacă păcătosul din odaia aceea ( –>Hindley) nu l-ar fi adus pe Heathcliff în halul în care se află, nici prin gând nu mi-ar fi trecut s-o fac. Acum însă, dacă m-aş mărita cu Heathcliff, m-aş simţi degradată, aşa că el nu va şti niciodată cât îl iubesc, nu pentru că-i frumos, Nelly, ci pentru că el e mai mult eu însămi decât sunt eu – eu însămi. Nu ştiu din ce sunt plămădite sufletele noastre, dar ştiu că al lui şi al meu sunt la fel, iar între al lui Linton şi al meu e o deosebire ca între o rază de lună şi un fulger, sau între gheaţă şi foc.’’ (Catherine)

Heathcliff se va întoarce însă după trei ani, bogat, manierat şi dornic de răzbunare. Iar Hindley va fi prima lui ţintă. Iar povestea abia începea, în ciuda morţii lui Catherine.
Nu voi rezuma mai departe. Dincolo de firul narativ, pasiunile şi trăirile personajelor sunt cele care au un impact mult mai mare, sunt emoţii care m-au asaltat şi mi s-au înrădăcinat în suflet pe măsură ce citeam.

Acum, însă, încerc să îmi dau seama ce a fost mai tulburător: drama lui Heathcliff sau suferinţa pe care le-a provocat-o celor din jurul său… Căci deşi acest personaj întunecat creat de Emily Bronte este ca un magnet pentru fascinaţia cititorului, deşi îi poţi înţelege dorinţa de răzbunare şi suferinţa care l-au condus pe acest drum, modul în care îşi revarsă ura şi asupra unor fiinţe nevinovate (fiul lui Hindley, fiica lui Catherine şi chiar propriul său fiu) care nu i-au greşit cu nimic, mi-l dezvăluie ca pe un monstru.

Cu toate acestea, nu îmi pot înfrâna un interes viu faţă de acest personaj. Şi o oarecare doză de admiraţie. El a iubit, a iubit total. Iar când a pierdut-o pe Catherine, şi-a dezlănţuit ura, căci doar asta a mai rămas. Dar nu o va uita pe Catherine, va trăi cu dorinţa ca ea să-l bântuie, să o vadă, să se apropie de ea. Atmosfera rece, înfrigurată de la Wuthering Heights va predispune apropierii celor două lumi, în repetate rânduri.
Iubirea lor a fost distructivă, atât pentru ei, cât şi pentru cei din jurul lor. Dupa moartea ei, Heathcliff îşi va dedica energia pentru a-i distruge pe cei pe care îi considera duşmani. O eroare de judecată gravă, în opinia mea, căci Edgar Linton s-a făcut vinovat doar de a iubi aceeaşi femeie, fiul lui Hindley, numit Hareton, îl îndrăgea pe Heathcliff, dar acesta i-a distrus spiritul, l-a redus la stadiul de sclav, muncitor, ucigându-i subtil şi indirect intelectul, potenţialul, iar Cathy, fiica lui Edgar şi Catherine, a greşit prin naivitatea cu care a iubit. De ce şi-a revărsat ura asupra lor ? Singurul vinovat de decăderea lui a fost Hindley. Atât. Şi Catherine, în momentul în care, aşa cum frumos a acuzat-o Heathcliff, aceasta şi-a trădat propria-i inimă.

E o poveste tulburătoare care transcede graniţele acestei vieţi şi, deşi tragică, ea va avea un final optimist – o întorsătură neaşteptată a situaţiei care va aduce o rază de lumină atât de necesară sufletelor zbuciumate aflate la o răscruce de vânturi…

Citate:

* La început, aceste cuceriri au măgulit-o, căci era plină de ambiţie, şi astfel, fără a avea intenţia precisă de a induce în eroare pe cineva, a ajuns să-şi formeze un caracter dublu. În casa unde se vorbea despre Heathcliff ca despre un ,,derbedeu ordinar” şi ,,mai rău decât o brută” avea grijă să nu se poarte ca el; dar acasă la ea nu se osteni să aibă maniere elegante căci toată lumea ar fi râs de ea, nici să-şi înfrâneze firea-i sălbatică, de vreme ce acest efort nu i-ar fi sporit prestigiul şi nici nu i-ar fi adus laude. (despre Catherine)

* Iubirea mea pentru Heathcliff însă e asemeni stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Nelly, eu sunt Heathcliff! El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, aşa cum nici eu nu sunt întotdeauna o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea fiinţă. Aşa că nu mai vorbi despre despărţirea noastră; e cu neputinţă, şi… (Catherine)

*Te rog să nu-ţi închipui că în dosul acestui fizic aspru se ascund adâncuri de bunăvoinţă şi afecţiune! Nu e un diamant brut… sau o stridie ce ascunde o perlă; ci un om crud, nemilos, cu o fire de lup. (Catherine, despre Heathcliff)

*Indiferenţa cu care am primit aceste instrucţiuni era, fără îndoială, cam exasperantă, căci ea mi le dăruise cu toată sinceritatea. Dar eu socoteam că o fiinţă care-şi calcula dinainte efectele acceselor de furie, putea, exercitându-şi voinţa, să se stăpânească până şi în momentele de paroxism. (Nelly, despre Catherine)

*– N-am nici o milă! N-am nici o milă! Cu cât viermii se zvârcolesc mai tare, cu-atât creşte şi pofta de a-i strivi. Îndur o suferinţă nespusă; e ca durerea de măsele; pe măsură ce durerea creşte, scrâşneşti mai tare din dinţi. (Heathcliff)

*-Acum abia îmi arăţi cât ai fost de crudă… crudă şi falsă. De ce m-ai dispreţuit? De ce ţi-ai trădat propria-ţi inimă, Cathy ? Nu găsesc nici un cuvânt de mângâiere. Meriţi să suferi. Tu te-ai ucis singură. Da, poţi să mă săruţi şi să plângi, poţi să-mi storci sărutări şi lacrimi: ele te vor arde… te vor condamna. M-ai iubit… atunci cu ce drept m-ai părăsit? Cu ce drept… răspunde-mi… m-ai părăsit pentru un biet capriciu pe care l-ai simţit faţă de Linton? Căci nici suferinţa, nici degradarea, nici moartea, nici Dumnezeu şi nici Satana nu ne-ar fi putut despărţi! Tu, de bunăvoie, ai făcut-o: nu eu ţi-am zdrobit inima… tu ţi-ai zdrobit-o, şi, zdrobind-o pe-a ta, ai zdrobit-o şi pe-a mea. Pentru mine e şi mai greu, pentru că sunt sănătos. Crezi că vreau să trăiesc? Ce fel de viaţă voi duce dacă tu… Doamne! Ţie ţi-ar plăcea să trăieşti când sufletul ţi-e în mormânt?

*-Acum, băiete, eşti al meu! Şi vom vedea dacă un copac creşte tot atât de încovoiat ca şi altul când îi îndoaie acelaşi vânt!
Copilul, nebănuind nimic, ascultă cu plăcere cuvintele lui Heathcliff; se juca cu favoriţii acestuia şi-i mângâia obrajii. Dar eu am înţeles totul…

*S-ar putea crede c-am muncit toată vremea numai pentru a-mi arăta acum mărinimia. Dar nici vorbă de aşa ceva! Am pierdut facultatea de a mă bucura de distrugerea lor; şi mi-e lene să distrug fără scop.

*În primul rând, asemănarea izbitoare dintre el şi Catherine mi-o reaminteşte într-un mod înspăimântător. Totuşi, acest fapt, despre care dumneata ai putea crede că are cea mai puternică înrâurire asupra imaginaţiei mele, e în momentul de faţă lucrul cel mai neînsemnat. Căci ce nu-i în mintea mea legat de ea? Şi ce nu-mi aminteşte de ea? Nu mă pot uita în jos, la pardoaseala asta, fără să-i văd trăsăturile desenate pe piatră! În fiecare nor, în fiecare pom… în aerul nopţii şi-n fiecare privire din timpul zilei… sunt înconjurat de chipul ei! Cele mai obişnuite feţe ale bărbaţilor şi femeilor… chiar şi propriile mele trăsături… îşi bat joc de mine, semănând cu ea. Lumea întreagă e o colecţie înspăimântătoare de amintiri care îmi spun că ea a existat şi c-am pierdut-o! 

Şoşa, Isaac Bashevis-Singer

Standard

[Am vrut să îmi recunosc întârzierea, dar apoi m-am gândit că există un moment potrivit pentru fiecare lucru în parte. Societatea ne impune destul de multe termene limită şi poate, în măsura în care e posibil, ne-am face viaţa mai frumoasă dacă am renunţa la ideea de ,,trebuie” – cel puţin când vine vorba de lucrurile pe care vrem să le facem.]

În urmă cu ceva timp, participam la concursul organizat de Pato, scriam atunci despre cartea tipărită în anul 2020. Intre timp, am câştigat, iar Pato a fost foarte punctual, mi-a trimis premiul (cartea), într-o stare foarte bună, mi-a scris şi câteva rânduri la începutul cărţii, îi mulţumesc frumos şi oficial cu această ocazie.
A trecut poate o săptămână (sau mai mult?) de când am terminat de citit Şoşa. Primele pagini le-am citit pe stradă, părăsind oficiul poştal şi îndreptându-mă spre staţia de troleibuz. Următoarele, chiar circulând cu troleibuzul. Lectura m-a captivat şi am conştientizat starea de rău cauzată de concentrarea privirii într-un punct fix, în timp ce mă aflam în mişcare, abia când am părăsit mijlocul de transport în comun.
Trecând peste experienţa subiectivă a modului de lecturare, Şoşa m-a surprins într-un mod plăcut. Nu auzisem de carte, nici de autor.
Primele trei rânduri au deschis deja uşa maşinii timpului şi am pătruns într-o comunitate evreiască a străzii Krochmalna, din Varşovia interbelică.
,, Am fost crescut în trei limbi moarte – ebraica, aramaica şi idişul (pe ultima unii nu o socot câtuşi de puţin o limbă) – şi într-o cultură care a înflorit în Babilon: aceea a Talmudului.”

Întreaga lectură fost inedită pentru mine, căci opere despre al doilea război mondial şi contextul social premergător acestuia, despre anti-semitism, despre lupta ideologiilor politice în perioada interbelică, am mai citit, pe ici, pe colo. Însa niciodată din perspectiva unui evreu, mai mult, a unui evreu stabilit în Polonia.
Aaron Greidinger, poreclit Ţuţik de către prieteni, este un tânăr scriitor, aflat undeva la graniţa dintre tradiţionalismul evreiesc şi anturajul modern în care se învârte. După o incursiune în amintirile lui, unde o descoperim şi pe Şoşa, prietena lui din copilărie, suntem aruncaţi în vârtejul vieţii lui actuale şi al relaţiilor sociale pe care le dezvoltă.
Se resimte, pe parcursul întregii cărţi, o detaşare uşoară a naratorului faţă de tot ce i se întâmplă. Căci dincolo de iubirea stranie pe care i-o poartă Şoşei, o fată cu deficienţe psihice, cu care are de gând să se căsătorească, subiectul cărţii îmi pare a fi altul: acceptarea fatalităţii, conştientizarea morţii ca singură soluţie a… vieţii. Ţuţik nu se va opune destinului său nici o clipă, se lasă purtat de valurile agitate ale societăţii, de propriile-i decizii auto-distructive, spontane. Instinctul său de conservare pare să fi dispărut cu desăvârşire, căci nu îşi caută salvarea, iar când o primeşte, o refuză. Încă nu sunt convinsă dacă o face din iubire pentru Şoşa sau din cauza altor resorturi interioare ce îl ţintuiesc locului şi îi conferă seninătatea unui condamnat la moarte (paradox).

Conştient că ,,oricine va câştiga războiul ce se apropie ne va lichida”, el alege să îşi continue firul vieţii, acceptă totul (mai mult sau mai puţin) senin, trăieşte prezentul. Prietenia cu Morris Feitelzohn, pe care l-am simţit asemeni unui alter-ego mai excentric, mai matur şi mai copil în acelaşi timp al naratorului, devine un pretext pentru expunerea unor filosofii diverse. Exemplu:
,, Deoarece nu suntem siguri de nimic, nici măcar că soarele va răsări mâine-dimineaţă, jocul rămâne adevărata esenţă a strădaniei umane, poate chiar lucrul-în-sine. Dumnezeu este jucător, iar cosmosul, teren de joc. Ani la rând am căutat baza eticii, dar mi-am pierdut speranţa de a o găsi. Deodată, a devenit clar pentru mine că baza eticii constă în dreptul omului de a practica jocurile pe care şi le-a ales.” (Morris Feitelzohn)
Prietenia şi relaţia amoroasă cu Betty Slonim, actriţa din America disperată să joace teatru, m-a amuzat şi mi s-a părut penibilă în acelaşi timp. Superficialitatea ei, excesul de dramă inutilă nu m-au încântat deloc, iar faptul că, atât ea, cât şi ceilalţi presupuşi actori, au intervenit asupra piesei scrise de Aaron, a fost cireaşa de pe tort. Autorul a surprins extraordinar de subtil, dar direct, penibilul situaţiei.

Dar, pentru a mă întoarce la Şoşa, ,,un copil dulce, o sfântă în felul ei”, mă întreb cât de sincer şi, mai ales, pentru cât timp am putea iubi un om ,,inferior’’ nouă din punct de vedere intelectual, cognitiv (mă refer la IQ) ? La o adică, ne iubim copiii, iar gândirea lor e una infantilă, fragilă…

p.s Da, recomand cartea, o poate citi oricine, oricând, indiferent de starea de spirit.

Alte citate:

*Când am cunoscut-o, Dora spunea despre căsătorie că e o rămăşiţă a fanatismului religios. Cum putea fi încheiat un contract de iubire pe toată viaţa? Numai capitaliştii şi clericii doreau să perpetueze o instituţie atât de făţarnică.

*Teatrul este prin definiţie o corcitură. Nu există piese cu o autentică valoare literară. Literatura constă din cuvinte, aşa cum muzica e făcută din sunete. Rostite pe scenă ori chiar recitate, cuvintele devin o marfă de mâna a doua. (Morris Feitelzohn)

* – Fata asta-i cretină. Trebuie internată într-o casă de retardaţi. Tu eşti, însă, îndrăgostit de dânsa. De îndată ce ai văzut-o, în ochii tăi a apărut o lumină stranie. Încep să cred că nici tu nu esti în toate minţile.
– S-ar putea să ai dreptate, Betty.

*Nu m-am putut niciodată elibera de concepţia moştenită de la generaţii de înaintaşi, potrivit căreia trupul este ceva ruşinos şi mizer, praf în timpul vieţii, iar după moarte ceva şi mai rău.

*De îndată ce intram pe poarta curţii de la nr. 7,o zăream pe Soşa aşteptându-mă la fereastră – o fata blondă, cu ochi albaştri, cu nasul mic, buze subţiri, gâtul delicat şi părul împletit în cozi. Slavă Domnului, dantura îi era încă neştirbită. Vorbea idişul de pe strada Krochmalna. În felul ei, Şoşa nega moartea. Deşi muriseră cu toţii, în mintea ei Eli şi Zeldele mai ţineau băcania, David şi Mirale mai vindeau unt, lapte proaspăt şi fiert, lapte acru şi brânză albă, Ester mai avea încă magazinul de dulciuri, unde puteai cumpăra ciocolată, plăcinte, sifon şi îngheţată. Şoşa mă uimea zilnic într-un fel sau altul.

*-Ce e cu tine? Faci asta din masochism?
-Nu, Betty, o iubesc cu adevărat.

*Dacă îi dau unui evreu o revoluţie, el cere o altă revoluţie – una permanentă. Dacă îi dai un Mesia, el mai vrea unul. În ce priveşte Palestina, lumea nu doreşte să avem un stat al nostru. Tristul adevăr este că mulţi evrei din ziua de azi nu mai vor să fie evrei. E, însă, prea târziu pentru o asimilare deplină. Oricine va câştiga războiul ce se apropie ne va lichida.

*ştiam că lumea a fost întotdeauna şi va rămâne întotdeauna aşa cum este astăzi. Ceea ce moraliştii numesc ,,răul” este, de fapt, în firea lucrurilor.

*Orice fiinţă vie este de fapt un cimitir unde sunt îngropate nenumărate cadaver vii (Betty)

* – Dora, tu vorbeşti de mase ca şi cum ar fi vorba de nişte mieluşei inocenţi şi numai câţiva ticăloşi s-ar face vinovaţi de tragedia umană. În realitate, masele sunt, în mare parte, gata să ucidă, să jefuiască, să violeze, să facă ceea ce Hitler, Stalin şi alţi tirani asemenea lor au făcut întotdeauna […] Tristul adevăr este că unui mare număr de oameni, mai ales tineri, le place să ucidă. Au nevoie doar de un pretext sau de o cauză. Uneori este religia, alteori fascismul sau apărarea democraţiei. Jindul de a ucide este atât de puternic că întrece teama de a fi ei ucişi.

*Evreii, spre deosebire de neevrei, spuse el, n-au vărsat niciodată în două mii de ani sângele altora. Evreii sunt, poate, singura seminţie care s-a jucat cu ideile şi cuvintele, în loc de săbii şi de tunuri. Potrivit legendei evreieşti, atunci când va veni Mesia, evreii se vor îndrepta spre ţara lui Israel pe un pod construit nu din metal, ci din hârtie. Oare numai întâmplător evreii domină Hollywoodul, lumea presei şi editurile? Evreul va izbăvi lumea prin joc şi Morris Feitelzohn va fi Mesia. (despre opiniile lui Haiml)

Pescăruşul Jonathan Livingston

Standard

Dat fiind faptul că după-masa în care am zburat alături de pescăruş s-a îndepărtat în timp, nu pot spune cu precizie ce trăiri am încercat parcurgând micuţa cărticică. Pescăruşul Jonathan Livingston este o mare metaforă. A vieţii, a societăţii, a turmei (stolului) din care facem parte şi de la care, dacă deviem, suntem exilaţi. O metaforă a condiţiei umane şi a dorinţei de a o depăşi. O metaforă a zborului, într-o manieră optimistă şi încrezătoare (ce nu ne spune Jonathan este faptul că nu toţi pescăruşii care vor să zboare, pot face asta). M-am simţit bine citind, relaxată.
Să ajungi în paradis şi să vrei să te întorci pentru ceilalţi, pentru a le arăta şi lor drumul, e ideal. Însă câţi pescăruşi ar face asta ?
Spre final, cartea m-a făcut să revin la unele gânduri mai bune vizavi de oameni, în general.

Citate:

Pentru cei mai mulţi pescǎruşi, nu zborul conteazǎ, ci hrana. Dar pentru acest pescǎruş, zborul era totul, nu hrana. Mai mult decât orice pe lume, Pescǎruşului Jonathan Livingston îi plǎcea sǎ zboare.

Oare un pescǎruş care descoperǎ şi urmeazǎ un sens în viaţǎ, un ţel mai înalt este nesǎbuit? Mii de ani ne-am zbǎtut sǎ obţinem peşte; acum, raţiunea vieţii noastre e alta – sǎ ne desǎvârşim, sǎ explorǎm, sǎ fim liberi! Mai daţi-mi o şansǎ, lǎsaţi-mǎ sǎ vǎ arǎt ce am descoperit…

– Nu, Jonathan, nu existǎ. Paradisul nu este un loc sau un timp. A fi desǎvârşit – iatǎ paradisul.

– Intregul vostru trup, de la o aripǎ la alta, le spunea altǎ datǎ Jonathan, nu este altceva decât gândul vostru, într-o formǎ vizibilǎ. Dacǎ spargeţi lanţurile în care vǎ este ferecat trupul…

– Nu înţeleg cum poţi iubi un cârd de pǎsǎri care tocmai au încercat sǎ te ucidǎ.
– Dar, Fletcher, nu asta iubeşti la ei ! Nu iubeşti ura şi rǎutatea. Trebuie sǎ te strǎduieşti sǎ vezi adevǎratul pescǎruş, partea bunǎ din fiecare. Trebuie sǎ-i ajuţi şi pe ei s-o vadǎ în ei înşişi. Asta înţeleg eu prin dragoste. E grozav când înţelegi asta
.

Bǎtrânul şi marea

Standard

Bǎtrânul şi marea a fost pauza mea, într-o dupǎ-masǎ agitatǎ. Nu îmi place sǎ rezum acţiunea unei cǎrţi, cǎci dincolo de ,,ce se întâmplǎ”, sunt emoţiile şi gândurile pe care ţi le stârneşte o carte.
Bǎtrânul şi marea m-a liniştit, m-a învǎţat sǎ aştept, sǎ stau în barcǎ, pe valuri, liniştitǎ şi sǎ aştept. M-a învǎţat cǎ nu conteazǎ cât de slabi sau puternici suntem la exterior, cǎci spiritul e cel care ne guverneazǎ reuşitele şi înfrângerile. Nu conteazǎ cât de doborâţi şi epuizaţi suntem uneori, când vine momentul, trebuie şi putem sǎ ne adunǎm toate forţele pentru a lupta.
Bǎtrânul Santiago, cu ,, ochii lui iubitori, încrezǎtori şi orbiţi de soare, care ,,aveau aceeaşi culoare ca şi marea şi erau veseli şi neînfrânţi”, mi-a potolit pentru o clipǎ goana haoticǎ, m-a fǎcut sǎ mǎ opresc. M-a fǎcut sǎ îl admir, un om care preferǎ sǎ facǎ lucrurile aşa cum trebuie, în locul norocului, nu poate decât sǎ îmi câştige admiraţia.

Am simţit singurǎtatea, o bunǎ parte din cǎlǎtoria pe mare întreprinsǎ de bǎtrân. Luptǎm singuri, câştigǎm sau eşuǎm singuri. Dacǎ suntem norocoşi, avem prin preajmǎ un bǎiat dornic sǎ ni se alǎture. Apoi, îţi dai seama cǎ nu eşti niciodatǎ singur în lumea asta. Dacǎ ai un vis, o dorinţǎ, nu eşti singur. Eşti tu şi peştele. Îl vânezi, vǎ rǎzboiţi şi ţi-e, poate, un prieten de nǎdejde.
Sincer, am crezut cǎ bǎtrânul va fi înfrânt. Dar nu a fost, a dovedit cǎ se poate. Putem ieşi învingǎtori, chiar dacǎ nu rǎmânem cu marele premiu. Faptul cǎ nu am renunţat ne face de neînfrânt.

Poate fraza care m-a emoţionat cel mai mult din carte (Câţi dintre noi ne-am agǎţa cu atâta dârzenie de un vis ? ) :

Mǎi peşte, zise bǎtrânul cu glas blând. O sǎ stau cu tine pânǎ mor.

De prin carte:

*Totul la el era bǎtrân, cu excepţia ochilor, iar ei aveau aceeaşi culoare ca şi marea şi erau veseli şi neînfrânţi.

*Bǎtrânul se uitǎ la el cu ochii lui iubitori, încrezǎtori şi orbiţi de soare.
– Dacǎ ai fi bǎiatul meu, te-aş lua cu mine în larg şi ne-am încerca norocul, îi zise el. Dar eşti bǎiatul tatǎlui şi al mamei tale şi eşti într-o barcǎ norocoasǎ.

*- Mǎ gândesc cǎ s-ar putea sǎ pot şi eu. Dar o sǎ încerc sǎ nu iau cu împrumut. La început împrumuţi. Dupǎ aia ajungi sǎ cerşeşti.

*În mintea bǎtrânului marea fusese întotdeaunǎ la mar , aşa cum o numesc oamenii în spaniolǎ atunci când o iubesc. Uneori, cei ce o iubesc spun lucruri urâte despre ea, dar vorbele lor sunt rostite întotdeauna ca şi cum ar fi adresate unei femei. Câţiva dintre pescarii mai tineri, cei care foloseau geamanduri pe post de plute pentru undiţele lor şi aveau bǎrci cu motor, bǎrci cumpǎrate pe vremea când se puteau face bani frumoşi cu ficatul de rechin, vorbeau despre ea ca despre el mar, adicǎ la masculin. Vorbeau despre ea ca despre un concurent sau despre un loc ori chiar ca despre un duşman. Dar în mintea bǎtrânului ea fusese întotdeauna la feminin şi însemnase ceva ce acorda sau refuza favoruri imense, iar dacǎ fǎcea nǎzbâtii sau ticǎloşii, era din cauzǎ cǎ nu se putea abţine. Luna o influenţeazǎ tot aşa cum influenţeazǎ o femeie, îşi zicea bǎtrânul.

*Dar eu le pun exact aşa cum trebuie, se gândi bǎtrânul. Doar cǎ nu mai am noroc. Dar cine ştie ? Poate cǎ azi. Nici o zi nu seamǎnǎ cu cealaltǎ. E mai bine sǎ fii norocos. Numai cǎ eu vreau mai degrabǎ sǎ le pun cum trebuie. Ca sǎ fii pregǎtit atunci când dǎ norocul peste tine.

*- Mǎi peşte, zise bǎtrânul cu glas blând. O sǎ stau cu tine pânǎ mor.

*Bǎtrânul scrutǎ cu privirea întinsul mǎrii şi îşi dǎdu seama cât de singur era acum. Dar vǎzut şi reflexele prismatice în adâncurile apei întunecate, şi sfoara încordatǎ dinaintea lui, şi strania unduire a calmului apei. Norii de adunau pe cer, vestind venirea alizeului, iar când pescarul se uitǎ drept înainte, vǎzu un cârd de raţe sǎlbatice care zburau în formaţie pe fundalul cerului, deasupra apei, dupǎ care se împrǎştiau şi se adunau iar în formaţie, şi îşi dǎdu seama cǎ nici un om n-a fost vreodatǎ singur pe mare.

*Era prea frumos ca sǎ dureze, îşi spuse apoi. Acum mi-aş dori sǎ fie un vis, sǎ nu fi prins niciodatǎ peştele ǎsta şi sǎ stau singur în pat, pe ziare.

*Şi cine te-a înfrânt? se întrebǎ apoi. Nimeni, îşi rǎspunse singur, cu voce tare. Am ieşit prea departe în larg.

photo by lejaaaaaaaa

Regii blestemaţi – Regele de Fier, Maurice Druon

Standard

Când citesc astfel de cǎrţi, cu iz istoric, îmi dau seama cǎ îmi este dragǎ contemporaneitatea. Am gǎsit cu greu acest volum, primul dintr-un şir de (parcǎ) şapte cǎrţi.
Regele de Fier ne duce la originile blestemului, într-o societate francezǎ de secol XIV, o lume rece, a cruciadelor, a cavalerilor templieri şi a sfârşitului lor. La începutul sec. XIV, pe tronul Franţei este Filip cel Frumos, despre care, încǎ de la început ni se spune:

,, Ideea naţionalǎ sǎlǎşluia în capul regelui acestuia liniştit şi crud pentru care raţiunea de stat era mai presus de orice. Sub domnia lui, Franţa era mare şi francezii, nenorociţi.”

Pe mine m-a uimit rǎceala, sângele rece al acestui personaj, al acestui şef de stat. Modul în care arǎta empatie şi schiţa afecţiune doar pentru ogarii sǎi îmi sunǎ a psihopatologie. Oricum, era o lume bolnavǎ, bolnavǎ de tot (psihic vorbind). Incercam sǎ îmi explic de ce oamenii acelor timpuri tânjeau şi fǎceau din condamnǎrile la moarte un eveniment public, de amuzament. Maurice Druon a explicat frumos :

,, Cǎci, în vremurile acelea, când mulţi prunci mureau în leagǎn, iar dintre femei, o jumǎtate în durerile facerii, când molimele secerau oamenii în floarea vârstei, când Biserica te învǎţa sǎ fii mereu cu gândul la moarte, când operele de artǎ, crucificǎrile, martiriile, coborârile în groapǎ, judecǎţile de apoi ofereau constant imaginea sǎvârşirii din viaţǎ, mintea tuturor era obişnuitǎ cu ideea morţii şi numai un mod excepţional de a muri mai putea, pentru câteva clipe, tulbura conştiinţa oamenilor. “

Nu am vǎzut nimic înǎlţǎtor în acele timpuri, nu pot sǎ vǎd, evul mediu îl gǎsesc a fi o perioadǎ atât de tulbure, de mocirloasǎ în evoluţia noastrǎ, a oamenilor. Dacǎ nici mǎcar viaţa nobililor, viaţa regalǎ nu mǎ atrage câtuşi de puţin, nici nu vreau sǎ îmi imaginez cum m-aş fi simţit ca om de rând, neputincios, în acea lume.
Romanul se învârte în jurul procesului şi judecǎţii ultimilor patru cavaleri templieri, asta dupǎ ce, timp de şapte ani parcǎ, nu îmi amintesc exact, Filip cel Frumos i-a ,,vânat” pe toţi ceilalţi, i-a spânzurat, i-a închis şi alte minuni. Scopul? Scaunul/tronul avea datorii de plǎtit acestor cavaleri, aşadar, scǎpând de ei, scǎpau de datorii, logic.
Mi-au atras atenţia câteva aspecte, printre care şi modul în care s-a decis soarta cavalerilor:

,,La acest consiliu la care luaserǎ parte doi regi, un fost împǎrat, un vicerege şi mai mulţi dregǎtori, doi oameni, persoane importante atât în lumea armelor, cât şi în Bisericǎ, fuseserǎ osândiţi la moarte pe rug. Nici unul dintre cei de faţǎ nu avusese o clipǎ mǎcar sentimentul cǎ e vorba de douǎ vieţi omeneşti; nu era vorba decât de principii. “

Apoi, ultima fǎrâmǎ de demnitate a lui Jacques de Molay, demnitate aproape sfâşiatǎ în urma torturilor (trebuie sǎ mǎrturisesc faptul cǎ am sǎrit câteva rânduri, pe ici, pe colo, din cauza descrierii unor suferinţe trupeşti prea… prea):

,, Simţea însǎ nevoia de a-şi striga propriul sǎu nume, pentru a nu lǎsa mintea sǎ i se piardǎ în nebunie, pentru a-şi aminti cǎ pe vremuri comandase armate, cârmuise provincii, cǎ avusese o putere la fel de mare ca aceea a suveranilor şi cǎ, atât timp cât va mai pǎstra în el o pâlpâire de viaţǎ, va continua sǎ fie, chiar şi în aceastǎ temniţǎ, marele maestru al Ordinului cavalerilor templieri. “

E cunoscutǎ imaginea regelui/reginei care îşi sacrificǎ interesele, pasiunile, dorinţele personale pentru statul pe care îl conduc, renunţând practic la propria lor persoanǎ şi devenind una cu statul. Nu mi se pare în regulǎ, ci dimpotrivǎ, o greşealǎ. Ne putem da seama de asta doar privind la numǎrul de regi frustraţi care au luat decizii proaste. Frustrǎrile lor au influenţat istoria. Trecând peste asta:

,,- Eu nu te-am mǎritat cu un bǎrbat, Isabelle, ci cu un rege. Nu te-am jertfit din greşealǎ. Ţie trebuie oare sǎ-ţi aduc aminte ce datorǎm statelor noastre şi cǎ noi nu suntem nǎscuţi pentru a ne lǎsa în voia durerilor noastre ca persoane? Noi nu vieţile noastre le trǎim, ci pe acelea ale ţǎrilor noastre, şi numai într-aceasta putem sǎ ne aflǎm mulţumirea… dacǎ suntem vrednici de soarta ce ne este hǎrǎzitǎ.”

,,- Un rege de fier, repetǎ în şoaptǎ Filip cel Frumos. Stiut-am deci sǎ-mi ascund aşa de bine slǎbiciunile ? Ce puţin ne cunosc ceilalţi şi ce rǎu mǎ va judeca viitorimea! ”

Al şaselea simţ

Standard

O cǎrticicǎ de vreo sutǎ de pagini ce urmeazǎ foarte îndeaproape acţiunea şi replicile folosite în filmul cu acelaşi nume. Autorul, M. Night Shyamalan, se pare cǎ este şi cel care a regizat filmul. Citind, nu m-am putut abţine sǎ nu mǎ întreb dacǎ filmul a fost fǎcut dupǎ carte, sau invers.
Uitasem ce mult mi-a plǎcut filmul, iar cǎrticica, deşi mediocrǎ oarecum, simplǎ şi la obiect, m-a emoţionat puţin peste limita obişnuitǎ (= au curs câteva lacrimi). Asta în ciuda faptului cǎ ştiam deja ce urma sǎ se întâmple!
Pentru cei care nu ştiu despre ce vorbesc, este vorba despre un psiholog pentru copii (în film, Bruce Willis) foarte renumit, care însǎ rǎmâne marcat în urma unui eveniment nefericit. Unul dintre foştii sǎi pacienţi îl cautǎ, dupǎ nouǎ ani, reproşându-i cǎ nu l-a ajutat, cǎ încǎ îi este teamǎ, iar dupǎ un glonte tras înspre Malcolm, tânǎrul se sinucide. Acţiunea propriu-zisǎ începe la un an dupǎ tragica întâmplare şi ne aduce în prim-plan un Malcolm tulburat, care începe sǎ acorde atenţie unui nou caz, un copil (Cole – jucat de Haley Joel Osment, un copil-actor foarte bun!!), ce prezintǎ simptome asemǎnǎtoare tânǎrului ce se sinucise. Mǎ opresc aici cu o ultimǎ menţiune: Cole pretinde cǎ vede oameni morţi… ,,I see dead people” a rǎmas o frazǎ celebrǎ în lumea filmelor.
Finalul, atât în film, cât şi în carte, m-a dat puţin peste cap.
În principiu, prefer filmul. Bruce Willis şi H.J Osment au jucat foarte bine, îmi plac amândoi. Cartea este bunǎ, dar ţinând cont de faptul cǎ am recunoscut mai toate replicile personajelor din film, ceea ce mǎ face sǎ cred cǎ au fost chiar toate, iar actorii au jucat chiar foarte bine, de data aceasta, prefer şi imaginea adaugatǎ cuvintelor (plus cǎ apariţiile fantomatice au mult mai mare impact vizionând filmul, decât citind cartea).
Dincolo de poveste, ideea este una interesantǎ. A pus cineva o întrebare, bunǎ de altfel.. De ce ne-ar fi teamǎ de oameni morţi? Nu ar trebui sǎ ne facem mai multe griji când vine vorba de cei vii? Apoi, mǎ întreb… mi-aş dori oare o astfel de experienţǎ? Ar fi extrem de interesant, bǎnuiesc, şi înfricoşǎtor, bǎnuiesc, însǎ nu cred cǎ e un ,,dar” dezirabil pe o perioadǎ îndelungatǎ…

Trailer:

De prin carte…

*,,Din adâncuri strig cǎtre tine, Doamne.’’
Malcolm recunoscu versul.
Era din liturghia morţilor.

*Prin casǎ era iarǎşi frig. Neobişnuit de frig.

*Cel mai important lucru pe care-l înveţi, ca medic de copii, este când sǎ te opreşti.

*Încuviinţând, Malcolm aştepta rǎspunsul. Ochii lui Cole erau adânciţi în orbite şi trişti, iar el parcǎ pierduse din curajul de a vorbi.
– Nu mai vreau sǎ-mi fie fricǎ.

*Cǎdere nervoasǎ, sindromul Tourette, tulburare de atenţie – multe diagnostice erau trecute în fişa medicalǎ a lui Cole, dar nici unul nu pǎrea sǎ punǎ degetul pe ranǎ.

*Omul care deţinea toate rǎspunsurile nu înţelegea o iotǎ din ce se întâmpla cu el însuşi.

*-Vreau sǎ îţi spun secretul meu acum, şopti Cole.
Malcolm nu putu sǎ-şi creadǎ ochilor. Nu se aşteptase la asta.
– Bine.
Cole fǎcu o pauzǎ. Faţa îi era ca ceara.
– Vǎd oameni, spuse el, cu voce şoptitǎ. Oameni morţi. Unii mǎ sperie.

*Avea un dar special, şi asemenea daruri au întotdeauna o povarǎ.

Viciul meu de sǎrbǎtori

Standard

>

Trebuie sǎ recunosc: în preajma sǎrbǎtorilor mǎ cuprinde febra cititului. Aşa e mereu, în fiecare an, la sǎrbǎtorile mai mari sau mai mici. Dacǎ în ultimele douǎ luni am tot tǎrǎgǎnat şi alternat de la o carte la alta, ieri am terminat Mândrie şi prejudecatǎ, am început Doamna de Langeais şi încǎ o carte de psihologie. În momentul prezent, mǎ strigǎ Dunele, pǎtimaş chiar.
   Despre Mândrie şi prejudecatǎ citisem undeva cǎ, în 2008, conform unor sondaje aplicate unui eşantion de 15000 de oameni cititori de carte australieni, opera lui Jane Austen a ocupat primul loc în topul best books ever written. Locuri fruntaşe ocupǎ şi în alte ţǎri, când vine vorba de preferinţe ale cititorilor.
   Acestea fiind spuse, nu am cum sa nu recunosc faptul cǎ mi-a fost, iniţial, destul de greu sǎ gust stilul. E vorbire indirectǎ, liberǎ ce-i drept, însǎ mereu mi-a plǎcut naraţiunea la persoana I, din ceva motive misterioase. Aşadar, stilul mi s-a pǎrut scorţos, iar rigiditatea obiceiurilor şi politeţurilor caracteristice acelor vremuri au contribuit, sunt sigurǎ, la asta. Pe parcurs, însǎ, m-am adaptat, iar spre finalul cǎrţii eram deja obişnuitǎ cu acest mod, mai distanţat, cum mi se pǎrea mie, de a scrie despre, în mare parte, o poveste de dragoste.
   Faptul cǎ romanul s-ar învârti în jurul unei poveşti de dragoste este o prejudecatǎ pe care am preluat-o de la alţii, din auzite. Cred ca e mai mult de atât sau pur şi simplu nu e chiar atât. M-au atras mai mult obiceiurile, modul în care au fost descrise, prezentate moravurile, discuţiile, ierarhiile sociale. M-au scos din sǎrite unele aspecte, altele m-au amuzat, altele mi-au stârnit un zâmbet tolerant, dar mirat.
   Recomandarea de a viziona filmul, în urmǎ cu câţiva ani, a fost însoţitǎ de aprecierea cǎ existǎ o asemǎnare între mine şi personaj, Lizzie. Nu am reuşit sǎ mǎ regǎsesc printre rânduri, decât într-o anumitǎ mǎsurǎ, nu trecutǎ de limita normalǎ. Iar dacǎ e sǎ mǎ gândesc la tendinţa Elizabethei de a judeca oamenii în funcţie de primele impresii, mǎ îndepǎrtez periculos de personaj.
   Descrierea personajelor e cel puţin savuroasǎ. Modul în care e prezentatǎ mama fetelor, dna Bennet, cu toate exagerǎrile ei comportamentale, jenante pentru Lizzie şi Jane, mi-a stârnit de fiecare datǎ, dacǎ nu râsul, zâmbete. Domnul Bennet mi-a fost drag însǎ mi-a fost şi ciudǎ pe indiferenţa şi pasivitatea lui, mai ales în cazul Lydiei. A fǎcut cinci copii, dar s-a sustras apoi de la educaţia (sau mǎcar încercarea de a tempera unele stupiditǎţi) lor. Jane mi s-a pǎrut prea firavǎ pentru acea lume, a fost ilustratǎ asemeni unui înger, singurul defect evident fiind naivitatea.
   Ca sǎ îl amintesc şi pe dl. Darcy, aş spune cǎ mi-a plǎcut de el, mândru ne-mândru. De ce sǎ încerci sǎ legi conversaţii superficiale, când le deteşti ?
   Pentru o perioadǎ, am fost prostuţǎ şi am încercat sǎ îmi dau seama care dintre cei doi este mândru şi care plin de prejudecǎţi. Mi-am dat seama cǎ nu are rost. Ambii au fost, toţi suntem, întreaga lume e astfel construitǎ, suntem influenţaţi de primele impresii, de gura lumii, de poziţii sociale mai mult sau mai puţin evidente, de aparenţe, de propriul ego şi de propriile noastre credinţe şi principii. De multe ori, toate astea stau în calea fericirii noastre.
   Personajele noastre au ajuns la un consens în cele din urmǎ, au fost suficient de inteligente încât sǎ îşi dea seama de eroare, sǎ treacǎ peste şi sǎ încerce stabilirea unei punţi de comunicare. Oh, comunicarea! De ce e aşa greu sǎ comunici direct ce îţi doreşti ?
   M-au obosit puţin frazele lungi şi politicoase, m-au obosit psihic, cred ca nu aş fi rezistat într-o astfel de epocǎ, în ciuda nostalgiei trecutului care mǎ învǎluie şi pe mine uneori. Un simplu şi sincer ,,Ce bine îţi stǎ!!” ar trebui îmbrǎcat în zeci de cuvinte goale, fǎrǎ semnificaţie, false. Dar aşa e politicos.
De prin carte…
Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.  – Primul zâmbet smuls.
Domnul Bennet era un amestec atît de ciudat de age­rime, sarcasm, rezervă şi capriciu, încît douăzeci şi trei de ani de viaţă conjugală au fost prea puţini pentru soţia sa ca să-i înţeleagă firea. Firea ei nu era atît de greu de descifrat. Era o femeie cu o inteligenţă redusă, prea pu­ţine cunoştinţe şi o dispoziţie instabilă. Cînd era nemul­ţumită, îşi închipuia că este nervoasă. Scopul vieţii sale era să-şi mărite fetele; plăcerea vieţii sale ― vizitele şi noutăţile.
,, ― Te înşeli, scumpa mea. Am un mare respect pentru nervii dumitale. Sînt vechile mele cunoştinţe. Te aud po­menindu-i, cu mare consideraţie, de cel puţin douăzeci de ani.’’dl. Bennet
― Motivele pentru care mă însor sînt: primul, fiindcă socotesc că este bine ca fiecare preot înstărit (cum sînt eu) să dea exemplul căsătoriei în parohia lui; al doilea, pen­tru că sînt convins că aceasta va adăuga foarte mult la fericirea mea; al treilea, pe care poate ar fi trebuit să-l menţionez mai la început, pentru că acesta este sfatul şi recomandarea specială a însăşi nobilei doamne pe care am cinstea s-o numesc protectoarea mea.(Collins) – mai are rost sǎ spun cǎ mi-a stârnit râsul ?
― Cu siguranţă nu am talentul pe care-l au alţii, spuse Darcy, de-a face uşor conversaţie cu cei pe care nu i-am văzut vreodată înainte. Nu mă pot integra uşor în con­versaţia lor şi nici nu pot să par că mă interesez de pro­blemele lor, cum văd că se face adesea.
― Degetele mele, spuse Elizabeth, nu ating clapele pianului cu măiestria pe care văd că o au degetele altor femei. Nu au aceeaşi forţă sau rapiditate şi nici aceeaşi putere de expresie, dar am presupus întotdeauna că vina este numai a mea, pentru că nu-mi dau osteneala de a exersa. Nu este din cauză că nu îmi cred degetele atît de înzestrate cum sînt ale oricărei alte femei care cîntă cu măiestrie.
 ,,- Şi în primul rînd să auzim ce vi s-a întîmplat vouă de cînd aţi plecat. Aţi întîlnit bărbaţi drăguţi? Aţi flirtat? Am avut mari spe­ranţe că una dintre voi o să-şi găsească un soţ înainte de a se întoarce acasă. Vă fac cunoscut că Jane va fi în curînd o fată bătrînă. Are aproape douăzeci şi trei de ani. Doamne! Ce ruşinată m-aş simţi dacă nu m-aş mărita înainte douăzeci şi trei de ani.” – Lydia, care s-a şi mǎritat la 16 ani, nu a fost nevoitǎ sǎ suporte ruşinea amintitǎ…
Nu-l puteau acuza de nimic, în afară de mîndrie. Mîndrie probabil că avea şi, chiar dacă n-ar fi avut, tot i s-ar fi imputat de către locuitorii acelui mic orăşel co­mercial, cu care familia lui nu era în vizită. Se recunoştea totuşi că era generos şi că ajuta mult pe săraci.
 Era recunoştinţa ― recunoştinţa nu numai pentru că o iubise cîndva, dar pentru că o iubea încă de ajuns pentru a ierta toată agresivitatea şi aroganţa cu care îl refuzase şi toate nedreptele acuzări ce însoţiseră acest refuz.
   Şi ca sǎ fiu în spiritul sǎrbǎtorilor, voi cugeta la mândria/orgoliul meu. Le voi analiza şi rǎsuci atât cât îmi permite timpul, dar presimt cǎ Dunele mǎ trag în jos…