Golem

petka_w golem meyrink

,,Se presupune că povestea îşi are originea în secolul al şaisprezecelea. Un rabin, respectând instrucţiunile aflate într-un volum pierdut al Cabalei, ar fi creat un om artificial, aşa-numitul Golem…”

[Ciornă veche. Foarte veche. Să tot aibă vreo 6-7 ani.]

Gustav Meyrink a fost însoţitorul meu în drum spre servici, în cele două săptămâni de lectură matinală. Sau, mai degrabă, Golem mi-a tulburat jumătăţile de oră petrecute la geamul unui autobuz.

Cartea şi-a ocupat locul ei în bibliotecă vreo doi ani de zile, înainte de-a mă deranja să îi răsfoiesc paginile. Poate pentru că, atunci când am primit-o în dar, aş fi preferat să o pasez mai departe. Unele cărţi impresionează prin stilul literar, altele prin poveştile uimitoare pe care le ţes în jurul tău, altele prin disecarea sufletului cuiva, al unui personaj în care tu te regăseşti uneori mai mult decât ar trebui.

Altele, cum e şi Golem, nu îţi relevă mari mistere ale lumii şi nici nu îţi tresaltă intelectul sau sufletul atunci când reiei lectura, ci, chiar dimpotrivă, tonul lor şi haosul ascuns dincolo de înşiruirea de cuvinte te irită. Pe ici, pe colo, curiozitatea ţi-e aţâţată, dar nu şi hrănită.

,,Însă n-a devenit niciodată o fiinţă umană adevărată, continuă Zwakh. Ducea o existenţă doar pe jumătate conştientă, aproape vegetală, iar asta numai în timpul zilei, aşa merge vorba, graţie unui petic de hârtie cu o formulă magică plasată în spatele dinţilor, atrăgând în acest fel energia stelară a Cosmosului. Şi când într-una din seri, înainte de rugăciune, rabinul a uitat să scoată inscripţia din gura Golemului, acesta a pornit ca turbat prin oraş, distrugând tot ce-i ieşea în drum.”

Ţi-e indiferent ce se întâmplă cu herr Pernath, nu îl înţelegi prea bine şi dacă citeşti cartea pe autobuz, aşa ca mine, e posibil să îţi scape unele detalii. Dar simţi că trebuie să citeşti tot, ori Golemul ghetto-ului evreiesc te va bântui şi pe tine, aşa cum subtil le bântuie şi pe personajele create de Meyrink.

„În mare, la fiecare treizeci şi trei de ani se întâmplă ceva pe aceste străzi, ceva care nu e neapărat senzaţional, dar creează o senzaţie de oroare pentru care nu există nici o justificare sau explicaţie satisfăcătoare: în aceste perioade un ins complet necunoscut, cu faţa smeadă şi pielea gălbuie, cu trăsături mongoloide, îmbrăcat în haine vechi, demodate, cu alură obişnuită, dar cu un mers ciudat de împiedicat, gata să cadă în nas în orice moment, e văzut în ghetou venind dinspre Altschulgasse, până când… silueta dispare subit. De regulă, dispare la colţ de stradă.”

Golemul este o creatură mistică ce a rămas în subconştientul colectiv ale evreilor din Praga şi pare să revină la viaţă la un anumit interval de timp. Fricile, obsesiile și frustrările acestor oameni captivi parcă într-o buclă a timpului, neatinşi de evenimentele exterioare acestui spaţiu sufocant, toate se învârt într-un cadru psihotic. Cartea e o oază de simboluri esoterice, de cuvinte-cheie şi semnificaţii mai mult sau mai puţin ascunse. Necesită extra-documentare (= căutare pe internet) dacă nu eşti cunoscător, chiar şi superficial, al unor concepte precum Kabbala sau Cartea lui Ibbur sau al semnificaţiilor cărţilor de Tarot.

E un joc existenţial al sacrului, plasat într-o lume decadentă şi delirantă. Iar experienţa onirică îi deschide naratorului calea înspre această lume, căci, în vis, conştiinţa se va plia pe amintirile şi viaţa lui Pernath. Astfel două fiinţe diferite, din epoci diferite, vor fuziona. Dar în ce scop? Eu vreau să cred că pentru cunoaştere şi pentru memorie. Aşa cum Hillel îi explica lui Pernath, fiecare suflet şi-a ales deja Calea Vieţii sau a Morţii, ne supunem ei, iar liberul nostru arbitru îi este subordonat. Însă e important să ne trezim, să ne descoperim calea, să ieşim din starea vegetală în care ne ducem existenţa.

Golem. O carte foarte apreciată de unii, neînţeleasă de alţii. Pentru mine, o transă binevenită, iritabilă pe alocuri, calmantă şi sufocantă în acelaşi timp. Să o recomand? Să nu? Nu contează. Decideţi singuri. Pentru mine, cartea a reușit să oprească timpul în loc, deşi corpul mi-era aflat în deplasare. M-a bântuit subtil şi pasiv, mi-a indus senzaţii haotice, doar pentru a-mi oferi apoi pagini de amorţeală a conştiinţei. M-a blocat într-un spaţiu neplăcut de închis şi m-a determinat să îi parcurg fiecare filă, ignorându-mi micile ieşiri claustrofobice. E un merit al autorului şi al Golemului său, un om de lut care scormoneşte adânc în umanul din tine.

,,Presupune că cel care a venit la tine şi pe care îl numeşti Golem semnifică trezirea celor morţi prin viaţa ta spirituală cea mai secretă. Fiecare lucru de pe pământ nu e decât simbolul etern înveşmântat în colb.”

foto: @petka_w

Viciul meu de sǎrbǎtori

>

Trebuie sǎ recunosc: în preajma sǎrbǎtorilor mǎ cuprinde febra cititului. Aşa e mereu, în fiecare an, la sǎrbǎtorile mai mari sau mai mici. Dacǎ în ultimele douǎ luni am tot tǎrǎgǎnat şi alternat de la o carte la alta, ieri am terminat Mândrie şi prejudecatǎ, am început Doamna de Langeais şi încǎ o carte de psihologie. În momentul prezent, mǎ strigǎ Dunele, pǎtimaş chiar.
   Despre Mândrie şi prejudecatǎ citisem undeva cǎ, în 2008, conform unor sondaje aplicate unui eşantion de 15000 de oameni cititori de carte australieni, opera lui Jane Austen a ocupat primul loc în topul best books ever written. Locuri fruntaşe ocupǎ şi în alte ţǎri, când vine vorba de preferinţe ale cititorilor.
   Acestea fiind spuse, nu am cum sa nu recunosc faptul cǎ mi-a fost, iniţial, destul de greu sǎ gust stilul. E vorbire indirectǎ, liberǎ ce-i drept, însǎ mereu mi-a plǎcut naraţiunea la persoana I, din ceva motive misterioase. Aşadar, stilul mi s-a pǎrut scorţos, iar rigiditatea obiceiurilor şi politeţurilor caracteristice acelor vremuri au contribuit, sunt sigurǎ, la asta. Pe parcurs, însǎ, m-am adaptat, iar spre finalul cǎrţii eram deja obişnuitǎ cu acest mod, mai distanţat, cum mi se pǎrea mie, de a scrie despre, în mare parte, o poveste de dragoste.
   Faptul cǎ romanul s-ar învârti în jurul unei poveşti de dragoste este o prejudecatǎ pe care am preluat-o de la alţii, din auzite. Cred ca e mai mult de atât sau pur şi simplu nu e chiar atât. M-au atras mai mult obiceiurile, modul în care au fost descrise, prezentate moravurile, discuţiile, ierarhiile sociale. M-au scos din sǎrite unele aspecte, altele m-au amuzat, altele mi-au stârnit un zâmbet tolerant, dar mirat.
   Recomandarea de a viziona filmul, în urmǎ cu câţiva ani, a fost însoţitǎ de aprecierea cǎ existǎ o asemǎnare între mine şi personaj, Lizzie. Nu am reuşit sǎ mǎ regǎsesc printre rânduri, decât într-o anumitǎ mǎsurǎ, nu trecutǎ de limita normalǎ. Iar dacǎ e sǎ mǎ gândesc la tendinţa Elizabethei de a judeca oamenii în funcţie de primele impresii, mǎ îndepǎrtez periculos de personaj.
   Descrierea personajelor e cel puţin savuroasǎ. Modul în care e prezentatǎ mama fetelor, dna Bennet, cu toate exagerǎrile ei comportamentale, jenante pentru Lizzie şi Jane, mi-a stârnit de fiecare datǎ, dacǎ nu râsul, zâmbete. Domnul Bennet mi-a fost drag însǎ mi-a fost şi ciudǎ pe indiferenţa şi pasivitatea lui, mai ales în cazul Lydiei. A fǎcut cinci copii, dar s-a sustras apoi de la educaţia (sau mǎcar încercarea de a tempera unele stupiditǎţi) lor. Jane mi s-a pǎrut prea firavǎ pentru acea lume, a fost ilustratǎ asemeni unui înger, singurul defect evident fiind naivitatea.
   Ca sǎ îl amintesc şi pe dl. Darcy, aş spune cǎ mi-a plǎcut de el, mândru ne-mândru. De ce sǎ încerci sǎ legi conversaţii superficiale, când le deteşti ?
   Pentru o perioadǎ, am fost prostuţǎ şi am încercat sǎ îmi dau seama care dintre cei doi este mândru şi care plin de prejudecǎţi. Mi-am dat seama cǎ nu are rost. Ambii au fost, toţi suntem, întreaga lume e astfel construitǎ, suntem influenţaţi de primele impresii, de gura lumii, de poziţii sociale mai mult sau mai puţin evidente, de aparenţe, de propriul ego şi de propriile noastre credinţe şi principii. De multe ori, toate astea stau în calea fericirii noastre.
   Personajele noastre au ajuns la un consens în cele din urmǎ, au fost suficient de inteligente încât sǎ îşi dea seama de eroare, sǎ treacǎ peste şi sǎ încerce stabilirea unei punţi de comunicare. Oh, comunicarea! De ce e aşa greu sǎ comunici direct ce îţi doreşti ?
   M-au obosit puţin frazele lungi şi politicoase, m-au obosit psihic, cred ca nu aş fi rezistat într-o astfel de epocǎ, în ciuda nostalgiei trecutului care mǎ învǎluie şi pe mine uneori. Un simplu şi sincer ,,Ce bine îţi stǎ!!” ar trebui îmbrǎcat în zeci de cuvinte goale, fǎrǎ semnificaţie, false. Dar aşa e politicos.
De prin carte…
Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.  – Primul zâmbet smuls.
Domnul Bennet era un amestec atît de ciudat de age­rime, sarcasm, rezervă şi capriciu, încît douăzeci şi trei de ani de viaţă conjugală au fost prea puţini pentru soţia sa ca să-i înţeleagă firea. Firea ei nu era atît de greu de descifrat. Era o femeie cu o inteligenţă redusă, prea pu­ţine cunoştinţe şi o dispoziţie instabilă. Cînd era nemul­ţumită, îşi închipuia că este nervoasă. Scopul vieţii sale era să-şi mărite fetele; plăcerea vieţii sale ― vizitele şi noutăţile.
,, ― Te înşeli, scumpa mea. Am un mare respect pentru nervii dumitale. Sînt vechile mele cunoştinţe. Te aud po­menindu-i, cu mare consideraţie, de cel puţin douăzeci de ani.’’dl. Bennet
― Motivele pentru care mă însor sînt: primul, fiindcă socotesc că este bine ca fiecare preot înstărit (cum sînt eu) să dea exemplul căsătoriei în parohia lui; al doilea, pen­tru că sînt convins că aceasta va adăuga foarte mult la fericirea mea; al treilea, pe care poate ar fi trebuit să-l menţionez mai la început, pentru că acesta este sfatul şi recomandarea specială a însăşi nobilei doamne pe care am cinstea s-o numesc protectoarea mea.(Collins) – mai are rost sǎ spun cǎ mi-a stârnit râsul ?
― Cu siguranţă nu am talentul pe care-l au alţii, spuse Darcy, de-a face uşor conversaţie cu cei pe care nu i-am văzut vreodată înainte. Nu mă pot integra uşor în con­versaţia lor şi nici nu pot să par că mă interesez de pro­blemele lor, cum văd că se face adesea.
― Degetele mele, spuse Elizabeth, nu ating clapele pianului cu măiestria pe care văd că o au degetele altor femei. Nu au aceeaşi forţă sau rapiditate şi nici aceeaşi putere de expresie, dar am presupus întotdeauna că vina este numai a mea, pentru că nu-mi dau osteneala de a exersa. Nu este din cauză că nu îmi cred degetele atît de înzestrate cum sînt ale oricărei alte femei care cîntă cu măiestrie.
 ,,- Şi în primul rînd să auzim ce vi s-a întîmplat vouă de cînd aţi plecat. Aţi întîlnit bărbaţi drăguţi? Aţi flirtat? Am avut mari spe­ranţe că una dintre voi o să-şi găsească un soţ înainte de a se întoarce acasă. Vă fac cunoscut că Jane va fi în curînd o fată bătrînă. Are aproape douăzeci şi trei de ani. Doamne! Ce ruşinată m-aş simţi dacă nu m-aş mărita înainte douăzeci şi trei de ani.” – Lydia, care s-a şi mǎritat la 16 ani, nu a fost nevoitǎ sǎ suporte ruşinea amintitǎ…
Nu-l puteau acuza de nimic, în afară de mîndrie. Mîndrie probabil că avea şi, chiar dacă n-ar fi avut, tot i s-ar fi imputat de către locuitorii acelui mic orăşel co­mercial, cu care familia lui nu era în vizită. Se recunoştea totuşi că era generos şi că ajuta mult pe săraci.
 Era recunoştinţa ― recunoştinţa nu numai pentru că o iubise cîndva, dar pentru că o iubea încă de ajuns pentru a ierta toată agresivitatea şi aroganţa cu care îl refuzase şi toate nedreptele acuzări ce însoţiseră acest refuz.
   Şi ca sǎ fiu în spiritul sǎrbǎtorilor, voi cugeta la mândria/orgoliul meu. Le voi analiza şi rǎsuci atât cât îmi permite timpul, dar presimt cǎ Dunele mǎ trag în jos…