Munții Călimani: două trasee de făcut în câte-o zi

Munții Călimani, tineri, vulcanici și (încă) sălbatici, și-au exersat forța de atracție asupra mea. Mi-am zis atunci, pe când făceam primii pași în jnepenișul lor și aflam cum miroase, pe bune, sălbăticia, că voi fi nevoită să-i mai străbat și altădată. Și am făcut-o.

Despre ce povestesc aici?
» despre Gura Haitii și bunici;
» primul traseu: Fosta Exploatare de Sulf Călimani – Șaua Negoiu – Vf. Negoiu Unguresc (2.081 m) – Vf. Pietrosul Călimani (2.102 m) și înapoi;
» al doilea traseu: poteca turistică spre Rezervația Naturală 12 Apostoli

Gura Haitii - La Bunici
La Bunici, în Gura Haitii. Și pisicul pufos.

Întâi: Gura Haitii și bunicii de care turismul ar avea nevoie

Gura Haitii, un sat aflat la vreo 25-30 km distanță de Vatra Dornei, avea să ne fie spațiu de primire și de pornire în explorarea Călimanilor, atât prin 2018, când ajungeam întâia oară aici, cât și în vara lui 2021, când am revenit. Atunci, ca și acum, m-am întrebat, în câte-un moment de nerăbdare sau oboseală, dacă nu cumva uneori e mai bine să-ți planifici șederea. Îmi place să organizez drumeții, dar în toți anii ăștia de plimbat prin țară, nu am planificat niciodată cazarea. Am pus cortul. Dacă nu am găsit locuri de campare, am găsit pensiuni micuțe și simpatice, la fața locului, pe drum.

În Gura Haitii, la prima noastră vizită, am avut parte de una dintre cele mai memorabile cazări. Un cer amenințător, o pensiune pustie și fața mea deja neliniștită (probabil) au determinat o bunicuță, care trebăluia de zor în timp ce noi dădeam târcoale pensiunii închise, să ne primească în casă. Din câteva vorbe, ne-am trezit cazați „la bunici”. Casa bătrânească avea, de altfel, amenajate la etaj două camere pentru oaspeți și o baie modernă, rămase goale însă în ultimii ani, de când nepoții au plecat din țară; bunicii aveau destulă treabă – prin urmare, să învingă birocrația din domeniul turismului nu a fost tocmai o prioritate pentru ei. Camerele erau curate și primitoare: ca toți bunicii din satele românești, știau și ei să păstreze odaia aceea specială (haia-casă e numită de bunicii mei) – pentru sărbători sau musafiri.

Ne-au hrănit cu cea mai bună tocăniță de ciuperci cu mămăligă din lume, au avut grijă ca după traseele montane să găsim o cameră caldă și apă numa’ bună de încălzit oasele; s-a lăsat cu jocuri de șah și lenevit în balansoar. Turismul românesc are nevoie de mai mulți bunici! Și nu, deci, nu-i mai bine să-ți planifici șederea.

În vară, am ajuns în zonă, după cum ni-i obiceiul, pe întuneric. Am pus corturile într-o mică poieniță, nu departe de „civilizație”, dar suficient de în sufletul pădurii, încât să pășim cu precauție și să ne ținem aproape unii de ceilalți. A doua zi, dimineața, puteam vedea în Neagra, firul de apă care străbate Gura Haitii, cum sângerează munții Călimani…

Traseu I: fosta Exploatare de Sulf Călimani – Șaua Negoiu – Vf. Negoiu Unguresc (2.081 m) – Vf. Pietrosul Călimani (2.102 m) și înapoi

Munții Călimani sunt munți de origine vulcanică, fapt ce explică peisajul de o stranietate subtilă – căldări glaciare și creste alpine, cu pajiști stâncoase, cu vegetație ce-ți tot fură privirile și grohotișuri silicioase; jnepeniș și afine să te saturi, plante acidofile și smirdari (faimosul rododendron), păduri de molid și fag, toate își dau întâlnire pe potecile spre Pietrosul Călimani.

Aici, în jnepeniș, urcând dinspre Șaua Negoiu spre Vf. Negoiu Unguresc, am simțit pentru prima dată acea teamă viscerală, inexplicabilă, sau poate nu tocmai teamă, cât conștiința faptului că eram în sălbăticie, că picior de om nu călcase pe-acolo de multă vreme, că ce liniște tulburătoare, că miroase a blană udă de animal sălbatic, că văd doar jnepeniș și afine, că sunt și eu pe-aici, pe lume. La reîntâlnirea cu muntele, din 2021, am fost un grup mai mare, iar poteca părea mai umblată și explorată. Nu am mai simțit sălbăticia aia; mi-am umflat obrajii și stomacul cu afine, în schimb, să mă satur.

Dar mă iau degetele pe dinainte.

Eu prin Munții Călimani, în 2018

Informații utile:

(1) Din Gura Haitii până la fosta carieră de sulf se poate merge cu mașina, cam 10 – 12 km, pe un drum betonat și, atenție, degradat. De condus cu răbdare și calm.

(2) Înainte de a ajunge la fosta exploatare, pe partea dreaptă a drumului, într-o curbă, se află un centru de acces în Parcul Național Călimani (o căsuță mică din lemn). Taxa de acces în parcul național se poate plăti aici sau, dacă nu e nimeni, se poate achita și pe teren, direct la rangerii parcului. Un bilet de vizitare costă 6 lei / zi ( 3 lei pentru elevi și studenți). Ideal, de făcut o oprire în localitatea Șaru Dornei, înainte de a ajunge în Gura Haitii. Acolo se află Centrul de Vizitare al Parcului Național Călimani (centrul principal).

(3) Accesul auto este permis până la o parcare amenajată chiar lângă fosta mină de sulf. Dacă în 2018 nu era prea clar până unde se poate înainta pe patru roți, acum semnul este destul de vizibil. De altfel, drumul devine o reală provocare ulterior, deși parcurgerea lui, fie și parțial, poate scurta semnificativ durata traseului.

Știu că panourile informative sunt disprețuite, dar cele de la fosta exploatare de sulf din munții Călimani sunt de citit. Aspectul este dezolant și impresionant, deopotrivă, în contrast cu verdele pădurilor și căldura vegetației alpine. Ziceam că în râul Neagra puteam vedea cum sângerează – încă – muntele. Cariera de sulf a fost deschisă în 1976, iar impactul asupra habitatelor din zonă a rămas. Pe măsură ce voi urca prin jnepeniș, spre vârfuri, rana asta făcută în munte mă va tot zgâria pe ochi.

Traseul propriu-zis începe din Șaua Negoiu, urmând dunga roșie. În teorie, de-aici încolo, n-ar trebui să dureze mai mult de trei ore, dus-întors, însă timpul intră-n sac cu atâtea afine pe drum și n-aș putea garanta.

Prima porțiune a traseului este ușoară, însă poteca prin jnepeniș se transformă rapid într-o urcare susținută, ce pare că nu se mai termină (faptul că nu vedeam decât jnepeni în fața ochilor își spunea cuvântul).

Tarfin prin Munții Călimani, tot în 2018. Înainte să ajungem la Vf. Negoiu Unguresc. În stânga, se vede fosta exploatare de sulf.

După vreo 45 de minute, se ajunge pe creastă, la Vf. Negoiu Unguresc. Pajiștile de pe platoul alpin, dintre cele două vârfuri, sunt inconfundabile, de-o culoare tomnatecă și caldă, de-un pitoresc contrast cu cerul, norii, stâncile și pietrele… Pietrosului, înspre care ne îndreptam încet (aici afinele erau mai mari și mai gustoase, parcă).

Munții Călimani, 2021 (spre Vf. Pietrosul Călimani)

Pe Pietrosul Călimanilor am stat o vreme. Am mâncat, ne-am străduit să ghicim vârfurile din zare (pentru că habar n-aveam), ne-am făcut poze, ne-am clătit privirile.

Nu i-am mai simțit la fel de sălbatici ca la prima întâlnire, însă Munții Călimani îmi rămân așa prin suflet.

Traseu II: Gura Haitii – Rezervația Naturală 12 Apostoli

La prima vizită, în 2018, pe când eram cazați „la bunici”, în Gura Haitii, am făcut și traseul spre Rezervația Naturală 12 Apostoli. Bunicul a încercat el să ne explice că am ajunge rapid la faimoasele stânci dacă am lua-o „uite-așa, pe cărarea din spatele casei, până pe culme, acolo, vezi? dup-aia prin pădure încă…”. Am ales să nu ne amăgim că am avea același simț al orientării precum omul născut și trăit în munții ăștia.

Ne-am luat roțile, cuminți, am ajuns la bifurcația deja familiară și am luat-o pe drumul din dreapta, spre rezervație. Circulația auto părea să fie interzisă, însă mai încolo pe drum exista o parcare amenajată și semnalizată ca atare. Aici am găsit panoul turistic și intrarea pe poteca turistică, marcată cu punct albastru.

Traseu 12 Apostoli Munții Călimani

Peisajele erau diferite de cele care ne-au furat privirile pe traseul de creastă, mai potolite, într-un fel, dar mai bogate vegetativ, mai variate. Înainte de-a ajunge la formațiunile stâncoase care au stârnit imaginația oamenilor din vechime, am rătăcit poteca – prin jnepeniș (sau ienupăr; cred că era ienupăr). Nu eram rătăciți propriu-zis, căci zăream deja „Moșii din Călimani”, însă am reușit performanța să cotim pe vechiul traseu, sălbăticit de-acum. Cine a intrat în jnepeniș și a pierdut vreodată cărarea, știe despre ce-i vorba. Cine nu, tot așa de atent să fie.

Traseu 12 Apostoli Munții Călimani

Cei 12 Apostoli din Munții Călimani sunt, de fapt, stânci ale căror forme amintesc de oameni sau animale – de aici și denumirile. Moșul, Mucenicul și Mareșalul, Gușterul, Godzila și Cămila, Cezar, Nefertiti și Ramses, Dragonii, Piciorul Hârlei și Poarta Hârlei alcătuiesc „Templul Uriașilor”. În trecut, uriașilor de piatră sau acestor „Moși din Călimani” li se alăturau localnici din împrejurimi. Sărbătoarea își avea originea, se pare, în cultul dacic al soarelui, bradului și focului, contopindu-se în timp cu Soborul celor 12 Sfinți Apostoli (30 iunie).

În apropierea stâncilor, am găsit și un panou cu adevărat informativ și ne-am potolit setea, curiozitățile și incertitudinile: vârfurile pe care le puteam admira în zare erau ilustrate frumos aici pe planșă, simplificat, însoțite de denumirile lor.

Oare ne-a și plouat la întoarcere? Ori chiar la dus? Posibil. Am o vagă amintire cu noi sub un arbore secular (nu era furtună), lângă o vacă, stând de ploaie.

M-aș mai duce în Munții Călimani…

  • Pe vârful Rețitiș, în iunie, când înflorește bujorul de munte (smirdarul sau rododendronul);
  • În primăvară, să văd rotitul cocoșului de munte;
  • În toamnă, pentru boncănitul cerbilor;
  • În curând, într-o vizită „la bunici”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s