Cărți & Luluri: arta măcelăritului, Pink Floyd și ale noastre obiceiuri

Redescopăr, de-o vreme, bucuria de a citi non-ficțiune. Cam de când nu mai pot pune cu ușurință semnul de egalitate între cărțile de non-ficțiune și cele motivaționale, cele din urmă devenind o simplă subcategorie, așezată mai decent pe rafturile din librării. Să fi fost și doar o percepție subiectivă, cine știe, aceea că era plin de autori de succes răsăriți peste noapte gata să-ți injecteze doza zilnică și ineficientă de motivație. Încă sunt destui. Dar și-au pierdut monopolul în non-ficțiune. Și mi-au lăsat spațiu să explorez. Notez aici câteva idei din cinci cărți care mi-au rămas prin cap:

1. Arta măcelăritului, de Lindsey Fitzharris

Să tot fie una dintre cele mai neașteptate experiențe de lectură din ultima perioadă, o carte căreia nu i-aș fi dat prea multe șanse de a mi se strecura în topul preferințelor – cu atât mai mult cu cât n-am nici o treabă cu medicina și chirurgia. Dar iată-mă. O tot laud și recomand în stânga și-n dreapta. Pentru că e pandemie și văd cum nu pricepem ce drum lung și anevoios am avut noi, oamenii, până să dezlegăm tainele corpului uman, măcar un pic, atât cât să nu mai murim dintr-o banală infecție. Și pentru că altfel apreciez acum până și haosul din sistemul medical românesc, știind cât de umilitoare și mizeră era orice mică boală în urmă cu nici două secole.

Arta măcelăritului ne poartă prin spitalele din secolul al XIX-lea, numite atunci popular, nu pe nedrept, „case ale morții”, prin teatrele de operații (nu, nu e metaforă) în care erau puse în scenă sinistrele operații chirurgicale din vremea respectivă. Pacienții care supraviețuiau traumelor din timpul operației, mureau din cauza infecțiilor postoperatorii. Oare de ce nu prea știm mare lucru despre Joseph Lister? Dacă am pus piciorul într-un spital, ar trebui să știm măcar numele celui care a refuzat să accepte moartea pacienților săi ca atare, intuind că se putea totuși face ceva pentru a le asigura mai multe șanse de vindecare după operații.

Subiectul cărții e serios, dar limbajul e cât se poate de accesibil, iar tonul umoristic și sarcastic pe alocuri îndulcește priveliștea sumbră pe care autoarea are bunăvoința (și plăcerea, suspectez) de-a ne-o ilustra. Discuțiile de la clubul de carte publica.files, pornind de la lectura cărții, au fost absolut delicioase. Și un citat:

„Era foarte greu pentru mulți chirurgi aflați la apogeul carierei lor să accepte faptul că în ultimii 15 sau 20 de ani ar fi putut să omoare din neglijență o groază de pacienți, permițând unor creaturi mici și invizibile să infecteze rănile acestora.”

Arta macelaritului - Lindsey Fitzharris

2. Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Aleksievici

„Dacă mă întrebați ce-i aceea fericire, am să vă răspund: să găsești deodată printre morți un om viu…”

Vreme de mai mulți ani, Svetlana Aleksievici a strâns mărturiile femeilor sovietice care au fost pe front în Al Doilea Război Mondial. Iar după ce citești confesiunile acestor femei, toate celelalte povești fictive îndulcite și ușurele, plasate convenabil în perioada războiului (pentru efect lacrimogen), ți se vor părea o glumă proastă. Luând forma unei colecții de amintiri, volumul îți arată o altă față a războiului – a copilelor, căci mai toate erau la vârsta copilăriei și adolescenței, care au plecat pe front voluntar, și nu doar în calitate de surori medicale, ci acolo, în prima linie, luptătoare, geniste, lunetiste, aviatoare.

Mi-a fost greu să îmi interiorizez lumea lor interioară: ce fel de imbolduri le mânau pe aceste fete să caute inclusiv metode de-a păcăli sistemul pentru a li se permite să meargă pe front? Multe dintre ele nici măcar nu aveau vârsta minimă împlinită, își falsificau anul nașterii, mințeau pentru a merge la război. Am înțeles treptat. Pe lângă exaltarea vârstei, le mâna patriotismul, dorința de a-și apăra țara, casa, familia; credeau cu ardoare în idealurile sociale ale vremii, în iubirea de țară. Chiar dacă te-ai identifica acum cu aceste valori, n-ai avea cum să nu simți că oamenii aceia erau plămădiți din altceva, parcă.

Într-un limbaj simplu, încărcat de nostalgie și durere deopotrivă, retrăiești, odată cu ele, Războiul: de la starea euforică (și naivă) inițială, la momentele de pe front, electrizant de clare și de-o simplitate care te șochează, până la pierderea inocenței, la scene apăsătoare și tulburătoare, la neglijența cu care au fost tratate în societatea postbelică – pentru că, nu-i așa, femeile sunt gingașe, niște panseluțe, deci cel mai bine ar fi să uite de război, să zâmbească, să fie vesele, cum le șade bine, să se retragă într-o căsnicie. Poate că, într-adevăr, războiul nu are chip de femeie. Însă îi vezi, citind mărturiile acestor femei, un nou chip.

„Nouă ni se părea că pe pământ va fi de-acum întotdeauna pace, că nimeni n-o să mai vrea niciodată război, că toate proiectilele trebuiau distruse. La ce mai foloseau? Ne săturasem să tot urâm.”

3. Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, de Yuval Noah Harari

Cartea nu prea mai are nevoie de prezentare, așa că arunc doar câteva idei aici:

  • Poate fi o bună introducere și o bună analiză a istoriei omenirii, potrivită pentru cei care habar n-au, dar ar vrea să înțeleagă una-alta, să aibă o privire de ansamblu asupra evoluției Homo Sapiens;
  • Nu e cea mai obiectivă carte din lume și am observat că pe unii îi irită abordarea autorului; atât timp cât îți amintești că citești o perspectivă asupra istoriei, nu un adevăr absolut, s-ar putea să-ți placă (până la urmă, nu asta e cam tot ceea ce putem avea, dacă e să fim onești?);
  • Nu am domesticit noi grâul. El ne-a domesticit pe noi. O idee atât de simplă, atât de puternică – care transcende grâul, bineînțeles.
  • Nimic din lumea biologică nu poate fi „nenatural”. Biologia permite; ne folosim de cultură să interzicem. Îmi lipsea simplitatea acestui argument în viață. “Culture tends to argue that it forbids only that which is unnatural. But from a biological perspective, nothing is unnatural. Whatever is possible is by definition also natural. A truly unnatural behaviour, one that goes against the laws of nature, simply cannot exist, so it would need no prohibition.”
  • E de citit? Da. Mi-a fost greu să-mi mențin entuziasmul pe parcursul întregii cărți? Da. Cred că lipsea o astfel de abordare a istoriei bipezilor care suntem? Da. Și cred că meritul cărții e tocmai faptul că a reușit să atingă o mare masă de oameni, dar și niște coarde sensibile.

4. Atomic Habits, de James Clear

Voiam să citesc Atomic Habits de multă vreme și-mi pare rău că n-am făcut-o atunci când era proaspăt ieșită-n lume. Am ascultat prea multe podcasturi și am văzut prea multe videouri pe Youtube cu idei extrase din carte pentru a putea să mă bucur acum de carte la capacitate maximă. James Clear face o treabă excelentă în a-ți explica știința din spatele formării obiceiurilor; le pune sub microscop, le descompune până la cel mai mic element, te ajută să le reconstruiești.

Fiecare capitol are o puternică dimensiune practică, perfect ancorată în studii, cercetări și ce mai știm despre om, așa. Spunem mereu despre cărțile de dezvoltare personală că au valoare doar dacă aplicăm ce-am citit, dar cred că Atomic Habits e printre puținele despre care pot să afirm și eu treaba asta fără nici o reținere (a se citi: fără să-mi dau ochii peste cap). Aș zice că nici nu are sens să citești până nu te-ai oprit asupra unui obicei (unul singur) la care să te gândești aplicat pe măsură ce înaintezi cu lectura.

M-am plictisit pe alocuri, pe unde-am dat de exemple sau informații pe care le-am mai citit de n ori, însă, doamne, ce m-am bucurat că motivația și voința au fost integrate cum ar trebui în poveste. Voi recomanda cartea oricui bâjbâie să-și clădească un obicei, oricât de mic și banal.

Adevăratul câștig pentru mine a fost mai degrabă că l-am descoperit pe James Clear, am ajuns pe site-ul lui, m-am înscris la 30 Days To Better Habits… și am descărcat un workbook, șabloane și un Excel cu multe, multe exemple practice care vin în completarea cărții.

5. Inside Out. O istorie personală a Pink Floyd, de Nick Mason

Am ascultat pentru prima dată un album Pink Floyd, cap-coadă, prin clasa a VII-a; mi-a schimbat relația cu muzica. Nu mă pot numi „fan”, nu am făcut niciodată pasiuni arzătoare pentru un singur muzician sau o trupă anume. Însă Pink Floyd și-a ocupat și păstrat un loc de cinste în viața mea interioară muzicală. Citind cartea, mă gândeam că sunt oameni care au ascultat mai puțin din muzica lor și știu mai multe despre membrii trupei, despre ce i-a adunat, ce i-a dezbinat, decât știam eu. Eu care știam, de fapt, cam nimic, înainte de-a citi Inside Out. Pentru cei care știu și mai puțin decât știam eu: Nick Mason a fost bateristul formației și, de-acolo, din spatele tobelor, și-a construit propria istorie Pink Floyd, pe-un ton glumeț și autoironic, privind cu onestitate la oamenii și forțele creative ale acestei formații.

Nu știam că și-au primit și ei, la începuturi, doza de „ce cântați voi nu e muzică”. Sau că, deși aveau publicul lor fidel, restrâns, au fost numeroase concerte dezamăgitoare, concerte în care li s-a turnat alcool în cap sau în care s-a aruncat după ei cu diverse obiecte. Faptul că au continuat să facă muzică, de fiecare dată, spune multe despre ei, ca oameni. Îmi vine greu să văd cum ar gestiona trupele de acum astfel de reacții agresive și de respingere clară din partea publicului.

Cartea nu este o capodoperă, însă este exact ce te-ai (m-aș) aștepta de la o (auto)biografie a unei trupe. Nick Mason vorbește deschis, fără rețineri, despre începuturile trupei, despre bâjbâielile specifice și chiar despre carențele lor muzicale – deși e greu să îți dai seama cât poți să-l crezi, căci muzicienii au tendința să fie și foarte critici cu propriile lor abilități. Înțelegi treptat acea nevoie de explorare muzicală a membrilor trupei, o caracteristică definitorie a lor, prezentă acolo de la bun început.

Discută deschis, gradual, și despre rolul lui Syd în Pink Floyd, despre starea de negare în care se aflau toți, despre cum au ignorat problemele evidente cu care fostul solist, compozitor și chitarist al trupei se confrunta. Despre acea primă ruptură în fluxul creativ al formației. Nu cred că e ușor să privești în urmă și să admiți, cu sinceritate, că nu ai vrut să vezi, că îți doreai atât de mult să reușești pe scena muzicală, încât ai ignorat semnalele de alarmă care-ți spuneau că unul dintre voi nu era bine. Dinamica dintre Roger și David, pe parcursul anilor, de la un album la altul, a fost interesant de urmărit.

Cred că poate fi o dezamăgire pentru unii oameni să descopere că cei care au făcut o muzică atât de profundă, pe care ei o iubesc, sunt și ei… oameni, oameni care se comportau uneori mizerabil, care aveau diverse ambiții financiare, care se lăsau prinși într-o luptă de putere (creativă). Sinceritatea și ușurătatea cu care Nick Mason vorbește despre toate astea au fost reconfortante pentru mine, iar marea mea surprindere și nu a fost că hei, erau oameni cu defecte și orgolii sau că s-au certat și dezbinat, ci că în ciuda tuturor acestor tensiuni au produs atât de multă muzică bună. Aș îndrăzni să spun, totuși, că nu în ciuda tensiunilor, ci tocmai datorită lor. Trebuie că își doreau mult să producă muzică.

Să nu uit: nu prea mai conștientizăm în prezent cât de multe limitări existau în urmă cu 50 de ani în procesul de înregistrare, limitări care provocau din plin firea creativă și tehnică a muzicienilor. Am apreciat meticulozitatea și eforturile pe care le făceau pentru a înregistra cel mai mic sunet (nu existau sunete de stoc pe vremea aia, decât foarte puține; dacă voiau să se audă pe fundal un ceas, îl înregistrau chiar ei).

Le-am ascultat toate albumele, pe măsură ce am citit cartea. Recomand. E tare satisfăcător să asculți, în timp real, muzica despre a cărei creație citești.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s