fac pași

Mă obsedează ideea stagnării, a statului degeaba, a inerției. Anchilozarea sufletului odată cu paralizia voluntară a corpului. Joburile astea care ne țin cu ochii-n monitor, câte 8 ore pe zi și mai mult, ucid creativitatea, ne storc de energie. Contra-intuitiv, cu cât stăm mai mult, cu atât am mai sta, cu atât ne e mai greu să mișcăm. Și e al naibii de greu nu să mișcăm, ci să începem să…

Am tot felul de obstacole. Cum ar fi faptul că dorm doar vreo 4-5 ore, mă trezesc în cel mai ultim moment posibil dimineața, gonesc spre stație și oricum ajung la redacție cu 10-15 minute trecute de ora începerii activității. Dacă vreau să fac pași, însă, trebuie să am haine relativ confortabile. Neapărat trebuie o baterie 100% încărcată la telefon. Sticlă cu apă și o ciocolată sau un măr în caz că îmi amorțesc brațele pe drum. În primul rând, ar trebui să pornesc cu vreo 45 minute mai devreme de-acasă, pentru a ajunge la timp. Pentru asta, ar trebui să mă trezesc mai devreme, totuși. Iar pentru asta, ar fi util să mă pun la somn mai devreme. Tot felul de obstacole, așadar.

Uneori, însă, îmi iese. Cum a fost în ultimele zile, așa ploioase și urâcioase cum au fost ele. E liniștitor să dormi încă pe-o vreme de-asta, în timp ce picioarele-ți ocolesc instinctiv bălțile, știu ele drumul, te duc. N-am avut decât să-mi pun apă cu mine, să-mi iau niște șosete mai groase (ajută la confort), să-mi las telefonul în priză peste noapte, să-mi pun gluga pe cap și pe Asimov în căști. Spre casă, tot pe jos. Cam 45 minute dus dimineața, 1 oră întors după-masă.

Ai zice că fac ceva pași. E incredibil de puțin raportat la cât ar avea nevoie corpul nostru. Sigur, dacă mă înham la diverse activități în anumite zile, da, cu plimbările matinale incluse, pot să zic că fac suficienți pași. Dar mă raportez la o zi banală de mers la job, poate o întâlnire în oraș cu un prieten / cumpărături de-ale gurii, un drum scurt nu-știu-unde (unde probabil că se stă), întors acasă. Dacă la job stai jos, e tare greu să compensezi orele alea de inactivitate fizică. Unii merg la sală, eu am nevoie de ceva cotidian, ca stil de viață (nu voi merge zilnic la sală). Mă sperie efectiv ideea asta, că stăm atât de mult, zi de zi. Că devenim greoi, molateci, gelatinoși – și să fie clar, nu la aspectul fizic mă refer, ci la starea fizică, atitudinea corpului față de viață.

Mențiune specială pentru Dragoș, taică-meu, cel mai vioi om pe care-l știu, mereu pregătit să miște, să meargă, să facă pași, paralel cu ideea de „fără chef”. Știi eterna problemă în familia tradițională românească, aia cu „Nu mai avem pâine, cine merge să ia?” (V2: „Trebuie dus gunoiul”), două ore mai târziu, după două șuturi în fund, merge ăla micu’, că doar de-aia există pe lume și nu a fost avortat? E una dintre problemele care m-au ocolit în copilărie. Întrebarea nici nu apuca să fie rostită la noi acasă, omul ăsta era deja încălțat, îmbrăcat și ieșea pe ușă. Zâmbind și energic. Ok, disciplina specifică meseriei. Și încă ceva. Acel ceva care stă între inerție și mișcare. Saltul de la lâncezeală la acțiune. Ca un declic.

Încă o mențiune specială pentru învățătoarea mea din clasele primare care, pe lângă tot ce-a reușit să mă învețe, îmi revine frecvent în minte datorită unei amenințări și a unei întrebări. Amenințarea avea legătură cu desființarea ființei, iar întrebarea era simplă: Ce faceți, vegetați? 

Într-un mod bizar, s-a prins de mine ideea asta. E frumos să trăiești ca o plantă (la o viață de copac mai tot aspir și eu, dar din alte motive, ce țin de creștere și stabilitate), dar nu-i o viață trăită pe măsura potențialului nostru de ființe bipede.

p.s. Mi-am instalat o aplicație de numărat pași, însă nu-i tocmai precisă, îmi voi pune brățară.
încă un p.s. Am terminat de ascultat „The Caves of Steel” – Isaac Asimov, așa plimbându-mă zilele astea, așa că predic din nou despre viața de după revelația audiobook-ului. Tocmai descopăr la modul serios roboții lui Asimov. În curs de lectură și The Complete Robot, care-i așa cum zice: o antologie completă a tuturor povestirilor cu roboți ale lui Asimov. Zumzăie endorfinele în mine doar scriind chestia asta 🙂

Fotografii: Lucian Nuță și subsemnata