Arhive pe etichete: robotul

fac pași

Standard
fac pași

Mă obsedează ideea stagnării, a statului degeaba, a inerției. Anchilozarea sufletului odată cu paralizia voluntară a corpului. Joburile astea care ne țin cu ochii-n monitor, câte 8 ore pe zi și mai mult, ucid creativitatea, ne storc de energie. Contra-intuitiv, cu cât stăm mai mult, cu atât am mai sta, cu atât ne e mai greu să mișcăm. Și e al naibii de greu nu să mișcăm, ci să începem să…

Am tot felul de obstacole. Cum ar fi faptul că dorm doar vreo 4-5 ore, mă trezesc în cel mai ultim moment posibil dimineața, gonesc spre stație și oricum ajung la redacție cu 10-15 minute trecute de ora începerii activității. Dacă vreau să fac pași, însă, trebuie să am haine relativ confortabile. Neapărat trebuie o baterie 100% încărcată la telefon. Sticlă cu apă și o ciocolată sau un măr în caz că îmi amorțesc brațele pe drum. În primul rând, ar trebui să pornesc cu vreo 45 minute mai devreme de-acasă, pentru a ajunge la timp. Pentru asta, ar trebui să mă trezesc mai devreme, totuși. Iar pentru asta, ar fi util să mă pun la somn mai devreme. Tot felul de obstacole, așadar.

Uneori, însă, îmi iese. Cum a fost în ultimele zile, așa ploioase și urâcioase cum au fost ele. E liniștitor să dormi încă pe-o vreme de-asta, în timp ce picioarele-ți ocolesc instinctiv bălțile, știu ele drumul, te duc. N-am avut decât să-mi pun apă cu mine, să-mi iau niște șosete mai groase (ajută la confort), să-mi las telefonul în priză peste noapte, să-mi pun gluga pe cap și pe Asimov în căști. Spre casă, tot pe jos. Cam 45 minute dus dimineața, 1 oră întors după-masă.

fac pasi mersul pe jos 2

Ai zice că fac ceva pași. E incredibil de puțin raportat la cât ar avea nevoie corpul nostru. Sigur, dacă mă înham la diverse activități în anumite zile, da, cu plimbările matinale incluse, pot să zic că fac suficienți pași. Dar mă raportez la o zi banală de mers la job, poate o întâlnire în oraș cu un prieten / cumpărături de-ale gurii, un drum scurt nu-știu-unde (unde probabil că se stă), întors acasă. Dacă la job stai jos, e tare greu să compensezi orele alea de inactivitate fizică. Unii merg la sală, eu am nevoie de ceva cotidian, ca stil de viață (nu voi merge zilnic la sală). Mă sperie efectiv ideea asta, că stăm atât de mult, zi de zi. Că devenim greoi, molateci, gelatinoși – și să fie clar, nu la aspectul fizic mă refer, ci la starea fizică, atitudinea corpului față de viață.

Mențiune specială pentru Dragoș, taică-meu, cel mai vioi om pe care-l știu, mereu pregătit să miște, să meargă, să facă pași, paralel cu ideea de „fără chef”. Știi eterna problemă în familia tradițională românească, aia cu „Nu mai avem pâine, cine merge să ia?” (V2: „Trebuie dus gunoiul”), două ore mai târziu, după două șuturi în fund, merge ăla micu’, că doar de-aia există pe lume și nu a fost avortat? E una dintre problemele care m-au ocolit în copilărie. Întrebarea nici nu apuca să fie rostită la noi acasă, omul ăsta era deja încălțat, îmbrăcat și ieșea pe ușă. Zâmbind și energic. Ok, disciplina specifică meseriei. Și încă ceva. Acel ceva care stă între inerție și mișcare. Saltul de la lâncezeală la acțiune. Ca un declic.

Încă o mențiune specială pentru învățătoarea mea din clasele primare care, pe lângă tot ce-a reușit să mă învețe, îmi revine frecvent în minte datorită unei amenințări și a unei întrebări. Amenințarea avea legătură cu desființarea ființei, iar întrebarea era simplă: Ce faceți, vegetați? 

Într-un mod bizar, s-a prins de mine ideea asta. E frumos să trăiești ca o plantă (la o viață de copac mai tot aspir și eu, dar din alte motive, ce țin de creștere și stabilitate), dar nu-i o viață trăită pe măsura potențialului nostru de ființe bipede.

p.s. Mi-am instalat o aplicație de numărat pași, însă nu-i tocmai precisă, îmi voi pune brățară.
încă un p.s. Am terminat de ascultat „The Caves of Steel” – Isaac Asimov, așa plimbându-mă zilele astea, așa că predic din nou despre viața de după revelația audiobook-ului. Tocmai descopăr la modul serios roboții lui Asimov. În curs de lectură și The Complete Robot, care-i așa cum zice: o antologie completă a tuturor povestirilor cu roboți ale lui Asimov. Zumzăie endorfinele în mine doar scriind chestia asta 🙂

asimov the complete robot

Fotografii: Lucian Nuță și subsemnata

Reclame

Lecturi pe troleu: Idiotul și Dragostea nu moare

Standard
Lecturi pe troleu: Idiotul și Dragostea nu moare

Linişteee, liniştee, liniştee. Îmi tot rog creierul să tacă, nu să tacă – să se liniştească, să nu mai zburde într-o mie de direcţii, să îşi ia un fir de gând şi să-l descâlcească până la capăt. Parcă scrisul ajută. Mă obligă să urmăresc literă cu literă un gând. Pauză de închis geamul.

Am tot citit în ultima perioadă. Nu mult, ci des, chiar zilnic. Niciodată nu am fost prea organizată cu lecturile, citesc ca o apucată când… mă apucă, iar apoi pauză o vreme. Apoi, din nou. De ceva timp însă citesc în mod regulat, dimineaţa şi după-masa, pe troleu, pe drumul înspre birou / casă. E chiar productiv obiceiul, căci întotdeauna mă gândeam cu regret la toţi timpii aceia irosiţi pe mijloacele de transport în comun, când stai şi te uiţi în gol sau observi ciudăţenii.

Mihail Onaca - lecturi pe troleu

Fotograf: Mihail Onaca

Pe troleu, l-am cunoscut – în sfârşit – pe Dostoievski. I-am tot amânat pe marii ruşi, hehe. N-aş putea pune degetul pe vreun motiv anume. I-am amânat. Doar Cehov a ajuns la mine, din greşeală, pe vremea când făceam parte din vreo trupă de teatru. Acum, am citit Idiotul. Greoi şi încetişor ca melcul.
S-a întâmplat un fenomen interesant cu Idiotul ăsta. Deşi citeam cu interes şi îmi plăcea la momentul prezent, după ce lăsam cartea din mână, nu mai simţeam nici dorinţa, nici interesul de a relua lectura. Dar repet, în momentul în care făceam totuşi asta, îmi plăcea cartea. Şi uite-aşa am tot purtat Idiotul cu mine vreo două luni.
Ca primă impresie, Dostoievski îmi pare un pictor virtuoz al comportamentelor nu atât umane, cât sociale. Observator excelent. Îşi construieşte personajele într-un mod tulburător de verosimil – valabil şi în cazul personajelor aflate mai la ,,extreme” şi care pot să apară şi să fie percepute ca ireale, care nu reprezintă tocmai un tipar al oamenilor pe care îi întâlnim zi de zi. Impresionant cu câtă migală a construit imaginea şi caracterul fiecărui personaj din roman, fie că personajul era vreun principal, fie că era mai de umplutură. Dacă ar fi să citeşti un paragraf care să surprindă un anume personaj, dar fără ca numele acestuia să fie menţionat, l-ai recunoaşte. Personajele lui Dostoievski au … contur.
Despre prinţul Mîşkin? Interesantă coexistenţa în el a două trăsături care, cel puţin în aparenţă, se bat cap în cap: spiritul de observaţie, capacitatea de a înţelege esenţa oamenilor din jurul lui şi naivitatea şi încrederea oarbă, până la ridicol de câteva ori, pe care o are în oameni.
M-a fascinat mai degrabă ingeniozitatea cu care au fost construite personajele, talentul scriitorului deci, decât povestea în sine. Poate de-aici și dezinteresul meu față de carte și faptul că nu îi simțeam lipsa – nu a existat acea curiozitate de a urmări o evoluție… a ceva.

În paralel cu Idiotul, am citit și Dragostea nu moare, de Maitreyi Devi, romanul-replică al eroinei care l-a făcut celebru pe Eliade. Peste tot, am observat că cele două romane, celebrul Maitreyi al lui Eliade și  Dragostea nu moare, al Maitreyiei Devi, sunt prezentate ca ,,varianta lui vs varianta ei”. Pe când mie mi se pare puțin deraiată alăturarea și compararea lor la modul acesta. Romanul lui Eliade e literatură – pornește de la niște întâmplări reale, așa cum se întâmplă în cazul multor opere literare, însă autorul aduce o doză bună de imaginație și își pune în funcțiune niște procese creative și de creație. Așa că, deși am înțeles parțial motivul pentru care Maitreyi s-a simțit atât de ofensată de ce a scris Eliade, mi s-a părut și că exagerează și că ea, mai ales în calitate de scriitoare, la rândul ei, ar fi trebuit sau ar fi putut să înțeleagă. Dar nu a înțeles și nu l-a înțeles nici pe el. Așa cum, citind și gândurile ei, îți dai seama cât de puțin a înțeles și Eliade (sau să-i zicem Alan) ce era în mintea acelei fete de șaisprezece ani, dintr-o cultură atât de diferită și atât de instabilă la vremea respectivă. Deși, știindu-i creațiile literare, chiar dacă ar fi înțeles, ar fi preferat mereu misterul, semnificațiile ascunse și subînțelesurile neînțelese.
M-a amuzat puțin să îl descopăr pe Eliade, cel ajuns la bătrânețe, să îl văd prin ochii ei (a avut loc o reîntâlnire între cei doi). Și l-am descoperit așa cum îl ghicisem și din Jurnalele sale. Un bătrânel acru, rigid în ideile lui, ținându-se cu dinții de principiile lui și de modul în care a ales să vadă și să trăiască lumea. Iar asta îi dă o aură de mistic și de visător neînțeles, chestie ce compensează acea rigiditate și acel orgoliu pe care le afișa mai mult sau mai puțin voit.

Cred că sunt multe de spus despre cărțile astea două și, de altfel, au făcut-o deja alții mai bine decât mine. Concluzie: nu sunt cărțile mele de căpătâi și nici nu sunt printre preferatele mele, dar merită a fi citite – din motive mai ,,lăturalnice”.

Acum am luat la citit, tot pe troleibus, ,,Despre dragoste și alți demoni” (inspirat titlu!) de G.G. Marquez și ,,Eu, robotul” – Asimov. O combinație ciudată, nu știu cum să vă zic :))