Aproape-n sălbăticie. Nu în parc, da’ pe lângă!

Cred că așa se atașează oamenii de mașina lor, devenind conștienți de drumurile chinuitoare pe care o duc și devenind recunoscători pentru reziliența de o încăpățânare aproape umană a grămezii de tablă și metal. Cu fiecare bolovan depășit care mângâie burta mașinii, te întrebi cum de te mai suportă și îți este tot mai dragă. Te întrebi și unde o fi totuși Parcul ăsta de animale sălbatice (parcă se vede de ceva timp gardul care-l îngrădește) și cât mai ține drumul. Sau unde duce… (?)…

După o vreme te convingi: drumul chiar duce în sălbăticie. Intrarea în „parc” e de negăsit.

Trebuie învățată și lecția asta: uneori e bine totuși să suni în prealabil pentru a-ți face rezervare, mai ales dacă asta e recomandarea de pe site-ul oficial. Da, la răstimpuri se aliniază universul cu tine și înveți că nu-i nevoie să planifici, că viața spontană e frumoasă și totul decurge natural, ca pe valuri. Alteori, însă, pierzi la câteva zeci de minute, nici măcar, o experiență inedită și irepetabilă, doar pentru că te-a cuprins aerul de vacanță și ți-ai băgat piciorul în orice „trebuie”, în orice program fix și pregătiri riguroase. Iar pe valuri e doar mașina. Draga de ea 🙂

Acum, dacă tot ești în sălbăticie și habar n-ai după care brad semeț să o iei la stânga pe munte, zâmbește drumului care duce spre nicăieri (nu-i metaforă, chiar dispare drumul în iarbă), arborilor bătrâni și celor tineri. Iar pentru liniștea sufletească a lui Tarfin, încearcă să-ți depășești cumplita frică de câini* ce tocmai te-a semi-paralizat și mai fă o ultimă încercare în a descoperi parcul de animale sălbatice… după brazii ăia, acolo, după urcușul ăsta, după ceilalți brazi, poate

Iar după ce-ai scăpat de câini sau, mai degrabă, de frică, te-așezi și contempli: ai ratat o experiență, dar ți-ai creat și ai trăit o alta, la fel de unică și irepetabilă. Emoțiile că bolovanul ăla a găurit mașina și vom campa forever în sălbăticie, hihi, reacția de surprindere și apoi de amuzament a creierașelor când vă dați seama că drumul chiar dispare, se pierde în Natură, cum te ia frica de câini prin surprindere, iar apoi momentele de respiro la umbră, toate sunt amintiri din ziua în care am fost aproape-n sălbăticie. Nu în parc, ce-i drept, ci… pe lângă 😀


*Notă explicativă: nu mi-e frică de câini. Nu activ sau conștient. Îmi sunt dragi câinii. Am descoperit cu uimire, însă, că ceva reminescențe ale unei frici viscerale port în mine și acum. Mi-era frică de câinii de la oi, când copilăream verile prin satul bunicilor și, mai ales, mi-era frică de câini crescuți să stea la oi, dar ținuți la curte, curte cu porți și garduri inexistente, pe lângă care trebuia să trec zilnic pentru a ajunge la joacă, la casa prietenilor mei din copilărie. Lătrau urât, atentau la gleznele mele sau aveam senzația că sar pe mine, însă nevoia de joacă e mai puternică la copii decât frica -> mi se pare frumos, privind așa în urmă. Și totuși, acum, în căutarea parcului de animale sălbatice, în liniștea pustietății muntelui, mi s-a scurs viața din mine, din inimă, coborând prin picioare și ieșind prin călcâie, când am auzit și am văzut câinii ăștia aprigi ce-și păzeau teritoriul. Ca să vezi, ce bagaje inutile cărăm cu noi fără să știm… 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s