Apusenii, între vis și coșmar

A trecut un an de la accidentul aviatic din Apuseni. A fost o tragedie, nici prima, nici ultima care va avea loc în munți.
Apusenii mi-au fost mereu aici, aproape, însă abia anul trecut i-am cunoscut îndeaproape. Și m-am îndrăgostit de ei, deși plutea asupra lor, chiar și prin vară, umbra unui avion prăbușit și a unui sistem de intervenție care, la momentul respectiv, nu a făcut față unei situații disperate.

Mi-am petrecut verile, în copilărie, la munte, la Valea Ierii. Singurii Apuseni pe care-i știam, dragi sufletului meu, dar dați uitării în ultimii ani. În toamna 2014 am dat startul celui mai fain proiect la care am participat (atât ca organizator, cât și ca om pe teren) – un proiect de explorare și promovare a fiecărui sat și cătun din județ. Pentru că rezultatele primei ediții nu sunt încă publicate oficial, voi fi mai vagă: am ajuns pe munte, într-un weekend, alături de Iulia (colega mea), Alexandrina și Robert (ambii fotografi).
Zona în care am fost noi repartizați (adică unde am făcut eu repartizările, ha!) este una în care turismul montan e în plină dezvoltare, cu stațiuni montane, pârtii de schi, trasee, tot tacâmul. Asta nu ne-a scutit de o mică peripeție!

Pe măsură ce urci tot mai sus, pe munte, ți-e tot mai greu să faci cale întoarsă. Euforia crescândă care te învăluie tot mai mult, la fiecare pas, vine însă cu riscuri. Despre euforia asta, care vindecă toate rănile din lume, voi scrie altădată.

Ni s-a recomandat un traseu, de 2-3 ore. Deși persoana care ne-a făcut recomandarea știa că nu avem nici un mijloc de transport, nu și-a dat seama că trebuia să specifice: traseu de 2-3 ore cu mașina. Iar noi nu ne-am gândit să întrebăm (era evident că mergem pe jos, din punctul nostru de vedere).

12:00 – Pornire lejeră de la pensiune, înspre centrul stațiunii.
12:30 – Ajunși în centrul stațiunii, am verificat harta și traseul, făcut provizii. Oprire la Salvamont. Erau pe teren, așa că am apelat 0salvamont ( = 0725 826 668 ). I-am informat despre traseul pe care voiam să îl facem, ne-au oferit câteva informații utile despre acesta.

13:00 – Ni s-au alăturat doi tovarăși de drum, doi câini (care, aveam să aflăm seara, aparțineau de fapt tot de Salvamont)

15:00 – Am parcurs doar jumătate din traseul dus. Cu greu, am găsit semnal la telefon și i-am spus persoanei care venea cu mașina de la Cluj, după noi, că nu avem cum să ajungem la ora stabilită (la 18) înapoi la pensiune. Să vină cu mașina pe traseu, până la pârtia de schi, căci noi pe-atunci vom fi tot pe traseu, drumul întors.

16:00 – Alexandrina are probleme cu piciorul – dureri acute. Traseul devine tot mai abrupt și ne este clar că nu se mai poate deplasa pentru mult timp. Încercăm să apelăm Salvamontul, în ideea că să vină cu o mașină după ea. Avem 5 telefoane la noi, niciunul nu prinde semnal suficient. Încercăm să apelăm 112. Aveam pe cel puțin 2 telefoane o linie-două de semnal în rețea și nu puteam apela 112. Pe bune?!?!?! Apeluri de urgență?!?!  Am fost nevoiți să facem drum întors până la locul unde, la ora 15:00, vorbisem cu colegul nostru de la Cluj. Aici, stând într-un picior pe-un bolovan, am reușit să apelez 112. Tot ce voiam de la serviciile astea era să sune ei în locul nostru la Salvamont. Băieții se aflau la doar câțiva km distanță, noi ne aflam pe un traseu principal, știam exact punctul/popasul turistic de pe panourile amplasate de-a lungul traseului. ,,Vă rugăm sunați la Salvamont Cluj, spuneți-le că suntem în zona X, pe traseul cruce roșie, la punctul 3 de pe traseul Y. Avem nevoie să vină cu o mașină după colega noastră, căci nu se mai poate deplasa.” Atât. Asta e tot ce aveam nevoie. Desigur, trebuie respectate niște proceduri, de răspuns la niște întrebări, încercam să grăbesc procesul căci pierdeam semnalul. Multe întrebări legate de natura rănii – dacă sânge, ce probleme de sănătate, etc. E greu să nu-ți pierzi răbdarea. Pierd semnalul, sunați totuși la Salvamont?!?! Răspuns: ,,Bine, haideți că vă fac legătura cu Pompierii.” CEEE?! Parcă era un fel de bătaie de joc. La pompierul de serviciu, am fost nevoită să reiau toate explicațiile, aceleași întrebări. NERVI. Tot ce vreau e să sunați la Salvamont, sunt aici aproape, să vină cu o mașină. Nu curge sânge, nu-i nimic grav, doar durere, dar nu putem să o cărăm în spate. Răspuns: ,,Bine, vă trimitem o unitate de intervenție…(blabla), unde ați zis că sunteți?” . E nebunie curată. Am stat 15 minute la telefon, încercând să le explic că tot ce vreau e să sune ei la Salvamont, că eu nu am semnal, să trimită o mașină după fata asta. Nu echipă de intervenție, nu accident, nu sânge. Doar să sune la Salvamont, că oamenii ăia știau despre ce e vorba. În cele din urmă, nenea de la Pompieri a înțeles. În 15min, o mașină Salvamont a fost lângă noi.

17:00 – Am vorbit cu tipul de la Salvamont, voiam să ne continuăm traseul. Ne-a întrebat de sănătate, de mâncare, apă, echipament. Ne-a informat cât mai avem până se lasă întunericul și voioși, ne-am zis la revedere. Alexandrina s-a întors cu el în stațiune.

Ne-am continuat traseul, fericiți, euforici. Am ajuns unde ne-am propus și am uitat de lume și de griji, pentru o vreme. Anticipam lăsarea întunericului așa că ne-am pornit înapoi…

Fotograf: Robert Igna – Carpatinadvisor

19:00 – Se întunecase de vreo 10 min, nici un stres pe noi. Eram aproape de pârtie, urma să ne întâlnim cu colegul nostru, care sigur ne aștepta cu mașina pe traseu. Și da, ne aștepta. Panicat. Trecuse de ora întâlnirii (acum serios, pe munte nu prea există așa ceva), nu reușea să dea de noi. A sunat la 112. Nu ne venea să credem. La 2 minute după întâlnirea cu el, a ajuns și mașina de la Salvamont. Băieții ușor amuzați de situație (ei știau unde suntem, știau și cam cum ne-am fi încadrat în timp pe traseu), dar colegul nostru alertase toate serviciile de intervenție. Lipsea elicopterul din peisaj (deși baza armatei era foarte aproape). Toată nebunia s-a produs în momentul în care el a sunat la 112, iar cei de-acolo au crezut că e vorba de Alexandrina. Trecuseră câteva ore de-atunci și credeau că Salvamontul nu a găsit-o de atunci. Haos total. În timp ce colegul meu vorbea la telefon cu jandarmii montani, alte 5 numere de telefon îl apelau. Același lucru pățea și Alexandrina, care se afla la pensiune. HAOS și dezorganizare. Aceeași poveste repetată pentru 5-6 numere de telefon, închizi, răspunzi din nou. Pentru că nu există un sistem eficient de centralizare și răspândire a informațiilor. S-a produs panică pentru nimic. Nu a înregistrat nimeni la ora 17:00 că totu-i bine, că persoana în cauză a ajuns cu bine în stațiune?! Colegul nostru sunase panicat la 112 că nu ne găsește pe noi trei, iar ei se agitau disperați că au trecut 2 ore și încă nu au găsit-o pe domnișoaraaa. Wow.

S-au calmat spiritele în cele din urmă. Noi eram încă aterizați în locul nepotrivit, nu ne reveneam din ,,ceee se întâmplăăă, noi eram fericiți…”.

Ne-am întors în stațiune și ne-am oprit la o poveste cu cei de la Salvamont. Trebuie să spun, cu toată sinceritatea, că am tot respectul pentru oamenii ăștia. Sunt extrem de eficienți, se mișcă repede, cunosc zona. Cum ziceam, a durat 15min până au venit după Alexandrina – din momentul în care au fost alertați.

Și aici e problema, o situație pe care nu puteam să o înțeleg în ziua respectivă: de ce, dar DE CE serviciile de salvamont, pe linia de ,,vă facem legătura cu…” se aflau pe ultima poziție? Ce logica lui pește mai e și asta?! De ce oamenii ăștia care sunt acolo, pe munte, care îl cunosc cel mai bine și sunt cel mai aproape de tine (poate la doar 5-10 min distanță!), de ce ei află ultimii? Sigur, ideal ar fi să poți apela direct 0SALVAMONT și să vorbești cu ei, dar în condițiile în care abia reușești să apelezi 112 – întreg procesul ar trebui să fie mai fluid.

Discutând cu ei, inevitabil s-a ajuns la amintirea accidentului de iarna trecută. Băieții ăștia au trecut prin frustrarea de a fi acolo, de a se fi pornit în direcția bună și de a fi întorși din drum de către autorități…

Noi nu am avut o problemă reală gravă (doar Alexandrina cu durerea), dar nu pot să nu mă gândesc ce clipe de coșmar au trăit acei oameni în orele în care au așteptat să fie salvați…

Muntele e fericire, euforie. Dar e risc și neprevăzut, deopotrivă. Odată pornit la drum, îți asumi acest lucru. Dar te simți cumva în siguranță știind că poți oricând apela 112 ( sau nu) sau măcar cei de la Salvamont sunt prin zonă (sunt, dacă ar și binevoi cineva să îi anunțe într-un timp util de urgențe, ar fi o chestie).

Nu pot să fiu pe deplin neînțelegătoare. S-au alertat toți, erau toți gata să se mobilizeze.(pompieri, jandarmi). Dar nu există nici acum, sau cel puțin atunci în toamnă, nu exista un sistem coerent, unitar, centralizat și eficient de intervenție în cazuri de urgență. Unul organizat, nu care să creeze și mai multă panică. Comunicare între toate departamentele astea care, sunt ferm convinsa, isi fac treaba foarte bine – fiecare individual.

Din nou, tot respectul că vrei să îmi trimiți mașină de intervenție, dar în primul și în primul rând, trimite salvamontiștii – ei sunt cel mai aproape, ei te pot localiza până ajung celălalte unități de salvare, îți pot acorda primul ajutor în caz că-i nevoie. Apoi discutăm tot ce vrei, 5 ore la telefon.

Privind în urmă, ne amuzăm. A fost o experiență de vis pentru noi trei, de coșmar pentru cei care s-au panicat, de șoc pentru noi când am realizat ce haos se crease.

Ca sfat și concluzie: faceți întotdeauna o oprire la salvamont sau dați-le un telefon când porniți la drum, pe orice traseu (fie el super-principal, cum a fost al nostru). Ei sunt cel mai aproape de voi și de munte…

Din seria ,,Băișoara – Povești de iubire’’