Arhive pe categorii: Baisoara – Povesti de iubire

Cocos, snowboard și febră

Standard
Cocos, snowboard și febră

Coaja fructului de cocos e mai îndârjită decât ai crede. Oare dacă ai da cu el de pereți…? Oare dacă îndoi cuțitul…? Oare dacă ieși pe balcon și-l calci în picioare? Sari pe el? După un strop de efort din partea noastră, coaja cedează. Fruct dulce și hrănitor, de-ți trec poftele și foamea. Cum se face că e prima dată când ronțăi cocos? Gustul de ciocolată și cocos ne-a definit, totuși, copilăria…

E mai ușor de înțeles cum reușeau, într-o oarecare măsură, concurenții de la Supraviețuitorul să-și potolească foamea doar ronțăind zi de zi niște cocos. Urmăresc emisiunea, inițial, pentru Robert. Curioasă pe unde-l poartă viața pe omul ăsta de care mă leagă vreo două zile pe drumuri de munte, prin soare, ploaie și vânt, pe la cetăți uitate de lume, întâlnind oameni scoși parcă din povești și împrietenindu-ne cu toți câinii ce ne ies în cale. Niște zile în care mi-am reevaluat viața și prioritățile, așa, mergând la pas alături de Iulia, Alexandrina și Robert. Oameni pe care nu-i uit, deși drumurile o iau care-încotro, căci vor fi mereu asociați cu acel punct de cotitură-n viață.

Așa ajungi să te uiți la tot felul de emisiuni. Apoi te uiți pentru că-i fascinant să vezi cum reacționează oamenii în situații mai mult sau mai puțin extreme. Te uiți să vezi ce face foamea din om. Și ți-s dragi oamenii, în ciuda cinismului ce-ți dă târcoale. Dacă-i accepți pentru ce sunt, oameni adică, ți-s dragi.

O vreme, mai stă cocosul în frigider, până-mi adun curaj să iau coaja la despicat. Iarna m-a cucerit cu fulgi albi de cocos, de omăt. Fulgi ce se aștern pufoși pe ochelari, într-o seară de ianuarie.

Zâmbesc și cad în fund. Îmi adun forțele și energia, nu știu de unde, mă împing în mâini și hop-sus! Alunec vreo câțiva metri cu placa, aud un vâjâit de schiuri din spate, mă dezechilibrez, cad în fund. Mă ridic, alunec, îmi țopăie sufletul fericit, cad. Mă ridic din nou, cad. Tot așa. De-acum prind viteză și cad doar de vreo două ori până ajung jos, la baza pârtiei. Ce bucurie! Urcușul e, însă, greoi, vreau să renunț. Nu este telescaun, deci la pas, în sus, pe pârtie. Simt că placa îmi rupe brațul, că nu mai am energie, că îmi tremură tot corpul. Ajung sus, privesc în jos și… mai vreau.

Cad din nou, îmi tremură picioarele, mă ridic. Alunec iar… Câteva secunde de euforie pură. De fericire. Apoi cad din nou, în genunchi de data aceasta. Mă împing prea tare în mâini și cad pe spate, în fund. Și râd așa de una-singură, de mine, de situație. Mă observă cineva, urcă și el cu placa sub braț, zâmbește înțelegător. Așa-i prima dată (și a doua, în mod sigur). Privesc iar spre cer, îmi cad fulgii de cocos în ochi. Mă ridic și plutesc o vreme. Cad iar. Sau nu știu, mă arunc pe jos pentru a evita ciocniri sau căzături urâte.

Mi-am salvat fundul de vânătăi și durere, în ciuda avertizărilor lui Tarfin. Sau poate tocmai de-aia! 😛 Mi-am sacrificat mâinile și brațele în schimb, căci ele au amortizat toate căzăturile. Pentru prima dată am febră musculară la pernițele din palmă, la mușchii degetelor, la întâlnirea antebrațului cu brațul. Nu îmi pot lua eșarfa din cuier. Nu îmi pot ridica brațele. Abia îmi țin cana de cafea. Și fiecare durere mă face să zâmbesc, căci retrăiesc pentru o clipă senzația de zbor și lipsa de griji.

Iarna m-a cucerit cu fulgi de cocos, fulgi de nea și-un vis alb ce-alunecă printre copaci. Azi e primăvară și regret că am căzut de prea puține ori. Când nu mai sunt în stare să cad, pot să mă târăsc. Acum știu că pot 🙂

16179603_10211932206200772_6925242106510235655_o

 

Anunțuri

Scărița Belioara

Standard

Oamenii au tot felul de voci interioare care strâmbă din nas, undeva, în vreun colț de creier, când ceva nu e bine. Uneori, e greu să îți dai seama ce îți transmite propria minte. A mea suferă când se plafonează în vreo rutină, când îndrăznesc să nu țin cont de ceea ce mi-aș dori cu adevărat să fac. De ce te simți frustrat, obosit, nemulțumit? Oboseala psihică, de multe ori, vine dintr-un soi de stagnare, de lipsă de alternative mentale și insistare pe aceleași lucruri, zi de zi – pe termen lung, sunt mai obositoare decât orice efort cognitiv la care te-ai supune.

Uitasem că am nevoie de aer curat și de munte. Nevoie de munte ca de aer. Dacă aș putea să iau starea de bine de acolo cu mine, acasă, aș trăi într-o continuă euforie și liniște.

Stațiunea Muntele Băișorii devine un fel de centru existențial pentru toate rătăcirile frumoase de care simțim uneori nevoia. De acolo, alegi direcția și pornești. Drumul nu te va dezamăgi, nu a făcut-o niciodată.

scarita belioara 3

scarita belioara 4

De data aceasta, ne-am îndreptat pașii înspre rezervația naturală Scărița – Belioara. Am văzut în ultimii ani câteva fotografii din rezervație: stânci și priveliști care îți taie respirația.

În pas alert, traseul l-am simțit apăsător pentru plămânii mult prea întoxicați de aerul urban. Dar cu fiecare inspirație ți se limpezesc gândurile, cu fiecare pas făcut te simți mai aproape de cer, de tine, de ceilalți.

scarita belioara 2

scarita belioara 6

Scărița – Belioara este o rezervație geo-botanică din masivul Muntele Mare, o altă poveste de iubire cu pornire din Băișoara 🙂

scarita belioara

scarita belioara

scarita belioara 10

Vârfuri muntoase, peșteri ascunse, un platou calcaros aflat la peste 1 350m altitudine (rezervația Șesul Craiului), abrupturi, stânci tăioase și spectaculoase, toate pot fi găsite în rezervație, toate își poartă liniștea neostenite…

scarita belioara 13

scarita belioara 8

scarita belioara 9

Și cum furtuna părea să ne amenințe, am grăbit pasul. Sper doar să mă mai poarte pașii cândva pe-aici, într-o zi senină, când timpul pare infinit și ziua nesfârșită…

scarita belioara 11

scarita belioara 12

scarita belioara 14

Povești cu oameni și câini prin Moara de Pădure…

Standard

Ceasul deșteptător răsună între munți, la unison. Sunt glasuri canine, pasiv-agresive, ce te fac să treci pragul satului cu urechile ciulite și ochii larg deschiși.

Aș ignora alarma telefonului, dacă n-aș ști că mă așteaptă lume. Îmi plac diminețile, dar nu după trei ore de somn, când mă iau frisoanele doar la gândul că trebuie să mă ridic din pat. Să o sun pe Iulia… să o rog să mă ierte… sunt prea obosită, am organizat plecările și voluntarii până târziu, după miezul nopții (noroc cu Feri și gomboții ăia buni!)… sigur ar înțelege, sigur s-ar descurca…

Văicăreala se încheie odată cu ieșirea din casă. Încă nu e ora 06:00, încă orașul e amorțit, într-o liniște deplină. Pe Eminescu ne așteaptă Rakosi V., căci mergem la munte cu-n taxi: mici detalii ce îmi fac mintea să zâmbească (fața încă-i adormită). Dacă aș fi știut că la sfârșitul drumului voi da peste o iubire uitată, rămasă ani de zile în așteptare, n-aș mai fi dormit deloc.

***
De aici încolo, drumul îmi este familiar. Pe-aici mergeam cândva, de mult, înspre Valea Ierii, la cabană. Nu băgasem niciodată în seamă satele prin care treceam, doar stânci și curbe, vreo clădire dărâmată, rămasă în paragină cu anii. Acum urmărim cu atenție, toți patru, tăblițele ce marchează intrarea în sate.

,,Aici, oprește, oprește. Moara de Pădure, e primul sat. Pff, mulțumim, ne descurcăm. Da, pe jos o vreme, vedem noi, sunt vreo nouă sate în total în comună. Da, vine mai târziu să ne ia cu mașina primăriei, acum e prea devreme să-i dăm trezirea.’’

Taxi-ul se îndepărtează de noi, pornește din nou spre Cluj. Iar mașina primăriei nu va mai veni niciodată după noi, să ne scutească de rătăciri prin sate de munte. Pe cât de dezamăgitor, pe atât de norocoși suntem. Dacă ar fi venit să ne ajute, după cum ne-au asigurat cu o zi înainte, am fi ajuns în toate cele nouă sate, după cum era planul și scopul. Dar câte comori am fi ratat, câte experiențe frumoase, câte clipe suspendate în timp și creionate pentru totdeauna în sufletele noastre pur și simplu nu ar mai fi fost!

2 moara de padure.JPG

Privim tăblița. O fi vreo moară în sat, prin pădure? Nedumeriți, curioși, încă timizi și nu chiar cuprinși de spiritul explorator, intrăm în sat. E momentul în care o nouă alarmă se declanșează. E ceasul deșteptător al satelor de munte: un câine latră când trecem prin fața porții. La următoarea casă – a doua casă din sat, un altul s-a trezit și se agită și el. E doar o chestiune de timp, un timp scurt, de câteva zeci de secunde, până când ne resemnăm cu ideea că tocmai am trezit tot satul.

DSC_2421 caine scummmp.JPG

De-acum, însă, ne consolează razele blondului. S-a ivit molcom deasupra pădurilor de brazi și ne spunem, cu jumătate de gură, că oricum s-ar fi trezit deja și oamenii.

Urmăm șoseaua, căci Moara de Pădure e un sat atipic de munte, se întinde de-o margine și de alta a drumului. Eu și Iulia suntem cu agendele și pixurile în brațe, Robert (/Paul/Bogdan 😛 ) și Alexandrina își dezmorțesc aparatele de fotografiat. Suntem un grup ciudat, aș zice, după privirile nedumerite ale sătenilor.

Pe stânga, niște haine lăsate pe pietre, lângă râu, la înmuiat. Pe dreapta, o căsuță albastră scoasă parcă din povești…

DSC_2364 casuta moara de padure.JPG

Ni se spune că nu-i nimic interesant de văzut pe-aici. Cumva confuzi, sătenii dau din cap și zic că nu, nu-i nimic de văzut. ,,Ce să fie, nu știu”.

După câteva nu-uri și nu știu-uri, începem și noi să credem că poate Moara de Pădure e doar atât, câteva case înșiruite de-a lungul unei șosele, câțiva câini matinali și câțiva oameni suspicioși. Înaintăm, fiecare adâncit în gândurile sau fotografiile lui.

Din spate, ne ajunge prima mișcare semnificativă din sat: o căruță cu doi oameni, trasă de un cal superb. Căruța pare că stă se se destrame, nici cei doi oameni nu sunt îmbrăcați tocmai în haine de sărbătoare, de aici și contrastul puternic între aceste detalii și calul atât de bine îngrijit.

DSC_2369 calut moara de padure.JPG

Ajunsă în drept cu noi, căruța încetinește… Ne privim unii pe alții, Robert le zice oamenilor bună ziua, i se răspunde agale. Cei doi, soț și soție, continuă să ne privească. Robert îi întreabă dacă nu ne iau și pe noi într-o plimbare. Cum să nu, urcați.
De fapt, ne așezăm, e căruță ,,deschisă”, fără margini, specială pentru căratul lemnelor. Suntem serviți cu nuci, aflăm că animalul de a cărui frumusețe ne tot minunăm noi e sursa lor principală de ,,venit”, un mijloc de supraviețuire. Normal că au grijă de el. De-ar gândi mai multă lume așa, ne gândim.

Le spunem ce facem prin satul lor și, deja deznădăjduiți, le punem și lor aceeași întrebare. Chiar nu-i nimic interesant de văzut pe-aici? Nici o poveste, vreo legendă, ceva specific locului? Cred că ei sunt primii care se luminează la față (de fapt, cred că privirile li s-au aprins voios) când aud întrebarea.

Ba, sunt multe. Acolo uite, sus lângă stânci, e Cetatea lui Gelu. Apoi, undeva mai în față, pe partea asta…

Stați, cetate? Ce cetate? Sigur? Este o cetate aici?

Da, e aici aproape. Doar urcați pe-o cărare lată, v-o arătăm noi imediat, apoi la podulețul cu pârâul țineți stânga, apoi se îngustează cărarea dar tot urcați pe ea până sus. Vă arătăm. Nu știm ce istorie are, e cetatea lui Gelu, așa-i zic oamenii. Dar mai bine îl întrebați pe nea Ilie! E un bătrân aici în sat, toată lumea îl știe. Știe cred că toată istoria! Orice știe să îți zică. Umblă numa’ desculț de zeci de ani, că-i iarnă, că-i vară.

Așa. Pe partea asta, este o groapă, ca o grotă de-asta în pământ, fără fund. Așa se zice. Au încercat oamenii să îi dea de capăt și nu s-a putut. Cine știe. Și mai avem un bătrân în sat, nea Avram, are peste 80 de ani. E dogar și încă poate lucra cu un ciocan din ăla de 5 kile.

Parcă ziua a devenit mai senină pentru noi. Ne ridicăm de pe căruță, le mulțumim tot zâmbind de plimbare și de poveștile spuse și ne decidem să-l vizităm pe nea Ilie. Îl găsim la o răspântie de drumuri, unul asfaltat, unul de pământ. Nu i se vede casa, e ascunsă de copaci. Ni se spune, din vecini, că e ora la care obișnuiește să își bea cafeaua la o vecină. Cumva, ni se dă de înțeles, că vom fi privilegiați dacă va vrea să stea de vorbă cu noi.

DSC_2392 nea ilie.JPG

Îl ,,prindem” când vrea să iasă din casă, din curte. Bătrânelul acesta e un izvor de povești știute și neștiute, pare a fi desprins din lumea hobbiților lui Tolkien. Mă tot gândeam că dacă celebrul scriitor ar fi avut vreo sursă de inspirație de pe meleagurile noastre, asta trebuie să fie: picioarele omului de munte, veșnic desculțe, umblate și trecute prin greutățile vieții, dar și prin bucuriile date de frumusețile naturii.

DSC_2384.JPG

Nea Ilie e printre primii oameni ai satului. Când a ajuns el prin zona aceasta, când s-a mutat aici, erau ,,doar patru căși”. Dar a rămas aici, în Moara de Pădure, e martorul trecerii timpului. Anii nu au fost blânzi cu el, dar el își începe liniștit diminețile, pornind desculț prin sat, în căutarea unei cești de cafea pe la vecini care-l primesc cu brațele deschise.

DSC_2413.JPG

Îl urmărim cu privirea, cu un strop de curiozitate și bucurie, emoții pe care le avem când întâlnim personaje ieșite din tiparul cu care suntem obișnuiți.

De aici, spre misterioasa cetate a lui Gelu. Va urma 

Din seria ,,Băișoara – Povești de iubire’’
Fotografi: Robert Igna & Alexandrina Mesaroș

DSC_2435.JPG

Apusenii, între vis și coșmar

Standard

A trecut un an de la accidentul aviatic din Apuseni. A fost o tragedie, nici prima, nici ultima care va avea loc în munți.
Apusenii mi-au fost mereu aici, aproape, însă abia anul trecut i-am cunoscut îndeaproape. Și m-am îndrăgostit de ei, deși plutea asupra lor, chiar și prin vară, umbra unui avion prăbușit și a unui sistem de intervenție care, la momentul respectiv, nu a făcut față unei situații disperate.

Mi-am petrecut verile, în copilărie, la munte, la Valea Ierii. Singurii Apuseni pe care-i știam, dragi sufletului meu, dar dați uitării în ultimii ani. În toamna 2014 am dat startul celui mai fain proiect la care am participat (atât ca organizator, cât și ca om pe teren) – un proiect de explorare și promovare a fiecărui sat și cătun din județ. Pentru că rezultatele primei ediții nu sunt încă publicate oficial, voi fi mai vagă: am ajuns pe munte, într-un weekend, alături de Iulia (colega mea), Alexandrina și Robert (ambii fotografi).
Zona în care am fost noi repartizați (adică unde am făcut eu repartizările, ha!) este una în care turismul montan e în plină dezvoltare, cu stațiuni montane, pârtii de schi, trasee, tot tacâmul. Asta nu ne-a scutit de o mică peripeție!

Pe măsură ce urci tot mai sus, pe munte, ți-e tot mai greu să faci cale întoarsă. Euforia crescândă care te învăluie tot mai mult, la fiecare pas, vine însă cu riscuri. Despre euforia asta, care vindecă toate rănile din lume, voi scrie altădată.

Ni s-a recomandat un traseu, de 2-3 ore. Deși persoana care ne-a făcut recomandarea știa că nu avem nici un mijloc de transport, nu și-a dat seama că trebuia să specifice: traseu de 2-3 ore cu mașina. Iar noi nu ne-am gândit să întrebăm (era evident că mergem pe jos, din punctul nostru de vedere).

12:00 – Pornire lejeră de la pensiune, înspre centrul stațiunii.
12:30 – Ajunși în centrul stațiunii, am verificat harta și traseul, făcut provizii. Oprire la Salvamont. Erau pe teren, așa că am apelat 0salvamont ( = 0725 826 668 ). I-am informat despre traseul pe care voiam să îl facem, ne-au oferit câteva informații utile despre acesta.

13:00 – Ni s-au alăturat doi tovarăși de drum, doi câini (care, aveam să aflăm seara, aparțineau de fapt tot de Salvamont)

15:00 – Am parcurs doar jumătate din traseul dus. Cu greu, am găsit semnal la telefon și i-am spus persoanei care venea cu mașina de la Cluj, după noi, că nu avem cum să ajungem la ora stabilită (la 18) înapoi la pensiune. Să vină cu mașina pe traseu, până la pârtia de schi, căci noi pe-atunci vom fi tot pe traseu, drumul întors.

16:00 – Alexandrina are probleme cu piciorul – dureri acute. Traseul devine tot mai abrupt și ne este clar că nu se mai poate deplasa pentru mult timp. Încercăm să apelăm Salvamontul, în ideea că să vină cu o mașină după ea. Avem 5 telefoane la noi, niciunul nu prinde semnal suficient. Încercăm să apelăm 112. Aveam pe cel puțin 2 telefoane o linie-două de semnal în rețea și nu puteam apela 112. Pe bune?!?!?! Apeluri de urgență?!?!  Am fost nevoiți să facem drum întors până la locul unde, la ora 15:00, vorbisem cu colegul nostru de la Cluj. Aici, stând într-un picior pe-un bolovan, am reușit să apelez 112. Tot ce voiam de la serviciile astea era să sune ei în locul nostru la Salvamont. Băieții se aflau la doar câțiva km distanță, noi ne aflam pe un traseu principal, știam exact punctul/popasul turistic de pe panourile amplasate de-a lungul traseului. ,,Vă rugăm sunați la Salvamont Cluj, spuneți-le că suntem în zona X, pe traseul cruce roșie, la punctul 3 de pe traseul Y. Avem nevoie să vină cu o mașină după colega noastră, căci nu se mai poate deplasa.” Atât. Asta e tot ce aveam nevoie. Desigur, trebuie respectate niște proceduri, de răspuns la niște întrebări, încercam să grăbesc procesul căci pierdeam semnalul. Multe întrebări legate de natura rănii – dacă sânge, ce probleme de sănătate, etc. E greu să nu-ți pierzi răbdarea. Pierd semnalul, sunați totuși la Salvamont?!?! Răspuns: ,,Bine, haideți că vă fac legătura cu Pompierii.” CEEE?! Parcă era un fel de bătaie de joc. La pompierul de serviciu, am fost nevoită să reiau toate explicațiile, aceleași întrebări. NERVI. Tot ce vreau e să sunați la Salvamont, sunt aici aproape, să vină cu o mașină. Nu curge sânge, nu-i nimic grav, doar durere, dar nu putem să o cărăm în spate. Răspuns: ,,Bine, vă trimitem o unitate de intervenție…(blabla), unde ați zis că sunteți?” . E nebunie curată. Am stat 15 minute la telefon, încercând să le explic că tot ce vreau e să sune ei la Salvamont, că eu nu am semnal, să trimită o mașină după fata asta. Nu echipă de intervenție, nu accident, nu sânge. Doar să sune la Salvamont, că oamenii ăia știau despre ce e vorba. În cele din urmă, nenea de la Pompieri a înțeles. În 15min, o mașină Salvamont a fost lângă noi.

17:00 – Am vorbit cu tipul de la Salvamont, voiam să ne continuăm traseul. Ne-a întrebat de sănătate, de mâncare, apă, echipament. Ne-a informat cât mai avem până se lasă întunericul și voioși, ne-am zis la revedere. Alexandrina s-a întors cu el în stațiune.

Ne-am continuat traseul, fericiți, euforici. Am ajuns unde ne-am propus și am uitat de lume și de griji, pentru o vreme. Anticipam lăsarea întunericului așa că ne-am pornit înapoi…

Fotograf: Robert Igna - Carpatinadvisor

Fotograf: Robert Igna – Carpatinadvisor

19:00 – Se întunecase de vreo 10 min, nici un stres pe noi. Eram aproape de pârtie, urma să ne întâlnim cu colegul nostru, care sigur ne aștepta cu mașina pe traseu. Și da, ne aștepta. Panicat. Trecuse de ora întâlnirii (acum serios, pe munte nu prea există așa ceva), nu reușea să dea de noi. A sunat la 112. Nu ne venea să credem. La 2 minute după întâlnirea cu el, a ajuns și mașina de la Salvamont. Băieții ușor amuzați de situație (ei știau unde suntem, știau și cam cum ne-am fi încadrat în timp pe traseu), dar colegul nostru alertase toate serviciile de intervenție. Lipsea elicopterul din peisaj (deși baza armatei era foarte aproape). Toată nebunia s-a produs în momentul în care el a sunat la 112, iar cei de-acolo au crezut că e vorba de Alexandrina. Trecuseră câteva ore de-atunci și credeau că Salvamontul nu a găsit-o de atunci. Haos total. În timp ce colegul meu vorbea la telefon cu jandarmii montani, alte 5 numere de telefon îl apelau. Același lucru pățea și Alexandrina, care se afla la pensiune. HAOS și dezorganizare. Aceeași poveste repetată pentru 5-6 numere de telefon, închizi, răspunzi din nou. Pentru că nu există un sistem eficient de centralizare și răspândire a informațiilor. S-a produs panică pentru nimic. Nu a înregistrat nimeni la ora 17:00 că totu-i bine, că persoana în cauză a ajuns cu bine în stațiune?! Colegul nostru sunase panicat la 112 că nu ne găsește pe noi trei, iar ei se agitau disperați că au trecut 2 ore și încă nu au găsit-o pe domnișoaraaa. Wow.

S-au calmat spiritele în cele din urmă. Noi eram încă aterizați în locul nepotrivit, nu ne reveneam din ,,ceee se întâmplăăă, noi eram fericiți…”.

Ne-am întors în stațiune și ne-am oprit la o poveste cu cei de la Salvamont. Trebuie să spun, cu toată sinceritatea, că am tot respectul pentru oamenii ăștia. Sunt extrem de eficienți, se mișcă repede, cunosc zona. Cum ziceam, a durat 15min până au venit după Alexandrina – din momentul în care au fost alertați.

Și aici e problema, o situație pe care nu puteam să o înțeleg în ziua respectivă: de ce, dar DE CE serviciile de salvamont, pe linia de ,,vă facem legătura cu…” se aflau pe ultima poziție? Ce logica lui pește mai e și asta?! De ce oamenii ăștia care sunt acolo, pe munte, care îl cunosc cel mai bine și sunt cel mai aproape de tine (poate la doar 5-10 min distanță!), de ce ei află ultimii? Sigur, ideal ar fi să poți apela direct 0SALVAMONT și să vorbești cu ei, dar în condițiile în care abia reușești să apelezi 112 – întreg procesul ar trebui să fie mai fluid.

Discutând cu ei, inevitabil s-a ajuns la amintirea accidentului de iarna trecută. Băieții ăștia au trecut prin frustrarea de a fi acolo, de a se fi pornit în direcția bună și de a fi întorși din drum de către autorități…

Noi nu am avut o problemă reală gravă (doar Alexandrina cu durerea), dar nu pot să nu mă gândesc ce clipe de coșmar au trăit acei oameni în orele în care au așteptat să fie salvați…

Muntele e fericire, euforie. Dar e risc și neprevăzut, deopotrivă. Odată pornit la drum, îți asumi acest lucru. Dar te simți cumva în siguranță știind că poți oricând apela 112 ( sau nu) sau măcar cei de la Salvamont sunt prin zonă (sunt, dacă ar și binevoi cineva să îi anunțe într-un timp util de urgențe, ar fi o chestie).

Nu pot să fiu pe deplin neînțelegătoare. S-au alertat toți, erau toți gata să se mobilizeze.(pompieri, jandarmi). Dar nu există nici acum, sau cel puțin atunci în toamnă, nu exista un sistem coerent, unitar, centralizat și eficient de intervenție în cazuri de urgență. Unul organizat, nu care să creeze și mai multă panică. Comunicare între toate departamentele astea care, sunt ferm convinsa, isi fac treaba foarte bine – fiecare individual.

Din nou, tot respectul că vrei să îmi trimiți mașină de intervenție, dar în primul și în primul rând, trimite salvamontiștii – ei sunt cel mai aproape, ei te pot localiza până ajung celălalte unități de salvare, îți pot acorda primul ajutor în caz că-i nevoie. Apoi discutăm tot ce vrei, 5 ore la telefon.

Privind în urmă, ne amuzăm. A fost o experiență de vis pentru noi trei, de coșmar pentru cei care s-au panicat, de șoc pentru noi când am realizat ce haos se crease.

Ca sfat și concluzie: faceți întotdeauna o oprire la salvamont sau dați-le un telefon când porniți la drum, pe orice traseu (fie el super-principal, cum a fost al nostru). Ei sunt cel mai aproape de voi și de munte…

Din seria ,,Băișoara – Povești de iubire’’