Să scrii sau să nu scrii.

Am observat că mi-e ușor să scriu despre multe lucruri. Mai puțin despre cele care contează foarte mult pentru mine. Uneori scriu și despre ele, dacă mă aflu într-un moment impulsiv, iar apoi regret preț de o secundă – căci cuvintele mă trădează, nu mi se supun și nu se pliază pe gândurile mele. Nu știu dacă aș putea vreodată să exprim chiar ceea ce gândesc sau simt. Dar rândurile scrise rămân la suprafață și le pot accesa din arhivă când vreau eu, spre deosebire de gânduri – care mi se ascund prin minte și ies la iveală fix când vor ele, nu când aș vrea eu, declanșate de te miri ce stimul aparent irelevant pentru furtuna de gânduri ce se ivește. Gânduri, rânduri…
Mi-e greu să scriu despre o carte care mi-a ajuns la suflet. Scriu ușor despre cele care mi s-au părut ok, poate pentru că sunt mai imparțială atunci, nu sunt implicată afectiv și pot fi mai obiectivă. Iar asta se extinde asupra tot. Mi-e greu pentru că sunt perfecționistă, pentru că ceva care te-a impresionat consider că dacă te decizi să îl pui în cuvinte, trebuie să fie cuvinte demne de a ilustra ceea ce te-a impresionat atât de mult.
Privind în urmă, aș fi preferat să scriu. Să scriu orice, dar să rămână ceva. Mi-am recitit niște idei despre un anume eveniment și mi se pare atât de puerilă exprimarea. Tot blogul ăsta mi se pare pueril și banal, dacă mă pornesc să îl recitesc. Dar în banalitatea lor, rândurile respective (apropo de stimuli irelevanți) mi-au declanșat niște amintiri frumoase și noi gânduri.
Vreau să mă vindec de perfecționism. Nu voi putea niciodată să pun în cuvinte așa cum aș vrea unele lucruri, așa cum sunt ele de fapt. Dar nu asta contează, în cele din urmă. Cuvintele sunt un ambalaj. Sau simboluri, dacă vreți. Uneori știi și simți ce e dincolo de ele, alteori nu. Dacă sunt ale tale, e mai ușor, semnificațiile îți sunt mai accesibile – dacă te cunoști puțin.