Prejudecăți

Standard

Discutam ieri cu Nice despre florile de liliac, farmecul unei grădini în curtea casei, vecini și… prejudecăți. Acestea din urmă sunt deranjante, pentru cei mai mulți dintre noi, în mod special atunci când suntem noi înșine subiectul prejudecăților altora.
Răzvan mai evidențiază din când în când frumusețea limbii române și chiar inteligența și logica simplă din spatele unor expresii sau cuvinte, iar când vine vorba de prejudecată nu poți să nu observi: pre-judecată. E un gând, o idee, o cogniție, o atitudine (negativă) care se formează înainte ca procesul propriu-zis de evaluare rațională a unui om, a unei situații, a unui obiect, etc. să aibă loc. De obicei, ele se bazează pe informații categoriale, și nu ce țin de particularitate. Cu alte cuvinte, proiectăm asupra individului o serie de trăsături negative ale categoriei din care acesta face (sau presupunem că face) parte, fără a mai analiza aspectele ce țin de particularitate, unicitate, diferențiere.

Sună nedrept, incorect, injust, nu? Ei bine, e unul dintre prețurile plătite pentru a putea gestiona informația din mediu cu mai multă ușurință. Împreună cu stereotipurile, prejudecățile sunt niște scurtături cognitive (de fapt, niște studii realizate de Macrae arată cum activarea stereotipurilor duce la creșterea performanței în sarcini realizate simultan). Deci ne salvăm energia cognitivă, facem economie de resurse. Așadar, prejudecățile devin cu ușurință niște automatisme, ne scutesc de efortul conștient și voluntar de a cântări în mod critic și activ mediul – și orice ne ușurează viața, prinde rapid rădăcini în noi.

Ok, au părțile lor bune, aparent? Nu. Cred că sunt un preț plătit, așa cum ziceam mai sus, cred că motivele pentru care ele există și se formează sunt bine justificate. Partea bună e că avem aceste abilități de gestionare eficientă a informațiilor din mediu, partea proastă e că această gestionare poate să rezulte în niște atitudini negative care ne afectează raportarea obiectivă, rațională și corectă la mediu, la persoanele din jurul nostru. Căci, în cele din urmă, una dintre caracteristicile prejudecăților e faptul că sunt puternic încărcate afectiv. Astfel, nu mai evaluăm oamenii în mod rațional, ci în mod afectiv. Iar când vorbim de prejudecăți, afectele sunt clar încărcate negativ. Iar de la prejudecată la discriminare, care nu e decât o prejudecată transpusă în acțiune, nu e decât un pas. Asta mă deranjează pe mine, faptul că ne comportăm nedrept cu oamenii din jurul nostru, din cauza unor atitudini negative care nu au legătură cu persoana propriu zisă din fața noastră, ci cu presupusul ei grup de apartenență, un grup pe care din diverse motive îl desconsiderăm. De la prejudecăți care se îndreaptă înspre grupuri etnice, rasiale, religioase, de sex sau orientare sexuală diferită, până la banalele prejudecăți legate de categoria de vârstă („tineretul din ziua de azi….” – că tot am fost supusă chiar alaltăieri unei prejudecăți de genul din partea unei stimate doamne de vârsta a treia – iar aici tonul mi-era ironic în timp ce scriam și tocmai mi-am conștientizat propriile prejudecăți. Ca să vezi, nu-i așa greu)

Poate e clar pentru toată lumea că prejudecățile sunt ceva indezirabil, totuși le avem – iar în societatea noastră sunt destul de vizibile la tot pasul. Ne enervăm pe ele atunci când vin înspre noi sau înspre oameni dragi nouă, din partea altora, dar foarte rar le observăm la noi. Și toți le avem, asta e sigur (dacă nu, ceva nu funcționează bine la procesul de categorizare și asta ne-ar da bătăi de cap când vine vorba de adaptarea eficientă la mediu). Să revin, le observăm rar la propria noastră persoană tocmai pentru că cele mai multe sunt automate și poate chiar inconștiente. Tocmai pentru că fac parte din normalul nostru și sunt bine integrate și reîntărite în sistemul nostru de gânduri recurente.

Cred cu tărie că dincolo de strategiile care se vor a fi implementate la nivel de societate, când vine vorba de a combate prejudecățile, primul și cel mai important pas este să ni le observăm noi, să le conștientizăm. Să încercăm, chiar în mod planificat, ca într-o zi pe săptămână, pentru început, să nu mai fim acei leneși cognitivi, să nu mai fim atât de eficienți în a categoriza oamenii și să analizăm critic și rațional persoanele din jurul nostru, în funcție de caracteristicile lor particulare fără a încerca să îi raportam la un grup de referință și la trăsăturile acestuia. Cu ocazia asta, poți observa instant față de ce grupuri ai prejudecăți și cât de automat bagi oamenii în aceeași oală, fără a mai cerceta suplimentar celălalte calități, trăsături care îi face să fie unici și care s-ar abate de la modelul prejudecăților tale.

Ok, exemplu. Azi am mers să cumpăr niște fructe de la un magazin micuț, aici lângă mine. La coadă (că na, sărbătorile vin) erau două tipe „cu o tonă de fond de ten pe față”, exagerat de machiate într-un mod care mi-a dat senzația de kitsch instant, inestetic și care „pălăvrăgeau în gura mare despre chestii poate o idee cam personale”. Dacă sunt atentă la gândurile mele – alea șoptite, de prin lateral, care nici nu durează poate mai mult de o jumătate de secundă, în astfel de situații e foarte posibil să le pun pe femeile de genul într-un fel de categorie a piț-elor, mahalagioaice, nici n-am un cuvânt aparte. Iar trăsăturile acelui grup generic să se răsfrângă automat asupra lor. Vor fi și superficiale sau nesimțite, lipsite de esență etc – chiar dacă ele nu mi-au dovedit asta în mod clar și direct. E o prejudecată formată în urma presupunerii faptului că dacă sunt piți (concluzie trasă de pe urma unor lucruri pe care le-am observat, puține oricum), automat vor avea niște trăsături care mie îmi displac. Dacă așa stau lucrurile cu adevărat sau nu, e irelevant în contextul de față, problema e că pre-judecăm oamenii fără a avea suficiente informații specifice în ceea ce-i privește. (,,ăla e țigan, și cu asta am zis totul”, „aia face plajă în grădină 😛 , deci n-are pic de decență”, nu-i așa? Nu. )
Sigur, faptul că am prejudecata asta în ceea ce le privește nu le afectează pe ele sau pe mine, ies din magazin și viața continuă. Problemele apar atunci când suntem nevoiți să interacționăm cu anumiți oameni și pornim la drum cu o serie de prejudecăți în ceea ce-i privește. Lucrurile pot degenera ușor.

Aș menționa un aspect interesant, surprins tot într-unul din studiile lui Macrae (și al altora, dar nu mai rețin numele, dacă e careva interesat, voi răsfoi niște cărți și aflu): practic, dacă încercăm, noi sau alții, să ne suprimăm gândurile stereotipe, prejudecățile se (re)întăresc. Dacă ți se cere să eviți etichetările negative și prejudecățile pe care le ai vizavi de un subiect supus evaluării, acestea devin mai intense și mai accesibile. Poate e efectul „nu te gândi la un elefant roz”.
Deci suprimarea (mare surpriză mare, pentru mine – sunt ironică la adresa mea) nu e o soluție. Conștientizarea și acceptarea faptului că ai anumite prejudecăți e o chestie mai sănătoasă.
Odată ce mi-am descoperit prejudecățile, ce pot face? Păi, ziceam și mai sus. Exercițiu activ de analiză critic-rațională (nu afectivă, negativă) a oamenilor din jurul meu, prin încercarea de a înlocui treptat raportarea la categorii și grupuri generice cu observarea particularităților. Pentru a fi sigur că nu suprimăm, le putem face concomitent, căci prejudecățile vin în mod natural și automat, dar pe lângă ele, putem să ne implicăm activ în a observa și alte lucruri. Așa nu suprimăm prejudecata, dar ne oferim șansa de a o „verifica” rațional. Ok, e țigan și țiganii sunt hoți, șmecheri, poate violenți, dar hai să casc ochii și să văd ce anume e specific omului din fața mea. Poate își iubește copiii foarte mult, poate îi place și lui înghețata de vanilie, poate îl supără minciuna așa ca pe mine, poate chiar e violent în anumite circumstanțe (de ex, când își pierde răbdarea) și poate folosește cuvinte urâte tot la două minute, poate visează să construiască un spital, poate îi este teamă de câini. Ați prins ideea, cred.

Dincolo de asta, se recomandă contactul direct cu grupurile și categoriile respective. Deci, dragă Iulia, vei interacționa cu persoane de vârsta a treia, cu piți și alte categorii asupra ale căror membri ai tot felul de prejudecăți și vei încerca să observi similaritățile cu ei, nu diferențele, să îi cunoști ca persoane individuale și personalități unice.

Vă știți prejudecățile? Eu am abordat problema prejudecăților vizavi de alți oameni, dar ele pot să vizeze și situații sociale, obiecte sau experiențe de viață. Sper să vi le descoperiți, să deveniți conștienți de ele și să deveniți, măcar din când în când, analizatori activi, critici și raționali ai mediului în care vă învârtiți!
Asta, așa, în loc de urarea de sărbători fericite 😛

Anunțuri

30 de răspunsuri »

  1. O lume fara prejudecati ar fi o lume fada. Stii de ce? Pentru ca fara ele nu am mai face diferente intre asa da si asa nu.
    Cam aceeasi poveste plictisotoare care s-ar desfasura daca toti am fi deschisi la minte si inteligenti. Am fi plati.
    Oricine are prejudecati, important este sa stii in fata cui le arati, cand si foarte important, cum le stapanesti.
    Eu n-am privit niciodata prejudecatile ca ceva negativ. In schimb am privit oamenii negativ 🙂

    Apreciază

    • Le văd rolul când vine vorba de adaptare la mediu, dar nu și cel legat de așa da/așa nu. Adică înțeleg care-i treaba cu ele, te ajută să te ghidezi rapid după niște criterii, să faci rapid acele diferențe care contează pentru tine, doar că nu garantează că evaluările sunt cât de cât corecte. Mă rog, nici rațiunea și reevaluările nu garantează asta, dar parcă pot să zic că na, am încercat dincolo de automatism.
      Doar că nu putem face asta la tot pasul. Și vorba ta, e posibil să devină totul plictisitor 😛
      Și da, probabil că asta face diferența: să le stăpânești. Sunt ale noastre, să nu dicteze ele calea.

      Pe mine mă deranjează și uneori mă mai revolt împotriva unor aspecte ce țin de natura umană 😛

      Apreciază

      • Cand am zis „aşa da-aşa nu” mă refeream la faptul că anumuţi oameni cu anumite prejudecăţi îţi pot servi ca exemple negative sau pozitive. Adică aşa da, aşa nu 🙂

        Şi pe mine mă deranjează uneori, dar îmi trece foarte repede, câtă vreme nu pot schimba asta. Este cursul firesc al vieţii 🙂

        Apreciază

        • aaaa, am înțeles acum 😀
          Și mie îmi trece, uite azi nu mai am nimic cu ele :)) Dar îmi mai revin din când în când, în funcție de experiențele cotidiene sau ce îmi trece mie prin cap.

          Apreciază

  2. O surpriza foarte frumoasa, chiar nu ma asteptam sa-l publici atat de repede. Este un articol deosebit, interesant, asa cum rar am citit in blogosfera. 🙂 Felicitari! 🙂

    Recunosc ca nu mi le stiu prea bine pe ale mele. E o tema de reflectie, o sa revin de indata ce le constientizez. Pentru ca in ultima vreme am intrat foarte des(zilnic) in contact cu o anumita minoritate, am realizat ca prejudecatile unora sunt destul de intemeiate. Am ajus sa am si eu probleme mari cu respectivii. De respingere. Nu stiu cum sa-i spun, dar nu ii plac. Nu aveam date certe pana acum, dar ce am descoperit anul asta mi-a lasat un gust amar.

    Pe mine ma intereseaza foarte tare acele prejudecati ce vizeaza anumite situatii sociale, obiecte sau experiente de viata. Nu am foarte clar in minte pe care le resping din start, e adevarat ca nici nu am acordat subiectului o atentie deosebita. Si tu ai explicat foarte bine in text ca practic sunt automante, inconstient le avem.

    Eu nu cred ca sunt bune prejudecatile. Chiar le privesc ca pe ceva negativ. Din cauza lor trebuie sa mentin anonimatul pe blog. Pentru ca pe unde merg sa citesc, imi este criticata breasla. Suntem judecati de toata lumea. Nu vreau ca oamenii sa se simta aiurea cand intra la mine pe blog. Sa se cenzureze. De aceea am ales sa fiu un simplu cetetean, un simplu om cand parasesc institutia. Dar e adevarat ca sunt nevoita de multe ori sa tac. Si asta nu-mi prea mai convine.

    Apreciază

    • Da, nici eu nu mă așteptam, nu știu cum de am avut impulsul să scriu 😛 Din cauza discuției cu tine, oricum. Deci îți mulțumesc eu 🙂

      Mă bucur că ți-am dat de gândit, e bine să reflectăm la ce „sălăsluiește” prin noi, câteodată 😀 Prejudecățile pot fi confirmate sau nu, multe sunt întemeiate, adică e clar că de undeva au pornit. De multe ori grupul țintă al prejudecăților poate întruni cu succes chiar toate trăsăturile care îi sunt atribuite. Doar că deși ca si grup, respectivii pot întruni caracteristicile, asta nu înseamnă că individul, luat separat, le întrunește și el. Poate da, dar poate doar unele, poate chiar deloc. Nu știu dacă mă exprim bine, ideea e să nu punem semnul egal între persoană și grup de apartenență.

      Oricum, mie mi se pare o idee mai puțin important dacă se confirmă sau nu o prejudecată. Mi se pare important să analizez, de la bun început, omul/situația cât mai rațional, și să acord prezumția aceea de nevinovăție, o oarecare neutralitate – sigur atât cât se poate. Evident, că nu îmi iese, e doar așa, o dorința de-a mea, după cum am zis și prin articol, am și eu prejudecăți destule.
      Dacă ai interacționat cu niște oameni care fac parte dintr-o minoritate și ai ajuns la concluzia că prejudecățile în ceea ce-i privește sunt justificate, e ok. Doar să iei în calcul faptul că e valabil pentru acest grup de oameni, nu și pentru toți ceilalți 🙂 Am interacționat și eu cu unele minorități și am avut deopotrivă experiențe neplăcute, dar și plăcute, asta apropo de propriile-mi prejudecăți.

      Când vine vorba de situații și experiențe de viață, mărturisesc că mi-e și mie mai greu să îmi dau seama care-mi sunt prejudecățile. De ex, poți să te întrebi care sunt acele lucruri pe care nu le-ai face (niciodată) – e posibil ca multe/unele să fie activități asupra cărora ai proiectate niște prejudecăți (,,sa faci X lucru este o dovadă de…)

      Da, cred că e destul de greu să te abții de la comentarii când grupul din care faci și tu parte, fie doar ca și job, e criticat. Ideea este că dacă tu nu te regăsești în descrierile/criticile/reproșurile respective, nu ai de ce să lei personal (deși poate simți nevoia să explici, să corectezi sau contra-argumentezi unele afirmații). Până la urmă, tu nu ești responsabilă pentru greșelile colegilor tăi care au dus la formarea unor prejudecăți care vă afectează pe toți și nici nu ai cum să combați tendința oamenilor de a generaliza..

      Apreciază

  3. hm … prejudecata, ca si reflexul … sau cutitul … e necesara si utila. de aici rezulta ca ele (prejudecatile) apar in urma unor necesitati (mai mult sau mai putin stringente la un moment dat) si sunt de fapt pozitive. bineinteles, si aici, se aplica regula cu „ce-i prea mult, strica” … adica daca renuntam la orice reevaluari, rezultatul e pe masura: e util sa strigi „Ajutooor!!!” la impas … dar e stupid s-o faci cand te-ai ascuns intr-un dulap si psihopatul „bloodthirsty” te cauta prin casa cu ditamai cutitul in mana. 😀

    Apreciază

    • Hei, chiar m-am gândit la tine acum vreo 2-3 săptămâni 🙂

      Eu nu cred că prejudecata în sine e utilă, cât procesul care stă la baza formării ei, dar da, apare ca răspuns la unele necesități. Poate e inevitabilă chiar.
      Îmi place firul pe care mergi, mă face să mă întreb, mai mult sau mai puțin retoric, dacă nu cumva tot ce există (prin mintea noastră sau în exterior) e pozitiv, în sensul de necesar (dincolo de pozitivul din perechea bine-rău). Căci mai toate lucrurile pe care le facem/creăm, concrete sau teoretice, vin dintr-o necesitate a cuiva la un anumit moment. Poate problema e să descoperim momentul când ele devin inutile. Poate încă nu-i momentul să scăpăm de prejudecăți, nu avem o modalitate mai eficientă de a opera cu informațiile din mediu.

      simpatic scenariu :))

      Apreciază

      • eu ma gandesc zilnic la tine (asa-i programat refresh-ul la rss). :))

        ref. la utilitate, prejudecata e utila in prima faza de evaluare (a unei realitati imediate) … atunci cand volumul de informatii ce trebuiesc procesate e foarte mare. ea ajuta la prioritizarea prelucrarii informatiilor eliminand necesitatea imediata de analiza a unei parti din acea multime … si permitand evaluarea restului in vederea ajungerii la o concluzie intr-un timp cat mai scurt.

        de ex. vezi un grup de tipi care stau si discuta la marginea drumului … grup pe langa care vei trece … si prejudecata te pune in stare de alerta (aka „atentie, posibil pericol!”). (imho) e (tot doar) o prejudecata fiindca practic nu ai nici o informatie concreta care sa-ti confirme 100% un viitor pericol. in fond, nu tot ce „e rosu” si „te arde” …

        (imho) daca stai sa analizezi, toate prejudecatile au rolul evitarii unui posibil pericol cat mai devreme (si astfel cu daune cat mai mici) … si prin urmare sunt utile. iar daca chiar vrei sa analizezi, nu uita de perceptia („instinctiva” a) necunoscutului ca potential pericolul … unde omul defineste „necunoscut” si ca „altfel (decat mine/noi)” … si-l transforma astfel in „cunoscut” (pe modelul: „daca stiu ca nu stiu, tot stiu ceva despre ceea ce nu stiu”).

        Apreciază

        • nu funcționează în ambele direcții rss-ul :)) De obicei, îmi amintesc de tine când frunzăresc IMDB-ul, am acolo câteva recomandări de filme de la tine, pe care nu le-am văzut încă 😛

          Da, așa-i, într-un fel ne ține departe de pericole, cel puțin de acele lucruri pe care, din motive bine întemeiate sau mai puțin.., le considerăm a fi pericole. Dar eu aș vrea să cred că putem face diferența dintre situațiile care necesită o evaluare imediată, rapidă și cele care nu ne chiar pun viața în pericol – iar asupra celor din urmă, oamenii ar putea să mai mediteze din când în când 😛

          Foarte bună explicația asta, cu schimbarea necunoscutului/diferitului în cunoscut, în ceva despre care știm totuși una-alta, chiar dacă la modul general, chiar dacă prea puțin. Asta explică și de ce ne agățăm de prejudecăți, ne oferă un oarecare grad de siguranță, certitudine, acolo unde altfel ar fi doar semne de întrebare.

          Apreciază

  4. “…iar când vorbim de prejudecati, afectele sunt clar incarcate negativ”. Aici te contrazic cu incrâncenare. Exista si afecte incarcate pozitiv. Bunaoara, cum ca nemtii isi tin cuvântul si ca apreciaza punctualitatea. Sau ca ardelenii sunt seriosi, muncitori etc. OK, la nivel de grup poate ca sunt asa, dar la nivel de individ….am avut mari dezamagiri.
    Imi place sa cred ca-mi stiu prejudecatile si asta este si motivul pentru care, intotdeauna, sunt placut surprins sa constat ca m-am inselat. Cum ar fi de exemplu atitudinea fata de ‘clasa muncitoare’ sau fata de tarani (adevaratii tarani, nu maidanezii aia care nu sunt nici tarani, nici oraseni, ci doar niste taranoi). Am fost crescut intr-o atmosfera pseudo-elitista, in care mi s-a repetat de mii de ori ca, daca nu invat, o sa ajung ‘la Branesti’ (acolo era un liceu agricol) sau o sa fie vai de capul meu, o sa trebuiasca sa dau la Constructii. Abia dupa multa vreme am realizat ce rau a fost ca nu m-a interesat agricultura mai din timp. Sau Constructiile….
    In legatura cu tiganii, exista niste caracteristici ale grupului. E adevarat ca asta nu inseamna ca toti sunt la fel (cunosc si foarte multe exceptii) si, lasând la o parte partile negative, ‘grupul tiganilor’ are si caracteristici pozitive: bunaoara, faptul ca un tigan, odata facut prieten, iti ramâne prieten toata viata, ceea ce nu se poate spune despre români.
    Sau negrii. Sigur, pare ca sunt mai primitivi, cu manifestarile lor tribale si cu moacele alea ghetto-voodoo, dar sunt sportive buni, foarte rezistenti si au muzica si miscarea in sânge. Deci exista si parti bune!
    Alte prejudecati: bulgarii ne sunt inferiori si au ceafa groasa, ungurii ne vor Ardealul, popii ortodocsi sunt burtosi, spagari si cam idioti, pe când cei catolici sunt frumosi, cânta fain si nu sunt incuiati; ca evreii sunt destepti (ma rog, eu vorbesc aici de evrei, nu de jidani, dar asa destepti cum sunt….nici acum nu inteleg cum de s-au lasat asa usor pacaliti de nemti in al doilea razboi mondial), ca arabii sunt extremisti si teroristi si ca, ei bine, toti aia care au votat USL sunt cu desavârsire niste tâmpiti incurabili.
    Daca am prejudecati? Valeleu….dar poate ca uneori am si dreptate 

    Un Pasti fericit!

    Apreciază

    • Hihi, încrâncenat tare 😛 Da, știu că se vorbește și despre prejudecăți pozitive, eu am ales să le omit. E posibil să mă înșel, dar îmi asum dreptul la o mică reclasificare :)) Mi se par mai degrabă stereotipuri (imaginea ardeleanului muncitor, serios), decât prejudecăți, din simplul motiv că aspectul pozitiv al acestei pre-cogniții nu mi se pare suficient de încărcat emoțional. Emoția pozitivă dintr-o astfel de imagine îmi pare a fi redusă (mi se pare o simplă cogniție), oricum, comparativ cu emoțiile negative din cadrul prejudecăților negative (gânduri care stârnesc și reacții fiziologice neplăcute, la nivel micro sau mai macro, depinde). Dar e strict o părere personală, observația e foarte bună, de altfel. Sunt tot pre-concepții.
      Ai subliniat și tu lucrul pe care voiam să i-l spun lui Nice: poate la nivel de grup sunt așa, dar la nivel individual e posibil să se schimbe povestea. Asta funcționează și la prejudecățile negative 😛

      Am observat că îți știi prejudecățile și ți le asumi (zic observat și pe facebook, de ex :P), dar îmi place că nu ești fixist când vine vorba de ele, adică poți să observi excepțiile, indivizii care nu întrunesc calitățile care îți displac ție, deși fac parte dintr-un grup pe care îl desconsideri din diverse motive.
      Desigur că uneori ai dreptate, și uneori nu – dovadă excepțiile pe care le și admiți 😛

      Mulțumesc, sper că ai și tu niște sărbători simpatice!

      Apreciază

      • Zeito, eu incerc sa fiu pe cât posibil obiectiv in aprecierile mele, chiar daca sunt constient ca, in esenta, sunt subiectiv. Dar intr-o discutie asa, la o bere, as vrea sa mi se aduca si argumente contra la ce spun. Argumente adevarate si reale, nu doar onomatopee (sigur, in mod evident, ma refer la discutiile mele cu alt gen de oameni, nu la discutiile cu tine, care imi fac o reala si greu de disimulat placere). De exemplu, eu am facut câtiva ani aikido. Inaintea noastra, dar si dupa, erau alte grupuri, care faceau alt gen de arte martiale. Am facut câteva observatii si, ca sa ma conving, m-am dus si pe la alte sali. Ei bine, cu cât gradul de agresivitate al artei martiale respective era mai mare, cu atât sala era mai … colorata. Noi, la aikido, nu aveam decât un tigan, iar ala era spalat, student la Politehnica si avea si servici! La karate incepeau sa apara tigani tatuati, cefosi, din ce in ce mai grasi si suparati pe viata, iar la kyokushin … valeleu!, aproape ca aveai impresia ca esti undeva in India de mijloc.
        Altadata am rugat o cunostinta, cu relatii in ministerul de interne, sa ma ajute sa fac o statistica (imi trebuia tot pentru jocul cu … prejudecatile personale): care e procentul de tigani din inchisori. Mi s-a raspuns ca nu poate face asa ceva, intrucât e … ilegal. Dupa care a inceput o lunga diatriba despre faptul ca nu poti cataloga tu, personal, pe cineva ca ar fi tigan, ci ca doar daca respectivul se considera tigan il poti considera si tu asa (si, in general, foarte putini dintre tigani se considera tigani). Mai sa fie…pâna una-alta n-am vazut alte fiinte (in afara tiganilor) care sa arunce cu bebelusi in fortele de ordine, venite sa debranseze palatele cu turnulete, bransate ilegal la curent.
        Si acuma imi cer scuze ca adaug si o discutie care atinge politicul (desi cred ca atinge mai degraba patologia politica). Eu personal incerc sa fiu obiectiv (cred ca am mai spus-o 🙂 ), dar cum poti cataloga un partid care aplauda, la scena deschisa si in picioare, un infractor dovedit de justitie ca atare, si puscarias pe deasupra? Si care are in continuare impresia ca a fost inchis… ‘politic’, pentru furtul unui amarât de milion de euro? Si cum poti vota un asemenea partid, in conditiile care, in partea cealalta, de bine, de rau, se incearca o oarecare curatenie, in sensul ca se infiinteaza o comisie care sa separe puscariabilii de politicienii oarecum mai nevinovati? Câte variante din care sa aleg am, oare, la dispozitie???
        Stai ca m-ai pierdut…ti se pare o diferenta asa mare intre stereotipuri si prejudecati? Sigur, emotiile pozitive nu te pot capacita si nu te pot inregimenta niciodata la fel de clar ca emotiile negative, din simplul motiv ca nu au aceeasi incarcatura violenta, care sa te faca sa te intorci la stadiul de neanderthalian. Atunci când admiri ceva o faci in mod calm si, prin urmare, in mod plenar si superior. Pe când emotia negativa te focalizeaza (d-aia se si spune ‘orbit de furie’, n-am vazut niciodata pe cineva ‘orbit de admiratie’) si te … animalizeaza. Dar, ca idée de ansamblu, ca admiri pe cineva sau ca urasti pe altcineva in baza unor clisee generale, fara legatura cu omul in sine….tot prejudecata e.

        Apreciază

        • Nu știu ce e mai „rău”, să ai așteptările astea de la oameni ( să îți aducă argumente) sau să nici nu te strofoci să porți o discuție la o bere din cauza unor prejudecăți de tipul ,,oricum n-are rost”. Asta ca să îmi recunosc și eu prejudecățile, doar că ale mele, în astfel de cazuri, nu sunt îndreptate asupra unui anumit tip de oameni, ci așa, în general.

          Cred că oamenii optează pentru anumite sporturi / tipuri de arte marțiale în funcție de nevoile imediate. Cu siguranță mediul își spune și el cuvântul. Când te învârți într-un mediu periculos, în care zilnic cineva poate vrea să îți dea în cap, poate te gândești (chiar și inconștient, hihi) că n-ai timp de „povești și aiureli” cu privire la autodisciplina și calmarea eului interior, ci vrei să știi să dai cu pumnul imediat.
          Nu trebuie să îți ceri scuze, că n-am sensibilități politice 😛 Mie raționamentul tău mi se pare foarte ok, doar că în general oamenii omit aceste lucruri menționate de tine și decid în funcție de alte lucruri (care, nu știu – fiecare cu motivele lui). Eu una sunt foarte dezamăgită de modul de raportare al oamenilor la corupție, furt, minciună. Furtul nu e chiar o infracțiune la noi, știi? Căci presupune că ești șmecher și te pricepi să fraierești lumea, calități admirabile.

          Nu mi se pare o diferență foarte mare între stereotipuri și prejudecăți, e doar un moft de-al meu. Peste vreo lună poate le bag pe toate în aceeași oală :)) Pentru că ce mă preocupă pe mine e pe firul prejudecăți-discriminare, am ales să le las la o parte pe cele pozitive – care nu au același impact asupra comportamentului imediat (din motivele explicate de tine foarte bine). Prejudecata rămâne prejudecată (chiar și atunci când e greșită și mediul îți dovedește asta) din cauza încărcăturii afective, care încâlcește evaluarea rațională. Prejudecățile pozitive mi se par mai ușor de „depășit”, nu te orbesc la fel de mult ca celălalte – de aici diferențierea din capul meu 😛

          Apreciază

          • Stii, discutia asta imi aminteste de un film care nu parea sa insemne mare lucru, dar ulterior si-a facut un loc meritat in istoria cinematografiei. E vorba despre “The Lord of the rings”. Trebuie sa recunosc faptul ca m-a marcat mai mult decât as fi dorit. E vorba de hobbiti, elfi, oameni…ma rog, si alte creaturi, adica de eroii pozitivi, macinati de indoieli, orgolii, principii, pe de o parte. Si orcii, pe de alta parte. Astia din urma n-aveau nicio dilema, formau un grup compact si stiau una si buna: distrugem tot, distrugem tot, distrugem tot! Erau mult mai ‘chititi’, mai focalizati si mai convinsi de ce trebuie sa faca. Cam asa e si cu prejudecatile pozitive si negative 

            Acum, in legatura cu furtul….sigur, pastrând proportiile (ca nu cred ca mai exista in Europa o tara in care politicienii sa fure chiar in halul asta – in afara de Italia, poate), sa stii ca modul asta, in care e vazut un politician-hot (adica smecher, descurcaret, ‘o spune, frate’ etc), nu e valabil doar pentru noi. Prin anii ’90 primar al Parisului era unul, Jacques Chirac (ulterior ajuns presedinte). O revista franceza a dezvaluit faptul ca, pe perioada când a fost primar, Chirac a tot folosit fondurile (si chiar si cladirea!) primariei pentru tot felul de invârteli personale (dadea tot felul de petreceri in interes strict personal in cadrul primariei si ii organiza inclusiv fiicei lui tot felul de sindrofii). Sigur, nu si-a bagat mâna pâna la cot, ca la noi, dar oricum. Si s-a facut un sondaj, cu ‘ce parere aveti despre…?’. Ei bine, 90% dintre parizieni au raspuns ca li se pare firesc, ca doar nu era prost sa nu profite.
            Deci nu suntem singurii carora le place sa fie furati 

            Sa stii ca aikido, chiar daca pare o aiureala, nu e doar apa de ploaie (sigur, daca o practici cum se cuvine). Nu inseamna ca nu e eficace, ci doar ca e mai putin violent. Exista doua moduri de invatare: ‘corpul invata mintea’ (cazul artelor martiale care par dure), sau ‘mintea invata corpul’ (cazul aikido). Sigur, sa inveti aikido cum trebuie dureaza foarte mult, dar faptul (si am cunoscut destui) ca practicanti de mai multe arte martiale prefera, in cele din urma, sa se ‘retraga’ in aikido ma face sa cred ca stiu ei ce stiu…Ah, da….inteleg ce vrei sa spui cu mediul, dar nu cred ca asta e strategia. Sa nu cumva sa crezi ca tiganii de care vorbeam invatau arte martiale violente ca sa se apere….

            Apreciază

            • Cuuum adică părea să nu însemne mare lucru?! :)) 😛 Deși are lipsurile ei, povestea mi se pare (mi s-a părut de la început, vreau să zic) plină de semnificații 😛 Complexitatea vine cu neajunsurile ei, da. E mai ușor să îți realizezi scopul și să te ții de el când e doar unul, fără alți factori distractori sau alte sub-scopuri.

              Sigur, vorbesc de țara asta pentru că doar pe asta o știu. Micile mele escapade prin alte (două) țări nu m-au luminat în ceea ce privește mentalitățile oamenilor de rând, de acolo. Dar e foarte posibil ca atitudinea asta să fie prezentă în multe alte locuri. Tot o specie suntem.

              Dragoș, sper că nu ai înțeles că mie mi s-ar părea aikido ca fiind aiureală sau apă de ploaie. Dimpotrivă! Cam asta am observat că e mentalitatea unora în legătură cu unele arte marțiale. Cred că aici e problema lor, faptul că durează să înveți aikido și să și stăpânești bine toată arta respectivă. Unii vor rezultate imediate (că e vorba de auto-apărare sau că vor să fie cei mai tari din cartier..).

              Dacă ar fi să mai practic ceva în zona asta, probabil că la un moment dat aș ajunge și eu la aikido, dar într-o primă fază, recunosc, aș opta (din nou) pentru ,,corpul învață mintea”. Pentru mine, faptul că pot să mă autodisciplinez (și calmez, și echilibrez) fără să recurg la introspecție (IAR), e minunat. E ca o pauză atât de binevenită. Unii teoreticieni se străduie din răsputeri să elimine dualitatea aceasta minte vs corp, ideea ar fi să vedem totul ca pe un întreg, unul echilibrat. Nu știu dacă se poate și nu sunt neapărat de acord, dar uneori mi se pare că mie mi-e util să las corpul să „dicteze”. Sigur, nu aș recomanda asta oamenilor care deja fac așa 90% din timp :))

              Apreciază

  5. Apropo de psihoterapie, am vazut un episod dintr-un serial de desene animate. Copiii dintr-un orasel hotarasc sa scape de parinti si reusesc, cumva, sa-i bage la inchisoare (nu stiu cum, ca n-am vazut de la inceput). Dar dupa o perioada ii apuca dorul si ii vor inapoi. Ce m-a amuzat teribil a fost o discutie intre un copil si parintii lui, abia sositi cu autobuzul politiei:
    – Dragul meu baietel (zice tatal), o sa am grija de tine si n-o sa te mai abuzez niciodata!
    – Dar tata (zice copilul, profund mirat), n-ai facut niciodata asa ceva!
    – Ei, ba da, iar la inchisoare am facut psiho-terapie, care m-a ajutat sa recunosc si sa accept asta!

    Apreciază

    • Da, e ilustrativ pentru unul dintre riscurile asupra cărora ne-a mai avertizat un domn profesor – să avem grijă să nu transmitem clientului așteptările noastre. În faza de diagnosticare, când încă încerci să îți dai seama care o fi problema, prin întrebările pe care le pui (pentru că tu te gândești că cel mai probabil are personalitate de tip obsesiv-compulsiv, de ex), îl poți determina pe om, indirect, să îți spună aspectele mai puțin relevante ale problemei. Adică, sigur, poate că în viața de zi cu zi mai manifestă și unele simptome care s-ar încadra acolo, dar altele sunt de fapt cele problematice.

      Dar se aplică și dincolo de cadrul psihoterapiei. Suntem influențați de așteptările altora și uneori ajungem să credem că suntem într-un anume fel, doar pentru că alții sunt convinși că suntem așa.

      Apreciază

  6. Ok. Lista mea de stereotipuri si prejudecati (aleatoriu, sper sa-mi amintesc de cat mai multe ca sunt gramada):
    1.Uratele nu sunt neaparat mai cuminti decat bunoacele.
    2.Grasele sunt mai curve
    3.Orice femeie care merge de mai mult de 3 ori la club/discoteca e o curva de atentie.
    4.Alea care te fac sa astepti pentru sex nu merita tinute (Si oricum sunt slabe la sex).
    5.Piticele se uita numai la barbati foarte inalti.
    6.Ochelaristele sunt perverse.
    7.Orice femeie care trece de 30 ani si nu e maritata devine nebuna certificata.
    8.Orice femeie care trece de 35 ani si n-are copii devine automata stearpa sau expirata.
    9.Sfaturile de la femei despre femei sunt nule si neavenite in cel mai bun caz. In cazul cel mai rau sunt chiar periculoase si contraindicate.
    10.M-am plictisit. Am prea multe prejudecati si stereotipuri si imi ia mult timp se mai cintinui.

    Apreciază

    • Văd că ți le cunoști și tu foarte bine. E chiar impresionant că ai reușit să faci și o listă.

      3. într-o viață, zici? 😛
      5. Am observat și eu câteva cazuri. Cred că era vorba de vreo nevoie de compensare.
      6. nu te contrazic :))
      9. De ce?… Adică, nevermind. Numai că mie îmi place să cred că am dat sfaturi bune la viața mea :))

      Da, sunt multe, aparent. Chiar cred că toți le avem, chiar și cei mai flexibili în gândire sau mai deschiși sau mai toleranți. Eu chiar nu vreau să am prejudecăți, dar tot le am, că… așa e. Ale tale sunt mai concentrate într-o anume direcție, ce-i drept 😛

      Apreciază

  7. Pingback: Despre reptilieni | Simplu

  8. Dupa cate se vede si mai sus, e lunga calea si multe sunt parerile. Pana la urma unde pui bulina care cuprinde si elemente de prejudecata cu experienta si tipar social e complicat de ales. si e bine sa nu incurci parerea cu prejudecata. Un singur lucru e cert, iubim sa judecam, sa clasificam si sa impartim in bun si rau absolut totul. ne face sa ne simtim siguri pe noi. „Lasa ba ca stiu eu” sunt unele dintre cele mai cretine formule umane 🙂 De dragul discutiilor si al cuvintelor goale putem inventa aproape orice. E cert totusi ca toleranta, rabdarea, milostenia si iubirea pot sa iti rezolva prejudecatile 🙂

    Apreciază

  9. Am un prieten care e exemplul perfect de om care și-a învins toate prejudecățile cu referire la ceilalți oameni. Obișnuia să pună oamenii în categorii și să îi judece rapid în funcție de asta. Pe parcursul unui an și-a schimbat total modul acesta de gândire. Pornind de la toleranță și ideea aceea de expansiune a cunoașterii. Îți dai seama că până la urmă, deși te ajută să operezi cu informațiile mai rapid, prejudecata și orice formă de categorisire, limitează în același timp cunoașterea în profunzime, detaliată.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s