Luluţa

Standard

Pato se întreba cum arătam noi când nu aveam internet şi când nici nu auzisem de aşa ceva. Eu cred ca eram toţi frumoşi, fiind copii, eram liberi şi fără griji.

Fiecare fotografie are la bază o poveste, o întâmplare, un moment. Anumite întâmplări ale propriei noastre vieţi ne sunt revelate tocmai datorită unei fotografii. Timpul era prea inexistent pentru a ne putea aminti, avem însă o poză şi un adult care ne spune povestea.

Luluţa era mică, blondină, cu strungăreaţă şi cârlionţi. Avea sania ei preferată, la care a renunţat atât de greu, îi plăceau rochiţele şi culoarea roşie. Luluţa avea o cutie goală de chibrituri şi era jucăria ei preferată, acolo la bunici. Pe Luluţa au tuns-o scurt de mai multe ori, dar ea nu îşi aminteşte traumatizantul eveniment, ştie doar că i s-a tot schimbat nuanţa părului.



Şi pe cei care citiţi, vreau să vă văd micuţi!! Pe toţi, aha!

Anunțuri

34 de răspunsuri »

  1. Neata 🙂 Uraaa pt Luluta! Si eu eram blond si carliontat cand eram mic. Parol. 😀

    O poza cu mine mic este cea de pe profilul din facebook…se ajunge de pe blog la el 😀 Dar nu e aia carliontata 😛

    Apreciază

      • Am fost mic, blond, cu păr lung, cârlionţat, si aveam ochii albaştri. Dar nu prea am poze de atunci, din păcate, eventual doar în format de poză, nescanate.

        Acum sunt mare, fără păr şi cu ochi verzi – cenuşii 😀

        Apreciază

        • Yeeei, am stiut! :)) doar parul lung nu mi-a trecut prin cap. E interesant cum se schimba nuanta ochilor… cand eram mica imi erau si mie un albastru mai… albastru, acum imi oscileaza inspre verde, cand-cum. Asta ce inseamna, acumulam melanina pe masura ce crestem? :))

          Hmm, nici unul dintre noi nu cred ca avem poze digitale de atunci. Eu le-am fotografiat in urma cu 2-3 ani, caci trebuia sa realizez un portofoliu ce imi viza trecutul glorios…

          Apreciază

    • Sania respectiva era un ,,bob”, cred ca asa i se spunea, dar in timp a devenit numele ei: Bob :)) Habar n-am cum de am fost in posesia ei, nici eu nu stiam pe nimeni altcineva cu o astfel de sanie. Mi se pare foarte buna, mai ales pentru copii mici, sansele sa cazi de pe ea, sa iti rupi o mana sau un picior sunt mult mai slabe. Directia i-o dadeai prin ghidon, picioarele le tineai pe sinele respective (ca la schi) si aveai si doua pedale de frana 😀
      A rezistat multe ierni.

      Ingerasul nu era tocmai ingeras, Pato. Facea multe boacane :))

      Apreciază

  2. Pingback: Dimineţile mele | Rontziki

    • La mama era ursulețul meu MOȚI! Pentru ăla, că l-am uitat în Cluj o trăbuit să se-ntoarcă mama din Aiud și să-mi aducă ursu! Noá! 😆 😆 Și baie făceam cu el și dormeam cu el, până pe la 4 ani. 😆

      Apreciază

    • Napocel, mama ta era foarte frumoasa. O frumusete ce vine din armonia trasaturilor si starea de spirit…
      Dragut si ursuletul. Hihi, era personaj important deci, daca faceau parintii traseul Aiud – Cluj special pentru el :)) Eu aveam un pinguin, il mai am inca, intr-o cutie cu jucarii dragi… 😀

      Apreciază

  3. Pingback: Fotografii de poveste cauta minibloggeri

  4. Pingback: Dimineţile mele | Evantaiul Memoriei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s