Prin parcuri

Standard

Mă tot grăbesc de câteva zile, dar aş vrea să însemnez câteva lucruri.

Mă plimbam în urmă cu două-trei zile, sau mai multe – le pierd şirul, pe aleile mici dintre blocuri. E cald încă, iar copiii ies în faţa blocului la joacă. Un copil, de vreo trei-patru ani, plimba într-o lesă un căţeluş… de pluş. Lesa era una autentică, nu doar ceva şnur banal. Căţeluşul era mititel, dungat, în negru şi maro, precum un puiuţ de ciobănesc german. Era prăfuit, dar într-o stare bună, totuşi. Băieţelul se plimba fără grabă, din când în când îşi întorcea privirea să se asigure, probabil, că este încă urmat de căţel, o dată s-a oprit să îl mângâie. E prima dată când am văzut aşa ceva, nu mi-am putut stăpâni un zâmbet.

În parcul din apropierea mea, e plin de copii. Poate mi se pare (deşi B. a zis şi ea acelaşi lucru), dar sunt foarte mulţi copii în acest an. În blocul în care locuiesc, au prins viaţă în jur de zece copii mici (dintre cei pe care îi mai văd eu) , bebeluşi, sub un an.

Am făcut şi eu mişcare într-un părculeţ special amenajat pentru asta. ,,Aparatele” respective sunt făcute pentru un nivel scăzut de dificultate, însă prelungind exerciţiile în timp, începi să simţi efectul asupra muşchilor. S-ar putea să mai merg, parcul e aproape, în zonă, iar aerul de seară îmi prinde bine.

27 responses »

  1. Hey …..draguta intamplare.
    Eu eram la o plimbare cu cativa prieteni si ne-a urmat un catel 4 din cei 5 km pe care i-am facut. Si la un moment dat am sarit la bataie cu alti caini ca sa il protejam pe acesta…devenisem responsabili unii pentru altii.😀

    Da, sunt dragute aparatele respective…mult dintre parcurile noi sunt astfel dotate.
    Ce sa iti urez? Plimbare placuta in fiecare seara si exercitii cat mai….grele😀

    Apreciază

    • Da, uneori ma bucura ca ei sunt viitorul, caci ii vad pe unii sclipitori si inteligenti. Alteori, ma deprima, caci ii vad pe unii cat de urat se comporta si mai ales aud ce vorbesc… – cam ce ar vorbi parintii lor acasa. Unora le-ar trebui cursuri normative inainte sa devina parinti. Lectie importanta: nu barfesti, nu injuri si nu vorbesti urat despre alti oameni cand copilul tau e de fata.

      Apreciază

  2. SSplendid! Copilul cu catelul imi evoca seriozitatea elevului meu care avea doi caluti imaginari, pe Ciocapic si Ciocapoc.
    „Suntem din copilaria noastra cum sunt unii dintr-o tara”.(Exupery) Copilul cu catelul era in lumea/tara lui, in care un catel de plus putea fi scos la plimbare.(Vedeti ca am folosit imperfectul copiilor).
    Asta imi aminteste de o poezie pe care o folosesc atunci cand predau numeralul:
    „Un catel de portelan/Sta de vorba c-un motan.”

    Apreciază

    • Exact, La Fee. Copilul isi lua foarte in serios sarcina de plimbare a catelusului. Pentru el nu era o gluma, si nu era nici un joc. Ma gandesc ca poate isi doreste un catel real, dar parintii nu au dorit sau nu au avut posibilitatea sa ii ofere unul, asadar el, copilul, si-a adaptat realitatea dupa propriile-i dorinte.
      Noi nu prea mai facem asta… Cand eram mici, aveam un scaun si calatoream prin toata tara cu trenul, in curtea bunicilor. Si parea totul real doar pentru ca noi simteam ca e asa!
      Frumos citatul, multumesc😀

      Apreciază

  3. super, e minunat sa vezi ce iamginatie au copiii🙂
    intamplarea ta mi-a amintit de un fost coleg de job care avea o cabanuta undeva la capatul orasului si acolo avea o cusca pentru catel. cand am mers la el la iarba verde ne gandeam ca are catel, dar in cusca legat in lesa era un magarus de plus :))))
    si eu mi-am tot propus sa merg sa fac exercitii la aparatele din parculete dar se pare ca-s cam lenesa😉
    weekend fain!

    Apreciază

    • hahah :)) Foarte simpatica faza cu magarusul, cred ca m-as fi prapadit de ras sa chiar vad asta. E o senzatie placuta cand asteptarile iti sunt contrazise intr-un mod ingenios, inedit. Te mai scoate din cotidian si din rutina.
      Of, lenea asta e mare problema :)) Ma rog, eu ii spun lene, dar in cazul meu e mai mult lipsa de energie (si culmea, energie pe care de obicei mi-o obtin tocmai facand miscare…)

      Apreciază

  4. Buna seara, Iulia, ultima fraza a articolului mi-a amintit ca vroiam sa te intreb daca ai inceput sa urmezi tratamentul si cum te mai simti.
    Faza cu baietelul si catelusul de plus e epica, tare dragalas trebuie sa fi fost pustiul…

    Apreciază

    • Da, chiar a fost dragalas, eram prinsa in tot felul de ganduri, care mai de care, iar cand l-am vazut au fost toate inlocuite cu o senzatie de bucurie.

      Am inceput tratamentul si momentan e cu doua taisuri. Ma simt mai bine parca, din anumite puncte de vedere, dar organismul meu inca se adapteaza la noile pastilute si am tot felu’ de stari ciudate. Un soi de ameteala pe care nu am mai avut-o pana acum, mi-e necunoscuta. Cert e ca nu mai tremur cand ma trezesc dimineata, deja de o saptamana, dar dupa o ora, doua, ma incearca… parca as fi mahmura. Cred ca asa as putea descrie noua stare. Ca si cum as fi baut mult in seara precedenta, si acum lumea se invarte asa ciudat cu mine, parca se leagana totul. Dar nu mi-e rau, nu e ca inainte, e doar starea asta de.. leganare vizuala :)) Hihi, probabil imi modifica putin tensiunea, circulatia sangelui (cerebrala) si asta e rezultatul. Dar trece dupa o vreme🙂 Eu sunt incantata de faptul ca ma trezesc mai bine si nu mi-a mai fost rau de cand am inceput tratamentul, nu la fel de rau ca inainte…

      Apreciază

  5. Ma bucur sa te revad online. Ca sa zic asa, te asteptam.
    Cred…ca si noi, cei ce nu mai suntem considerati copii, ne pastram acel dor al fanteziei, credinta cum sa sentimentele sunt de ajuns pentru a crede in realitati. Problema noastra este ca daca ne scoatem la iveala acel aspect, acea realitate, vom fi luati in ras si considerati nebuni. Desigur, nu ma refer la a ne plimba catelul de plus in lesa. Trebuie sa recunosc ca eu inca am un anume obiect din copilarie cu care nu accept sa se poarte oricine, oricum. E dincolo de puterile mele sa permit asta. Sper ca aceasta reactie (deplasata?) a mea, indiferent ca e vorba de o deviere psihica sau de ceva normal, sa nu-mi dispara niciodata. Aceea e forta mea, asa simt. Sper sa-ti gasesti in tine toate acele frumuseti (pentru ca despre asta e vorba) de demult si sa te revedem puternica si vioaie.

    Apreciază

    • Ma bucur ca am revenit… am fost mai absenta o perioada, desi am citit ce ati scris (si aici, si la voi), doar ca am simtit nevoia sa ma ocup de alte lucruri sau sa nu ma ocup de nimic, cu oscilatii.
      Da, Irs, ni-l pastram, si uneori simtim nevoia sa ne manifestam acea realitate a simtirilor, subiectiva, dar cum bine ai spus, am fi considerati nebuni daca am face asta. Am citit ,,Veronika se hotaraste sa moara”, de Coelho, cu cativa ani in urma, si era o idee interesanta in carte… Nebunii de acolo nu erau chiar nebuni, ci erau oameni care au descoperit locul perfect in care sa poata fi ei insisi, in care sa fie liberi. Paradoxal, caci erau ,,inchisi” in azilul respectiv.

      Mmm… nu m-am gandit la asta, dar cred ca multi dintre noi avem un obiect special (sau mai multe) din copilarie, fata de care simtim nevoia sa-l protejam. Practic, ne protejam acea parte din noi care ne-a format, copilul.
      Multumesc, Irs, nu stiu daca sunt mai puternica, dar sunt mai linistita, si e bine..

      Apreciază

  6. Pingback: Miercurea făr’multe cuvinte – 11 (leapșă ilustrată) « NAPOBLOGHIA

  7. Tare haios articolasul. E frumos ca vezi partile pozitive ale parcului. Si eu am doua micro-parculete in fata blocului dar nu stiu cum se face ca nu prea exista bebelusi sau copii mici. Copiii apar brusc pe la 15-16 ani (nu stiu unde au stat vreme de … 15-16 ani), urla, zbiara, beau, fumeaza. Dar, fapt imbucurator, nu mai pun manele.

    In orice caz, m-a bucurat bucuria care izvoraste din acest articol.

    Apreciază

    • Imi pare bine ca te-au inveselit randurile de mai sus😛 Da, vad partile pozitive.. poate le-am si cautat fara sa stiu. Si in parcul respectiv se mai aduna copii de 15-16 ani, insa abia spre seara, si nu sunt foarte multi, si parca, nici prea deranjanti.
      Dragos, mai nou, pana la 15-16 ani, copiii sunt tinuti in casa la televizor/calculator (ca doar nu necesita atentia parintilor, ii planteaza acolo si isi vad de treaba), sau maaaxim in scara blocului.
      In parcul de care aminteam eu se aduna copii de la toate blocurile din zona, e singurul parc mai maricel, colorat, adecvat copiilor intr-adevar.
      Gandeste-te ca in blocul meu eu sunt singura de varsta mea, apoi e o fata de 15 ani, iar din urma sunt doar ,,pitici”, de la 1 an la 10-11 ani. E plin blocul de ei. Cu toate astea, se joaca in bloc cativa, nu afara – decat foarte rar (cei care ies totusi la joaca)… Si eu ma intreb ce fac restul, caci stiu sigur ca sunt foarte multi prin bloc.

      Apreciază

  8. Pingback: Miercurea făr’multe cuvinte – 12 (leapșă ilustrată) « NAPOBLOGHIA

  9. Pingback: MIERCUREA FĂRĂ CUVINTE : După Cântarea României și alte activități naționale s-a ajuns la EVALUAREA INIȚIALĂ NAȚIONALĂ « Dictatura justitiei

  10. Pingback: Miercurea făr’multe cuvinte – 13 (leapșă ilustrată) « NAPOBLOGHIA

  11. Pingback: Miercurea făr’multe cuvinte – 14 (leapșă ilustrată) « NAPOBLOGHIA

  12. Pingback: Miercurea făr’multe cuvinte – 15 (leapșă ilustrată) « NAPOBLOGHIA

  13. Pingback: Miercurea făr’multe cuvinte – 16 (leapșă ilustrată) « NAPOBLOGHIA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s