Guraliva anului

Sunt tare entuziasmată! :)) Din mai multe motive, dar a început totul cu o vizită la poștă.
Am primit un colet de la Radu, m-a anunțat că îmi va trimite o carte – O mică glumă, de Cehov, și abia așteptam să ridic coletul. De la Radu am mai primit cărți, mai demult (de fapt, așa am ajuns noi să interacționăm). Radu citise cartea, datorită campaniei vALLuntar din acest an, dar nu a fost prea încântat de ea. Ziceam că o voi citi și eu și îi voi spune și părerea mea. Și uite că am ocazia să fac asta cât de repede!!

Dar adevărata surpriză mă aștepta dincolo de carte, ascunsă printre foile de împachetat. Ce mai, am primit o diplomă și o medalie!!! 😀 Am primit multe diplome în lunga-mi viață, dar diplomă de merit (sau orice soi de recunoștință) pentru cât sunt de guralivă… ahm, niciodată! :))) Uai, Radu, ești genial când vine vorba de surprize plăcute, nu mă așteptam!! Știam că sunt comentator fruntaș la tine, dar diploma și titlul și medalia mi-au înseninat seara! Guraliva anului! Ha, să mai zică cineva că nu vorbesc!!! :)))) Mă bate gândul să o pun în ramă, hahah :)))

Sunt așa de entuziasmată deoarece, în general, mă fâstâcesc atunci când mi se recunosc meritele sau mă laudă/apreciază cineva. Asta pentru că am eu niște fixuri din copilărie. Dar modul acesta haios și totuși serios și justificat prin care a ales Radu să mă premieze nu mi-a creat nici cel mai mic disconfort, m-am bucurat extraordinar de mult și a dat startul unul val de energie și entuziasm care m-a însoțit toată seara. Ca urmare, am devenit hiperactivă și chiar vorbăreață (mi-a spus un amic, după două ore de conversație, că l-am epuizat și suprasolicitat intelectual cu toată „vorbăraia” asta). Hahah, chiar am simțit imboldul să vorbesc, după mult timp, indiferent de persoana din fața mea.

Știu că pe bloguri adesea comentez mult și, de obicei, dacă îmi place de voi și cum scrieți, rămân pe capul vostru o perioadă îndelungată. Poate unora v-am mai dat și bătăi de cap cu debitațiile mele :)) Nu sunt foarte promptă, Radu știe și asta, mai mereu rămân în urmă și comentez „în valuri”.
Inițial, chestia asta cu exprimarea gândurilor a fost autoimpusă, tocmai pentru că prea mult timp mi-am ținut gândurile doar pentru mine. Faptul că scriu și că interacționez așa pe bloguri m-a ajutat să îmi dezvolt obiceiul de a spune ce gândesc. Acum nu mai e autoimpus, acum îmi vine să fac asta în mod natural. Dar o fac doar când și dacă am chef.
În viața de zi cu zi, e diferit. Oamenii nu așteaptă după tine să spui ce gândești, dacă o faci atunci – bine, dacă nu, treaba ta. Iar eu mi-am asumat senin treaba asta, daca am chef zic, dacă nu, nu. Și, de cele mai multe ori, am preferat să tac. Din diverse motive. Eu nu sunt aia care vorbește, eu sunt cea care ascultă. Și oamenilor le place asta, să fie ascultați. M-am întrebat mult timp de ce trag așa unii oameni la mine, mă miram uneori și cum de am prieteni, căci pot fi extrem de necooperativă când vine vorba de conversații banale, de rutină. Cred că small talks e termenul în engleză. Sunt analfabetă când vine vorba de ele, nu sunt persoana care să umple pauzele sau să înlăture liniștea. Uneori, urmăresc atentă când apare acea liniște într-o conversație, așa îmi dau seama cam ce fel de relație și interacțiune e de fapt între mine și acea persoană. Dar, cum spuneam, oamenilor le place să fie ascultați. Iar eu pot face asta cu ușurință, pentru că nu simt nevoia constantă de a vorbi.

Totuși, așa cum scriu uneori muuuult (în articole sau comentarii), așa mă mai cuprinde câte o poftă de vorbit, uneori. Iar asta o știu cei care mă cunosc de mult timp și au avut ocazia să mă vadă în ambele extreme. Sau cei alături de care mă simt confortabil, pur și simplu, și îmi permit să am excese verbale. Se întâmplă mai rar, dar se întâmplă! 😀

Deci pot fi cu adevărat guralivă, dacă vreau! Și azi chiar simt că îmi merit și diploma și medalia! Radu, îți mulțumesc din suflet pentru surpriza asta plăcută. Am vrut să îți trimit un mesaj, dar am simțit nevoia să mă laud cu ce am primit! 😀 Da, asta-s eu, lăudându-mă!