Când îți regăsești motivația

Standard

Am fost mai mult decât ocupată zilele acestea, m-a cuprins o oboseală fizică cum n-am mai simțit de mult timp. Dar e bine, am început să simt că mi-e somn, tot mai des. În vâltoarea evenimentelor din ultimul an, mi-am pierdut cu totul cam orice interes sau dorință de a face lucruri înspre care altădată tindeam.
Mi-am pierdut motivația. Cuvintele îmi sună ciudat, dat fiind faptul că eu și motivația mea am fost mereu într-un continuu dute-vino, e o relație frustrantă, poate pentru că nu pot descoperi un pattern care mi-o activează sau susține. Asta deoarece, în general, exteriorul/mediul nu îmi ridică prea ușor nivelul de motivație. Nu sunt motivată de recompense, nici de pedepse. La mine nu funcționează idei precum ,,dacă faci asta, se întâmplă/primești ceva ce ți-ai dorit”, și nici ,,dacă faci/nu faci ceva, se întâmplă ceva aiurea”. Consecințele, negative sau pozitive, maxim mă bucură sau mă supără, dar nu îmi modifică cu nimic motivația și nici nu prea au impact asupra inițierii unui comportament. De multe ori, unul și același lucru ba m-a motivat, ba nu mi-a declanșat nici o schimbare. Știu doar că motivația intrinsecă e singura care funcționează în cazul meu, și știu că e greu să ajung la ea. 

După patru ani de liceu în care am „studiat” copiii și particularitățile psiho-sociale ale vârstelor, după numeroase interacțiuni cu tot felul de copii proveniți din medii familiale foarte diferite (de la o extremă la alta, aș zice), sau cu copii care se confruntă cu probleme de ordin fizic și psihic, mi-am ales facultatea în ideea de a înțelege și mai bine cum anume pot fi ajutați acești copii. Sigur, psihoterapia adulților are rolul ei. Vreau să ajut oamenii (uneori chiar vreau), dar copiii sunt cei care am simțit că merită într-adevăr atenția mea, cel puțin. Mă uimește cum un copil atât de curat sufletește, ajunge în decursul a 10-20 de ani, să zicem, un adult defect, stricat, care își duce în spate, de colo-colo, sacul de frustrări, răutate, energii negative, dezamăgiri, complexe. E clar că pe lângă zestrea moștenită genetic, mediul contribuie enorm la asta, iar ce mă interesează pe mine sunt schimbările interne, cheița aceea interioară care se răsucește puțin câte puțin într-o direcție sau alta. Mă interesează impactul, pe termen scurt și lung, pe care fiecare aspect din mediul familial, școlar, social îl are asupra copilului și a lumii sale interioare.
Mă uit uneori în jur, în acele zile în care mă trezesc cu nervi, și văd o lume bolnavă, oameni cu tot felul de comportamente anormale (și societatea nici măcar nu le consideră a fi patologice, de multe ori), cu apucături bolnăvicioase, cu gânduri iraționale și distructive. De fapt, mă uit și la mine și văd toate astea, de multe ori – n-are rost să mă scot din ecuație. Mă refer la lucruri cotidiene de zi cu zi, nici măcar nu la cazuri grave, de dat la știri. Suntem bolnavi și deviați, serios – așa, la modul general, de specie.
Și cred că o schimbare și un șut în fund evolutiv ar veni odată cu sporirea atenției cuvenite educației și dezvoltării celor mici.

Dar în ultimul an am pierdut (și) asta din perspectivă, nu prea m-a mai interesat nimic. Poate și experiența în domeniul animației pentru copii a avut aspectele ei dezolante care m-au îndepărtat afectiv de copii, la modul general. Paradoxal, poate. [ * ]

De scurt timp, însă, în ciuda faptului că modul de funcționare a motivației mele e cum e, în ciuda oboselii acute și a dezinteresului general, ceva mi-a retrezit dorința de a înțelege și de a mă implica în dezvoltarea sănătoasă a copiilor.
Merg la o grădiniță, în scopuri de cercetare. Asta presupune că interacționez cu câte un copil, individual, timp de 30 – 40 min. După cât de închisă în mine am fost în ultimul an, aveam emoții. Simțeam că nu voi fi capabilă să interacționez eficient cu un omuleț care te privește pe tine, ca adult, într-un anume fel. Că nu voi putea să le zâmbesc sincer, că nu voi putea să le înlătur din inhibițiile de moment. Gândurile astea s-au dovedit a fi irelevante, sunt ok. La nivel de interacțiune individuală se pare că mă descurc chiar mai bine decât la nivel de grup (asta nu știam, nu în ceea ce-i privește pe copii, zic).

Copiii au 4-5 ani, e o vârstă la care încă sunt drăguți, neștiutori, încă inocenți și naturali. Încă nu i-au stricat nici părinții, nici educatorii, nici mass-media. Și sunt sinceri, brutal de sinceri.

Luni, unul dintre băieței avea un ușor deficit de atenție, combinat cu hiperactivitate. Simțea nevoia să vorbească, în timp ce îi aplicam probele, vorbea încontinuu despre viața lui, despre micile lui pasiuni, despre bucuriile lui de copil și, subtil și strecurat în mod inocent, despre tristețile și suferințele lui. Era vesel, râdea, entuziasmat de „jocurile” pe care i le-am propus (deși, cel puțin una dintre probe e destul de frustrantă), și printre răspunsurile și sarcinile pe care i le dădeam, îmi spunea încontinuu despre el. Era fericit că îl ascultam, că nu îi spunea nimeni să tacă.
Ceva m-a șocat oarecum. Mi-a spus o propoziție – una care reflectă o realitate cât se poate de urâtă, ceva ce în mod clar îl afectează și are impact negativ asupra lui. Mi-a spus lucrul respectiv așa cum mi-a spus apoi care desene animate îi plac și care nu. Mi-a luat o secundă-două să procesez informația, nu era ceva ce mă așteptam să aud. Copilașul ăsta nu își dă seama ce impact va avea și are situația respectivă asupra lui. E un copil frumos, cu un suflet vesel. În decurs de o oră, i-am aflat bucuriile și tristețile. Copiii nu spun direct ce îi doare, dar îți spun – dacă îi asculți cu adevărat. Tindem să nu fim atenți la poveștile lor, ni se par de multe ori neimportante, fără sens. La o primă vedere, copilașul ăsta energic și obositor (educatoarea mi l-a dat luni în primire pentru că simțea nevoia de liniște – probabil el contribuie semnificativ la nivelul decibelilor din clasă) e un copil fericit, fără nici o grijă. Dar copiii au și ei grijile lor, chiar dacă nici măcar ei nu conștientizează că sunt griji – sunt afectați de ceea ce se întâmplă în jurul lor, iau informațiile și le poartă în suflețelul lor și le spun altora, atunci când sunt ascultați.
Dar de cele mai multe ori, din păcate, nu are nimeni timp pentru poveștile lor. Astfel, nu află nimeni cu ce se confruntă. Ne trezim peste 10 ani cu un adolescent plin de furie sau anxios, cu probleme comportamentale sau afective. Și ridicăm mirați din umeri că vai doamne, generația asta sau și mai rău, îi punem toată responsabilitatea în cârcă, îl stigmatizăm fără să înțelegem ce bagaj a purtat cu el atâta timp.

Dacă de adulți mă doare în cot uneori, copiii merită întotdeauna o șansă la normalitate – și când zic asta, mă refer la o dezvoltare armonioasă și sănătoasă, din toate punctele de vedere, nu la normalitatea aia vârâtă cu forța pe gât ba de către părinți, ba de către mediul social în care copilul crește.

Interacțiunea cu acest copiluț m-a ajutat să îmi regăsesc motivația. Am simțit din nou senzația aia de revoltă încăpățânată în mine, care mă face să vreau să schimb ceva, să ies din lumea mea interioară, din pasivitate și să îndrept lucrurile, să le fac să funcționeze așa cum ar fi normal!

*********************************************************************************************************************************

* [Nu copiii au avut efectul acesta, nu interacțiunea cu ei m-a dezamăgit, ci interacțiunea cu părinții lor. Ca animator la petreceri pentru copii, organizate în ludoteci, m-am lovit de o chestie neplăcută pentru mine: trebuia să fiu mai atentă la mofturile părinților, decât la nevoile copiilor. Trebuia să mă asigur că părinții sunt mulțumiți, că au destul suc în pahar și nu strâmbă din nas din cauză că nu își găsesc un scaun, în loc să am ca singură preocupare bună-dispoziția copiilor, implicarea lor în jocuri, atenția la siguranța lor fizică (copiii sar și fug și se agită mult). Ce-i cu tâmpenia asta? Sunt petreceri pentru copii sau pentru părinți fițoși?! Din acest motiv, treptat, am renunțat să lucrez în domeniu în mod regulat. Mă rezum cel mai adesea la face-painting. Știu că am colțișorul meu, unde copilul are rolul principal în interacțiunea respectivă și unde dorințele părinților nu trebuie să mă intereseze deloc.]

12 responses »

  1. Neața, Iulia! Uneori, cred că ne găsim amândoi, desigur cu diferențele normale, între ciocan și nicovală. Adică între dorința de retragere din lume și aceea de a o schimba prin implicare. Inteleg perfect ceea ce scrii in articol. Eu nici pana acum nu m-am hotarat cu adevarat unde sa ma asez: in mijlocul vartejului sau departe de tot de el, singur cu mine si ce demoni si ingeri oi avea pe aproape🙂

    Zi frumoasa de joi!

    Apreciază

    • Daa, cred că înțelegi bine dorințele astea ce alternează între ele. Uneori, mi se mai bat cap în cap, dar de cele mai multe ori le împac pe amândouă, în cele din urmă, deși niciodată definitiv. La următorul ,,vârtej” o luăm de la capăt. Dar nu mă deranjează asta, cred că m-am obișnuit🙂

      O zi frumoasă îți doresc și eu!🙂

      Apreciază

  2. Probabil copilul acela a gasit la tine intelegerea necesara pentru a-si spune atat bucuriile cat si partile negative…Am si eu verisori mai mici carora nu prea le dau atentie, totusi ei incearca sa comunice cu mine, din canf in cand gasesc un moment in care spun ceva ce ii deranjeaza, dar termina cu „sa nu mai zici la nimeni”, probabil nu ar trebui sa fie asa, oricum parintii nu prea vorbesc cu copilul in acest caz…

    Apreciază

    • Da, probabil. Cred că simplul fapt că nu l-am oprit a contat enorm. Astfel de copii aud non-stop ,,Nu mai vorbi”, ,,nu fă lucrul cutare”, ,,nu-i voie”, ,,hai de-acolo”, ,,taci odată, fă liniște” – mai ales în legătură cu ultimul aspect, îl vedeam cum după fiecare propoziție urmărea să îmi vadă reacția, feedback-ul, oarecum se aștepta să îl opresc, și dacă vedea că zâmbesc sau îl aprob, era tot un zâmbet și el și continua.

      E exact ce ziceam… Din păcate, nu avem timp să îi ascultăm. Sigur, cred că e rolul părinților să își facă timp pentru ei, dar din diverse motive nici asta nu se întâmplă, în foarte multe familii.

      Apreciază

  3. Nu stiai ca parintii (adica mamicile) sunt mult mai simandicosi decat parintii? Orice activitate care implica copii e de fapt o alta oportunitate pentru mamici sa intre in competitie una cu alta care e mai bengoasa si are copil mai frumos, mai destept, mai popular, care are masina mai tare, casa mai mare, barbat mai cu statut, amant mai smecher, vacante mai fandosite samd.

    Apreciază

    • Da, tu ai dreptate, mi-a devenit și mie destul de clar lucrul acesta. Sigur, sunt și excepții și în general mi-e ușor să îmi dau seama care mămici/părinți chiar pun pe primul loc distracția copiilor și pentru care e mai important cum se reflectă ei/ele în ochii celorlalți părinți. Și toată competiția asta se răsfrânge și în relațiile dintre copii, din păcate – pentru că uită unii că unele lucruri nu se discută de față cu copiii.

      Apreciază

  4. Da, si copii au probleme. Pe foarte multe fete se pot citi problemele lor. Indiferent cat de veseli sunt sau cat de incantati par in momentul in care se joaca.
    Din punctul meu de vedere analiza comportamentala asupra copiilor ne poate spune foarte multe despre noi, despe adulti. Pentru ca ajuns la maturitate, ai acelasi mecanism, numai ca esti suficient de experimentat ca sa ascunzi foarte bine problemele.
    In esenta insa, mecanismul este acelasi.
    Ma bucur ca te-ai repornit. Din cand in cand avem nevoie ca cineva sa mai apese „reset”.

    Apreciază

    • Da, ne formăm de mici niște mecanisme defensive pe care tindem să le păstrăm și perfecționăm pe măsură ce creștem. Fiecare are modul lui de a face față problemelor, fie că le exteriorizează, fie că nu. Din păcate nu întotdeauna mecanismele astea sunt adaptative sau sănătoase… De-asta cred că e important să îi ajutăm pe copii să învețe cum să facă față problemelor.
      Sigur, nu le poți schimba la toți mediul în care trăiesc, viața pe care o au, părinții pe care îi au (sau nu îi au), dar îi poți învăța să se ajute singuri.

      E bună câte o resetare, da🙂

      Apreciază

      • Mi-a placut modul in care mi-ami servit „ii poti ajuta sa se ajute singuri”. Real si o buna metoda care pare ca functioneaza pe termen lung.
        Asta pentru ca saptamana trecuta tot vorbeam de copii si de modul defect in care sunt tratati.

        Apreciază

  5. e trist si deseori ca oameni simtim nevoia sa fim ascultati :(…e drept ca in copilarie nu eram prea bagati in seama daca bine imi amintesc😦. Poate noi Iulia vom intelege unde au gresit parintii nostri si nu vom repeta greseala.
    Mi-as dori sa fiu un parinte bun.

    Despre motivatie, asa cum cred ca am regasit-o si eu de curand se exprima la fel ca si la mine chiar daca poate n-ai realizat asta…aveam nevoie de o provocare, sa face ceva care sa conteze, ceva diferit!

    Apreciază

    • Lecțile de „Așa Nu” au și ele rolul lor foarte bine determinat în viața noastră. E bine să avem și exemple pozitive și negative și să preluăm din ele ce e nevoie.
      Sunt multe persoane care fac totuși aceleași lucruri pe care le detestau la părinții lor, ajung să se comporte cu copiii lor așa cum s-au comportat părinții lor. E un fenomen interesant, mai ales în cazurile în care e clar că părintele nu a fost un model pentru persoanele respective.
      Sigur, sunt și cazurile celălalte, când, așa cum ziceai și tu, oamenii învață din greșelile propriilor părinți și cel puțin se străduie să nu le repete.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s