Despărţiri

Oameni 1 minut

Cred ca nu te poţi despărţi niciodată, cu adevărat, de o persoană. Decât dacă legătura nu a fost nicicând reală. Cred că rămâi, tu, întreg, sau doar bucăţi din tine, acolo – alături de acea persoană. Indiferent dacă te decizi să nu îi mai vorbeşti, să nu o mai vezi, să te gândeşti la altcineva, să îi arunci hainele, să fiţi (doar) prieteni (buni), să vă susţineţi reciproc, să vă întâlniţi o dată pe an (sau o dată pe săptămână), să te răzbuni, să ignori, să taci, despărţirea nu e reală. Căci nu te poţi despărţi de tine însuţi. Nu te poţi anula. Stabilind o legătură cu cineva, te-ai creat pe tine. Cu fiecare gând, zâmbet, gest împărtăşit, ai devenit Tu, cel de azi. Aşa-zisa despărţire nu poate avea loc decât dacă te ştergi. Poate acum porniţi în direcţii diferite, poate total opuse, poate aceeaşi direcţie, poate mergeţi în paralel, nu încâlciţi împreună. Dar porniţi din acelaşi nod. Rămâi împreună cu acea persoană, tocmai pentru că face parte din tine şi nu te poţi anula.

Câţi alţi oameni purtăm fiecare în noi?

Publicat de Lulu

Culeg, scriu și spun povești de când mă știu. Sunt pasionată de explorări urbane, rurale, montane și intrinseci, mereu în căutare de noi experiențe... 🌲 În timpul liber, am grijă de (multe) plante, citesc și, de-o vreme, mâzgălesc.

Publicat

33 de gânduri despre „Despărţiri”

  1. Bună, Iulia! Sunt de acord cu cele scrise de tine…cred că putem spune că acești alți oameni purtați de noi sunt dovada cea mai reală că există fantome 😉 Unele bune, altele nu.
    Să ai o zi de sambata excelenta!

    Apreciază

    Răspunde

  2. asta se intampla doar atunci cand iubesti cu adevarat, in rest porti in suflet oamani pt ca nu esti indiferent la ceea ce ti se intampla dar ca acestia nu te marcheaza, sunt doar acolo, insa ceea ce iubesti cu adevarat porti in suflet toata viata, niciodata nu te desparti

    Apreciază

    Răspunde

  4. Ce text frumos, si cat adevar contine in el…
    Despartirile de unele persoane sunt doar fizice. Si temporare. Sufletele noastre raman intr-un fel interconectate… Si dintr-o data nu mai e atat de dureros, nici macar trist. 🙂

    Apreciază

    Răspunde

  6. Avem un hard plin cu amintiri fiecare dar în general se șterg ușurel, încet dacă nu accesăm acel hard. Faptul de a rămâne-n noi amintirile sau nu, depinde de atitudinea noastră.

    Apreciază

    Răspunde

  8. Incep cu mijlocul: „Căci nu te poţi despărţi de tine însuţi”. Exista o teorie foarte interesanta, pe care nu am reusit sa o asimilez cum se cuvine, in ciuda incercarilor repetate. Sa-mi fie rusine, mai ales ca e pe placul meu. Se numeste ‘teoria corzilor’. Zice teoria asta ca la baza materiei se afla niste corzi in continua vibratie si, in functie de modul in care vibreaza, formeaza quarci, neutroni, protoni sau alte particule. Mai departe stim ce se intâmpla: atomi, molecule etc etc etc. Ei bine, toate astea vibreaza (având la baza chiar vibratia initiala). Dar, asa cum ‘caramizile’ sunt aceleasi, desi din ele rezulta o varietate quasi-infinita de constructii, asa e si cu vibratiile: fiecare organism are vibratia sa personala. Si iata ce tema am descoperit in calendarul meu de teorii pozitiviste (ce-i drept, tema e pentru mâine…): „Noi atragem intotdeauna in viata noastra circumstantele care corespund vibratiilor noastre interioare. Orice situatie, orice persoana si orice eveniment pe care le atragem in experienta noastra depind de vibratiile pe care le emitem”. Prin urmare concluzia ta e foarte corecta. O persoana aparuta in viata ta a aparut tocmai pentru ca emiti vibratii, ca sa zic asa, ‘complementare’. Persoana respectiva face parte din tine chiar inainte de a o intâlni. Sigur, poti refuza experienta pe care ai avut-o cu persoana respectiva, dar asta inseamna ca refuzi sansa de a te ‘concilia’ cu propriile vibratii. Si ar insemna, vorba ta, ca te desparti de tine insuti. Dar cel mai bine e sa impaci interiorul cu exteriorul. Cum se poate face asta? Pai tu esti psihologul….

    Apreciază

    Răspunde

    1. E frumoasa teoria, Dragos, as vrea sa fi avut chef sa o studiez si eu mai cu atentie. Anumite evenimente recente ma fac sa si cred ca lucrurile chiar stau asa.

      Cum sa impaci exteriorul cu interiorul? Fie schimbi ceva in exterior, fie in interior. Insa de multe ori exteriorul nu depinde doar de noi, iar interiorul e inafara controlului si constientului nostru. Dar poate de aici trebuie sa incepem, pentru a ne impaca pe noi insine. Cu interiorul. Sa incepem sa il cunoastem, sa facem ordine in haos, sa facem muzica din vibratii. Iar asta e o treaba foarte grea..

      Apreciază

      Răspunde

  9. Ca un tata responsabil, observ ca nimeni nu a folosit nici unul din cuvintele cheie: dragoste sau iubire. Pauza, ma duc sa-mi iau lamaie. Bun, acum inlocuiti cuvintul „legatura” din text cu unul din cuvintele mentionate, lucrurile devin mai simple si mai aproape de adevar.
    Oricat de egoist ar parea, in orice iubire ne cautam pe noi, ne iubim pe noi, gandeste-te, simtim nevoia de a iubi inainte de a iubi pe cineva, paradoxal, iubirea ca si dragostea e doar nevoia de a iesi din tine sa te cauti tot pe tine.Iubirea nu te face mai slab si nici mai puternic, contrar multor pareri, iubirea te justifica atunci, acum si maine. Iubirea e ca pojarul, cu cat apare mai tarziu cu atat e mai grav, pojarul tau nu e atat de grav, o sa treaca, daca nu „the beatings will continue until morale improves”

    PS. Cel mai trist lucru cu iubirea e ca de multe ori sufletul ti-l ia cine nu are nevoie de el.

    Apreciază

    Răspunde

    2. Esti dragut ca iti asumi asa responsabilitati, nu-i putin lucru 😛
      Am evitat sa folosesc vreunul din cele doua cuvinte. Sunt prea multe nuante in jurul fiecaruia dintre ele – si stiu ca nu ar trebui sa conteze asta, nuantele. Pana la urma totul se rezuma la ceea ce spuneai tu, ne cautam pe noi in celalalt. Si e atat de infricosator cand nu te mai gasesti acolo. Si nu stii unde sa te cauti. In tine?

      Nu stiu daca e ca pojarul… Ma gandeam ca pe masura ce trece timpul, iubirea nu mai are acelasi impact si nici nu mai lasa urme prea adanci. Pentru ca a lasat deja, mai devreme. Sau poate din acelasi motiv, o fi ca pojarul.

      PS. Cel mai trist lucru cu iubirea e ca de multe ori sa-ti dai sufletul nu e de ajuns.

      Apreciază

      Răspunde

  14. ce urăsc despărțirile, și ce greu trec peste…
    nu știu de ce e așa dificil, parcă nu aia aer, nu maI vezi nimic în fața ta…. și cel mai aiurea e că te doare ceva, dar nu știi ce…

    Apreciază

    Răspunde

  17. e un sentiment care ma rascoleste, insa uneori trebuie sa faci pasul asta… sa te rupi, chiar de tine… pentru ca lucrurile sa mearga inainte, sa nu te plafonezi la un nivel la care ai numai de pierdut 😦

    Apreciază

    Răspunde

  18. Pentru mine a fost surprinzător să aflu că până şi o persoană pe care ai iubit-o poate deveni un străin total. Cred că depinde mult de ego-ul celor doi, când e mai mare decât ceea ce s-a creat, nu poate ieşi nimic bun.

    Dar mereu rămân lecţiile, experienţa, amintirile, fundaţia eului din prezent 🙂

    Apreciază

    Răspunde

    1. Incep sa cred tot mai mult ca ,,ego”-ul asta al nostru ne cam incurca. Suntem atat de axati si prinsi in propria persoana, incat pierdem din vedere esentialul, imaginea de ansamblu..

      Suprinzator, zici? Dureros? Mi se pare mult prea trist sa fie asa..

      Apreciază

      Răspunde

  19. Buuuun…pt ca vad ca toata lumea iubeste frumos… marturisesc: iubesc urat!

    Iubesc egoist, monstruos, fara limita, fara ratiune, fara creier, fara etica. In iubire, EGO -ul meu devine urias, total dependent de celalalt si existand numai respirand langa el. Celalalt imi da aripi, putere, chef, viata. Pot sa fac lucruri uimitoare,pot sa inving moartea. Numai cand m-am simtit iubita am putut fi exceptionala.
    …..Desi eu iubesc si acum ca atunci,nu e de ajuns pt a ma mai simti la fel.
    Si desi acum,fara el, nu pot spune ca-i doresc, in nici un caz, raul,iubitului meu, nu pot sa zic ca sunt fericita cu fericirea lui! Sunt nefericita! Nu,nu sunt zana aia buna care se declara fericita departe de omul pe care il iubeste…pentru ca il stie fericit!
    Un singur lucru am facut demn,cred. Oricum era si singurul ce il puteam face,nu de alta.
    Cand mi-am dat seama ca zburam cu aripile lui fiindca ma agatasem de el, i-am dat drumul.
    Preferam sa ma tarasc de una singura decat sa zbor atarnata.
    Si acum, desi stiu ca asta trebuia sa fac, regret.
    Nici sa ma tarasc nu pot. E ca si cum cand m-am despartit de el, m-am despartit de propriul meu suflet, de mine insami….ego -ul,nu?
    Si stii ceva? as prefera sa fiu ultimul rahat din Univers, dar sa fiu un rahat fericit! That’s EGO!!!

    Apreciază

    Răspunde

    1. Ce scriam mai sus, ca despartirile nu sunt reale… poate fi o alinare, sau o povara. Pentru ca nici tu nu te-ai despartit cu adevarat de el, de-asta il porti cu tine mereu, in suflet. Si desigur, ego-ul tau vrea sa se simta intreg, puternic si fericit si tanjeste dupa acea persoana care candva l-a propulsat pe aceste culmi. E normal sa fie asa, cred…

      Eu am invatat ca iubirea nu e doar una. Fiecare iubim in felul nostru. Nu cred deci ca iubesti ,,urat”. Iubesti, pur si simplu…
      Momentan, eu as fi impacata cu fericirea lui. Mi-am dorit atat de mult sa il stiu fericit, incat as simti ca mi s-a indeplinit cea mai mare dorinta. Poate dupa o vreme, m-as simti si nefericita, din momentul in care mi-as indrepta iar privirile asupra mea.
      E greu sa accepti ca nu tu esti fericirea lui. Si l-am vazut atat de nefericit si suferind atat de mult, incat faptul ca as fi eu nefericita pur si simplu nu conteaza, nu acum.
      Si atunci nu stiu, ca sa ma pliez pe ce ziceai tu, pot fi ,,zana” aia buna mai degraba din disperarea de a-l stii fericit, si nu pentru ca as iubi eu frumos.

      Eu iti doresc doar sa reusesti sa impaci ego-ul si regretele…

      Apreciază

      Răspunde

Lasă un comentariu