Arhive pe etichete: vise

nocturne #6

Standard

dezamăgirea de-a fi om, de-a te surprinde vulnerabil, afectat, prea dramatic, prea sensibil, de-a-ți aminti de ce unele obiceiuri ți-au devenit obiceiuri, de ce ții oamenii la distanță, de ce-i mai bine să faci asta, de ce te întristezi că îți trec prin minte gândurile astea. dormi 15 minute, visezi urât, privești în tavan, mai dormi 15 minute. panica din piept, din cap, panica ce se hrănește cu panică. gânduri cărora le lipsesc cuvintele, cum poți să ai o conversație cu tine, dacă nu te-auzi? cum poți să-ți aduci argumente raționale menite să te scoată dintr-o prăbușire emoțională idioată dacă nu unor gânduri îmbrăcate în cuvinte trebuie să le explici cât de neimportante-s toate momentele astea?

dificultatea de-a respira. ciuda de-a simți toate astea. tristețea de-a te îndepărta.

astea toate, de mi-ar dispărea peste noapte din suflet, din cap. de-ar rămâne aici.

Anunțuri

La doar un an dupǎ gǎsirea divinitǎţii

Standard

( Azi deschid graniţele blogului. Textul de mai jos nu îmi aparţine mie, ci lui Nemesis, care încǎ e indecis în ceea ce priveşte crearea unui blog propriu. Eu sunt responsabilǎ pentru editarea textului, aşezarea în paginǎ, stabilirea paragrafelor şi… cam atât. Mereu am considerat cǎ scrisul este un mod de a face faţǎ uitǎrii, iar unele idei nu ar trebui sǎ se piardǎ… )

Am visat cǎ am fost convins sǎ iau parte la uciderea unui comisar, cǎci el fǎcea parte dintr-o organizaţie morbidǎ şi urmǎrea sǎ ne omoare. Aveau şi un om specializat în ,,scǎparea” de cadavre… Douǎ zile mai târziu, am aflat cǎ era de fapt un simplu comisar, un om foarte onest, pe care şi respectiva organizaţie îl aprecia.
Au venit dupǎ noi. Ne-au gǎsit… Ca rǎzbunare, mi-au pisat sticlǎ şi diamante fǎrâmiţate în sânge. Apoi m-au bǎtut cu nişte cuie, le-au implantat în mine.

Mǎ gândeam în dimineaţa asta, din nou, cât de inutil sunt, cum las din nou sǎ se piardǎ toate, cum nu le scriu.
Am ajuns la o altǎ concluzie – o pot adǎuga la definiţia divinitǎţii, deşi nu îi ştiu începutul sau sfârşitul, nu ştiu care a venit prima.
Râdeam în sinea mea de democraţia societǎţii zilei de azi, de cum biblia ne ţine înapoi, ne ţine într-un barbarism iraţional (nu biblia…, religia), şi cum ar fi mai mult de ,,zece porunci”. Multe dintre aceste porunci sunt predefinite şi se manifestǎ ca nevoi… Nevoia de libertate – deşi e o iluzie. Singura entitate care e pe deplin liberǎ, e divinitatea.
Doar atunci când gândul devine realitate, eşti cu adevǎrat liber. Însǎ şi atunci eşti condiţionat de viziune şi de însǎşi capacitatea de a gândi pre-existenţial… sǎ gândeşti ceva înainte sǎ existe şi, aşadar, sǎ îl creezi.
De aici reiese cǎ divinitatea nu e condiţionatǎ de timp. Sau e invers oare? Divinitatea nu e condiţionatǎ de timp şi, aşadar, îşi permite sǎ…
Oricum, limpezeşte în mintea mea, cel puţin, ideea de existenţǎ a divinitǎţii. Existenţa ei e o continuǎ expansiune. Şi mai frumos… mereu spuneam cum divinitatea e entitatea în care se întoarce toatǎ esenţa, informaţia în formǎ brutǎ, pentru a fi procesatǎ şi trimisǎ înapoi, dând naştere la ceva nou. Oamenii de ştiinţǎ spun cǎ universul e în continuǎ expansiune, vǎd o legǎturǎ aici… Probabil fiind atât de grandioasǎ, timpul nu e capabil sǎ o cuprindǎ. Pânǎ şi timpul variazǎ în funcţie de… gravitaţie, de… nu ştiu.
Mǎ gândeam apoi cum, de aici, divinitatea ne învaţǎ cǎ cea mai importantǎ virtute e viziunea, deoarece e primul pas înspre ceva, fǎrǎ de care nimic nu poate sǎ urmeze. Cel mai negativ aspect ar fi mândria, deoarece aceasta e antievolutivǎ. Am explicat în trecut de ce.
Mi se pare aşa de amuzant cum, dupǎ ce în sfârşit pot fi sigur cǎ am mǎcar un contur al divinitǎţii, o fǎrâmǎ de înţelegere, la doar un an mai târziu, reuşesc sǎ gǎsesc prima ei limitare. Limitarea celei fǎrǎ de limitǎ… Prin definiţie, poţi depǎşi aceastǎ tentativǎ involuntarǎ, iar prin depǎşirea acestei limitǎri, înţelegi de ce, înţelegi motivul sau cauza, înţelegi de ce are sens ca divinitatea sǎ fie necondiţionatǎ de timp.

Cât de urâtǎ e capacitatea omului de exprimare. Cât de limitaţi suntem. Cum poţi crea o noţiune cǎreia nu îi poţi asocia o imagine sau un sunet în minte, iar apoi sǎ rosteşti nişte zgomote care o definesc…

Am încercat sǎ scriu azi… Mi se pare cǎ nici o fǎrâmǎ din ce am gândit nu am scris, din nou… Sunt inutil. Din nou. Dupǎ alte gânduri care se pare cǎ nu vor fi scrise niciodatǎ, am ajuns progresiv la… (am mai fǎcut asta, am mai încercat sǎ definesc, ce amuzant… încerc sǎ merg pe urmele divinitǎţii, am încercat sǎ gândesc ceva înainte de existenţa ei…) o micǎ contribuţie pentru viitoarea societate, mai utopicǎ.
Am stabilit în trecut importanţa monedei ca şi valoare, cum asigurǎ funcţionarea unei societǎţi, a unei specii raţionale, cum stabileşte o valoare uniformǎ (asemeni noţiunii de adevǎr general, care este atât de importantǎ). Aş dori sǎ introduc un nou tip de monedǎ, un credit…, o monedǎ inconsumabilǎ care sǎ reprezinte valoarea individului. Societatea sǎ ofere servicii sau produse în exclusivitate pe baza acestei monezi. Cei care urmǎresc sensul vieţii şi contribuie la evoluţia noastrǎ ca specie, sunt un model. Un erou. În toate aspectele vieţii, social, afectiv, raţional, spiritual etc. Ar trebui sǎ fie rǎsplǎtiţi. Aceastǎ monedǎ inconsumabilǎ permite acestora anumite servicii speciale care sunt menite sǎ genereze o cantitate imensǎ de satisfacţie. Aşadar, motiveazǎ, sau, dacǎ nu, mǎcar rǎsplǎteşte pe deplin pe cei care o au.
Astfel, ,,cei primi”, cei înainte mergǎtorii noştri în societate, iau un prim pas pentru a ne ghida nu doar din punct de vedere economico-militar, înspre un viitor mai bun. E evoluţie…
Înţelegi ce vreau sǎ spun ?
– Da, da. Acum am citit… Dar cum mǎsori asta? Cum se stabileşte valoarea în sine? Concret.
– Cu cât te transformi într-un zeu, din om… Stii cǎ ziceam în trecut, de o ,,brǎţarǎ’’, care te mǎsoarǎ proporţional, în funcţie de întreaga societate, cum stai tu pe o scarǎ a corectitudinii, a sǎnǎtǎţii, a rǎbdǎrii, bunǎtǎţii etc.
– Da.
– Ti se dǎ un punctaj final, atât în puncte, cât şi în proporţii. Acel punctaj genereazǎ o monedǎ de tip credit… şi sunt anumite limite… Dacǎ treci de 5000 de puncte, ai acces la cele mai bune tehnici de masaj din lume, automat, sau la cele mai bune mâncǎruri, la cele mai bune.. ceva, care genereazǎ o stare de satisfacţie colosalǎ.
– Dar nu e prea greu pentru un aparat sǎ calculeze variabile omeneşti şi morale? La o adicǎ, ce e bine, ce e rǎu? Sunt atâtea nuanţe de gri…
– Corpul uman are simţul justiţiei în el. Când greşeşte, corpul simte, ,,brǎţara” înregistreazǎ. Când eşti un om mai bun, vei fi rǎsplǎtit. Şi nu e vorba doar de bine-rǎu, ci şi de contribuţia ta pentru societate, dacǎ faci ceva evolutiv, care duce la progres, ceva constructiv, vei fi rǎsplǎtit…
– E o micǎ eroare aici, în ce spui… Corpul simte, da, asta dacǎ o conştiinţǎ/conştient/subconştient ce funcţioneazǎ la nişte parametri cât de cât în regulǎ. Dar mulţi psihopaţi, de exemplu, au carenţe în a rezona afectiv cu ceilalţi. Un mic exemplu. Ei nu simt cǎ fac rǎu, corpul lor nu le spune asta…
– Da… şi nu crezi cǎ tehnologia respectivǎ poate sǎ verifice lucrul ǎsta ?
– Este o formaţiune în creier, care la psihopaţi s-a descoperit cǎ nu e la fel de activatǎ. Probabil se va putea, dar va fi o cale lungǎ pânǎ acolo, sǎ faci o asemenea tehnologie…
– Nu doar sǎ verifice, ci şi sǎ corecteze şi sǎ calibreze pentru orice marja de eroare. Avem deja tehnologie care nu te lasǎ sǎ numeri cǎrţi, în plan mental, în funcţie de ceea ce faci, cum te mişti, cum îţi mişti ochii şi muşchii feţei.
– Cum adicǎ nu te lasǎ sǎ numeri cǎrţi în plan mental?
– La casino-uri, la black jack. Marii matematicieni pot, în cap, prin numǎrare, prin progresie aritmeticǎ sau nu ştiu ce, pot sǎ estimeze ce carte urmeazǎ, dupǎ ce se terminǎ tot pachetul.
– Pǎi… nu cǎ nu te lasǎ, îşi dǎ seama doar cǎ faci asta…
– Nu te lasǎ.
– Cum nu te lasǎ? Iţi controleazǎ creierul?
– Te iau pe sus, te duc în spate şi te bat de îţi sunǎ apa în cap.
– Da… dar oamenii fac asta, nu aparatul, asta spuneam… Mǎ rog, ideea era cǎ e aşa ca în cazul mincinoşilor. Ştii cǎ oamenii mint, dar cum rǎmâne cu cei care mint, dar ei sunt convinşi cǎ spun adevǎrul? Ştii ce spun? Ideea e foarte bunǎ, doar cǎ sunt multe variabile
– E o idee în faza alpha. Variabilele sunt doar o chestie de timp…, pânǎ le descoperi, apoi tehnologia le face automat. Nu e o idee nici pe departe perfectǎ, dar e singura idee care încurajeazǎ şi rǎsplǎteşte evoluţia individului şi, aşadar, a speciei. Rǎsplǎteşte individul pentru a fi un erou. Asta poate duce la o specie… de eroi, care exceleazǎ prin raţiune, justiţie, bunǎtate, etc.
– D-asta mǎ bucur când scrii, cǎci pentru a crea ceva, o tehnologie în acest caz, trebuie sǎ fie şi o idee de la care sǎ porneşti…
– Ce spuneai tu e corect, m-am gândit deja la astfel de aspecte, dar în viitorul respectiv mi se par mici inconvenienţe. Iar calibrarea aparatului se face tot în funcţie de proporţii, ţinând cont cǎ e conectat la întreaga umanitate. Ştie care e valoarea minimǎ şi maximǎ. A…, pǎrţii ǎleia din creier, de care ai spus tu – şi în funcţie de asta poate face nişte calibrǎri asa frumos, poate detecta dacǎ omul respectiv a ieşit din valorile acceptate, dacǎ are unele probleme la nivel fizic… Astea toate sunt inconvenienţe.
– Dacǎ îţi pun întrebǎri, e doar pentru cǎ vreau sǎ îţi dezvolţi ideea. Da, sunt inconvenienţe, dar mi se pare important sǎ le iei în calcul, tu, cǎci mereu când îţi pun întrebǎri, gǎseşti soluţii viabile şi bune.

– Iar mi se pare, cum am zis atunci, cǎ duratǎ de viaţǎ a unei idei, a unei esenţe care poate sǎ fie odatǎ ceva, ajunge la maturitate chiar înainte sǎ o spun. Iar când o spun, moare… Nici pe sfert nu reuşesc sǎ o trec pe foaie
– Dar ai scris acum, chiar şi un sfert. Poţi sǎ o iei apoi…
– Nu e suficient!
– … şi sǎ mai adaugi, când îţi mai aminteşti. Recitind, poate vei simţi nevoia sǎ mai adaugi, poţi sǎ faci asta. Poţi sǎ ştergi şi sǎ pui alte cuvinte. Poţi. E o chestie de exerciţiu. Şi scrisul e influenţat de cât exerciţiu ai la asta, ca orice altceva.
– Simt cum s-a fǎcut tranziţia din mintea mea, pe foaie. E atât de urât sǎ vezi cum se pǎstreazǎ atât de puţin. Dar nu mai puteam sǎ pǎstrez atâtea acolo… Simt cum mintea are nevoie sǎ îşi facǎ loc pentru ce va urma.

Între timp ce gândeam astea… Mai mult ca niciodatǎ, parcǎ m-a lovit continuarea. Parcǎ a cǎzut un zid pe mine, iar când m-am ridicat, am vǎzut cât de mult spaţiu este încolo… Vedeam, dincolo de zid, divinitatea, cum se formeazǎ… E o senzaţie inexplicabilǎ sǎ vezi cum se formeazǎ, sub ochii tǎi, ceva atât de… monumental.
Şi era deja acolo, dar nu ştiai sǎ o vezi….