Aud

aud chitara alarma

Mă rup dintr-o lume pe care o voi uita în trei secunde, trec din vis în stare de veghe, încep să aud – nici nu știu ce: o fi vântul care bate în geam? sau poate plouă? sau poate un tren își mută grămăjoara de suflete abonate la naveta săptămânală. Un vecin și-a luat o chitară – sunt zgomote inedite într-un bloc în care singurele note muzicale împărtășite colectiv sunt manelele și vreo melodie dubioasă de care mă îndrăgostesc eu în câte o noapte și vreau să o simt mai intens. Ochii nu mi-i pot deschide încă, dar aud, aud corzile de chitară ciupite stângaci și zâmbesc la fiecare sunet stins înainte de a-și atinge misiunea. Un acord, două, trei. Un vers, două, o voce. Imagine there’s no heaven… Mă întreb cât o fi ora, oare ar trebui să mă ridic în grabă din pat? You may say I’m a dreamer… Mă afund din nou într-un fel de vis, e întuneric acum, sunt ascunsă sub o pătură, e cald și bine, tarfinul e lângă mine, pe scaun, cântă… Aș putea să îl ascult dormind încă vreo câteva ore… Doar că e dimineață și, de fapt, doarme și el. Aud alarma, aud din nou chitara vecinului care nu îl mai exersează pe Lennon. Încerc să îmi dau seama ce vrea să cânte, dar nu pot. Aud din nou alarma. De data aceasta, trece și trenul… 🙂

Din adâncuri

Unele intamplari si interactiuni cu alti oameni prind radacini in fiinta ta. Poate pentru ca ies din tipar sau, dimpotriva, pentru ca iti confirma un pattern, un mod al tau de reactiona la ce fac altii. Mai ales in cazul din urma, te zbati sa nu asimilezi experienta, sa nu tragi concluziile, sa nu intaresti niste scheme cognitive deja formate, sa nu generalizezi (!).

Si crezi ca ai reusit – pana intr-o dimineata, cand te trezesti cu sufletul pe dos, cu mintea smulsa dintr-un vis. Subconstientul e un fel de triunghi al bermudelor, dispar multe ganduri, emotii si idei prin el si nu stii niciodata daca, unde si cand vor fi returnate la suprafata.

Cumva toate experientele prin care treci, bune sau rele, ca-ti plac sau nu, isi pun amprenta asupra ta. Asa te invata experienta de viata (si psihologia, biologia) – ca nu scapi neatins, esti viu, nu piatra 🙂 Dar si ideea asta e tot o constructie cognitiva umana. Intr-o oarecare masura, ne invatam singuri sa fim niste afectati – de mediu, de alti oameni, de societate.

Suntem importanti si tot ce ni se intampla e important. Interactiunile cu ceilalti si intamplarile din viata ta trebuie sa conteze, caci prin extrapolare contezi si tu. Ajungi sa te identifici cu experientele prin care treci, cu modul in care te percep ceilalti si cum se raporteaza ei la tine (chiar si extremele rebele de ,,mie nu-mi pasa ce cred altii” vin, cred, tot dintr-o rabufnire la perceptia altora – deci ce cred altii conteaza, suficient cat sa genereze o reactie de tip anti-).

Poate de-asta te simti liber cand incepi sa faci lucruri care ,,nu-ti stau in fire”, cand explorezi noi teritorii sociale, psihosociale si, mai ales, psihice (si fizice :p ). Cand faci lucrurile alea pe care tu  ,,nu le-ai face niciodata” intelegi ca, de fapt, experientele tale de viata nu te definesc pe tine ca om, ca nu exista un semn de egalitate intre tine si ceea ce faci, ceea ce ti se intampla, ceea ce iti fac altii. Experientele prin care treci sunt doar un mod de a explora lumea, ales de tine sau nu. Nu spun nimic despre tine ca om, decat in masura in care tu le lasi sa spuna.

Uneori vor mai iesi la suprafata. La fel cum iti amintesti de un zambet drag, pierdut in timpuri de demult, iti mai amintesti si dureri de care nici nu stiai ca mai sunt prin tine. Sunt importante? Tu stii.