Arhive pe etichete: varjuvar

3 în 1: Cetatea Corbului, Porolissum și Grădina Zmeilor

Standard
3 în 1: Cetatea Corbului, Porolissum și Grădina Zmeilor

I. Cetatea Corbului

Te rupi de drumul mare, faci dreapta înspre, aparent, nicăieri. Spre Nădașu. Drum îngust, cât să încapă o mașină și jumătate. Entuziasmul e alimentat de curiozitate și un mare semn de întrebare. Oare suntem pe drumul bun, totuși? Uite indicatorul – spre Cetatea Corbului, spre Varjúvár. De-aici, drumul devine tot mai îngust și roșiatic, iar satul se vede în vale, printre tufe de trandafiri sălbatici. Mașina se lovește tot mai des cu burta de pământ, însă nu-i loc de întors, nu-i nici atractiv să dai cu spatele. Așa că înaintăm. Drumul se face una cu dealul și pășunea, așa că părăsim mașina-n soare și ne continuăm aventura. Unde-o fi Cetatea, chiar om fi pe drumul cel bun?

Încep să apară case de vacanțe, atât de izolate, atât de multă liniște. Cetatea Corbului nu-i o cetate. E un mic castel boem, casa faimosului arhitect Kós Károly – cel care în Cluj a proiectat și inedita Biserică cu Cocoș. Casa a fost construită în 1914, când arhitectul se retrăgea aici, între Stana și Nădașu, odată cu începerea războiului.

Cu rețineri (eu) și fără nici o treabă (Tarfin 😛 ), deschidem poarta și pășim în curte. Facem fotografii și căscăm ochii apreciativ. Din spatele casei, se aud voci. După cum aflăm, moștenitorii casei au venit să se relaxeze aici în weekend. Domnul, amabil, discută puțin cu noi și ne dă voie să ne mai învârtim în jurul casei. Este, se pare, doar unul dintre cei care au moștenit părți din Varjúvár. Pare mirat că știm cine a construit casa și că am venit aici în mod special ca să o vedem.

Casele din jur par să urmeze stilul arhitectural propus de faimosul arhitect, majoritatea dintre ele utilizând același fel de piatră și păstrând acel aer boem și bun simț estetic și arhitectural. Te simți cu adevărat izolat, deconectat aici, în sensul frumos al cuvântului.

Ne întoarcem spre mașină, admirăm gângănii, flori sălbatice și maci roșii. Parcă nu-i chiar atât de imposibil drumul.

II. Moigrad-Porolissum

Mergem spre Grădina Zmeilor, ne fug ochii după ciuperci și căpșuni pe marginea drumului. Oprim la căpșuni și Tarfin face ce face și ajunge iar în curtea oamenilor, invitat de data asta (cred, hihi), să spele fructele.

A trecut o vreme… parcă ar fi trebuit să ajungem, nu? „Splendida cetate a celor o mie de sori” ni se dezvăluie în boxele mașinii, pe-o voce plăcută.

Ne dăm seama că am ratat drumul. Direcția e bună (spre nord), dar suntem pe drumul spre Zalău, la vreo 3 drumuri paralele distanță. Nu-i nimic. Să vedem și Zalăul dacă tot ne-am pornit într-acolo 🙂 Apoi, ne vom îndrepta spre Moigrad-Porolissum.

Cotim spre vechiul oraș roman, zărind întâi Măgura, ca o „cocoașă”. Ne plimbăm printre ruine și istorie la Porolissum, din templu în tavernă, trecem pe sub Poarta Praetoria, ne cocoțăm pe ziduri și ne imaginăm că stăm de gardă. În amfiteatru, vedem vreo 5000 de strămoși, daci și romani deopotrivă, poate. Aproape că auzi aplauzele și zumzetul. Doar că, privind în zare la dealuri și păduri, te întrebi ce alt spectacol le-ar mai trebui omuleților?…

III. Grădina Zmeilor

Lăsăm măgura în spate și ne îndreptăm spre Grădina Zmeilor. Cu oprire la disco-bar, pe marginea drumului. Chipsuri și apă. Înghețată găsim tocmai la intrarea în rezervație. Conform Google, tocmai trec cele mai populare ore de vizitare a grădinii – da, mai nou poți să afli și asta 🙂 Așa că mai stăm, ronțăim chipsuri și savurăm o înghețată, care mai de care mai toxice.

Mi-era dor de Grădina Zmeilor. La fel ca Băișoara, ca spațiu ce mi-a deschis tot felul de direcții și drumuri în viață, Grădina Zmeilor mi-a oferit și ea un minut de liniște în urmă cu vreo câțiva ani care-a însemnat o eternitate, atunci. Așa că mi-e drag locul. E plin de turiști gălăgioși și părinți ce nu știu să le insufle copiilor respect pentru o natură fragilă. Dar pleacă, trece ora de vârf.

Și rămâne liniștea, câte-un wow fericit, pași entuziasmați printre copaci, momente de contemplare pe margini de prăpastie. Și-o frunză ce se clatină cu încăpățânare de una singură. Ce rebelă!