nocturne #7

Mi-a rămas gândul prin Roșia Montană, la oamenii de-acolo; încerc uneori să rezolv ipotetic problemele lumii de parcă m-ar ajuta să-mi înțeleg mai ușor propriile confuzii. Adevărul este că mi-e prea cald pentru a gândi. Cine-ar fi crezut că vara va deveni cel mai detestabil anotimp? 🙂 Insuportabil de cald. În anii trecuți, pe când temperaturile urcau atât de mult, făceam cumva să ajung în vârf de munte. Va trebui să mai aștept…

Să suport căldura și toate lamentările propriului meu creier. Să mă simt copleșită de lipsa de chef și starea asta de neputință. Mă apucă uneori: nu mă simt în stare să fac nimic din ce mi-aș dori să fac, iar la pachet vine frustrarea nefăcutului. Apoi, anxietate. Și zac așa. Nu fizic. Căci fac tot felul, de dimineața până seara, dar nu ce mi-aș dori. Zac într-un soi de așteptare continuă a propriei persoane. Doar că n-am chef de nimic, nici să fac act de prezență.

Va fi o varǎ frumoasǎ

Va fi o varǎ frumoasǎ..

Azi (sau ieri, e trecut de miezul nopţii) am mai avut un examen. De ce am mereu emoţii când mǎ îndrept spre facultate, şi nu când ajung acolo, nu înainte sǎ pornesc de acasǎ, nu în timp ce aşteptǎm subiectele examenului… ?
Mi-am surprins emoţiile cam în aceeaşi zonǎ a oraşului, de fiecare datǎ când mergeam spre examene, de când a început sesiunea.
Nu ştiu de ce vorbesc despre asta, aş avea atâtea altele mai importante de spus. Dar altǎdatǎ.

Era un vânt puternic azi, în parc. Rǎcoros. Dar parcǎ totul are mai mult farmec aşa… Vântul acoperǎ vorbele oamenilor, conversaţiile par învǎluite în mister, puiul de om se zbate sǎ rǎmânǎ în picioare. Un copac în douǎ culori, douǎ nuanţe diferite de verde. Îmi dǎ o senzaţie de unicitate, îl mai observǎ cineva înafarǎ de noi ?
E un început azi. Ştiu. Am schimbat direcţia.